Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CHRISTOS ŞI SUFLETUL UMAN

GA 155


MORALA ANTROPOSOFICĂ

CONFERINŢA a II-a


Nörrkoping, 29 mai 1912

Iubiţii mei prieteni!

Ieri am făcut deja remarca că cele ce urmează a fi spuse aici referitor la principiile şi impulsurile morale antroposofice trebuie să se sprijine pe fapte reale, motiv pentru care am încercat să aducem câteva exemple concrete, care să prezinte cât se poate de concludent impulsurile morale.

Cel mai izbitor, cel mai convingător argument a fost desigur faptul că pentru ca o personalitate precum cea a lui Francisc de Assisi să poată înfăptui ceea ce am văzut, în el trebuie să fi acţionat impulsuri morale intense, puternice. Căci ce fel de fapte sunt acestea, iubiţii mei prieteni? La Francisc de Assisi este vorba de fapte ce dovedesc în sensul cel mai înalt elementul moral. Iniţial Francisc de Assisi a fost înconjurat de oameni afectaţi de boli foarte grave, pentru care lumea din vremea aceea nu cunoştea nici un remediu. Impulsurile sale morale nu aveau ca efect doar faptul că aduceau un sprijin moral şi o mare consolare în sufletele celor grav bolnavi – desigur, mulţi nu plecau decât cu aceasta –, dar, pentru foarte mulţi, impulsurile morale, forţele morale ce iradiau din Francisc de Assisi aveau un efect vindecător, însănătoşitor, atunci când credinţa, încrederea celor bolnavi era suficient de mare.

Pentru a putea da un răspuns şi mai precis la întrebarea: Unde îşi au originea impulsurile morale? trebuie să vedem cum a fost posibil, ce s-a putut întâmpla pentru ca această personalitate excepţională care a fost Francisc de Assisi să dezvolte în el astfel de forţe morale. Dacă vrem să înţelegem ce a acţionat de fapt în sufletul acestui om extraordinar, trebuie să ne întoarcem ceva mai în urmă în timp. Amintiţi-vă că epoca de cultură hindusă era legată de o anumită împărţire a oamenilor, de diviziunea în patru caste, şi că cea mai înaltă castă era aceea a brahmanilor, păstrătorii înţelepciunii. Această separare în caste din vechea Indie mergea atât de departe încât Cărţile sfinte, de exemplu, aveau voie să le citească doar brahmanii, nu şi membrii altor caste. Cea de a doua castă, cea a războinicilor, avea voie doar să asculte învăţăturile conţinute în Vede, sau în extrasele din Vede-Vedanta. Interpretarea pasajelor din Vede sau emiterea unei păreri asupra a ceea ce vor să semnifice Vedele era un lucru permis doar brahmanilor. Celorlalţi le era strict interzis să aibă o opinie legată de comoara de înţelepciune conţinută în Cărţile sfinte.

Cea de a doua castă era formată din cei care practicau meşteşugul armelor şi aveau în grijă administrarea ţării. Exista apoi o a treia castă, ce se ocupa cu negoţul şi meşteşugurile, şi încă o a patra, casta lucrătorilor propriu-zişi; în sfârşit, mai exista o pătură a populaţiei, paria, într-atât de dispreţuită încât un brahman se simţea spurcat doar dacă a călcat umbra lăsată de un paria. Dacă se întâmpla să fi călcat pe umbra unui astfel de om spurcat, cum erau consideraţi paria, brahmanul trebuia să se supună unor practici de purificare. Vedem astfel cât de curioasă era această împărţire aici: patru caste recunoscute şi una complet nerecunoscută. Dacă ne întrebăm: Aceste reguli stricte erau şi respectate în vechea Indie? trebuie să răspundem: Ele erau respectate cu cea mai mare stricteţe. Chiar pe timpul civilizaţiei greco-latine din Europa, nici un membru din casta războinicilor n-ar fi îndrăznit în India să aibă o opinie proprie despre cele aflate în Cărţile sfinte, în Vede.

Cum se explică faptul că a intervenit o asemenea împărţire a oamenilor? De ce oare a apărut în lume această împărţire a oamenilor? Ce este mai curios este că această împărţire a oamenilor o găsim chiar la cel mai evoluat dintre popoarele preistorice, la acel popor ce a emigrat din vechea Atlantidă în Asia încă de foarte timpuriu, care a păstrat cele mai mari înţelepciuni şi comori de cunoaştere de pe vremea străvechii Atlantide. Pare un lucru foarte curios. Cum putem înţelege aşa ceva, cum se explică aşa ceva? Pare un lucru ce contrazice aproape complet orice înţelepciune şi dreptate a ordinii şi ocârmuirii cosmice ca doar un grup de oameni să fie ales pentru a păstra bunul considerat cel mai de preţ iar ceilalţi oameni să fie destinaţi de la naştere unei poziţii subalterne.

