Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ANTROPOSOFIA ŞI INIMA UMANĂ

GA 223


CONFERINŢA A DOUA

Viena, 28 septembrie 1923

Ceea ce am avut ocazia să vă spun ieri, la sfârşitul expunerii, despre vechea reprezentare a luptei lui Mihael cu balaurul, va fi fost pentru dvs. deja un fel de atragere de atenţie asupra faptului că în epoca noastră este necesar să fie reînviate acele elemente ale unei concepţii despre lume care erau conţinute odinioară pentru omenire în această grandioasă imagine. Căci în locurile cele mai diferite ale conferinţei de ieri am putut arăta că în numeroase suflete ale secolului al 18-lea această reprezentare mai era absolut vie. Dar înainte de a vorbi, în conferinţele următoare, despre ceea ce poate şi trebuie să ducă, din spiritul epocii noastre, dintr-o concepţie reală despre spirit a epocii noastre, la o reînviere a acestei reprezentări, este necesar să fac mai întâi în faţa dvs. ‒ ca un fel de intermezzo ‒ nişte consideraţii antroposofice generale. De aici se va putea vedea pe urmă cum poate fi reînviată reprezentarea de mai sus, în aşa fel încât ea să poată deveni iarăşi o adevărată forţă în gândirea, simţirea şi faptele oamenilor.

Dacă studiem felul cum se raportează astăzi omul la natură şi la întreaga lume, vom putea spune, dacă suntem în stare să comparăm într-un mod lipsit de prejudecăţi acest raport actual cu cel care exista în vremurile mai vechi: De fapt, astăzi omul a devenit un adevărat eremit în raport cu puterile cosmice, un pustnic, în măsura în care prin naştere el este situat în existenţa fizică şi nu mai are acele amintiri din existenţa prepământească pe care odinioară le avea cu adevărat omenirea întreagă. În perioada în care, de obicei, omul creşte numai ca să-şi folosească forţa intelectului şi a memoriei, în perioada până la care el se poate întoarce cu amintirea în cadrul vieţii pământeşti, exista cândva, în epocile mai vechi, la toţi oamenii, şi aprinderea unei amintiri reale, a unei retrospective reale asupra trăirilor prepământeşti, asupra trăirilor prin care trecuse ca fiinţă spiritual-sufletească înainte de a trăi pe Pământ. Acesta este unul dintre lucrurile care fac din omul de astăzi un pustnic cosmic: el nu e conştient de faptul că existenţa sa pământească are legătură cu o existenţă spirituală. Iar celălalt lucru constă în faptul că astăzi omul îşi îndreaptă privirile spre întinderile Cosmosului, că el vede formele exterioare ale stelelor şi constelaţiilor, dar nu mai are o legătură spirituală interioară cu spiritualul din Cosmos. Ba, putem merge şi mai departe. Omul de astăzi îşi îndreaptă privirile spre regnurile din natură, care-l înconjoară pe Pământ, spre frumuseţea atât de variată a plantelor, spre munţii gigantici, spre norii care trec pe cer ş.a.m.d.; dar şi aici el este nevoit să se limiteze la ceea ce face o impresie asupra simţurilor sale, el chiar se teme adeseori, când ajunge să aibă o relaţie mai intimă, mai profundă cu întinderile naturii, că ar putea să piardă astfel modul naiv de a percepe natura. Dar oricât de necesară a fost această fază din evoluţia omenirii, pentru ca omul să poată dezvolta ceea ce trăim astăzi drept conştienţă a libertăţii, drept sentiment al libertăţii, oricât a fost de necesar acest lucru pentru om, pentru ca el să ajungă la conştienţa plenară a sinei proprii, la acea tărie interioară care face ca eul să se verticalizeze în om cu forţă deplină, oricât a fost de necesară, după cum am spus, această viaţă de pustnic a omului în Cosmos: ea nu poate să fie decât o fază de trecere spre o altă epocă, în care omul va regăsi calea spre spiritual, care stă, totuşi, la baza tuturor lucrurilor şi entităţilor. Şi tocmai regăsirea căii spre spiritual trebuie să se facă prin acea forţă care se poate naşte în om, dacă el e în măsură să-şi însuşească în sensul just ideea mihaelică în forma ei adevărată şi în forma pe care ea trebuie s-o ia în epoca noastră.

