Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

PERSPECTIVE ALE EVOLUŢIEI UMANITĂȚII

GA 204


CONFERINŢA a XVII-a

Dornach, 5 iunie 1921

În decursul ultimelor zile m-am referit încă o dată, prin intermediul personalităţii deosebite a lui John Scotus Erigena, la momentul crucial care a avut loc în civilizaţia occidentală în jurul celui de al IV-lea secol d.Ch. Şi tocmai în prezentul nostru, în care atâtea lucruri trebuie să se schimbe, este extrem de necesar să lămurim ce s-a întâmplat de fapt atunci cu întreaga structură sufletească a oamenilor. Căci este aşa că în prezent noi trăim din nou un moment deosebit de important al evoluţiei omenirii, şi este necesar să privim semnele timpului, să ascultăm vocile lumii spirituale, pentru a găsi o cale de ieşire din haosul prezentului, spre viitor.

În acest secol al IV-lea d.Ch. s-au petrecut modificări cu sufletele omeneşti care aparţineau popoarelor şi seminţiilor conducătoare, aşa cum s-a întâmplat deja parţial în secolul nostru, şi parţial se vor mai întâmpla. Şi John Scotus Erigena ni s-a arătat a fi o personalitate care s-a aflat într-un mod anume sub influenţa concepţiei omeneşti care existase înainte de cel de al IV-lea secol d.Ch.

Acum vrem să actualizăm alte aspecte din care se poate vedea schimbarea caracterului omenesc. Să considerăm din acest punct de vedere, în măsura în care aceasta se poate petrece, aş zice, în mod exterior, dezvoltarea ştiinţelor naturii şi în primul rând a conceptelor omului cu privire la sănătate şi boală. Mai întâi, ne vom opri în timpul istoric, şi, dacă ne întrebăm care erau părerile oamenilor despre natură, anume despre natura omului în legătură cu sănătatea şi boala, ajungem în vremea egipteană veche. Faptul că se poate vorbi despre o asemănare a concepţiilor cu cele ale noastre în privinţa problemei indicate, este posibil abia la vechii egipteni. Dar aceşti vechi egipteni aveau despre sănătate şi boală şi despre bazele lor naturale cu totul alte concepţii decât avem noi în prezent pentru că ei gândeau cu totul altfel legătura cu mediul ambiant natural decât o gândim noi în ziua de azi. Vechiul egiptean nu avea, în fond, deloc conştienţa deplină a faptului că el s-a separat în mod treptat de pământ. El punea în legătură intimă propriul său trup – şi egipteanul privea mai întâi, la om, la ceea ce noi numim trup – el punea în legătură intimă propriul său trup cu forţele Pământului Am vorbit vinerea trecută despre modul în care ia naştere o astfel de reprezentare că omul se gândeşte pe sine ca fiind legat corporal intim cu pământul. V-am indicat vechile forţe pentru a face mai intuitiv acest aspect. Dar vechiului egiptean îi era foarte clar că el trebuie să se considere într-o anumită relaţie cu Pământul, relaţie asemănătoare cu cea pe care o au plantele cu Pământul. Aşa cum se pot urmări în plantă, mai mult sau mai puţin vizibil, sevele, sau cel puţin relaţiile cu forţele Pământului, tot aşa simţeau oamenii în vechiul Egipt că în om domnesc forţe care acţionează simultan şi în pământ. Corpul uman era considerat ca aparţinând Pământului.

Acest lucru era posibil numai din motivul că despre Pământ exista o cu totul altă concepţie decât cea actuală. A-şi imagina Pământul ca pe un corp mineral, aşa cum facem în prezent, nu i-ar fi putut trece prin cap unui vechi egiptean. El îşi reprezenta Pământul oarecum ca pe o mare fiinţă organică, ca pe o fiinţă care, deşi nu este în întregime organizată ca un animal sau ca un om, este totuşi într-o anumită privinţă un organism, iar masele de roci ale pământului el şi le imagina ca pe un fel de sistem osos al Pământului. El îşi imagina că în Pământ s-ar petrece procese care se continuă pur şi simplu în corpul uman.

Vedeţi dumneavoastră, atunci când mumifica trupul uman după ce acesta era părăsit de suflet, când forma mumiile, când voia să păstreze oarecum forma corpului uman, vechiul egiptean simţea ceva. El vedea oarecum în forţele generatoare de forme care emană de la pământ şi modelează în mod plastic un corp uman un fel de voinţă a Pământului şi el voia ca această voinţă a Pământului să se exprime în mod durabil. Cu privire la sufletesc, el avea concepţii care sunt din nou străine omului actual. Pe acestea trebuie să le caracterizăm astăzi.