Putem înţelege aceasta doar dacă aruncăm o privire în tainele existenţei; căci existenţa, evoluţia, este posibilă doar prin diferenţiere, prin separări; dacă toţi oamenii ar fi vrut să ajungă la nivelul de înţelepciune care exista în casta brahmanilor, atunci nimeni n-ar mai fi ajuns acolo. Mai precis, putem spune: este ceva ce contrazice ordinea şi ocârmuirea divină ca toţi oamenii să ajungă în acelaşi mod la înţelepciunea supremă; aceasta n-ar însemna altceva decât să ceri divinităţii atotînţelepte şi atotputernice să construiască un triunghi cu patru unghiuri. Nici o divinitate n-ar putea construi altfel un triunghi decât cu trei unghiuri. Cele hotărâte şi stabilite interior, în spirit, trebuie respectate şi de către ordinea cosmică divină, iar faptul că evoluţia trebuie să se întâmple prin diferenţiere, că anumite grupuri de oameni trebuie separate dacă vrem ca o anumită însuşire să poată prinde contur în evoluţia umană reprezintă o lege a evoluţiei la fel de strictă ca şi legea valabilă în domeniul spaţiului, aceea că un triunghi nu poate avea decăt trei unghiuri. În primul caz este necesar ca, pentru un anumit timp, ceilalţi oameni să fie excluşi. Aceasta nu este o lege valabilă pentru evoluţia omului în special, ci este valabilă pentru evoluţie în general. Luaţi ca exemplu făptura umană. Imediat trebuie să observaţi că părţile care sunt cele mai favorizate, cărora le acordăm cea mai mare preţuire în făptura omului sunt oasele capului. Dar cum au putut deveni acestea oase craniene şi un înveliş al organului nobil al creierului? Conform predispoziţiilor, orice os al omului poate deveni os cranian. Pentru ca nişte oase să poată atinge această culme a evoluţiei în cadrul sistemului osos, să fie deci un înveliş pentru partea frontală sau occipitală a capului, a trebuit ca alte oase, oasele şoldului sau ale articulaţiilor, să rămână pe o treaptă de evoluţie inferioară, deşi oricare os, al şoldului sau al articulaţiilor, are în sine aceeaşi predispoziţie de a deveni os cranian. Aşa se întâmplă şi pretutindeni în lume. Evoluţia este posibilă doar prin aceea că ceva rămâne în urmă şi ceva merge înainte sau chiar trece dincolo de un anumit punct al evoluţiei; astfel încât putem spune: Brahmanii au trecut dincolo de un anumit punct al evoluţiei, pe când castele cele mai de jos au rămas în urmă.

Când a avut loc catastrofa atlanteeană oamenii au emigrat treptat din Atlantida, de pe acel vechi continent unde se află, în prezent, Oceanul Atlantic, spre răsărit, populând regiunile cunoscute astăzi sub numele de Europa, Asia şi Africa. Alţii au luat-o spre Vest, urmaşii acestora fiind aceia pe care descoperitorii Americii i-au întâlnit în America. Pe vremea când s-a întâmplat catastrofa atlanteeană nu existau doar patru caste, cele care au emigrat şi s-au statornicit în India. Din vechea Atlantidă au emigrat spre est şapte caste, nu doar cele patru care s-au diferenţiat treptat în India, iar aceste patru caste care s-au impus acolo erau deja cele patru caste superioare. În afară de cea de-a cincea castă, complet dispreţuită şi care în India forma un fel de substanţă intermediară a populaţiei, deci în afara acestor paria, mai existau şi alte caste, numai că ele n-au ajuns împreună cu celelalte în India, ci au rămas în diverse regiuni din Europa, Asia de Sud-Vest şi respectiv în Africa. Aşadar lucrurile s-au întâmplat în aşa fel încât doar castele cele mai avansate au mers până în India, în timp ce în Europa au rămas oameni cu însuşiri complet diferite faţă de cei ajunşi în India.

Înţelegem cele ce s-au întâmplat mai târziu în Europa doar dacă ştim că spre Asia s-au îndreptat doar părţile cele mai avansate ale omenirii de la acea vreme, iar în Europa a rămas grosul populaţiei, acei oameni ce au oferit posibilitatea unor încarnări cu totul deosebite. Dacă vrem să înţelegem încorporările cu totul speciale pe care le-au avut sufletele marii mase a populaţiei europene din timpurile foarte vechi, trebuie să ne amintim o anumită particularitate a epocii atlanteene. La un anumit moment al evoluţiei atlanteene s-a întâmplat un fapt, şi anume că mari taine, adevăruri importante ale existenţei, mult mai importante decât oricare altele la care s-au putut ridica populaţiile postatlanteene, nu au fost păstrate secret, în cercuri restrânse, în şcoli închise, aşa cum ar fi fost necesar atunci, ci au fost divulgate marii mase a populaţiei. Prin aceasta, masele mari ale populaţiei atlanteene au ajuns să cunoască Misteriile şi adevărurile oculte, pentru care ei nu erau maturizaţi. Sufletele lor au fost atunci puternic antrenate într-o stare de decădere morală; pe calea binelui, pe calea moralităţii rămânând doar cei care mai târziu s-au îndreptat spre Asia.

Nici acest lucru nu trebuie să ni-l reprezentăm însă ca şi cum întreaga populaţie europeană ar fi fost alcătuită doar din astfel de oameni, ale căror suflete, datorită ispitirii din vremea Atlantidei, au suferit o decădere morală; peste tot, în toate populaţiile Europei erau răspândiţi şi alt fel de oameni, rămaşi pe drum în timpul marii migraţii spre Asia, având însă un rol conducător. Aşadar, vedem cum peste tot, din Europa până departe în Asia de Sud-Vest şi Africa, existau oameni ce aparţineau acelor caste sau rase ce au permis ca în corpurile lor să trăiască suflete căzute sub influenţa ispitirii atlanteene, dar şi alţi oameni, suflete mai bine şi mai înalt evoluate care, deşi nu au mers cu ceilalţi în Asia, au putut prelua conducerea. Cele mai bune locuri pentru sufletele care au preluat conducerea au fost, pe timpurile acelea de demult, pe timpurile în care s-au dezvoltat culturile indiană şi persană, regiunile din nordul Europei, regiuni în care au existat şi cele mai vechi Misterii din Europa. A existat deci un fel de sistem de protecţie, comparativ cu ceea ce s-a întâmplat în vechea Atlantidă mai devreme decât s-ar fi cuvenit. În vechea Atlantidă a intervenit o ispitire, prin care sufletelor caracterizate mai sus le-au fost divulgate înţelepciuni, taine, adevăruri oculte pentru care ele nu erau suficient de mature. Acesta este motivul pentru care în Misteriile europene comoara de înţelepciune trebuia să fie cu atât mai bine păzită şi protejată. Cei care după Atlantida au fost deci conducătorii-înţelepii propriu-zişi ai Europei au ascuns, au păstrat strict secret ceea ce primiseră. Astfel încât putem spune: Şi în Europa existau oameni ce se puteau compara cu brahmanii din Asia, însă aceşti brahmani europeni nu erau cunoscuţi exterior de nimeni ca atare; ei păstrau ferecate în cel mai strict secret, în Misterii, tainele sfinte, pentru a nu se mai repeta ceea ce s-a mai întâmplat în epoca atlanteeană cu populaţiile printre care aceşti conducători tocmai se aflau risipiţi. Dacă a fost posibil ca sufletele să se poată ridica într-o anumită măsură a fost doar pentru că tezaurul de înţelepciune a fost păzit şi protejat în modul cel mai serios; căci dacă se instaurează o diferenţiere, aceasta nu înseamnă că o anumită parte a omenirii va fi destinată de aici înainte să primească un rang inferior altei categorii, ci că ceea ce la un anumit moment al evoluţiei a involuat va trebui să se ridice din nou în alt moment.