Noi avem nevoie, pentru activitatea de gândire, pentru viaţa de simţire, şi pentru faptele noastre, să fim pătrunşi de impulsul mihaelic. Dar, bineînţeles, nu e destul să auzim aşa ceva: În omenire trebuie să devină iarăşi vie o sărbătoare a lui Mihael, şi ar fi momentul să adăugăm această sărbătoare a lui Mihael la celelalte sărbători din cursul anului. ‒ Nu e destul ca apoi câţiva să spună: Aşadar, hai să iniţiem, hai să celebrăm o sărbătoare a lui Mihael! ‒ Dacă e ca în omenire să se realizeze ţelul spre care trebuie să năzuim prin antroposofie, atunci nu e îngăduit ca tocmai la instituirea unor lucruri de natură antroposofică să domnească superficialitatea care se întâlneşte astăzi pretutindeni în lume; dacă ceva vrea să crească din solul antroposofiei, acest lucru trebuie să crească în atmosfera celei mai mari seriozităţi. Ca să ne transpunem puţin în ceea ce ar trebui să fie această seriozitate, aş vrea să vă rog să reflectaţi la felul cum s-au încetăţenit în evoluţia omenirii sărbătorile, vii odinioară, care astăzi s-au golit de viaţă.

Oare Crăciunul sau Paştile s-au născut prin hotărârea câtorva oameni, care au spus: Noi avem o idee, că într-o anumită perioadă a anului trebuie celebrată o sărbătoare şi acum noi facem pregătirile necesare? ‒ Nu s-a întâmplat aşa, bineînţeles. Pentru ca în sânul omenirii să-şi poată face intrarea ceva de felul sărbătorii Crăciunului, a fost necesară naşterea lui Christos Iisus, a fost necesar ca în evoluţia istorică generală a Pământului să aibă loc un eveniment de prim rang, a fost necesar ca acest fapt să intre în evoluţia de pe Pământ. Iar sărbătoarea Paştilor? Ea n-ar fi avut niciodată vreun sens în lume dacă n-ar fi fost sărbătoarea de aducere aminte a ceea ce s-a întâmplat prin Misterul de pe Golgota, dacă acest eveniment n-ar fi intervenit în întreaga evoluţie a omenirii, influenţând într-o măsură decisivă istoria pământească. Dacă astăzi aceste sărbători s-au golit de viaţă, dacă de Crăciun oamenii nu mai simt întreaga seriozitate a momentului, şi tot aşa de puţin de Paşti, atunci poate că tocmai această constatare ar trebui să ne ajute să dăm din nou profunzime acestor sărbători, printr-o înţelegere mai intensă a ceea ce sunt naşterea lui Christos Iisus şi Misterul de pe Golgota. În nici un caz n-ar trebui să se răspândească ideea că, pentru a alătura acestor sărbători încă una, cu aceeaşi superficialitate, vom începe să organizăm, pur şi simplu, în pragul toamnei, sărbătoarea Mihaeli.

