Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

MOARTE PĂMÂNTEASCĂ ŞI VIAŢĂ COSMICĂ

GA 181

CONFERINŢA a II-a

Berlin, 29 ianuarie 1918

Am atras deja adesea atenţia [Nota 1] în contextul consideraţiilor noastre asupra sentinţei ce străluceşte prin timpuri, aflată pe templul lui Apollo din Grecia: „Cunoaşte-te pe tine însuţi!”. Multe, infinit de multe din cerinţa de a tinde spre înţelepciunea omenească, şi cu aceasta înspre înţelepciunea cosmică, se află în această sentinţă. În orice caz, sentinţa a primit, ce-i drept, o importantă înnoire, o adâncire prin impulsul pe care l-dat Misteriul de pe Golgota. Despre toate aceste lucruri vom mai vorbi poate, dacă timpul ne-o permite, în decursul acestei ierni. Vom încerca să găsim calea exact înspre astfel de ţeluri care sunt indicate prin această sentinţă.

Aş dori să pornesc astăzi de la o considerare aparent exterioară a omului, aşadar oarecum de la o formă exterioară a cunoaşterii de sine omeneşti, care este însă numai aparent o cunoaştere exterioară, căci în ciuda acestui fapt este o primă forţă importantă dacă omul şi-o ia în stăpânire pentru a pătrunde şi în fiinţa interioară a omului. Aş vrea să pornesc, dar de fapt numai aparent să pornesc, de la forma omenească exterioară.

O considerare a acestei forme omeneşti exterioare se găseşte în ziua de azi în ceea ce este recunoscut ca ştiinţă, numai într-un sens care pentru o considerare spirituală mai înaltă este destul de nesatisfăcător. Putem deja spune: Cine vrea în ziua de azi să cunoască omul ca om, va găsi puţină stimulare la o asemenea cunoaştere a omului în ştiinţă, sau în orice caz în ştiinţa aşa cum este ea practicată în prezent. Căci ceea ce a produs deja această ştiinţă, ceea ce există deja puteţi vedea iarăşi din diversele indicaţii din ultima mea carte, Despre enigmele sufletului. Această carte oferă pietre de construcţie importante pentru o cunoaştere de largă perspectivă a fiinţei omeneşti. Dar tocmai aceste pietre de construcţie nu sunt căutate în ziua de azi. Şi ceea ce oferă în ziua de azi anatomia, fiziologia ş.a.m.d. dă foarte puţin omului care îşi pune întrebări, care vrea să pătrundă într-adevăr în fiinţa omului dintr-o cunoaştere a formei fizice exterioare a omului. În acest sens, în fond, în ziua de azi mult mai mult dă modul de abordarea artistică. Putem spune deja: Multe lasă ştiinţa nesatisfăcute în ziua de azi. Şi atunci când cineva se poate decide să caute în sens goethean, şi în artă, anume în considerarea artistică a lumii, adevărul real, substanţial, probabil că va găsi mai mult adevăr în acest mod decât în ceea ce este ştiinţă recunoscută (oficial). Va exista în viitor un mod de a vedea lumea care va fi tocmai cel provenit din ştiinţa spirituală, oricât de puţin se poate vedea încă în ziua de azi acest lucru. Va fi un mod de a vedea lumea care dintr-o anumită nevoie de cunoaştere omenească precisă va reuni perceperea ştiinţifică a lumii şi perceperea artistică a lumii într-o sinteză şi armonie superioară. În aceasta va fi conţinută cu mult mai multă clarvedere decât în acea clarvedere la care visează unii oameni în ziua de azi, dar tocmai că doar visează.

Dacă ne apropiem de forma omenească, putem percepe mai întâi ceva important la ea, dacă ne îndreptăm privirea – ceea ce am făcut, desigur, mai mult sau mai puţin, cu toţii – înspre această bază a formei omeneşti care ne întâmpină în schelet. Aţi văzut deja, desigur, cu toţii, un schelet omenesc şi aţi observat diferenţa care există înspre partea capului şi restul formei omeneşti. Veţi fi observat cu acest prilej că acest cap, este într-un anumit mod un întreg încheiat, închis în sine, care stă, de fapt, ca pe o coloană pe tot ceea ce constituie sistemul membrelor şi restul organismului omenesc. Putem distinge foarte uşor la schelet capul aşezat pe restul organismului. Dacă luaţi în vedere în acest mod cea mai grosieră diferenţiere, puteţi remarca faptul că acest cap este de fapt configurat, mai mult sau mai puţin, sferic; nu este o formă sferică desăvârşită, dar forma sferică se prefigurează în capul omenesc. Acum, ca cercetător spiritual-ştiinţific trebuie chiar să avertizez să nu se pună analogii exterioare superficiale la baza unei strădanii de cunoaştere. Dar viziunea capului omenesc ca apropiindu-se de forma sferică nu este o considerare superficială a formei capului omenesc; căci omul este în primul rând cu adevărat o dualitate, iar forma sferică a capului său nu este în nici un caz ceva întâmplător. Numai că trebuie să cuprindem cu privirea ce anume avem în faţa noastră prin capul omenesc. O primă indicaţie în privinţa celor pe care le am în vedere aici, au fost date în cadrul consideraţiilor noastre spirituale în lucrarea pe care am numit-o Conducerea spirituală a omului şi a omenirii, unde am indicat deja că în realitate capul omenesc reprezintă o imagine a întregului Univers, care ne întâmpină în exterior ca sferă spaţială, ca sferă goală.