Pentru aceasta trebuie însă să se împlinească anumite condiţii. Aşa s-a întâmplat că în Europa au existat suflete ispitite, care au pierdut coeziunea morală şi că, în acelaşi timp, printre ele a acţionat şi o înţelepciune din izvoare adânc ascunse. Chiar şi castele celelalte, ce emigraseră în India, au lăsat în urma lor, în Europa, reprezentanţi. Cei care ajunseseră acum la putere în Europa erau de predilecţie reprezentanţii castei a doua, cea a luptătorilor. În timp ce înţelepţii, deci cei care în India corespund brahmanilor, s-au retras complet şi dădeau sfaturi în locaşuri ascunse, reprezentanţii castei a doua au ieşit în lume, au acţionat afară, în rândul poporului, pentru a îmbunătăţi stările de lucruri conform sfaturilor acelor străvechi preoii europeni. În rândul poporului, în exterior, au acţionat cei ce aveau simţ războinic. Această a doua castă avea puterea cea mai mare în timpurile cele mai vechi în Europa, însă ei trăiau primind îndrumări de la acei înţelepţi rămaşi ascunsi. Aşa se explică faptul că pe vremea aceea personalităţie cele mai importante, personalităţile dătătoare de ton în Europa se distingeau prin însuşiri de genul celor amintite ieri, prin curaj şi vitejie. Aşadar, în timp ce în India înţelepciunea strălucea în mod desăvârşit, în Europa calitatea cea mai preţuită era curajul, vitejia, iar oamenii nu ştiau decât de unde să ia tainele divine, din care lăsau apoi să se reverse vitejia şi curajul.

Vedem astfel scurgându-se mii şi mii de ani de cultură europeană, în care timp sufletele au fost treptat perfecţionate şi înălţate, dar în Europa, unde existau suflete care în marea lor majoritate proveneau din populaţiile ce au cunoscut ispitirea, nu se justifica în nici un fel instituţia castelor existentă în India. Sufletele s-au amestecat între ele. Aici nu a intervenit o separare, o diferenţiere în caste ca în India, ci mai degrabă o divizare într-o stare a celor care aveau conducerea – pătura superioară, conducătoare, care mai târziu s-a proclamat clasă conducătoare – şi într-o stare a celor conduşi. Starea condusă consta în principal din suflete care trebuiau să lupte pentru a se ridica.

Dacă căutăm sufletele celor care au reusit să se ridice din această stare inferioară, care din suflete risipite s-au dezvoltat treptat şi au ajuns la un nivel superior, le vom găsi mai cu seamă în rândul acelei populaţii europene despre care astăzi istoria vorbeşte foarte puţin, despre care în cărţile de istorie nu se scriu prea multe lucruri. A fost nevoie de sute şi sute de ani pentru ca această populaţie să evolueze până la un stadiu superior şi pentru a-şi reveni, să zicem aşa, din lovitura pe care a suferit-o pe timpul vechii Atlantide. Dincolo, în Asia, avem de-a face cu o perpetuare a culturii; în Europa, dimpotrivă, avem de-a face mai mult cu o ameliorare, cu o transformare progresivă a decăderii morale într-o stare de moralitate. Lucrurile au rămas în felul acesta mult timp, iar însănătoşirea s-a produs doar pentru că în sufletele omeneşti exista o formidabilă înclinaţie spre imitare şi pentru că acei oameni ce acţionau cu vitejie erau priviţi de către popor ca idealuri şi modele demne de urmat. Aceştia, numiţi şi seniori, pe care ceilalţi se străduiau să-i urmeze, au fost aleşi în frunte; moralitatea s-a ridicat deci în Europa tocmai prin acele suflete omeneşti răspândite în popor ce aveau rol de conducători.

A fost nevoie însă de încă ceva pentru evoluţia europeană. Dacă vrem să înţelegem despre ce este vorba, trebuie să facem o deosebire clară între evoluţia raselor şi evoluţia sufletelor. Acestea două nu trebuie confundate. Un suflet omenesc se poate dezvolta astfel încât într-o încarnare să fie nevoit să se încorporeze într-o anumită rasă. Dacă acolo şi-a dobândit o anumită însuşire, într-o încarnare viitoare se poate reîncorpora într-o cu totul altă rasă. Astfel putem vieţui foarte bine faptul că astăzi în cadrul populaţiilor europene sunt încorporate suflete care în viaţa lor precedentă s-au încorporat în India, Japonia sau China. În general, sufletele nu rămân ataşate raselor. Evoluţia sufletelor înseamnă cu totul altceva decât evolutia raselor. Rasele înaintează liniştit în evoluţia lor. Ceea ce caracterizează vechea evoluţie europeană este că sufletele, fiindcă nu puteau să se încorporeze în rasele asiatice, erau strămutate în cele europene; ca urmare, pe vremea aceea sufletele erau silite să se încorporeze mereu în rase europene. Sufletele au devenit cu timpul tot mai bune şi aceasta a făcut ca ele să treacă treptat în rase superioare. Aşadar, sufletele care înainte fuseseră încorporate în rase complet inferioare au putut evolua spre o treaptă mai înaltă, iar mai târziu s-au încorporat în descendenţii trupeşti ai păturii conducătoare a Europei. Urmaşii trupeşti ai populaţiei conducătore europene au devenit mai numeroşi decât au fost iniţial, întrucât sufletele ce au urmat această direcţie s-au înmulţit. Deci, după ce au devenit mai bune, ele s-au încorporat în cadrul păturii conducătoare europene, făcând ca forma trupească, forma caracteristică în special rasei în care s-a încorporat iniţial populaţia cea mai veche europeană, să se stingă, făcând deci ca sufletele să părăsească trupurile construite într-un anume fel, care au dispărut. Acesta a fost motivul pentru care în rasele inferioare găsim tot mai puţini urmaşi şi în rasele superioare tot mai mulţi. Treptat, păturile cele mai de jos ale populaţiei europene au dispărut cu totul.