Trebuie să fie ceva ‒ chiar dacă, poate, de proporţii mai mici ‒ care să poată avea o influenţă la fel de hotărâtoare asupra evoluţiei omenirii ca şi toate celelalte evenimente care au dus la instituirea diferitelor sărbători deja existente. Trebuie, în mod absolut sigur, să se ajungă la o sărbătoare a lui Mihael care să fie celebrată cu toată seriozitatea şi pentru această sărbătoare a lui Mihael trebuie să se nască înţelegerea corespunzătoare din sânul Mişcării Antroposofice. Dar, după cum sărbătoarea Paştilor s-a născut sub influenţa unor evenimente exterioare, petrecute în planul obiectiv al devenirii, acum în interiorul omenirii ‒ al acelei omeniri care va lua hotărârea de a face acest lucru ‒ ceva trebuie să se schimbe în mod radical, în raport cu ceea ce a fost înainte. Trebuie ca antroposofia să devină o trăire temeinică, o trăire despre care omul să poată vorbi cu adevărat la fel cum vorbeşte când i se revelează întreaga forţă care trăieşte în naşterea lui Christos Iisus, care trăieşte în Misterul de pe Golgota. După cum am spus, în cazul sărbătorii lui Mihael se poate ca această trăire să aibă proporţii mai mici, dar de la Mişcarea Antroposofică trebuie să vină ceva asemănător, ca forţă transformatoare a sufletului. Acesta este lucrul care dorim să se întâmple, ca antroposofia să dobândească forţa de transformare a sufletelor. Iar aşa ceva va fi posibil numai dacă ceea ce zace în învăţăturile ei, dacă pot spune astfel, va deveni trăire reală. Tocmai astăzi vom aduce în faţa sufletelor noastre câteva din acele trăiri care pot să-şi facă intrarea în interiorul omului prin antroposofie. După cum ştiţi, noi facem distincţie în viaţa sufletească umană între gândire, simţire şi voinţă, şi, când ne îndreptăm privirile în mod special spre simţire, vorbim despre „inimă”. Găsim că gândirea noastră e rece, seacă, lucidă, găsim că ajungem să ne epuizăm din punct de vedere spiritual, dacă nu suntem în stare să trimitem în aceste gânduri căldura, entuziasmul simţirii. Putem spune despre un om că are o inimă caldă numai dacă în gândurile exprimate de el curge spre noi ceva din căldura interioară a inimii sale. Şi ne putem apropia cu adevărat de un om numai dacă el nu acţionează în raport cu noi doar corect, conform datoriei, dacă şi în raport cu lumea el nu acţionează doar corect, conform datoriei, ci dacă în faptele sale există ceva care ne permite să vedem că în ele se revarsă entuziasmul inimii sale, căldura, iubirea faţă de natură, faţă de fiecare fiinţă. Aşa că ceea ce desemnăm aici prin „inimă” se află, aş zice, în centrul vieţii sufleteşti umane.

Dar chiar dacă gândirea, chiar dacă şi voinţa au luat un anumit caracter, prin faptul că omul a devenit un pustnic cosmic, cel mai mult a primit un anumit caracter, sub influenţa acestei existenţe de pustnic, tocmai inima umană. Gândirea poate să-şi aşeze în faţă calculele ei perfecte în legătură cu universul, ea poate că se delectează văzând ingeniozitatea a ceea ce este calculat astfel, dar ea nu simte cât de departe se află, în fond, de pulsul cald al vieţii. Şi poate că destui oameni se simt satisfăcuţi dacă acţionează corect, conform datoriei, fără a simţi prea bine că în acest mod de a acţiona sec şi raţional viaţa este numai o jumătate de viaţă. Nici una, nici alta nu se apropie prea mult de sufletul uman. Dar ceea ce este situat între gândire şi voinţă, tot ceea ce este cuprins în „inimă” se apropie foarte, foarte mult de fiinţa umană întreagă. Şi chiar dacă noi credem uneori că până şi ceea ce ar trebui să încălzească, să entuziasmeze, să înalţe inima umană, s-ar putea răci din cauza predispoziţiei speciale a unor oameni din epoca prezentă, aceasta este o amăgire. La urma urmelor, lucrurile stau aşa: În privinţa a ceea ce trăieşte în interiorul lui, în privinţa a ceea ce el trăieşte în mod conştient, omul mai poate fi la nevoie ‒ hai să folosim o expresie paradoxală ‒ fără inimă*, dar nimeni nu poate fi fără inimă şi fiinţa lui să nu fie influenţată într-un fel sau altul. Dacă omul poate suporta sufleteşte aşa ceva, dacă el se va constrânge ca prin lipsa de suflet să devină un om fără inimă, acest lucru va roade, sub o formă sau alta, la rădăcinile fiinţei sale întregi, până la nivelul organizării fizice, până la nivel sănătăţii şi bolii. Multe dintre fenomenele decadente care apar în epoca noastră sunt cauzate, propriu-zis, de lipsa de inimă cu care s-au deprins mulţi oameni. Dar tot ceea ce vreau să spun prin aceste fraze cu caracter mai mult general va apărea în faţa noastră de-abia după ce vom fi aprofundat puţin expunerea de ieri.