Vedeţi dumneavoastră, trebuie să accentuăm că dacă ne întoarcem înapoi în timpurile egiptene vechi, dar mai ales în epocile protopersană şi protohindusă, găsim larg răspândită, plecând din înţelepciunea instinctivă veche, învăţătura despre reîncarnare, despre reîntoarcerea entităţii umane propriu-zise în vieţi pământeşti succesive. Dar facem o nedreptate dacă credem că oamenii din acele timpuri ar fi considerat că ceea ce ne este conştient în ziua de azi drept suflet este ceea ce se reîntoarce mereu. Tocmai concepţia egipteană ne arată că această concepţie nu exista în această formă, ci trebuie să ne reprezentăm faptul că spiritual-sufletescul omului locuieşte în lumea spirituală între moarte şi o nouă naştere. Când vine timpul să coboare pe Pământul fizic, spiritual-sufletescul acţionează modelând din sine însuşi ceea ce este produs de ereditate în decursul generaţiilor, ca trup omenesc. Dar în timpul vieţii dintre naştere şi moarte, aceşti oameni din vechime nu-şi reprezentau că ceea ce poartă ei în conştienţa lor ar fi entitatea spiritul-sufletească propriu-zisă, care trăieşte între moarte şi o nouă naştere şi care acţionează în mod formator asupra corpului uman. Nu, ei îşi reprezentau altfel lucrurile, aceşti oameni din vechime. Ei îşi spuneau: Când sunt în stare de veghe deplină de dimineaţa până seara nu ştiu nimic despre problemele spiritual-sufleteşti, care sunt şi problemele mele ca om. Trebuie să aştept până când în semisomn sau, aşa cum era cazul în acele vremuri vechi, în somnul plin de imagini îmi apare adevărata mea fiinţă, care a clădit la trupul meu când am pătruns în existenţa terestră prin naştere.

Aşadar, omul din vechime era conştient că în starea de veghe propriu-zisă el nu-şi trăieşte adevăratul său sufletesc, ci el trebuie să privească acest sufletesc ca pe ceva exterior, ca pe o imagine, care îi parvine atunci când trece în stările clarvizionare cu caracter de vis pe care vi le-am descris adesea. Omul din vechime îşi percepea propria sa fiinţă ca fiind, într-un anumit mod, ceva ce-i apare ca un Arhanghel sau ca un Înger. Iar faptul că interiorul omenesc în stare de veghe a fost considerat ca aparţinând nemijlocit de sufletesc, s-a întâmplat prima oară abia în vechiul Egipt.  Dar dacă trebuie să caracteriză cum îşi reprezenta aceasta vechiul egiptean, trebuie să spunem următoarele.

El se gândea: Spiritual-sufletescul meu îmi apare în imaginea de vis aşa cum este el între moarte şi o nouă naştere. Acesta îşi construieşte trupul. Dacă-mi privesc trupul în forma sa văd cum a lucrat spiritualul-sufletesc ca artist la el. De fapt, În trupul meu am de fapt o expresie a spiritual-sufletescului meu mai mult decât atunci când privesc în interiorul meu. Din acest motiv şi vreau să conserv acest trup. Din această cauză el trebuie să fie păstrat ca mumie, în forma sa, căci ceea ce a clădit sufletul între ultima moarte şi această naştere la acest trup, este conţinut în această formă. Aceasta menţin eu când conserv trupul şi păstrez ca mumie imaginea la care spiritual-sufletescul a lucrat timp de secole. Spre deosebire de ceea ce trăia omul în starea de veghe între naştere şi moarte, egipteanul îşi spunea: Această trăire este de fapt ca o flacără, este ceva ce se aprinde în mine, dar care are puţin de-a face cu Eul meu propriu-zis. Acest Eu este de fapt ceva care se menţine în afara trăirilor mele sufleteşti din starea de veghe între naştere şi moarte. Aceste trăiri sufleteşti din starea de veghe dintre naştere şi moarte sunt, de fapt, ca o flacără trecătoare. Ele sunt aprinse în corpul meu prin sufletescul meu superior, dar se sting odată cu moartea şi abia atunci se aprinde cu adevărat spiritual-sufletescul meu. Apoi trăiesc în spiritual-sufletescul meu până la noua naştere.

Era deja aşa că vechiul egiptean îşi reprezenta că în viaţa dintre naştere şi moarte el nu prea ajunge să-şi vieţuiască cu adevărat sufletescul. El vedea în acest sufletesc oarecum ceva care stătea deasupra sa, care aprindea sufletescul său temporal şi-l şi stingea iarăşi, şi care folosea pulberea pământului pentru a forma trupul; pe această formă voia el să o păstreze apoi în mumie.