Atunci când discutăm aceste lucruri, trebuie să vă atrag atenţia asupra a ceva aflat încă departe de omul actual în privinţa celui mai important mod de consideraţie; ceva pe care el îl aplică întotdeauna într-un domeniu, dar nu vrea să-l folosească tocmai acolo unde el are imense consecinţe. Niciunui om care ia în mână o busolă, un ac magnetic, care este îndreptat cu un capăt spre Polul Nord magnetic şi cu celălalt capăt spre Polul Sud magnetic, nu-i va trece prin cap să caute doar în acul magnetic cauza faptului că el se îndreaptă aşa; ci fizicianul se va simţi constrâns să privească drept un întreg acul magnetic şi forţa magnetică ce porneşte de la Polul Nord magnetic al Pământului, prin faptul că această forţă magnetică îndreaptă unul dintre capetele acului spre Polul Nord, şi pe celălalt spre Polul Sud. În acest caz, motivul pentru ceea ce se petrece în acul magnetic, într-un spaţiu foarte restrâns, este căutat în marele Univers. În schimb, nu se face acelaşi lucru şi acolo unde el ar trebui să fie făcut, acolo unde multe ar depinde de faptul că s-ar face. Atunci când cineva observă în ziua de azi – şi anume, tocmai ca om de ştiinţă – că într-o fiinţă se formează o altă fiinţă, aşadar, de exemplu, atunci când cineva observă faptul că într-o găină se formează oul, acest lucru se petrece tot într-un spaţiu restrâns; în acest caz însă, de obicei omului nu-i vine ideea ca ceea ce trebuie să-şi spună în cazul acului magnetic să aplice şi aici şi să spună: Nu în găină, ci în întregul Cosmos se află motivul faptului că în corpul găinii se formează germenul oului. – Dar exact la fel cum la acul magnetic este implicat, participă întregul Cosmos, tot aşa în corpul găinii, în corpul matern – în ciuda tuturor proceselor care sunt implicate aici –, este implicat, participă şi întregul Cosmos cu forma sa sferică. Acele procese care conduc înapoi pe linie ereditară la strămoşi, doar co-acţionează atunci când în organismul matern se formează germenul oului. Acest lucru este încă considerat în ziua de azi o erezie în raport cu ştiinţa oficială, dar este totuşi un adevăr. Şi în modurile cele mai diferite colaborează forţele Cosmosului. Şi, pe cât este de adevărat că în fapt la om – ceea ce spun este dovedit de embriologia empirică – capul, mai întâi în structura sa embrionară, se formează din întregul Univers, pe cât este de adevărat că acest cap ia fiinţă la început în organismul uman matern, tot atât de adevărat este, pe de altă parte, că forţele care au cauzat această geneză acţionează din întregul Cosmos şi că omul este, în privinţa capului său, o copie a întregului Cosmos. Numai ceea ce este prins de cap, scheletul, se poate spune – dacă îl observăm separat – că în privinţa configuraţiei sale, a formei sale, este de fapt legat mai mult de ceea ce se află pe linia ereditară, ceea ce este legat de tată şi mamă, bunic şi bunică, decât de ceea ce se află afară, în Cosmos. Astfel, şi în privinţa genezei sale, a evoluţiei sale, omul este întâi de toate o fiinţă dublă, o dualitate. Conform formei sale, el este alcătuit pe de o parte din Cosmos, şi acest aspect iese la iveală în forma sferică a capului său; pe de altă parte, el este format din întregul curent ereditar, şi acest aspect iese la iveală în întreg restul organismului, care este ataşat de cap. Întreaga formă exterioară a omului ni-l arată ca pe o fiinţă hibridă, ne arată că el are o origine dublă.

Un asemenea mod de a considera lucrurile nu are numai însemnătatea că prin el învăţăm să cunoaştem ceva, ci şi o cu totul alta. Cine consideră în ziua de azi omul în conformitate cu îndrumările ştiinţei oficiale obişnuite, cine, de exemplu, priveşte la microscop şi vede germenul cum se dezvoltă, şi vede numai ceea ce se află este acolo, înăuntru – aşa cum ai vrea să vezi în acul magnetic de ce el are proprietatea de a se poziţiona aşa, pe direcţia nord-sud –, acela trăieşte într-un masiv de gânduri care îl face imobil şi nefolositor pentru viaţa exterioară, în mod deosebit atunci când procedează aşa ca în ştiinţa exterioară. Şi dacă aplică astfel de gânduri în ştiinţele sociale, ele fie nu sunt suficiente, fie conduc la pedanteria mondială, care poate fi numită cu un alt cuvânt şi „wilsonianism”. Este vorba, aşadar, ce gândire este atrasă în noi, ce forme iau naştere în gândurile noastre prin faptul că ne dăruim anumitor gânduri. Faptul de a şti despre lucruri are încă o importanţă redusă. Ce anume face în noi un anumit mod de cunoaştere, ce utilitate aduce el cu sine, aceasta contează. Şi dacă avem un simţ deschis în a-l privi pe om în legătura sa cu întregul Cosmosului, atunci se vor trezi în noi şi acele gânduri care duc la considerarea etică a lumii, la considerarea juridică a lumii, care în realitate ar trebui să fie cea mai înaltă, dar care în ziua de azi este ceva absolut neobişnuit. Vedeţi aşadar că mai există şi alte impulsuri pentru a căuta o astfel de ştiinţă cum avem noi în vedere aici, decât satisfacerea, nu vreau să spun a curiozităţii, ci a simplei sete de cunoaştere.

Astfel, omul stă dinaintea noastră ca fiinţă dublă, ca fiinţă hibridă. Asta are o semnificaţie şi mai adâncă. Şi astăzi aş dori doar să dau tonul celor care ar trebui să ne preocupe, pentru a trezi în sufletele dumneavoastră un sentiment despre importanţa celor pe care le considerăm.