*La cuvintele germane, gemüttes şi Gemüttlosigkeit accentul nu cade, ca în limba română, pe partea negativă (un om fără inimă = un om crud, rău). Ele exprimă absenţa calităţilor sufleteşti cuprinse în cuvântul Gemüt.

Omul care creşte, pur şi simplu, în sânul civilizaţiei actuale, priveşte lucrurile lumii exterioare, le percepe, îşi face speculaţiile lui abstracte în legătură cu ele, poate că se bucură şi el din inimă văzând o floare drăgălaşă, sau o plantă plină de maiestate, poate că simte şi el o satisfacţie în inimă şi poate chiar, dacă are puţină fantezie, îşi face o anumită imagine interioară a florii drăgălaşe, a plantei maiestuoase. Dar el nu bănuieşte care este legătura lui mai profundă ‒ să zicem, ca să scoatem ceva în evidenţă ‒ cu lumea plantelor. Pentru o concepţie spirituală nu e deloc suficient să tot vorbim şi să vorbim mereu despre spirit, ci e necesar să devenim conştienţi de legătura spirituală reală pe care o avem cu plantele existente de jur împrejurul nostru.

Când privim o plantă aşa cum suntem obişnuiţi astăzi s-o facem, nu bănuim deloc că în acea plantă zace o entitate elementară, ceva spiritual, că în fiecare asemenea plantă există ceva căruia nu-i este suficient să-l privim şi să ne facem reprezentarea abstractă pe care ne-o facem de obicei despre plante. Fiindcă în fiecare asemenea plantă zace o fiinţă elementară spirituală, dar ea zace acolo în aşa fel încât s-ar putea spune că e ferecată prin vrajă în acea plantă. Şi, de fapt, priveşte în mod just o plantă numai acela care-şi spune: Această plantă este, în întreaga ei frumuseţe, învelişul unei fiinţe spirituale care este ferecată prin vrajă în ea. ‒ Desigur, în marele tot cosmic, o fiinţă relativ lipsită de importanţă, dar care are o legătură profundă cu omul.

De fapt, omul e atât de strâns unit cu lumea, încât nu poate să facă nici cea mai mică plimbare în natură, fără ca legăturile intime pe care le are cu lumea să aibă o importanţă puternică pentru el. Când crinul de câmpie creşte din germene, până ajunge să înflorească, noi trebuie să ne reprezentăm în mod foarte intens ‒ fără a face nici un fel de personificări ‒ că în acest crin aşteaptă ceva. Iarăşi trebuie să spun şi acest lucru folosind cuvinte omeneşti, la fel cum am fost nevoit să redau şi imaginea de ieri în cuvinte omeneşti. Cuvintele omeneşti nu nimeresc esenţa lucrurilor, totuşi, ele exprimă ceea ce există ca realitate în lucruri. Când îşi deschide frunzele, dar mai ales floarea, acest crin aşteaptă, de fapt, ceva. El îşi spune: Pe lângă mine vor trece oamenii, vor trece oameni care mă vor privi, şi dacă vor fi destui ochi umani care să-şi îndrepte privirile spre mine, atunci ‒ îşi spune spiritul crinului ‒ eu voi fi desferecat din vrajă şi voi putea să pornesc pe drumul meu spre lumea spirituală! ‒ Dvs. veţi spune, desigur: Cresc mulţi crini asupra cărora nu zăboveşte nici un ochi uman. ‒ Dar la ei este altfel. Crinii asupra cărora nu poposeşte nici un ochi uman sunt desferecaţi pe o altă cale. Fiindcă primul ochi uman care priveşte un crin face să apară determinarea că acel crin trebuie să fie desferecat din vrajă de către nişte ochi umani. Crinul intră într-o relaţie cu primul om care îşi aruncă privirile asupra lui. În lumea din jurul nostru există pretutindeni aceste spirite elementare şi ele strigă, de fapt, spre noi: Nu mai priviţi florile în mod atât de abstract şi nu vă faceţi doar imagini abstracte despre ele, ci aveţi „inimă”, aveţi simţire pentru ceea ce locuieşte în floare sub formă spiritual-sufletească. Acest ceva vrea să fie eliberat de voi din starea de încătuşare în care se află. ‒ Şi existenţa umană ar trebui să fie, de fapt, o izbăvire neîntreruptă a spiritelor elementare existente în minerale, plante şi animale.