Vechiul egiptean nu acorda, de fapt, o valoare deosebită sufletescului în care se vieţuia pe sine între naştere şi moarte, căci el privea dincolo de acest sufletesc, la un cu totul alt spiritual-sufletesc, care construieşte mereu trupuri şi care parcurge apoi răstimpul dintre moarte şi o nouă naştere. Şi aşa vedea el o interacţiune a forţelor între ceea ce este omenesc superior şi Pământ. El privea, de fapt, spre Pământ; Pământul era pentru el şi casa lui Osiris. El vedea dincolo de ceea ce era conştienţă interioară.

Şi tocmai în aceasta constă evoluţia greacă ce a început în secolul al VIII-lea î.Ch., în faptul că omul a acordat din ce în ce mai multă valoare sufletescului care prindea viaţă între naştere şi moarte, pe care vechiul egiptean îl mai vedea ca pe o flacără ce se aprinde şi se stinge. Pentru grec, acest sufletesc a dobândit valoare. Numai că el, grecul, mai avea încă sentimentul că în moarte se întâmplă ceva cu acest sufletesc, ca o stingere. De unde şi celebrul aforism grec pe care l-am mai amintit şi în alte dăţi din acest punct de vedere: Mai bine cerşetor pe Pământ decât rege în Împărăţia umbrelor. Aceasta o spunea grecul când se referea la sufletesc. Pentru el, sufletescul a devenit important, în timp ce pentru egiptean acesta era mai puţin important. Şi cu aceasta era corelată opinia pe care o aveau egiptenii despre sănătate şi boală, că ei îşi spuneau că de către spiritual-sufletescul propriu-zis, care nici nu intră de-a binelea în omul conştient între naştere şi moarte, de către acest spiritual-sufletesc este extras corpul uman din elementele Pământului, din apa Pământului, din aerul, din solidul Pământului, din căldura Pământului. Întrucât vechiul egiptean îşi spunea că acest corp uman se formează din Pământ, el ţinea să-l păstreze pur. Şi în perioada de înflorire a culturii egiptene menţinerea pură a trupului era ceva care se cultiva în mod deosebit. Egipteanul ţinea mult la acest trup, şi el îşi spunea: Când trupul devine bolnav, se tulbură, într-un anumit mod, relaţia sa cu Pământul, anume el nu mai are o relaţie corectă cu apa Pământului, şi această relaţie cu apa Pământului trebuie restabilită. Din această cauză, în Egipt existau cete întregi de medici care studiau relaţia pământescului cu trupul omenesc şi care erau preocupaţi să menţină şi să restabilească sănătatea omului, atunci când era dereglată, tocmai prin folosirea curelor de apă, a curelor de aer. Medici specializaţi erau deja activi în perioada de înflorire a culturii egiptene; şi această activitate a medicilor urmărea în mod deosebit aducerea corpului omenesc într-o relaţie corectă cu elementul Pământ.

Această situaţie a devenit alta începând din secolul al VIII-lea î.Ch., mai ales în civilizaţia greacă. Acolo, sufletescul, care era trăit conştient, a devenit cu adevărat important. Dar acest sufletesc nu mai era văzut ca fiind atât de legat de Pământ cum îl văzuse vechiul egiptean. Întrucâtva, pentru vechiul egiptean trupul omenesc avea ceva de natură vegetală, care creştea din Pământ. Pentru grec spiritual-sufletescul era cel care ţinea laolaltă elementele, şi el era mai preocupat de menţinerea laolaltă a elementelor ce se găsesc în corpul uman prin spiritual-sufletescul omului. Din aceasta au rezultat apoi concepţiile de ştiinţe naturale ale culturii greceşti, pe care le găsim exprimate deosebit de intens la contemporanul lui Fidias, Socrate, Platon, la Hipocrat [ Nota 78 ], celebrul medic grec. La el, care a trăit în secolul al IV-lea î.Ch., vedem clar configurată această importanţă acordată sufletescului uman, aşa cum devine el conştient de sine între naştere şi moarte.