Să rămânem acum la faptul că în desfăşurarea ulterioară a vieţii noastre, capul – capul care ne întâmpină ca imagine a întregului Univers – este esenţialmente mijlocitorul pentru cunoaşterea noastră – nu vreau să spun „instrumentul”, pentru că atunci nu aş rosti ceva întru totul corect. Dar nu numai capul singur este intermediar pentru cunoaşterea noastră – să rămânem la cunoaştere, la perceperea lumii –, capul ne-o intermediază, dar şi restul omului. Şi pentru că restul omului chiar şi conform provenienţei sale este total diferit de cap, este altceva, omul constă, şi în măsura în care este cognitiv, din omul-cap şi – îl numesc aşa cum l-am numit deja mai înainte [Nota 2] –, omul-inimă, pentru că în inimă se concentrează tot restul. Suntem realmente doi oameni: duali, alcătuiţi dintr-un om-cap perceptiv în relaţie cu lumea, şi un om-inimă. Deosebirea este aceea că deşi omul ocărăşte uneori aşa de mult lumea, el îşi foloseşte exclusiv capul pentru a o cunoaşte. Ce anume stă la baza acestui fapt? Dacă am face o paralelă între cunoaşterea prin cap şi cunoaşterea prin inimă, nu ar rezulta mare lucru. Cel care poate cuprinde cu inima ceea ce cunoaşte capul, ar fi mai cald în cunoaşterea sa decât celălalt. Ar exista o diferenţiere între oameni, dar deosebirea nu ar fi prea mare. Dar dacă ne apropiem de lucruri cu experienţa spiritual-ştiinţifică, atunci iese la lumină cu totul altceva. Omul îşi însuşeşte cunoştinţe, percepţii. Treptat, de noi se apropie percepţiile, cunoaşterea. Atunci avem cazul următor. Modul în care ne raportăm cu capul la lume, modul în care percepem şi cunoaştem, se petrece într-o anumită privinţă repede; iar modul în care ne raportăm cognitiv la lume cu restul organismului la lume se petrece lent. La toate celelalte diferenţe pe care le-am expus deja iarna trecută [Nota 3] în privinţa evoluţiei lumii şi a omului, se mai adaugă faptul că acest cap al nostru se grăbeşte cu cunoaşterea sa, pe când restul organismului nu se grăbeşte. Aceasta are o însemnătate extrem de adâncă. Atunci când suntem educaţi conform şcolii, se urmăreşte, de fapt, numai educarea capului. Oamenii sunt educaţi în ziua de azi numai pentru cap; acest lucru se poate face conform şcolii. Căci în cazul extrem în care capul participă mult timp la dezvoltarea cunoaşterii – dar la majoritatea oamenilor nu se merge atât de departe –, el se închide la vârsta de douăzeci şi ceva de ani. Atunci capul a terminat cu cunoaşterea sa, cu faptul de a-şi însuşi lumea. Restul organismului are nevoie pentru aceasta de întreg timpul de până la moarte. Şi putem spune deja: În această privinţă, capul merge aproximativ de trei ori mai repede decât restul organismului; restul organismului are timp; el merge de trei ori mai încet, el are un alt tempo. De aceea, pentru acela care are darul să observe prin cunoaştere asemenea lucruri, este limpede că atunci când a cuprins ceva prin intermediul capului, trebuie să aştepte până când îl va fi unit cu întreg omul. Pentru a asimila ceva plin de viaţă, trebuie, într-adevăr, dacă asimilarea prin cap a durat circa o zi, să aşteptăm trei-patru zile, până când le vom fi asimilat pe deplin. Cercetătorul spiritual conştiincios nu va povesti niciodată ceea ce a asimilat doar cu capul, ci numai ceea ce a înţeles cu întreaga sa fiinţă. Acest lucru are o importanţă extraordinar de vastă şi profundă.

În ziua de azi noi putem da, de fapt, copiilor noştri în conformitate cu instituţiile existente, doar un fel de cunoaştere prin cap; noi nu le dăm o cunoaştere pe care să o suporte restul organismului. Se rămâne la cunoaşterea prin cap, la o cunoaştere care este deja pregătită în aşa fel încât trebuie asimilată rapid prin intermediul capului şi pe care omul şi-o poate aminti mai târziu. Este drept că la materiile despre care este vorba în învăţământ, oamenii nu-şi amintesc de ele mai târziu şi sunt bucuroşi dacă uită lucrurile la scurt timp după ultimul examen. Faţă de o cunoaştere care poate fi prelucrată întru totul de restul organismului, s-ar dezvolta în orice caz, atunci când omul şi-ar reaminti-o, iubire, bucurie, căldură. Cu cele mai adânci taine ale misteriilor omenirii este corelat modul în care trebuie configurată predarea, pentru ca ulterior când omul priveşte de-a lungul întregii sale vieţi, când priveşte înapoi la anii săi de şcoală, să le poată duce dorul cu căldură, cu bucurie, cu o anumită fericire.

În acest domeniu este imens de mult de făcut. Căci cel care este familiarizat cu lucrurile respective, acela ştie că tot ceea ce le oferim în ziua de azi în special copiilor, este pregătit din capul locului în aşa fel încât restul organismului nu îl primeşte, în aşa fel încât nu produce bucurie ulterior. De aceasta este legat faptul că în prezent oamenii îmbătrânesc relativ repede din punct de vedere sufletesc. Căci aceasta este taina omului: Atunci când capul are, de exemplu, vârsta de 28 de ani, restul organismului, care vine în urma lui în dezvoltare, are abia o treime sau o pătrime din această vârstă. Restul organismului menţine un tempo care este de trei-patru ori mai lent. Vom mai cunoaşte şi alte raporturi. Aşadar omul ar putea, dacă s-ar veni pedagogic în întâmpinarea acestor misterii, să preia ceva care este atât de rodnic, atât de priincios încât i-ar ajunge până în clipa când moare. Căci dacă el a preluat astfel de lucruri până la vârsta de 25 de ani şi are nevoie de ele de un timp de trei ori mai lung pentru prelucrarea lor, restul organismului le-ar putea prelucra până la vârsta de 75 de ani. Dar pentru om, în întreaga sa entitate, cunoaşterea pe care şi-o însuşeşte capul nu are o însemnătate cuprinzătoare, ci numai acea trăire de cunoaştere interioară pe care şi-o însuşeşte omul în întreaga sa entitate. Dar în privinţa acesteia, viaţa publică de azi are chiar aversiune; ea vrea să primească doar ceea ce este înţelepciune a capului. Căci gândiţi-vă numai – puteţi socoti uşor întreaga importanţă a ceea ce am aici în vedere: cineva ar putea asimila până la vârsta de 15 ani atât de mult cu capul, încât, dacă va prelucra aceste concepte şi aceste concepte s-ar referi, de exemplu, la administrarea problemelor publice, la vârsta de 45 de ani el ar fi matur pentru a fi ales într-un post de administraţie a oraşului, într-un parlament; căci acolo el trebuie să se încadreze ca om întreg. Căci trebuie să spunem: Dacă putem să-i aducem omului până la vârsta de 15 ani asemenea forţe ale conceptelor, care ar putea fi prelucrate cu întreaga fiinţă a vieţii sale, atunci la vârsta de 45 de ani el va fi matur să fie ales într-un consiliu orăşenesc sau într-un parlament. Iar la baza concepţiilor celor din vechime, care mai aveau încă o cunoaştere a acestor lucruri din misterii, se aflau astfel de lucruri. Astăzi, dimpotrivă, strădaniile merg în sensul de a scădea pe cât de mult este posibil limita vârstei, căci în ziua de azi orice om este la vârsta de 20 de ani la fel de matur pe cât era înainte cineva de 80 de ani. Dar în această privinţă nu pot decide cerinţele pretenţiile avide, ci numai o adevărată cunoaştere.