Cele spuse reprezintă un proces bine stabilit, pe care trebuie să-l înţelegem. Sufletele se dezvoltă în continuare, în timp ce trupurile mor. De aceea trebuie să deosebim foarte exact evoluţia sufletească de evoluţia trupească. Sufletele revin ulterior în corpuri ce provin de la rase superioare. Un astfel de proces nu se desfăşoară fără urmări. Dacă se întâmplă ca pe un teritoriu întins ceva să dispară, el nu se duce în neant, ci se dezagregă şi persistă ulterior sub altă formă. Ceea ce a rămas trebuie înţeles, în mare, ca un proces petrecut în timpuri preistorice, prin care, după dispariţia a ce era mai rău în rândul populaţiei despre care am vorbit, se ajunge treptat la o supraaglomerare a întregului teritoriu cu fiinţe demonice, ce reprezentau produse de dezagregare, produse de descompunere a ceea ce dispăruse acolo.

Întreaga Europă şi de asemenea Asia de Sud-Vest s-au umplut cu astfel de produse de descompunere spiritualizate ale exemplarelor mai rele, dispărute din rândul populaţiei. Aceşti demoni de descompunere, existenţi oarecum în atmosfera spirituală, aveau o durată mare de viaţă şi au acţionat asupra oamenilor, ajungând să exercite o influenţă asupra lor şi să impregneze sentimentele şi simţămintele acestora. Aceasta se vede cel mai bine în faptul că, pe vremea migraţiilor popoarelor, atunci când în Europa au năvălit popoare întregi din Asia, printre care şi Attila cu hoardele lui, ce au răspândit groaza în Europa, această stare a făcut ca oamenii să fie predispuşi să intre în relaţie cu fiinţele demonice, existente încă demult în atmosfera spirituală. Prin intermediul acestor fiinţe demonice s-a dezvoltat, ca urmare a groazei instaurate de către hoardele de năvălitori din Asia, molima Evului Mediu, molima şoarecelui sau lepra. Această boală nu era nimic altceva decât urmarea stărilor de groază şi spaimă prin care trecuseră oamenii atunci. Stările de groază şi spaimă au putut avea aceste consecinţe doar asupra sufletelor ce fuseseră expuse forţelor demonice de odinioară.

V-am arătat de ce a fost posibil ca oamenii să fie cuprinşi de o epidemie care mai târziu a fost eradicată în Europa şi de ce ea se manifesta într-o aşa de mare măsură chiar în perioada descrisă de mine ieri. Vedem, de fapt, că atunci în Europa au dispărut păturile ce trebuiseră să moară pentru că nu au evoluat ascendent; acum noi suportăm consecinţele acestor lucruri sub forma bolilor ce îi pot atinge pe oameni. Boala de atunci, molima şoarecelui sau lepra, ni se prezintă ca un rezultat al unor cauze spiritual-sufleteşti.

Toată această situaţie trebuia contracarată. Ea a putut cunoaşte o altă evoluţie abia în momentul când cele zugrăvite acum au fost complet eradicate, să zicem aşa, de către evoluţia europeană. Un exemplu de cum au fost acestea eradicate l-am prezentat ieri, când am arătat cum pe de o parte avem demonii aducători de boală ca urmare a faptelor imorale şi pe de altă parte impulsurile morale puternice, care apar în cazul lui Francisc de Assisi. Prin faptul că în Francisc de Assisi acţionau impulsuri morale puternice, el a reuşit să adune în preajma sa, chiar dacă într-un număr restrâns, şi pe alţii, care au acţionat în spiritul său. De fapt, erau chiar destul de numeroşi cei care acţionau atunci în spiritul său, dar aceasta nu a durat mult timp.

Cum a fost posibil ca în Francisc de Assisi să coboare o astfel de forţă sufletească? Întrucât nu ne-am adunat aici pentru a face ştiinţă exterioară, ci pentru a înţelege morala omenească pornind de la substraturile oculte, trebuie să avem în vedere, trebuie să intrăm şi în unele adevăruri oculte. Aici trebuie în primul rând să punem următoarea întrebare: De unde venea de fapt un astfel de suflet ca cel al lui Francisc de Assisi? Nu putem înţelege un suflet cum era cel al lui Francisc decât dacă privim puţin în interiorul acestuia, dacă ne interesăm de cele aflate în profunzimile ascunse ale sufletului său. Aici trebuie să vă amintesc că vechea împărţire în caste din India a primit de fapt prima ei mare lovitură, prima ei zguduitură prin budism, căci printre alte lucruri pe care budismul le-a introdus în viaţa Asiei a fost şi acela că nu a recunoscut ca îndreptăţită împărţirea în caste, că a încuviinţat aspiraţia oricărui om, atât cât era ea posibilă în Asia, de a se ridica spre adevărurile cele mai înalte pe care le poate atinge. Ştim de asemenea că acest lucru a fost posibil doar prin personalitatea excepţional de mare şi puternică a lui Buddha şi că Buddha a devenit un Buddha după ce într-o încarnare anterioară fusese, aşa cum se relatează de obicei, un Bodhisattva. Prin faptul că acel fiu al regelui Sudhodana, în al 29-lea an al vieţii sale, a trăit, a simţit în sine marele adevăr despre viaţă şi suferinţă, el şi-a cucerit înalta poziţie pentru a putea propovădui în cadrul lumii asiatice ceea ce noi cunoaştem drept budism.