Dar am greşi întru totul dacă am vrea să credem că în conştienţa greacă spiritual-sufletescul trăia aşa cum îl avem noi astăzi în conştienţă. Reflectaţi numai la cât de sărac şi de abstract este pentru omul actual ceea ce el numeşte sufletul său. A gândi, a simţi, a voi sunt acţiuni înceţoşate pe care şi le reprezintă omul când vorbeşte despre gândire, simţire, voinţă. Este ceva care nu acţionează plin de conţinut asupra omului. La grec, conceptul era plin de conţinut pentru că grecul avea conştienţa faptului că de fapt spiritual-sufletescul ţine laolaltă elementele corpului, le face să interacţioneze. El nu avea deloc în vedere un sufletesc abstract, cum are omul în ziua de azi, ci un sistem de forţe plin de conţinut, care formează elementul fluid, care dă elementului fluid forma umană. Egipteanul îşi spunea: Spiritualul-sufletescul, care trăieşte de la moarte până la naştere, dă formă acestui element fluid. – Grecul spunea: Ceea ce trăiesc eu în mod conştient, acest sufletesc, dă formă apei, este ceea ce are nevoia sa de aer şi modelează organele circulaţiei, determină relaţiile calorice ale corpului şi depune în corp sarea şi alte componente pământeşti. – Grecul nu îşi reprezenta sufletul despărţit de trup, ci şi-l reprezenta cum formează acesta corpul lichid, cum introduce în trup aerul, formând inspiraţia şi expiraţia, cum determină în corp relaţiile calorice, încălzirea şi răcirea trupului, respiraţia, această mişcare a umorilor, pătrunderea umorilor cu componentele solide, care în corpul uman nu însumează decât aproximativ opt procente; toate acestea şi le reprezenta grecul în deplinătatea vieţii lor. În mod deosebit, grecul acorda o mare importanţă configurării umorilor. El îşi reprezenta că şi în aceste umori, prin tot ceea ce acţionează în elementele apă, pământ, aer şi căldură, acţionează ceva cvadripartit. Asta îşi reprezenta grecul pentru început. Iarna omul trebuie să se delimiteze oarecum de lumea exterioară; atunci, el nu poate trăi în contact intim cu lumea exterioară, atunci este nevoit să se retragă în sine însuşi. În timpul iernii se afirmă mai ales capul cu umorile sale. În umori există ceva care este asemănător apei, care acţionează în interiorul omului. Cu alte cuvinte, pentru grec este ceva ce acţionează ca flegmă, ca mucus. Pe acest element mucilaginos din organismul uman îl vedea el, pătruns sufleteşte, ca fiind activ mai ales iarna. Apoi venea primăvara, şi grecul găsea că sângele se afirmă printr-o mobilitate mai mare decât iarna, acesta este timpul preponderent sanguinic al omului, acum există ceea ce se centralizează în artere spre inimă, care este activ în om mai ales ca mişcare a umorilor. Iarna se remarcă mobilitatea capului, din care cauză omul este predispus la tot felul de îmbolnăviri tocmai ale umorilor mucilaginoase; primăvara într-o stare de stimulare deosebită se află sângele.

Pe toate acestea şi le reprezenta grecul în aşa fel, încât pentru el substanţele nu erau separate de elementul sufletesc. Pentru el, erau ceva semisufletesc, sângele, mucusul, şi ceva semicorporal, sufletul însuşi cu forţele sale, care punea în mişcare umorile.

Apoi venea vara şi grecul îşi reprezenta că în special activitatea biliară – pe care el o numea umoare galbenă –, care îşi are ficatul în punctul său central, intră într-o stare de stimulare specială. Grecul mai avea încă o concepţie proprie despre modul în care se întâmplă aceasta la om. Oamenii au pierdut în cea mai mare parte această concepţie. Ei nu mai văd cum se colorează pielea primăvara datorită stimulării circulaţiei sangvine, ei nu mai văd nuanţa galbenă care vine de la ficat, în care umoarea galbenă îşi are centrul. În ceea ce colora pielea în roz primăvara şi în galben vara, grecul vedea o activitate sufletească.

Când venea toamna, el spunea: Acum sunt în activitate mai ales acele umori care-şi au punctul central în splină, umorile bilei negre. Grecul vedea în om o mişcare a umorilor, o acţiune a umorilor sub influenţa nemijlocită a sufletescului. Într-o anumită măsură, el scotea, contrar egiptenilor, corpul uman din ansamblul Pământului şi îl considera în sine însuşi. Prin aceasta ajungea la sufletescul interior al omului, aşa cum se exteriorizează el între naştere şi moarte.