Aceste lucruri au, aşadar, deja o aplicare de o importanţă fundamentală pentru viaţă. Întreaga noastră viaţă publică este reglată să ţină seama numai de ceea ce sunt oamenii prin capetele lor. Dar în ciuda faptului că este aşa, că de fapt în ziua de azi, prin aceea că oamenii comunică fiind în contact social între ei, ei comunică înţelept numai cu capul, această comunicare între capete – gândiţi-vă numai la aceasta: întreaga comunicare socială este doar o comunicare între capete! – este întru totul nepotrivită pentru a configura o viaţă socială. Căci de unde provine capul? Capul omului – am expus acest lucru – nu este de la acest Pământ, el este creat tocmai din Cosmos. Şi dacă vrem să ne ocupăm cu capul de problemele pământeşti, nu o putem face. Cu capul nimeni nu este naţionalist, cu capul nimeni nu este cineva care să aparţine unei anumite părţi a Pământului. Cu capul ar trebui să decidem numai în privinţa a ceea ce aparţine întregii lumi. Pentru a putea decide, în schimb, în privinţa a ceea ce aparţine Pământului, trebuie să concreştem mai întâi de-a lungul întregii noastre vieţi cu ceea ce aparţine Pământului şi face din noi cetăţeni ai Pământului, şi nu cetăţeni ai Cerului. Aceste lucruri trebuie să fie aşa. Ceea ce poate sta la baza judecăţilor opiniei publice, trebuie extras din cunoştinţele mai profunde asupra omului. Şi din nou trebuie să luăm în vedere – astăzi vreau doar să trasez fire, lucrurile vor fi dezvoltate mai departe: Ceea ce a exprimat Goethe ca idee a metamorfozei are o profundă însemnătate şi are o aplicaţie mult mai largă decât a putut să facă din ea Goethe însuşi pe timpul său.

Capul nostru este aşadar configurat din Cosmos. Dacă considerăm lucrurile spiritual-ştiinţific, trebuie să spunem: În întregul timp ce se desfăşoară între moarte şi o nouă naştere, noi lucrăm – da, noi lucrăm acolo în Cosmos –, pentru a ne alcătui capul. Lucrăm la organismul nostru, lucrând cu predilecţie între moarte şi o nouă naştere la capul nostru. Acest cap este într-o anumită privinţă mormântul sufletului în privinţa a ceea ce era sufletul înainte de naştere sau, dacă vrem să spunem, înainte de concepere. Aici ajung în repaus acele activităţi pe care le executăm între moarte şi o nouă naştere într-o viaţă spirituală. Şi la ceea ce este într-o anumită privinţă este format din lumea spirituală se adaugă apoi ceea ce este ataşat de el, provenind din curentul ereditar. Dar ce este ceea ce atârnă de cap, provenind din curentul evolutiv ereditar? Este ceva care, totuşi, este în corelaţie cu capul. Am atras deja mai înainte atenţia [Nota 4]: Ceea ce este la om în afara capului său, este predispoziţia pentru capul din încarnarea viitoare. Întreg restul organismului este ceva care poate trece prin metamorfoză în capul din încarnarea viitoare. Forţele pe care le perfecţionăm de-a lungul întregii vieţi se smulg, atunci când trecem prin poarta morţii, din restul organismului; dar ele rămân în acea configurare pe care a avut-o restul organismului în timpul vieţii; pe acestea le purtăm în răstimpul dintre moarte şi următoarea naştere şi le transformăm în cap. În capul nostru avem deci întotdeauna şi ceea ce este moştenire din încarnările anterioare. Iar în restul organismului nostru avem totodată ceva care acţionează determinant pentru configurarea capului nostru din încarnarea viitoare. În această privinţă, noi suntem de asemenea o natură duală.

Gândiţi-vă cum, dacă privim lucrurile astfel încât omul este într-adevăr cu totul aşezat în corelaţiile cosmice, ajungem la ideea că într-adevăr el nu se naşte şi nu se formează pur şi simplu în fragmentul de timp şi spaţiu pe care îl avem în faţa noastră când privim lucrurile în vederea fizică exterioară, ci că el este încadrat într-un context imens. Şi este deosebit de stimulator să priveşti lucrurile, nu numai aşa cum a făcut-o deja Goethe [Nota 5], să te uiţi la unul dintre oasele coloanei vertebrale şi apoi la oasele capului, şi să-ţi spui că oasele capului nu sunt decât vertebre transformate, ci este extrem de stimulator să vezi cum tot ceea ce este în cap, este şi în restul organismului. Numai că cere o considerare extrem de lipsită de prejudecăţi ca să recunoşti, de exemplu, nu numai nasul, şi tot ceea ce este la cap, drept o astfel de transformare, ci şi că tot ceea ce este în restul organismului este doar într-o metamorfoză mai recentă; că totul este transformat printr-o metamorfoză anterioară în ceea ce ne întâmpină apoi la cap.

Am spus: Din punct de vedere pedagogic, consecinţele unei astfel de concepţii sunt extraordinar de importante, şi dacă gândirea oamenilor se va îndrepta cândva înspre această cunoaştere spiritual-ştiinţifică, atunci de aici vor reieşi cerinţe infinit de importante pentru ceva cum este, de exemplu, pedagogia practică.

Înainte de toate este important un lucru: În viaţă, îmbătrânim. Dar, de fapt, putem spune doar că trupul nostru fizic îmbătrâneşte. Căci oricât de ciudat ar fi – eu am menţionat deja acest lucru [Nota 6] –, trupul nostru eteric, următoarea parte spirituală a fiinţei noastre, devine tot mai tânăr. Cu cât devenim noi mai bătrâni, cu atât mai tânăr devine trupul nostru eteric. Şi în timp ce devenim ridaţi şi devenim cheli în ceea ce priveşte trupul fizic, devenim, sau măcar putem deveni tot mai bucălaţi şi mai înfloritori în ceea ce priveşte trupul nostru eteric. Dar, în orice caz – aşa cum natura exterioară se îngrijeşte ca trupul fizic să îmbătrânească –, noi trebuie să ne îngrijim ca trupului nostru eteric să rămână aprovizionat cu forţe tinereşti. Însă putem face aceasta numai dacă introducem prin cap o asemenea hrană spirituală de reprezentări încât să ajungă spre a fi prelucrată în întreaga viaţă.