Ceea ce nu trebuie să pierdem însă din vedere în legătură cu această ridicare de la treapta de Bodhisattva la cea de Buddha este că acea individualitate, care a trecut prin multe încarnări ca Boddhisattva şi apoi s-a ridicat la demitatea de Buddha, acum, după ce a devenit Buddha, urma să fie pentru ultima oară într-un corp fizic pe Pământ. Aşadar acela care este înălţat de la treapta de Bodhisattva la cea de Buddha intră astfel într-o încarnare care pentru el este ultima. De aici înainte o astfel de individualitate acţionează doar din înălţimile spirituale, acţionează doar spiritual. Este deci un fapt real că, după secolul V înainte de era noastră, individualitatea lui Buddha a acţionat în plan pământesc, dar din înălţimile spirituale.

Budismul a continuat să existe. El găseşte într-un fel posibilitatea de a influenţa nu doar viaţa de pe continentul asiatic, ci şi viaţa spirituală a întregii lumi cunoscute la acea vreme. Cum s-a răspândit budismul în Asia o ştiţi. Ştiţi ce mare este numărul adepţilor pe care el i-a găsit în Asia. Dar, într-o formă mai mult sau mai puţin ascunsă şi voalată, el cunoaşte o răspândire şi în cadrul vieţii spirituale europene; şi trebuie să arătăm înainte de orice că cel mai în măsură să fie receptat de populaţiile europene a fost acel fragment din marea învăţătură a lui Buddha ce se referă la egalitatea oamenilor, deoarece acele populaţii europene nu erau structurate în caste, ci mai degrabă după un principiu de egalitate, de inexistenţă a deosebirilor dintre oameni. Demult, în plină epocă creştină, pe ţărmurile Mării Negre a fost întemeiată un fel de şcoală ocultă. Această şcoală ocultă a fost condusă de oameni care, în principal, îşi fixaseră ca ideal suprem chiar segmentul de învăţătură budistă ce tocmai a fost caracterizat. Ei avuseseră însă în această şcoală ocultă din secolele de după Christos posibilitatea de a lumina cele date oamenilor de către Buddha cu o lumină nouă, prin faptul că asimilaseră în ei şi impulsul creştin. Dacă aş vrea să vă descriu felul cum vede ocultistul această şcoală ocultă de pe ţărmul Mării Negre, şi dacă mă veţi înţelege foarte bine, atunci v-aş descri-o în felul următor: Acolo s-au aflat împreună oameni ce iniţial avuseseră învăţători pe plan exterior, în lumea fizică. Acolo li se predau învăţăturile şi principiile budismului, străbătute însă de impulsurile apărute în lume prin intermediul creştinismului. Dacă erau suficient de bine pregătiţi, erau aduşi în situaţia ca din ei să poată fi eliberate şi scoase forţe mai profunde, forţe de înţelepciune mai profunde, prin care ajungeau la o contemplare clarvăzătoare a lumii spirituale şi deveneau în stare să privească în interiorul lumilor spirituale. Primul lucru la care ajungeau discipolii acelei şcoli oculte, după ce învăţătorii încorporaţi în planul fizic îi deprinseseră cu aceasta, era de pildă să cunoască şi învăţători ce nu mai coborau în planul fizic, cum era de exemplu Buddha. Aceşti discipoli oculţi făceau aşadar cunoştinţă reală, faţă către faţă, în special cu „Buddha“, dacă putem numi astfel spiritualul din el. Buddha continua să acţioneze astfel spiritual în discipolii oculţi şi totodată, prin forţa sa, acţiona jos, asupra planului fizic, întrucât el însuşi nu mai cobora spre încorporare fizică, pe planul fizic.

Cei aflaţi în acea şcoală ocultă s-au grupat acum, conform nivelului de maturitate atins, în două secţiuni. Au fost aleşi doar cei ce aveau un nivel de pregătire, de maturitate mai mare. Aşa a fost posibil ca majoritatea acestor discipoli să ajungă într-adevăr la gradul de clarvedere ce le permitea să cunoască o fiinţă ce tindea cu toate forţele să-şi trimită impulsurile până în planul fizic, fără ca ea însăşi să mai coboare în lumea fizică, să-l cunoască deci pe Buddha în toate secretele şi în tot ceea ce voia el. Un număr mai mare dintre aceşti discipoli rămâneau astfel de clarvăzători; alţii însă, pe lângă însuşirile cunoaşterii, pe lângă însuşirile clarvederii fizice şi-au dezvoltat în mod deosebit elementul spiritual ce nu poate fi separat de o anumită smerenie, de o anumită evlavie dezvoltată într-un grad înalt. Aceştia ajungeau apoi să primească, într-o măsură cu totul excepţională, chiar în cadrul acelei şcoli oculte, impulsul christic; ei au putut deveni de asemenea clarvăzători, de o manieră care i-a făcut să devină discpolii cei mai aleşi ai lui Pavel şi să primească impulsul christic nemijlocit în timpul vieţii. Aşadar din această şcoală au rezultat, să zicem aşa, două grupe: o grupă ce avea impulsul de a duce peste tot în lume învăţăturile lui Buddha, chiar dacă în acest demers nu pomeneau numele acestuia, şi o a doua grupă care, în plus, mai primea şi impulsul christic.