Dar atunci când civilizaţia a avansat, mai ales când s-a afirmat mai mult elementul vestic, cel latin, elementul roman, s-a pierdut într-o oarecare măsură această concepţie pe care o găsim mai ales la Hipocrat, care-şi baza pe ea arta sa terapeutică. El considera că spiritual-sufletescul omului, aşa cum se exteriorizează el între naştere şi moarte, determină aceste amestecuri şi separări ale sistemului umorilor; dacă lucrurile nu merg aşa cum vrea spiritual-sufletescul, apare boala. Dar spiritual-sufletescul se străduieşte mereu să menţină acest mers în limitele normalului. Din această cauză, medicul are sarcina specială de a studia influenţele spiritual-sufletescului asupra activităţii umorilor şi de a observa boala. Dacă în corpul omenesc există tendinţa de dereglare a amestecului de umori, intervine sufletescul, intervine până la criză, situaţie în care nu este sigur dacă va învinge corporalul sau spiritual-sufletescul. Medicul trebuie să aducă situaţia în sensul ajungerii la criză. Atunci, într-un loc oarecare se arată că vrea să iasă la suprafaţă ceea ce este amestec incorect de seve. Şi atunci, în criza indusă, trebuie intervenit în mod corect fie pentru a se îndepărta prin purgaţie umorile rele, care nu suportă influenţa spiritual-sufletescului, sau prin preluare de sânge.

A fost absolut deosebită, legată de această concepţie a omului, această metodă de vindecare a lui Hipocrat, şi este interesant cum exista acolo drept concepţie gândirea laolaltă a spiritual-sufletescului, aşa cum se manifestă el între moarte şi naştere, şi a sistemului de umori,. Dar lucrurile s-au schimbat atunci când elementul latin-roman a continuat această evoluţie.

Romanii aveau mai puţin simţul pentru înţelegerea plastică a formei, a amestecului de umori. La un medic ca Galen, care a trăit în secolul al II-lea d.Ch., se vede foarte limpede că sistemul de umori pe care Hipocrat îl văzuse nu mai era atât de transparent pentru el. Vedeţi dumneavoastră, acest lucru trebuie reprezentat astfel: aşa cum în prezent vedeţi într-un laborator de chimie o retortă sub care se află o flacără şi în ea produsul substanţelor pe care le conţine, la fel era de transparent, de sensibil-suprasensibil transparent pentru Hipocrat ceea ce se întâmpla în om. Dar pentru acest mod plastic intuitiv romanii nu mai aveau nici un simţ. Ei nu mai orientau ceea ce este spiritual-sufletesc în om spre corp, ci înspre abstract, spre spiritual. Dar numai în felul acesta înţelegeau ei modul în care spiritual-sufletescul poate vieţui spiritualul în sine între naştere şi moarte. Aşa cum grecul vedea în amestecul şi separarea de umori spiritual-sufletescul, aşa cum pentru el era esenţială concepţia sensibilă în plasticitatea ei, tot aşa, pentru romani esenţial a devenit felul în care se simte omul: autoperceperea sufletească. Pentru grec, contemplarea modului în care flegma, sângele, ca bila neagră şi bila galbenă trec una în alta, cum sunt acestea în om oarecum expresia pământescului, a aerului, focului, apei, pământului, erau ceea ce se vede în om ca operă de artă. În timp ce egipteanul privea mumia, grecul privea opera de artă vie. La roman nu exista un simţ pentru aceasta, ci pentru punerea pe propriile picioare, pentru dezvoltarea conştienţei interioare, lăsând să vorbească spiritul, şi nu privirea trupului, lăsând spiritul să vorbească din sufletesc între naştere şi moarte.

Acest fapt este însă legat de aceea că în perioada de înflorire a culturii egiptene trăiau, în forma lor veche, mai ales patru ramuri ale cunoaşterii, anume geometria, astrologia, aritmetica şi muzica. În timp ce egipteanul privea spre ceea ce modela oarecum ca element extraterestru corpul uman din pământ, el îşi imagina: acest corp este modelat în formele sale spaţiale după legea geometriei; el se află sub influenţa stelelor după legea astrologiei; se activează din interior spre exterior după legea aritmeticii şi este construit interior în mod armonios după legea muzicii, ceea ce este muzical nefiind numai muzicalul sunetului, ci ceea ce se manifestă mai ales în armonii. În omul însuşi, care aici constituia o acţiune a Pământului, în acest om-mumie, egipteanul vedea rezultatul geometriei, astrologiei, aritmeticii şi muzicii. Această percepţie s-a retras pentru grec. În locul, aş spune, al neviului, a ceea ce ţine de natura mumiei, a ceea ce poate fi înţeles prin geometrie, astrologie, aritmetică şi muzică, grecul a aşezat viul, sufletescul-viu, automodelarea plastică interioară, formarea artistică de sine a trupului uman.

Din această cauză vedem apunând, într-un fel, în cultura greacă, geometria aşa cum a fost ea prezentă la egipteni. Ea devine o simplă ştiinţă; nu mai este revelaţie. La fel stau lucrurile cu astrologia, cu aritmetica. Cel mult, armonia interioară care stă la baza viului mai persistă în concepţia greacă despre muzică.