Un observator spiritual-ştiinţific poate vedea în minte – cum să fie învăţaţi copiii din cea mai fragedă tinereţe –, cum este omul este o copie a întregului Univers, o imagine a înţeleptei ordini divine a Universului, dar al unei astfel de ordini divine a Universului încât ea să fie cuprinsă nemijlocit, în mod elementar, şi nu prin aceea că li se spun oamenilor versete din Biblie care nu sunt înţelese. Dar toate acestea trebuie să fie create din spiritul ştiinţei spirituale, şi atunci va exista o cunoaştere cu capul mult mai plină de sevă decât în ziua de azi. Însă aceasta va fi un izvor de întinerire pentru om pe toată perioada vieţii sale, în timp ce învăţământul nostru actual nu este o asemenea sursă de întinerire, ci contrariul ei. Şi dacă noi în ziua de azi suntem în fericita situaţie de a nu fi nişte acrituri îngrozitoare din cauza instruirii noastre din tinereţe, aceasta este aşa numai pentru că modul actual de a ne îngriji de cap – care s-a răspândit de aproximativ patru secole şi a ajuns astăzi la punctul său culminant –, încă nu a putut ruina atât de multe din cele care există totuşi drept cultură moştenită din vechile timpuri. Dar dacă vom proceda tot aşa încât să predăm doar pentru cap, atunci suntem pe cea mai bună cale de a educa nişte înăcriţi. Eu am spus deja recent [Nota 7] – războiul a întrerupt lucrurile –: mari au fost în anii dinainte de război migrările înspre sanatorii, mari au fost mijloacele [pe care le folosea omul] pentru a-şi înlătura nervozitatea.

Toate acestea sunt corelate cu faptul că nu îi sunt date capului cele de care are nevoie întregul om. Am menţionat şi cât de puţine găsim că oamenii trebuie să se îngrijească în modul corect de aceste lucruri. Căci eu trebuie să mă gândesc mereu la faptul că în urmă cu câţiva ani m-am dus o dată într-un sanatoriu, pentru a vizita pe cineva de acolo. Am ajuns acolo chiar la amiază. Întreaga mulţime a pacienţilor sanatoriului a defilat prin faţa noastră. Într-o oarecare măsură erau oameni de-a dreptul ciudaţi, care îşi aveau într-adevăr înscrisă parţial nervozitatea pe faţă, şi care îşi bâţâiau mâinile şi picioarele. Dar după aceea l-am cunoscut pe cel mai nervos, pe cel mai bâţâitor din acel sanatoriu, anume pe medicul conducător. Şi trebuie să spun deja că un medic conducător nu găseşte metoda corectă de vindecare a pacienţilor săi, dacă el însuşi este cel care are nevoie cel mai mult de tratament. În rest, era un om extraordinar de amabil şi drăguţ, dar el era un exemplu al acelor oameni care în orice caz nu au preluat în tinereţea lor ceea ce îi poate menţine întineriţi de-a lungul vieţii lor. Astfel de lucruri nu pot fi modificate prin oarece reforme izolate pentru ca, din starea existentă, să aducă o altă stare; astfel de lucruri pot fi îmbunătăţite numai dacă este îmbunătăţit întregul organism social. De aceea trebuie să ne îndreptăm atenţia asupra întregului organism social. S-a avut deja grijă prin marile legi ale Universului ca omul individual să nu-şi poată satisface egoismul în astfel de domenii, ci ca el întru câtva să-şi poată găsi prosperitatea numai atunci când o caută în comunitate cu ceilalţi. Aşa îmi reprezint eu – şi îşi poate reprezenta acest lucru oricine nu îşi reprezintă numai ceea ce trăieşte în senzorial, ci poate privi dincolo de sensibil, în suprasensibil, de unde trebuie să vină forţele pentru reformarea lumii în viitorul apropiat – aşa îmi reprezint eu că în asemenea domenii, dar şi în altele se poate face introducerea spiritual-ştiinţificului în viaţă, se poate face prin faptul că oamenii elaborează concret, în mod sincer, onest, cele pentru care poate da impulsurile ştiinţa spirituală. Vedeţi, în sensul despre care am vorbit frecvent şi despre care vom mai tot vorbi, nu avem nevoie să alergăm după clarvedere, ci avem nevoie doar să cuprindem cu înţelegerea într-un mod plin de sens omul ca fiind leit spiritualităţii universului, şi atunci ajungem deja la spiritualitate. Este imposibil să-l cuprinzi pe om în totalitatea sa şi să-l pătrunzi cu privirea, fără să pătrunzi cu privirea şi să ai în vedere ceea ce stă la baza omului ca spiritual. Însă ceva este necesar, şi eu am atras adesea atenţia asupra acestui fapt [Nota 8]: dezbărarea de viciul atât de îngrozitor existent în ziua de azi privind toate întrebările referitoare la concepţia despre lume: dezbărarea de comoditatea faţă de cunoaşterea omului. Întreaga noastră considerare spiritual-ştiinţifică ne arată că trebuie să înaintăm pas cu pas, că trebuie să avem înclinaţia să intrăm în detalii, pentru a clădi un întreg pe aceste amănunte, că trebuie să pornim oarecum de la senzorialul aflat în imediata noastră apropiere, pentru a urca în suprasensibil. Putem aproape apuca cu mâinile suprasensibilul în sensibilul aflat la îndemână. Căci cel care poate cuprinde cu privirea în mod corect capul omenesc, acela vede în el ceea ce este format din întregul Univers, şi el vede în restul organismului omenesc ceea ce se formează din nou în Univers, pentru a reveni apoi din Univers în următoarea încarnare. Dacă considerăm corect ceea ce percepem cu simţurile în afară, putem deja ajunge în mod foarte corect la suprasensibil. Însă este nevoie să ne asumăm incomoditatea, să lăsăm omul să ajungă măcar atâta la drepturile sale, încât să admitem în privinţa cunoaşterii sale ceea ce, de exemplu, admitem în cazul unui ceas sau al unui lucru întru totul obişnuit. Oricine a învăţat cât de puţin cum lucrează împreună mecanic lucrurile va recunoaşte că nu poate înţelege un ceas fără să aibă în vedere interacţiunea roţilor. Despre om vorbeşte însă oricine, fără să aibă o asemenea pretenţie, şi anume fiecare crede că poate vorbi chiar şi despre cea mai înaltă natură a omului şi foarte adesea se bazează pe faptul că spune: Da, adevărul trebuie să fie „simplu” – şi apoi ciopleşte acea acuzaţie împotriva ştiinţei spirituale care constă întotdeauna în aceea că ştiinţa spirituală ar fi mult prea complicată. Pofta omenească poate în orice caz merge în sensul ca omul să vrea să-şi însuşească probabil în cinci minute sau chiar instantaneu ceea ce este necesar pentru cunoaşterea celei mai înalte fiinţe a omului. Numai că omul este o fiinţă complicată. Tocmai în aceasta constă măreţia lui în Univers, în faptul că este o fiinţă complicată, şi trebuie să depăşim înclinaţia spre comoditate în cunoaştere, dacă vrem să pătrundem într-adevăr în fiinţa omului. Nu există nicio înţelegere a ceea ce este necesar pentru timpul nostru, dacă oamenii nu vor să se pună în situaţia de a pătrunde măcar presimţind întreaga complexitate a naturii omeneşti. Căci prin aceea că noi cultivăm numai cunoaşterea prin cap, că nu vrem să prelucrăm cu întreg omul ceea ce învaţă capul, şi nu dăm capului ceea ce poate fi prelucrat de omul întreg, prin aceasta îl încadrăm pe om în ordinea socială în aşa fel încât, cum s-ar spune, nu vrem să facem din viaţa pământească o oglindire a unei vieţi suprasensibile, spirituale. Suferim de o ciudată dihotomie. Dar aceasta nu este o scindare în două ca acea scindare în două despre care am vorbit mai înainte, ci este o scindare în două vătămătoare, pe care trebuie să o învingem.