O asemenea idee poate fi simţită în deplina ei frumuseţe. Dar tocmai dacă ea e sesizată în sensul spiritual just, ea poate fi resimţită, de asemenea, în lumina deplinei responsabilităţi pe care omul o ia astfel asupra sa faţă de întregul Cosmos. Iar felul cum se raportează omul la flori în epoca prezentă, în epoca civilizată a dezvoltării libertăţii, echivalează, de fapt, cu a lua câte o picătură de apă, când, de fapt, ar trebui să bea. El bea câte o picătură de apă, când îşi formează idei şi noţiuni, dar el ar trebui să bea, prin faptul că se uneşte în inima sa cu spiritele elementare ale lucrurilor şi fiinţelor aflate de jur împrejurul lui.

Am spus: Nu e nevoie să ne gândim la acei crini asupra cărora nu cade niciodată o privire omenească, noi trebuie să ne gândim la aceia asupra cărora cade privirea omenească, deoarece aceştia au nevoie de legătura pe care omul şi-o poate crea în inima lui faţă de ei. Dar, de la crin porneşte influenţa. Şi sunt foarte variate, grandioase şi impresionante influenţele spirituale care se apropie în permanenţă de om, venind de la lucrurile din natură, când omul merge în mijlocul naturii. Cine poate privi în intimitatea acestor lucruri vede la orice pas cât de infinit de variat şi de măreţ e tot ceea ce se revarsă spre om din toate părţile, prin spiritualitatea elementară a naturii. Şi totul se revarsă în interiorul lui. Este ‒ am explicat ieri acest lucru, în sensul modului de reprezentare exterior ‒ ceea ce, din oglinda naturii, care este o oglindă a divin-spiritualului, se revarsă neîncetat spre om, drept realitate spirituală, care există drept ceva suprasensibil, care este revărsat peste întreaga natură.

Numai că, în primă instanţă ‒ vom vorbi mai exact despre aceste lucruri, în sensul modului de reprezentare antroposofic real ‒, în om există acea forţă pe care am descris-o ieri drept forţă a balaurului, cu care luptă Mihael, a balaurului cu care Mihael este în luptă. Am arătat că, ce-i drept, balaurul are o formă asemănătoare cu cea animală, fiind însă o fiinţă suprasensibilă, că din cauza atitudinii sale rebele a fost alungat, ca fiinţă suprasensibilă, în lumea senzorială şi că acum locuieşte în ea. Am mai arătat că el există numai în om, deoarece natura exterioară nu poate să-l aibă în sânul ei. Natura exterioară, în inocenţa ei, ca oglindă a spiritualităţii divine, nu are nimic comun cu balaurul. Ieri am spus că el locuieşte în entităţile umane. Dar prin faptul că este o fiinţă suprasensibilă care există în lumea senzorială, el atrage în aceeaşi clipă spiritualitatea elementară suprasensibilă care se revarsă spre om din întinderile naturii, se uneşte cu ea şi în loc ca omul să elibereze prin viaţa lui sufletească, prin inima lui, fiinţele elementare, plantele, să zicem, din vraja care le ţine încătuşate, el le uneşte cu balaurul, le face să coboare o dată cu balaurul în natura lui inferioară. Fiindcă tot ce există în lume este în evoluţie, o ia pe cele mai diferite căi ale evoluţiei. Iar acele fiinţe elementare care trăiesc în minerale, în plante şi în animale trebuie să se înalţe la o existenţă superioară celei pe care pot s-o ducă în mineralele, plantele şi animalele de azi. Cu adevărat, omul nu trăieşte pe Pământ doar ca să pună bazele civilizaţiei exterioare. În cadrul întregii evoluţii cosmice, el are un ţel cosmic, şi ţelul său cosmic are legătură cu lucruri de felul celor pe care le-am arătat acum: cu dezvoltarea spre o treaptă superioară a fiinţelor elementare care în existenţa pământească se află pe o treaptă inferioară, dar sunt menite unei trepte mai înalte şi care, dacă omul îşi stabileşte o anumită legătură cu ele, şi dacă toate acestea au loc în mod cinstit, pot ajunge la o treaptă de dezvoltare mai înaltă.