Apoi, când a venit rândul elementului latin, după cum am spus, romanul îşi imagina spiritual-sufletescul său aşa cum este între naştere şi moarte, cu spiritualul interior, aşa cum se exprimă el acum; nu perceptibil interior, ci putând fi trăit interior, susţinându-se singur pe Pământ prin gramatică, prin dialectică şi prin retorică. Din această cauză, în perioada în care cultura latină a luat locul celei greceşti au apărut gramatica: reprezentarea de sine a omului ca spirit prin cuvânt; retorica: reprezentarea de sine a omului prin frumuseţea cuvântului, prin formarea cuvântului; dialectica: reprezentarea de sine a sufletului prin formarea gândului. Şi numai ca vechi moşteniri devenite ştiinţă mai existau aritmetica, geometria, astrologia şi muzica. Aceste preocupări, care în vechiul Egipt erau foarte vii, au devenit ştiinţe abstracte. Dimpotrivă, a prins viaţă ceea ce ţine de om: gramatica, retorica, dialectica. Este o mare deosebire între modul în care era resimţit un triunghi în vechiul Egipt al timpului anteeuclidian şi cel în care a fost el resimţit mai târziu, după Euclid. Triunghiul abstract, pe acesta nu l-au înţeles cei vechi aşa cum s-a întâmplat ulterior. Euclid înseamnă decadenţa aritmeticii şi geometriei egiptene. În aceasta din urmă, când era reprezentat un triunghi, oamenii simţeau forţe cosmice. Atunci, triunghiul era o entitate. Acum, toate acestea au devenit ştiinţă. Iar dialectica şi gramatica şi retorica au devenit vii.

Şi lucrurile s-au configurat în aşa fel, încât şcolile au fost organizate astfel încât se spunea: Cel care vrea să devină un om cultivat trebuie să-şi formeze spiritualul în spiritual-sufletescul său preexistent. El trebuie să absolve mai întâi drept primă treaptă a învăţământului, gramatica, retorica, dialectica, apoi ceea ce mai exista doar ca moştenire, ceea ce fusese obiectul instrucţiei superioare, dar care mai exista doar ca moştenire, ca tradiţie: geometria, astrologia, aritmetica, muzica. Acestea au fost şi mai târziu, de-a lungul întregului Ev Mediu, cele şapte arte libere: gramatica, retorica, dialectica, geometria, astrologia, aritmetica şi muzica. Ceea ce ieşea în evidenţă, gramatica, retorica, dialectica, ceea ce era mai mult în fundal, ceea ce vechiul egiptean concepea în mod viu, când se afla în legătură cu Pământul, era atunci învăţământ superior, obiect al instrucţiei superioare, şi aceasta a fost esenţa cunoaşterii între secolele al VIII-lea î.Ch. şi al IV-lea d.Ch. Priviţi Grecia secolului al IV-lea d.Ch. sau chiar şi secolele al III-lea şi al V-lea, priviţi dincolo, în Italia de azi, veţi găsi că pretutindeni se află în plină înflorire ştiinţa despre om ca operă de artă plastică exterioară, rezultat al spiritual-sufletescului, al unei vieţi a spiritualului prin dialectică, retorică, gramatică. Cam aşa s-a format Iulian Apostatul în şcoala filosofică ateniană. Aşa privea el fiinţa umană.

În acest timp a irupt începutul creştinismului. Dar a irupt într-un moment în care toate acestea se aflau într-un anumit sens, pe cale de a se stinge. În secolul al IV-lea ele s-au aflat la apogeu, şi am văzut că la Scotus Erigena mai exista doar o moştenire a acestuia. Este vorba de ceea ce a trăit grecul plecând de la o concepţie ca aceea pe care am caracterizat-o, apoi a trecut la Platon, la Aristotel, care au exprimat-o filosofic. Dar când s-a apropiat secolul al IV-lea d.Ch. Platon şi Aristotel au fost tot mai puţin înţeleşi. Oamenii puteau prelua de la ei cel mult aspectul logic, abstract. Oamenii trăiau în gramatică, în retorică, în dialectică. Aritmetica, geometria, astrologia şi muzica deveniseră ştiinţe. Oamenii se familiarizau tot mai mult cu un fel de element de abstractizare, se familiarizau cu un element în care ceea ce mai înainte fusese viu, trebuise să mai fie doar o moştenire. Şi pe măsură ce secolele au trecut, a devenit tot mai mult moştenire. Apoi, cei care se cultivau în cadrul limbii latine au păstrat, aş spune, mai mult sau mai puţin osificate, gramatica, retorica, dialectica, în timp ce mai înainte omul ar fi râs dacă ar fi fost întrebat dacă ceea ce gândeşte el se referă la ceva real; căci el spunea: Eu mă ocup de dialectică, nu de arta noţiunilor, pentru a nu face ceva nereal. În mine trăieşte realitatea spirituală. Practicând gramatica, în mine vorbeşte Logosul. În timp ce practic retorica, Soarele lumii este cel care acţionează în mine. – Conştienţa de a fi astfel legat de lume s-a pierdut din ce în ce mai mult. Lucrurile au devenit trăiri sufleteşti abstracte, aşa cum sunt ele întru totul la Scotus Erigena. Iar ceea ce fusese păstrat din timpuri mai vechi – la Platon, Aristotel – au fost concepute doar mai mult sau mai puţin logic. Nu se găsea nimic viu în ele.