Viaţa omenească s-a schimbat în decursul evoluţiei. Pentru a observa aceasta, este nevoie să mergem înapoi numai patru secole, sau nici măcar atâta. Cel care ştie realitatea, nu din istoria literară uzuală, ci din istoria spirituală a vieţii, acela ştie cât de infinit de diferită încă mai erau viaţa şi gândirea în secolul XVIII faţă de secolul XIX. Trebuie doar puţin să ne întoarcem înapoi şi vom vedea cât s-a schimbat de patru secole încoace întreaga gândire omenească. Întreaga gândire omenească, care s-a schimbat aşa, a ajuns treptat până în secolul XX să formeze concepte tot mai abstracte. Au venit tot mai mult concepte pentru cap. Dacă luăm conceptele despre om, pline de sevă, din secolele XIII, XIV, dacă privim ştiinţele naturii ale acestor secole: Este o deosebire grandioasă faţă de legităţile abstracte, de legitatea uscată a actualelor ştiinţe ale naturii! Există o carte foarte cunoscută, atribuită lui Basilius Valentinus [Nota 9]. Lucruri foarte interesante se găsesc în ea. De curând a scris un savant suedez [Nota 10] o carte despre „materie”, citând în ea şi diverse din  Valentinus, iar judecata sa în această privinţă este: Înţeleagă cine poate asta; tocmai că nu poate fi înţeleasă. – Noi credem desigur, că el nu poate înţelege nimic din această carte a lui Valentinus. Căci Valentinus, citit cu conceptele pe care le aduce omul în ziua de azi din fizică şi chimie, este întru totul de neînţeles! Acest fapt este legat de aceleaşi lucruri de care este legat faptul că buna, vechea înţelepciune de viaţă „Ora dimineţii îl are pe Dumnezeu şi aur în gură” s-a transformat în decursul timpului în acea altă înţelepciune: „Ora dimineţii are aur în gură”. În felul acesta, buna expresie europeană „Ora dimineţii îl are pe Dumnezeu şi aur în gură” a devenit americană: „Ora dimineţii are aur în gură”.

Acel timp vechi era pătruns în privinţa descrierii şi conceperii naturii de ceea ce vine din întreg omul. Astăzi este cunoaşterea prin cap. Datorită acestui fapt, ea este pe de o parte abstractă, uscată şi nu îl umple pe om de-a lungul întregii sale vieţi; iar pe de altă parte ea este totuşi foarte spirituală. Stăm în faţa acestei naturi duale, în sensul că noi producem de fapt spiritualul în ziua de azi; aceste concepte abstracte sunt spiritualul cel mai spiritual care poate exista, dar ele sunt incapabile să înţeleagă spiritul. Este extrem de uşor de vedem la ce dihotomie ajunge omul prin acele concepte spirituale pe care şi le-a alcătuit. Tocmai în privinţa acestor concepte spirituale el a devenit, în mod ciudat, materialist. Dar dacă conceptele ar fi corecte, din ele nu s-ar naşte niciodată materialismul. Pur şi simplu existenţa conceptelor abstracte este deja prima refutare a materialismului. În această dihotomie trăim noi. Ne-am spiritualizat extrem de mult de patru secole încoace, şi trebuie ca în acest spiritual, pe care îl avem doar abstract, să găsim din nou spiritualul viu. Noi ne-am înălţat la a avea numai concepte obiective, dar trebuie să ajungem din nou la Imaginaţie, Inspiraţie, Intuiţie. Noi am lepădat ceea ce ne-a parvenit din înţelepciunea ereditară anterioară străveche în Imaginaţiuni, Inspiraţii şi Intuiţii. Trebuie să le recâştigăm, după ce am renunţat atât de mult  la această suculenţă a cunoaşterii întregului om. Aceasta este ceva care îl poate umple deja pe om cu întreaga seriozitate faţă de spiritual-ştiinţific. Şi dacă în aceste două conferinţe pe care mi-a fost din nou îngăduit acum să le ţin în faţa dumneavoastră am vorbit mai mult introductiv, intenţia mea a fost de a arăta cum din cea mai exterioară considerare a omului poate proveni impulsul de a ne preocupa cu ceea ce stă spiritual la baza lumii. Urmând aceste impulsuri şi idei omenirea va ajunge la ceva care îi lipseşte astăzi enorm de mult: veracitatea interioară. Nu putem aspira cu adevărat rodnic spre spirit dacă nu aspirăm în veracitate lăuntrică, şi nu vom greşi drumul niciodată dacă prin experienţa de viaţă ne dobândim cunoaşterea că o armonie corectă între cunoaşterea prin cap şi cunoaşterea prin inimă este posibilă numai atunci când într-adevăr ne poziţionăm înăuntrul vieţii. Căci de aceea tocmai oamenii prezentului nu vor să transpună cunoaşterea prin cap în cunoaştere cu inima, deoarece cunoaşterea prin inimă nu numai că are nevoie de mai mult timp, ci pentru că ea şi reacţionează faţă de cunoaşterea prin cap, o respinge, dacă aceasta este neadevărată. Restul omului se face remarcat atunci ca un fel de conştiinţă. Or de aceasta se teme omenirea prezentului, înclinată doar spre cap.