Deosebirea dintre aceste două grupe nu se manifesta atât de puternic în prima încarnare, ci abia în următoarea. Discipolii ce nu primiseră impulsul christic, dar care au ajuns până la impulsul lui Buddha, au devenit propovăduitori ai egalităţii şi fraternităţii dintre oameni. Discipolii care primiseră însă impulsul lui Christos au păstrat acest impuls şi în încarnarea fizică următoare, astfel încât ei nu numai că propovăduiau – fără să considere aceasta principala lor misiune – dar şi acţionau în special prin forţa lor morală. Un astfel de discipol al şcolii oculte de la Marea Neagră de care am pomenit s-a născut ulterior, în următoarea sa încarnare, ca Francisc de Assisi. Nu este de mirare deci că în el trăia înţelepciunea pe care o primise, înţelepciunea despre înfrăţirea oamenilor, despre egalitatea dintre oameni, despre necesitatea de a iubi la fel pe toţi oamenii, că această învăţătură impulsiona sufletul său şi că acest suflet era fortificat de impulsul lui Christos. Cum a acţionat acest impuls al lui Chrisos în continuare, în încarnarea sa ulterioară? În următoarea sa încarnare, atunci când Francisc de Assisi a fost transplantat în mijlocul unei populaţii în care acţionau cu deosebită intensitate vechii demoni aducători de boală, de care am vorbit mai înainte, impulsul lui Christos s-a apropiat prin intermediul lui de demonii bolii aspirând, atrăgând asupra sa substanţa nocivă din demonii de boală şi îndepărtând-o din calea oamenilor. Înainte să facă acest lucru, impulsul lui Christos s-a încorporat în acea substantă ce a devenit în Francisc de Assisi viziune, acea viziune în care i-a apărut palatul şi acea viziune în care a fost chemat să ia asupra sa povara sărăciei. Atunci impulsul lui Christos a devenit din nou viu în el, s-a revărsat afară din el şi a imobilizat demonii aducători de boală. Prin aceasta forţele sale morale s-au intensificat în aşa măsură încât au putut îndepărta substanţele spirituale nocive aducătoare de boală. Doar în felul acesta a fost posibil ca cele descrise ieri drept consecinţe ale vechiului element atlanteean să fie aduse la o etapă de evoluţie superioară, ca substanţele dăunătoare să fie şterse de pe suprafaţa Pământului, ca lumea europeană să fie curăţată de aceste substanţe.

Studiaţi viaţa lui Francisc de Assisi: observaţi ce curs ciudat a cunoscut viaţa lui. El s-a născut în anul 1182. După cum ştim, primii ani de viaţă ai unui om servesc în principal dezvoltării trupului fizic*.

*Vezi dr. Rudolf Steiner, Educaţia copilului din punctul de vedere al ştiinţei spirituale.

În trupul fizic se dezvoltă cu precădere aspectele ce se transmit prin moştenire exterioară. De aceea în el apar însuşiri datorate moştenirii exterioare de la populaţiile europene. Însuşirile care se manifestă treptat sunt rezultatul faptului că între 7 şi 14 ani şi-a dezvoltat, ca orice om, corpul eteric. Din acest corp eteric se evidenţiază în special însuşirea ce acţionase direct în el în Misteriile de la Marea Neagră, ca impuls christic. După ce ulterior, începând cu vârsta de 14 ani, a început să se dezvolte şi corpul astral, în el a prins viaţă forţa christică, în special prin faptul că tot ceea ce rămăsese unit cu atmosfera Pământului de la acel eveniment al Misteriului de pe Golgota a intrat în chiar corpul astral. Căci Francisc de Assisi era, de asemenea, o personalitate ce a fost străbătută de forţa christică exterioară, întrucât în încarnarea anterioară ea căutase forţa christică acolo unde aceasta putea fi găsită: în acel locaş special de iniţiere.

Vedem aşadar cum acţionează diferenţierile în cadrul omenirii. Ceea ce a fost refulat însă în straturile mai profunde este scos din nou la suprafaţă în cursul evoluţiei omeneşti prin evenimente cu totul deosebite. Într-un alt loc de pe Pământ s-a mai întâmplat o astfel de ieşire la suprafaţă, care din punct de vedere exoteric va rămâne mereu de neînţeles. Din acest motiv oamenii au şi renuntat să mai caute o explicaţie. Din punct de vedere esoteric însă, acest fapt îşi poate găsi cu sigurantă explicaţia. Acei oameni din păturile populaţiei vestice care au reuşit să urce cel mai repede pe scara evoluţiei, care au reuşit să depăşească cu bine treptele cele mai de jos, dar care nu au avansat foarte mult în evoluţia intelectuală, ci au rămas relativ modeşti şi simpli – oarecum cei mai buni dintre aceştia, care la momentul potrivit au putut fi înălţaţi, însă numai printr-un impuls puternic oglindit în ei –, acei oameni sunt cei doisprezece apostoli despre care ne vorbesc Evangheliile. Aceştia au fost extractul amestecului de oameni din castele inferioare ce nu au ajuns până în India. Din ei a trebuit să fie luată substanţa pentru apostolii lui Iisus Christos*.

* Prin aceasta nu se vrea a se spune ceva despre încarnările anterioare sau ulterioare ale individualităţilor apostolilor, ci doar despre şirul de precursori fizici ai acelor corpuri în care s-au încarnat personalităţile apostolilor. Trebuie să deosebim întotdeauna linia încarnărilor succesive de linia ereditară fizică.

Am găsit astfel originea, să zicem aşa, a forţei morale ce a acţionat în acea personalitate aleasă, în Francisc de Assisi. Să nu spuneţi, iubiţii mei prieteni că, raportat la criteriile omeneşti obişnuite, ar fi mult prea mult să vrei să găseşti undeva idealuri asemănătoare cu cele ce au existat în Francisc de Assisi. Desigur, nu spunem aceasta pentru a recomanda cuiva să devină un Francisc de Assisi. Nicidecum! Am vrut doar să arătăm cum într-un moment cu totul excepţional în om cobora o forţă morală, am vrut să arătăm de unde poate proveni această forţă şi că ea trebuie concepută ca un lucru cu totul special, existent de la origini în om. Dar, din spiritul a ceea ce am susţinut până acum, dumneavoastră puteţi extrage şi o altă concluzie referitoare la alte forţe de evoluţie din om, şi anume că omenirea a străbătut un drum descendent şi acum cunoaşte din nou unul ascendent.