Iar când împăratul Constantin a ridicat romanitatea la rangul de cultură dominantă sub pretextul că vrea să realizeze dominaţia creştinismului, totul a devenit întru totul abstract, atât de abstract încât amuţeai, ca Iulian Apostatul, cel format în şcolile ateniene de filosofie, care privea cu inima sângerândă la ceea ce făcuse Constantin prin osificarea noţiunilor, osificarea a ceea ce fusese viu şi care şi-a propus să menţină această viaţă care îi mai apăruse în şcolile filosofice ateniene.

Dar în acel Bizanţ sau Constantinopole, întemeiat de împăratul Constantin, a domnit ulterior Iustinian, care a desfiinţat ultimele resturi ale acestor şcoli filosofice ateniene, în care mai exista un ecou al ştiinţei vii despre om, astfel încât cei şapte înţelepţi atenieni – ei nu erau de fapt atenieni, ci de fapt de-a dreptul internaţionali, erau originari din Damasc, Siria şi din alte părţi; se adunaseră acolo din toată lumea – cei şapte au trebuit să emigreze la porunca lui Iustinian. Ei au plecat în Asia, la regele perşilor [ Nota 79 ], unde au trebuit să se refugieze mai înainte şi alţi filosofi, când Zeno isaurianul desfiinţase o academie asemănătoare. Şi vedem cum îşi caută adăpost în Asia ceea ce în Europa nu mai putea fi înţeles: trăirea vie, aşa cum fusese ea în timpul elenismului.

Ceea ce s-a transmis apoi prin tradiţie mai târziu în Europa drept cultură greacă nu mai este decât umbra culturii greceşti. Goethe a lăsat-o să acţioneze asupra sa, şi, ca om pe deplin viu, s-a umplut de un asemenea dor încât a vrut să iasă din ceea ce i-a oferit elenismul ca umbră. El a coborât spre sud, pentru a mai putea vieţui măcar ecourile acestei culturi.

Dincolo, în Asia, oamenii care erau capabili de aceasta, au primit ceea ce le parvenise din învăţătura lui Platon şi a lui Aristotel. Şi aşa s-a ajuns ca în secolul al VI-lea să fie tradus, plecându-se de la spiritul arabo-asiatic, Aristotel. Acolo, Aristotel căpătase o altă înfăţişare.

Ce s-a încercat, de fapt, prin aceasta? S-a încercat ridicarea a ceea ce trăise grecul ca legătura dintre spiritualul-sufletesc şi sistemul de umori al corpului în deplină plasticitate şi forţă de modelare spiritual-sufletesc-corporală, aşadar a ceea ce grecul văzuse, la nivelul la care Euitatea putea fi pe deplin înţeleasă. Şi aşa a luat naştere apoi acea ştiinţă cu tentă de arabizare care a fost cultivată în mod deosebit la Academia din Gondishapur [ Nota 80 ] şi pe tot parcursul apusului celei de a patra epoci culturale postatlanteene şi care a fost adusă apoi de Avicenna şi de Averroes [ Nota 81 ] în secolele următoare, prin Spania, în Europa şi a exercitat o mare influenţă asupra unor oameni ca Roger Bacon [ Nota 82 ] ş.a.m.d. Dar era un element cu totul nou, care într-un anumit mod nu putea rezista, element pe care academia din Gondishapur a vrut să-l dea omenirii pe calea ocolită prin traducerea lui Aristotel şi prin anumite înţelepciuni ale misteriilor, care însă apoi au luat căi despre care vom vorbi altădată. Iar ceea ce a fost adus apoi prin Avicenna, prin Averroes, a fost lupta pentru ceea ce urma să intervină în civilizaţia omenirii începând cu secolul al XV-lea; a fost lupta, strădania pentru sufletul conştienţei, căci grecii nu s-au ridicat decât până la sufletul raţiunii sau al afectivităţii. Și ceea ce au adus Avicenna şi Averroes în Europa, ceea ce într-un fel devenise Aristotel în Asia, se confruntă cu înţelegerea Eului omenesc – am prezentat acest lucru aici în conferinţele publice, în timpul cursului –, care într-un mod cu totul diferit, prin populaţiile germanice trebuie să razbată, să iasă biruitor de jos în sus. Dincolo, în Asia, fusese primită ca o înţelepciune a misteriilor, ca o revelaţie de sus şi s-a format acea părere care a produs în Europa dispute atât de importante: că de fapt Eul omului nu este o entitate de sine-stătătoare, ci că, în fond, este unit cu atotexistentul divin. Oamenii voiau să ia în stăpânire Eul. Eul trebuia să fie în ceea ce grecul văzuse drept entitate spiritual-sufletesc-corporală.