Şi acum, în încheiere – deoarece pentru noi se va pune mereu problema, atunci când suntem împreună aşa, între noi, să examinăm şi poziţia în întreaga lume a strădaniei noastre spiritual-ştiinţifice, pe care am caracterizat-o în modul în care am făcut-o astăzi şi ultima oară – în încheiere câteva remarci, care rezultă pentru noi în mod direct practic.

Ştiinţa spirituală nu poate reuşi decât dacă oamenii o iau în serios conform cu adevărul, căci ea trebuie să se apropie de cea mai profundă nevoie a omului acum în prezent. Ea trebuie să se expună acelor chinuri ale conştiinţei care pot lua naştere cu uşurinţă atunci când inima îi spune „Nu” capului. Căci inima îi spune mereu „Nu” capului atunci când omul nu caută spiritualul, sau dacă tinde spre cunoaştere din pur egoism, din poftă, ambiţie ş.a.m.d. Din acest motiv a fost deja necesar ca în domeniul ştiinţei spirituale să nu lăsăm să apară de nicăieri nici cel mai mic compromis. Ştiinţa spirituală trebuie practicată pozitiv din sine însăşi; nu se pot face compromisuri cu jumătăţi de măsură, sferturi sau optimi; aceasta este în ziua de azi o chestiune prea serioasă. Ne este îngăduit ca după ce am spus câte ceva în introducere, să lăsăm să urmeze aceste remarci, care nu au în vedere nimic personal, chiar dacă se leagă de ceva personal. O mare parte a adversităţii faţă de ştiinţa spirituală nu poate fi înţeleasă decât dacă o avem în vedere conform genezei şi devenirii sale. Ici sau colo apare de exemplu cineva care se îndreaptă în modul cel mai vehement împotriva ştiinţei spirituale. Există şi alte cazuri decât cele pe care le am acum în vedere, dar în multe cazuri adversitatea faţă de ştiinţa spirituală provine din aşa ceva, cum doresc să vă expun acum cu un caz concret.

Eram o dată la Frankfurt am Main, pentru a ţine conferinţe. Atunci mi-a telefonat cineva că un domn ar vrea să vorbească cu mine. Nu aveam nimic împotrivă şi am spus că putem vorbi la o dată pe care am stabilit-o. Respectivul a venit şi mi-a spus: „Ah, de atâta timp vin mereu după dumneavoastră în călătorii pentru a vedea dacă pot să vă vorbesc o dată”. Nu aveam nimic împotrivă, dar nu aveam nici pentru. Respectivul a pălăvrăgit apoi despre tot felul de lucruri. Dar nu se poate altfel decât să iei ştiinţa spirituală în serios, şi dacă asta vrei, atunci trebuie să respingi unele lucruri care se petrec şi care vor să se arate a fi savante. Nu poţi să faci tot felul de compromisuri. Nu am fost nepoliticos cu omul, dar l-am trimis la plimbare, l-am lăsat să observe că în continuare nu-i voi da nicio atenţie. A fost cea mai profundă convingere a mea că omul spunea vorbe goale, dar căuta să fie sprijinit în acest sens. Acest aspect a apărut într-adevăr în nenumărate cazuri. – Ceea ce vă spun eu acum nu o spun fără sens, ci tocmai pentru a caracteriza anumite fenomene. – Aşadar a trebuie să-l trimit pe omul acela la plimbare. Multe din cele spuse de acel om erau extrem de măgulitoare, dar conta numai dacă în strădaniile lui „şi pentru” spiritual-ştiinţific era ceva adevărat. La scurt timp după aceea au apărut în Elveţia comunicări ale acestui om, din care rezulta că de fapt ar trebui vorbit despre „demonicul” şi „diabolicul” din ştiinţa spirituală a lui Steiner. Aş mai putea relata şi o poveste ulterioară a acestei chestiuni, dar nu v-o mai spun şi pe ea. Acesta este însă unul dintre modurile în care apar oponenţii pe ici sau pe colo. Foarte adesea sunt oameni care de fapt au căutat cumva o legătură, şi a căror căutare a legăturii a trebuit ignorată din anumite motive. Multe au trebuit să fie ignorate, pentru a menţine ştiinţa spirituală curată. Trebuia deja să ne impunem acest lucru.