În vremurile vechi, în care evoluţia omului se desfăşura în mod instinctiv, când oamenii aveau ca trăire în inima lor spiritual-sufletescul, şi când spiritual-sufletescul era pentru ei ceva de la sine înţeles, la fel ca realităţile din natură, evoluţia cosmică înainta cu adevărat prin faptul că, aş zice, curentul existenţei trecea prin om într-un mod just. Dar tocmai în epoca ce trebuie să se încheie acum şi care trebuie să înainteze spre o spiritualitate mai înaltă, spiritualitatea unui număr extrem de mare de fiinţe elementare a căzut în prada balaurului, în interiorul fiinţei umane. Fiindcă entitatea acestui balaur constă tocmai în faptul că lui îi e foame şi sete de fiinţele elementare; el ar vrea să se furişeze peste tot, să înghită toate plantele şi animalele, pentru a putea înghiţi fiinţele elementare ale naturii. Căci cu acestea vrea el să se unească, să-şi pătrundă existenţa lui proprie. În lumea extraumană nu poate face acest lucru, îl poate face numai în natura din interiorul omului. O poate face numai în natura umană, fiindcă acolo se află pentru el o posibilitate de a exista. Şi dacă ar merge tot aşa, Pământul ar ajunge la cea mai mare decădere, atunci balaurul despre care am vorbit ieri ar ieşi învingător în existenţa pământească. El ar ieşi învingător dintr-un motiv absolut precis, din cauză că, dacă se umple pe săturate, ca să zic aşa, în interiorul naturii umane, de fiinţe elementare, se petrece ceva.

Se petrece, din această cauză, ceva din punct de vedere fizic, sufletesc şi spiritual. Spiritual: ei bine, omului nu i-ar veni niciodată ideea să creadă într-o lume exterioară pur materială, aşa cum presupune astăzi activitatea de cercetare a naturii, nu s-ar ajunge niciodată la presupunerea că există nişte atomi morţi, cum se întâmplă astăzi etc., omul n-ar ajunge niciodată la nişte legi atât de vrăjmaşe progresului, cum este legea conservării forţei şi a energiei şi a conservării materiei etc., dacă balaurul din el n-ar înghiţi fiinţe elementare din exterior. Din cauză că fiinţele elementare din lumea exterioară locuiesc în el, privirea omului este abătută de la spiritualul existent în lucruri. Când omul îşi îndreaptă privirile spre exterior, el nu mai vede spiritualul din lucruri, care între timp a intrat în el, ci vede numai materia moartă.

Iar în plan sufletesc? Tot ceea ce omul a manifestat vreodată drept laşităţi ale sufletului îşi are cauza în puterile elementare pe care balaurul le aspiră în el. O, cât sunt de răspândite aceste laşităţi ale sufletului! Omul ştie foarte bine: Eu trebuie să fac asta sau asta, lucrul cutare sau cutare este cel mai just, într-o anumită situaţie. ‒ Dar el nu se poate mobiliza, nu poate să facă acel lucru, în el ceva acţionează drept greutate sufletească. Sunt fiinţele elementare din trupul balaurului care acţionează în el.