Dar ei nu au putut găsi consonanţa între aceasta şi Eu. De aici provine concepția lui Avicenna: Ceea ce este suflet individual ia fiinţă odată cu naşterea şi se termină odată cu moartea. După cum am văzut, grecul luptase cu această concepţie. Egipteanul îşi reprezenta lucrurile în sensul că acesta se aprinde o dată cu naşterea şi se stinge la moarte. Cu această reprezentare au luptat mereu oamenii, atunci când priveau la sufletescul propriu-zis dintre naştere şi moarte, la adevăratul sufletesc. Dar Eul nu putea fi trecător în acest mod. De aceea spunea Avicenna: Eul este unul în toţi oamenii, şi în fond el este o rază a Divinităţii care se reîntoarce în Divinitate când omul moare. Este real, dar nu este individual-real. A luat naştere astfel un panteism pneumatic, ca şi cum Eul nu ar avea independenţă, ci ar fi doar o rază a Divinităţii care luminează între naştere şi moarte în ceea ce grecul văzuse drept spiritual-sufletesc, ca şi cum sufletescul efemer al omului ar fi fost străbătut de raza Divinităţii şi însufleţit de elementul veşnic între naştere şi moarte. Aşa a fost gândit atunci acest aspect.

Este ceva care vă arată cum au luptat timpurile cu venirea Eului, a conştienţei de Eu, a sufletului conştienţei. Vedeţi dumneavoastră, este ceea ce s-a întâmplat între secolele VIII î.Ch. şi XV d.Ch., la mijloc aflându-se secolul al IV-lea d.Ch. Atunci oamenii erau preocupaţi de desfiinţarea concretului care mai trăia încă întru totul în amestecul şi în separarea umorilor, care vedea în fiinţa corporală sufletescul, şi înlocuirea lui cu ceva abstract, cu ceva orientat-mai-mult-spre-interior. Se poate spune deja că până în secolul al IV-lea d.Ch. în romanism mai domina încă elenismul. De fapt, romanismul a devenit dominant abia după ce a apus. Într-un anumit sens, el a fost predestinat să acţioneze în ceea ce era mort în el, în limba latină moartă, care a pregătit apoi ceea ce a intrat în evoluţia omenirii în secolul al XV-lea. Mersul civilizaţiei trebuie văzut în acest fel. Căci acum ne aflăm din nou în situaţia în care trebuie să căutăm calea spre cunoaşterea primirii de revelaţii spirituale din lumi superioare. Trebuie să învăţăm din nou să luptăm aşa cum se lupta odinioară.

Numai că trebuie să ne fie clar faptul că tot ceea ce există în ştiinţa naturii l-am primit pe cale ocolită, prin arabi, şi trebuie să înălţăm ceea ce am primit prin ştiinţa naturii la imaginaţiune, inspiraţie şi intuiţie. Mai trebuie însă şi să ne oţelim forţa prin observarea celor trecute pentru a dispune de ea la cucerirea a ceea ce ne este necesar pentru viitor. Aceasta este sarcina ştiinţei spiritului de orientare antroposofică. De acest lucru trebuie să ne amintim mereu, iubiţii mei prieteni, şi trebuie să avem reprezentări intuitive despre cum gândea cu totul altfel un grec despre sufletesc şi despre corporal. Lui i s-ar fi părut ridicol să i se enumere şaptezeci şi două sau şaptezeci şi şase de elemente chimice. El vedea acţiunea vie a elementelor afară, cea a umorilor înăuntru.

Omul trăieşte cu elementele. Omul trăieşte deja cu trupul său, în măsura în care trupul este străbătut de suflet, în cele patru elemente despre care vorbea grecul, şi s-a ajuns să se piardă din vedere omul pentru că el nu mai poate fi văzut în modul acesta, pentru că atenţia este îndreptată spre ceea ce ne furnizează în ziua de azi chimia despre elementele abstracte.