Dacă mergem înapoi pe firul evoluţiei omenirii ajungem, după ce am parcurs întreaga perioadă postatlanteană, în momentul catastrofei atlanteene, după aceea în epoca atlanteană şi apoi în epoca lemuriană. Dacă continuăm ajungem în punctul de pornire al omenirii pământeşti, ajungem într-un moment în care oamenii nu numai că se aflau, din punct de vedere al însuşirilor lor spirituale, mai aproape de Dumnezeire, într-o lume spirituală, ci şi într-o lume în care stăpânea moralitatea; astfel, la începutul evoluţiei Pământului trebuie să consemnăm nu imoralitate ci moralitate. Moralitatea este un dar divin primit de om la origini şi el se găseşte de la origini în natura lui, la fel cum forţa spirituală era, atunci când încă nu coborâse atât de mult în materie, în întreaga lui natură umană. Mare parte a elementului imoral a intrat în omenire în principal chiar în modul arătat, adică prin trădarea misterelor înalte, pe vremea vechii Atlantide.

Aşadar morala nu este ceva despre care putem spune că ar fi fost mai întâi construită, instaurată în omenire, ci ceva ce sta la baza sufletului omenesc, ceva ce abia prin cultura ulterioară a fost acoperit şi reprimat. Dacă privim chestiunea în lumina justă, nu vom putea spune niciodată că imoralitatea a venit în lume datorită ignoranţei, ci mai degrabă prin aceea că oamenii au ajuns la misterele înţelepciunii fără a fi încă maturi, printr-o trădare. Tocmai datorită acestui fapt oamenii au fost ispitiţi, au căzut şi au ajuns într-o stare inferioară. Pentru a urca din nou este nevoie – lucru pe care îl puteţi vedea chiar din expunerea de astăzi – să dăm la o parte tot ceea ce s-a depus peste impulsurile morale în sufletul omenesc şi le-a acoperit. Vom exprima aceasta într-o formă puţin diferită.

Chiar dacă presupunem că avem în faţă un criminal, un om pe care îl considerăm în sensul cel mai deplin al cuvântului imoral, nici atunci nu avem voie să credem că în acest om imoral nu ar exista impulsuri morale. Ele sunt în el şi le putem găsi dacă ajungem la temelia sufletului său. Nu există vreun suflet omenesc – cu excepţia magicienilor negri, care nu ne interesează în cazul de faţă – în care să nu găsim elementele fundamentale ale binelui moral. Dacă un om este rău, el este aşa pentru că rătăcirea spirituală survenită de-a lungul timpului s-a depus peste binele moral, acoperindu-l. Nu natura umană este rea; ea a fost bună la origini, şi o analiză concretă a naturii umane ne arată că, în fiinţa ei cea mai profundă, ea este bună şi doar rătăcirile spirituale au abătut-o de la linia morală. De aceea rătăcirile morale trebuie orientate din nou spre bine în cursul timpului. Trebuie transformate din nou în bine atât rătăcirile în sine, cât şi efectele lor. Unde avem însă consecinţe ale răului moral ce fac să existe demoni aducători de boală, acolo trebuie să acţioneze şi forţe supramorale, precum cele din Francisc de Assisi.

Însănătoşirea morală a unui om se bazează însă întotdeauna pe eliminarea rătăcirii sale spirituale. De ce este nevoie în acest scop? Concentraţi acum tot ceea ce v-am spus într-un simţământ fundamental; lăsaţi să vorbească faptele, lăsaţi să vorbească sentimentele şi simţămintele dumneavoastră şi încercaţi să le rezumaţi într-un singur simţământ. Vă veţi întreba atunci: Care este atitudinea corectă a unui om faţă de aproapele său? Este tocmai credinţa în binele moral originar al oamenilor şi al oricărei naturi umane! Este primul lucru pe care trebuie să-l spunem, dacă vrem să exprimăm în cuvinte ce este morala în general. Este un bine incomensurabil ce se găseşte la temelia naturii umane. Asta îşi spunea Francisc de Assisi, iar când îi apăreau în cale oameni năpăstuiţi de acea boală înspăimântătoare pe care am caracterizat-o, el, ca un bun creştin al acelor vremuri, îşi spunea: O astfel de boală este într-un anumit fel urmarea păcatului; dar întrucât păcatul este o rătăcire spirituală, întrucât boala este urmarea rătăcirii spirituale, ea nu poate fi suprimată şi eradicată decât dacă acesteia i se opune o forţă mare şi puternică. De aceea Francisc de Assisi vedea în omul bolnav modul în care se exterioriza, sub un anumit raport, pedeapsa păcatului. El vedea însă şi binele din natura umană, vedea forţele spiritual-divine aflate la temelia oricărei naturi umane. Credinţa enormă în binele existent în orice natură umană, chiar şi în cea pedepsită cu boală, iată ceea ce-l distinge în mod cu totul deosebit pe Francisc de Assisi.

Prin aceasta a devenit posibil ca în sufletul său să pătrundă forţa contrară, care este forţa de dăruire morală, de întrajutorare morală a iubirii, chiar iubirea vindecătoare. Şi orice om care a transformat într-adevăr credinţa în binele originar din natura umană într-un impuls puternic nu poate face altceva decât să iubească această natură umană ca atare.