Iar din punct de vedere fizic? Omul n-ar fi chinuit niciodată de ceea ce numim bacilii bolilor, dacă acele influenţe spirituale pe care le-am descris adineaori n-ar face ca trupul său să devină un sol fertil pentru activitatea bacililor. Aceste influenţe merg până la nivelul organizării fizice. Şi am putea spune: Dacă-l vedem pe om în mod just, în ceea ce priveşte constituţia lui spirituală, sufletească şi fizică, dacă vedem cum este el astăzi în aceste trei privinţe, atunci constatăm că ‒ în orice caz, pentru un scop bun, pentru ca el să ajungă la libertate ‒ omul a fost separat de spiritual în trei direcţii, că el nu mai are forţele spirituale pe care le-ar putea avea. Înţelegeţi, deci, că prin această slăbire întreită a vieţii sale, prin ceea ce a devenit în om balaurul plin până la refuz /cu entităţi elementare/, omul e împiedicat să trăiască în interiorul său forţa reală, activă, a spiritului.

Există două feluri de a trăi antroposofia. Mai există diverse nuanţe intermediare, dar eu vreau să caracterizez numai cele două extreme. Unul dintre felurile de a trăi antroposofia este următorul: Te aşezi pe scaunul tău, iei o carte, o citeşti, o găseşti foarte interesantă, găseşti că e o mare consolare pentru om în faptul că există spirit, că există nemurirea, te simţi foarte bine la gândul că aşa ceva există şi că omul nu e mort în ceea ce priveşte sufletul, chiar atunci când după trup el a murit. Te simţi mult mai satisfăcut cu o asemenea concepţie despre lume decât cu una materialistă, ţi-o însuşeşti cum ţi-ai însuşi, poate, gândurile abstracte ale geografiei, numai că ceea ce un asemenea om primeşte citind antroposofie e mai consolator pentru om. Bineînţeles, aceasta e una dintre modalităţi: te scoli de pe scaunul tău la fel cum te-ai aşezat, atâta doar că ai simţit o oarecare satisfacţie în timpul lecturii. Aş putea vorbi la fel de bine şi despre o conferinţă, în loc de o carte. Dar mai există şi un alt mod de a lăsa antroposofia să acţioneze asupra noastră; acela când, primind în el lucruri de felul ideii referitoare la lupta lui Mihael cu balaurul, de exemplu, un om e transformat în fiinţa lui interioară, când ceea ce a citit devine pentru el o trăire importantă, decisivă, când el se ridică de pe scaunul lui cu totul transformat, drept alt om, după ce a citit aşa ceva. Între aceste două feluri de a primi antroposofia există tot felul de alte nuanţe.

Pe primul fel de cititori nu se poate conta absolut deloc, dacă e vorba, să zicem, de reînvierea sărbătorii lui Mihael; se poate conta numai pe aceia care au măcar pe departe în voinţa lor tendinţa de a primi antroposofia ca pe ceva viu. Acesta e lucrul care ar trebui să fie perceput în sânul Mişcării Antroposofice: necesitatea de a simţi că gândurile pe care le primim mai întâi sub formă de gânduri sunt puteri de viaţă. Voi face acum o afirmaţie absolut paradoxală: Uneori îi poţi înţelege mult mai bine pe adversarii antroposofiei decât pe adepţii ei. Adversarii spun: Ah, ideile astea antroposofice sunt nişte fantasmagorii, ele nu corespund nicidecum unei realităţi. ‒ Adversarii o resping, şi pe urmă nu mai sunt atinşi de ea. Poţi înţelege foarte bine o asemenea atitudine, poţi aduce argumentele cele mai diferite; în majoritatea cazurilor, la baza acestei atitudini nu se află altceva decât frica de asemenea idei, care rămâne însă subconştientă, dar, oricum, este o atitudine. Adeseori se întâmplă însă ca ideile să fie acceptate, dar ca omul respectiv să nu simtă, sub impresia unor gânduri care se deosebesc de tot ceea ce poţi primi în restul lumii, nici măcar ceea ce simţi dacă-ţi atingi buricul degetului de butonul unui aparat electric şi ai un şoc electric. Scânteia electrică îţi provoacă măcar o zvâcnire corporală. Absenţa unei asemenea descărcări electrice în suflet este ceea ce poate provoca atâta durere nesfârşită, când nu există. Aceasta din cauză că e necesar ca oamenii epocii noastre să nu fie luaţi în stăpânire doar de realităţile fizice, ci să fie luaţi în stăpânire şi captivaţi de realităţile spirituale. Omul evită să fie împins, bruscat, dar nu evită să lase să se apropie de el gânduri care-i vorbesc despre alte lumi, care se situează ca ceva cu totul deosebit în lumea actuală a simţurilor, şi el nu evită să aibă faţă de asemenea gânduri aceeaşi indiferenţă ca aceea pe care o manifestă faţă de gândurile referitoare la lumea simţurilor.