Acum, în legătură cu aceasta vreau să vă menţionez altceva. Mult stimatul nostru prieten Dr. Rittelmeyer [Nota 11] a vorbit recent în revista «Lumea creştină» despre relaţia ştiinţei noastre spirituale cu problema religioasă, şi a încercat cu acest prilej să respingă alte prejudecăţi vizavi de ştiinţa noastră spirituală într-un mod extrem de remarcabil şi pentru care îi suntem recunoscători. Sper că vă va deveni cunoscut tuturor articolul Dr. Rittelmeyer apărut în «Lumea creştină». Dar acum Dr. Johannes Müller [Nota 12], care este cunoscut multora, s-a văzut nevoit să scrie o serie de articole în trei numere ale aceleiaşi «Lumi creştine» împotriva acestui eseu al Dr. Rittelmeyer. Chiar nu este intenţia mea să mă refer într-un fel oarecare la ceea ce a scris Dr. Johannes Müller. Căci timp de un şir lung de ani, care nu are început, în esenţă strădania mea a fost întotdeauna să nu vorbesc despre Dr. Johannes Müller; căci eu am motive să ţin departe ştiinţa spirituală de strădaniile diletante, să nu o implic în vreun fel în compromisuri. Şi cred că acest lucru se poate atinge cel mai bine dacă nu-ţi pasă de acestea, sau cel puţin nu te interesează să vorbeşti despre ceea ce trebuie să acţioneze prin propria sa valoare, dacă poate acţiona. Niciodată nu l-am menţionat pe Dr. Johannes Müller într-un context particular. Numai că în acest timp al nostru nu există prea mult simţ faţă de ceea ce este, la drept vorbind, adevăr şi neadevăr în aceste domenii. Dacă veţi parcurge acum articolele lui Johannes Müller, veţi găsi că ele conţin o bună parte din ceea ce trebuie numit neadevăruri obiective, cauzate sau de nechibzuinţă sau de altceva. Abundă în aşa ceva. Asemenea lucruri trebuie avute în vedere. Eu a trebuit într-un caz să caracterizez un asemenea neadevăr: neadevărurile lui Dessoir [Nota 13], în cartea mea Enigmele sufletului [Nota 14]. Acum sunt acum foarte curios, căci la ceea ce s-a dovedit că scrie profesorul de la Universitatea din Berlin, ar trebui de fapt să urmeze ceva. Citiţi al doilea articol pe care l-am scris în cartea mea Despre enigmele sufletului, despre modul în care acţionează profesorul Dessoir. Desigur că oricine scrie acum, după ce există acest articol, despre cartea lui  Dessoir şi nu ia în considerare acest articol, are partea sa de vină la aceste lucruri. Dar oamenii în ziua de azi nu iau aşa aceste lucruri, mulţi scuzându-se: Nu am ştiut – ca şi cum nu acela care afirmă ceva ar trebui întâi să aibă în vedere în mod corect lucrurile. – Acum, în privinţa neroziilor în sensul că afişele mele ar fi „de reclamă” ş.a.m.d. [Nota 15], mai degrabă îi las să judece pe aceia care cunosc conferinţele şi afişele lui Johannes Müller [Nota 16], iar că la conferinţele mele s-ar conta pe nevoia deosebită de senzaţie a oamenilor [Nota 17], şi despre asta îi las tot pe alţii să judece. Nu este mult de când un foarte apreciat domn în vârstă, care vrea într-adevăr să-şi formeze o judecată scrupuloasă despre aceste lucruri, mi-a spus că de fapt el se miră că la conferinţele mele vin atâţia oameni, căci eu nu mă străduiam deloc să le fac uşoare. Acum, se poate dovedi foarte uşor că acuzaţiile lui Johannes Müller sunt neadevărate. Căci la simpla anunţare că vin într-un oraş unde ştiinţa spirituală încă nu a prins teren, de obicei nu vin prea mulţi oameni la conferinţele mele; acolo unde vin însă, aceasta provine din faptul că într-un asemenea loc în mod real s-a lucrat şi s-a făcut publicitate. Cu toate acestea nu vreau să mă refer în continuare la aceasta, ci cel mult la ultimul paragraf din alocuţiunea lui Johannes Müller, în care se abordează faptul că eu vorbesc despre „drama lui Dumnezeu”, care trebuie salvat prin oameni şi altele asemănătoare, şi unde Johannes Müller umple o coloană şi jumătate de articol prin faptul că aduce la un loc, smulgându-le din contextul lor, aşa cum îi vine lui, afirmaţii din cartea mea Creştinismul ca fapt mistic [Nota 18]. Dar prin ceea ce a omis, tot ce spune devine un nonsens absolut. În cartea mea despre creştinism se spune contrariul despre „Drama lui Dumnezeu şi a vrăjirii Sale”. Johannes Müller se scuză totuşi, spunând că lui nu i-au putut fi clare cărţile mele. Acest lucru îl cred în mod cert! Dar fără să fi înţeles cât de puţin, Johannes Müller se năpusteşte asupra acestei cărţi. Eu am atras adesea atenţia asupra faptului că această carte vede în Misteriul de pe Golgota – în contrast cu tot restul misteriilor – nervul central. Johannes Müller nu are nici o simţire pentru acest lucru. Eu nu aş cere aşadar niciodată ca el să înţeleagă cartea mea, şi nici nu cred că el ar fi în stare să o facă, însă o critică. Şi remarcabil este faptul că această carte a fost tipărită în anul 1902; aşadar în anul 1906 ea exista deja de patru ani. Se ştie că eu mi-am expus chiar la acel timp, în prima ediţie de atunci, raportul meu faţă de ştiinţele naturii pe de o parte, şi faţă de filozofie pe de altă parte. Creştinismul ca fapt mistic a devenit o carte cunoscută. Acum, faptul că ea nu i-a devenit cunoscută lui Johannes Müller e treaba lui. Dar eu menţionez că ea era cunoscută în 1906, şi că era tot aşa legată de concepţia mea generală despre lume, precum de exemplu Filosofia libertăţii. Aşadar cine îşi forma în anul 1906 o părere despre mine, trebuia să mă ia din punctul de vedere al întregii mele concepţii despre lume şi, în fond, nu putea lua doar jumătăţi. Aşadar este o realitate că în 1906 Creştinismul… era deja apărut de patru ani. Dar în anul 1906 mi-a fost trimisă cartea «Predica de pe munte» [Nota 19] a lui Johannes Müller. Acolo exista dedicaţia: „D-lui Rudolf Steiner, în amintirea plăcută a Filosofiei libertăţii. Mainberg, 17. VIII. 06”. Această chestiune face parte dintre acelea în care am fost obligat să le ignor; căci nu era posibil să fac compromisuri în direcţia despre care am vorbit. Şi eu consider că este bunul meu drept ca în loc să spun cuiva: Eu văd ideile dumneavoastră aşa şi aşa –, să tac, atunci când mă abordează în acest mod. Dar faptul că taci, uneori îi enervează cel mai mult pe oameni. Spuneam că trebuie să căutăm adversitatea faţă de ştiinţa spirituală în condiţiile reale. Acest lucru le este adesea mult mai neplăcut oamenilor, când dezvălui situaţiile reale. Aş putea să vă povestesc lucruri şi mai neplăcute. Dar cine citeşte acum articolele Dr. Johannes Müller despre prietenul nostru Dr. Rittelmeyer, probabil ar face bine să nu caute adversitatea numai în aceste lucruri, ci şi în astfel de contribuţii, din care am redat una minoră. Trebuie să urmărim pretutindeni dacă nu găsim cu mult mai multe motive adevărate decât cele aflate la suprafaţă. Îl roade pe om, când el vine cu „plăcuta amintire a Filosofiei libertăţii” şi celălalt nu reacţionează şi nu dă nici un răspuns.

Nu am vrut să vă ascund această mică contribuţie, probabil şi la psihologia lui Johannes Müller, ca să vedeţi şi acolo mai clar (lucrurile), decât le-aţi vedea probabil doar prin articolele lui.