Cele două impulsuri fundamentale care se află la temelia unei vieţi cu adevărat morale sunt: în primul rând credinţa în divinul aflat în străfundul oricărui suflet uman şi în al doilea rând iubirea infinită faţă de om, iubire ce izvorăşte din această credinţă. Căci doar această iubire infinită l-a putut face pe Francisc de Assisi să se apropie de cei aflaţi pe patul de suferinţă, de invalizi, de cei atinşi de molimă. Şi un al treilea impuls care s-ar mai pulea adăuga aici este convingerea că acela care are cele două fundamente, al credinţei în binele de la temelia sufletului omenesc şi al iubirii faţă de natura omenească, nu poate decât să-şi spună: Ceea ce vedem apărând din conlucrarea fondului originar bun din sufletul omenesc şi iubirea activă ne îndreptăţeşte perspectiva de viitor, care se poate exprima prin faptul că orice suflet, oricât de jos a coborât de la înălţimea vieţii spirituale, nu este pierdut pentru această viaţă spirituală. Cel de al treilea impuls este speranţa că orice suflet omenesc poate regăsi drumul spre divin-spiritual. Aceste trei impulsuri – putem spune – Francisc de Assisi le-a auzit rostite, i-au apărut în faţa ochilor de nenumărate ori în timpul iniţierii sale în Misteriile colchice. În timpul vieţii ca Francisc de Assisi, a predicat foarte puţin despre credinţă şi iubire. El era însă încorporarea acestei credinţe şi a acestei iubiri. Acestea erau încorporate oarecum în el, apar în el ca un simbol viu în faţa lumii din vremea sa. În centrul tuturor sta însă capacitatea de acţiune. Nu credinţa, nu speranţa erau cele care acţionau. Pe ele trebuie să le avem, desigur, în noi, însă cea care acţiona era iubirea. Ea stă în centrul celorlalte, ea este de fapt cea care a purtat evoluţia morală a omenirii spre divin; îndeosebi, cea care a acţionat în cazul lui Francisc de Assisi a fost iubirea.

Cum s-a manifestat, cum a evoluat în cazul lui Francisc de Assisi această iubire, despre care ştim că era rodul iniţierii sale în Misteriile colchice? Am văzut că în el s-au manifestat virtuţile cavalereşti ale vechiului spirit european. Iniţial, el era un băieţandru cu aptitudini cavalereşti. În individualitatea sa străbătută de impulsul lui Christos, cutezanţa, vitejia s-au metamorfozat în iubire aplicată, activă. Vedem cum în iubirea care se manifestă în cazul lui Francisc de Assisi reînvie oarecum vechea cutezanţă, vitejia de odinioară. Iubirea este vechea vitejie, este curajul transpus în spiritual!

Ar fi interesant să vedem acum în ce măsură cele spuse aici corespund şi cursului istoric al evoluţiei omenirii. Să mergem câteva secole mai înainte de era creştină. În cadrul principalului popor care a dat numele celei de-a patra epoci postatlanteene, deci la poporul grec, întâlnim pe filosoful Platon. Platon, printre altele, a scris şi despre morală, despre virtutea omului. El a scris în aşa fel despre morală, încât putem recunoaşte că de fapt, în ceea ce priveşte lucrurile cele mai înalte, în tainele propriu-zise, a fost foarte rezervat, iar ceea ce nu a avut voie să spună a pus-o în gura lui Socrate. Platon descrie – într-o epocă în care în evoluţia europeană nu acţionase încă impulsul lui Christos – virtuţile cele mai înalte pe care el le recunoştea, virtuţi pe care grecul considera că omul moral trebuie să le deţină înainte de orice altceva. Platon descrie mai întâi trei virtuţi principale. O a patra o vom cunoaşte puţin mai târziu. Prima dintre cele trei virtuţi este înţelepciunea. Platon considera înţelepciunea o virtute ca atare. Noi am argumentat în modurile cele mai diverse de ce stă ea la baza vieţii morale. În India, la baza vieţii oamenilor stătea înţelepciunea brahmanilor. În Europa aceasta a cedat locul altor însuşiri, însă a continuat să trăiască în Misteriile nordice, unde brahmanii europeni trebuiau să repare ceea ce fusese alterat prin acea trădare din timpul vechii perioade atlanteene. Înţelepciunea stă, aşa cum vom vedea mâine, în spatele oricărei moralităţi; şi, tot în rând cu înţelepciunea, Platon menţionează, corespunzător Misteriilor sale, curajul, deci o însuşire ce ne întâmpină în special la populaţia europeană. Ca o a treia virtute el numeşte chibzuinta sau cumpătarea, adică opusul cultivării pasionale a instinctelor omeneşti inferioare. Acestea sunt cele trei virtuţi principale ale lui Platon: înţelepciunea, curajul sau vitejia şi cumpătarea sau chibzuinţa – care înseamnă stăpânirea impulsurilor senzoriale ce acţionează în om. Apoi, ca o a patra virtute, Platon menţionează echilibrul armonios al celor trei virtuţi de mai sus, pe care el îl numeşte dreptate (sau simţul echităţii).

Iată cum descrie unul dintre cele mai remarcabile spirite ale epocii precreştine ceea ce, la acea vreme, era considerat a fi cel mai important lucru din natura umană. Pentru populaţiile europene, curajul şi vitejia sunt străbătute de impulsul lui Christos şi de ceea ce noi numim „eul“ nostru. Curajul, care la Platon apare ca virtute, aici este spiritualizat, devenind iubire. Cel mai important este să vedem cum pătrund impulsurile morale în neamul omenesc, felul cum cele descrise mai înainte devin cu totul altceva. Dacă nu vrem să aducem un afront moralei creştine, nu trebuie să enumerăm virtuţile astfel: înţelepciune, vitejie, chibzuinţă şi dreptate, căci ni s-ar putea replica: Dacă veţi avea toate aceste virtuii şi iubire nu veţi avea, nu veţi putea ajunge niciodată în împărăţia cerului.

Să reţinem epoca în care s-a revărsat în omenire un astfel de curent, un astfel de impuls, prin care, aşa cum am văzut, înţelepciunea şi curajul s-au spiritualizat şi au reapărut ca iubire. Dar să încercăm să răspundem şi la întrebarea: Cum s-au format înţelepciunea, cumpătarea sau chibzuinţa şi dreptatea? Vom înţelege atunci misiunea deosebită a mişcării antroposofice în epoca actuală.