Această putere de a ne avânta până acolo unde putem fi luaţi în stăpânire de gândurile referitoare la lumea spirituală, aşa cum suntem luaţi în stăpânire de o realitate fizică oarecare a lumii: aceasta este forţă mihaelică! A avea încredere în gândurile referitoare la spiritual, dacă, în primă instanţă, suntem dispuşi să le primim în noi, astfel încât să ştim: Tu ai impulsul cutare sau cutare, venit din spiritual. Tu i te dăruieşti, te faci instrumentul înfăptuirii sale. Vine primul insucces ‒ nu-i nimic! Vine al doilea insucces ‒ nu-i nimic! Şi dacă vin o sută de insuccese ‒ nu-i nimic! Fiindcă nici un insucces nu poate să decidă vreodată asupra adevărului unui impuls spiritual al cărui mod de a acţiona l-am înţeles în interiorul nostru şi l-am adoptat în suflet. Fiindcă de-abia atunci avem încrederea justă într-un impuls spiritual pe care ni l-am însuşit la un moment dat, când ne spunem: De o sută de ori am avut insucces, dar aceasta îmi poate dovedi, cel mult, că în încarnarea prezentă nu-mi sunt date condiţiile necesare pentru realizarea acestui impuls. Dar că acest impuls este just ‒ o văd din propria sa natură. Şi chiar dacă se va întâmpla numai peste o sută de încarnări, când în mine se vor fi dezvoltat forţele de care am nevoie pentru realizarea acestui impuls ‒ nimic, în afară de propria sa natură, nu mă poate convinge de faptul că acest impuls are sau nu în el puterea realizării sale. ‒ Dacă vă imaginaţi că în inima omului această atitudine s-a dezvoltat drept marea încredere în ceva spiritual, într-o anumită realitate spirituală, dacă vă gândiţi că omul poate să ţină cu tărie de stâncă la ceva despre care a înţeles că este o realitate biruitoare în spirit, să ţină cu atâta tărie încât nu renunţă la ea oricât de mult ar striga lumea exterioară împotriva ei, dacă vă imaginaţi acest lucru, atunci aveţi o reprezentare a ceea ce vrea de la om forţa mihaelică, Entitatea Mihael, fiindcă de-abia atunci aveţi o reprezentare despre marea încredere a lui Mihael în spirit. Omul poate amâna un anumit impuls spiritual chiar pentru o întreagă încarnare, dar după ce şi l-a însuşit o dată, el nu mai are voie niciodată să şovăie, nici să înceteze de a-l cultiva şi îngriji în sufletul său; fiindcă numai atunci îl poate păstra pentru încarnările următoare. Iar dacă încrederea în spiritual pune astfel bazele unei dispoziţii sufleteşti care ne aduce în situaţia de a simţi acest spiritual la fel de real ca şi solul de sub picioarele noastre, despre care ştim că, dacă n-ar exista, n-am putea păşi cu picioarele, atunci avem în inima noastră un sentiment a ceea ce vrea Mihael de la noi.

Veţi admite, fără îndoială, că infinit de mult din această încredere, din această încredere activă în spirit, a dispărut în cursul ultimelor secole, ba chiar al ultimului mileniu şi că astăzi, în cazul majorităţii oamenilor, viaţa nici nu se apropie de ei cu cerinţa de a dezvolta o asemenea încredere. Dar aşa trebuia să se întâmple. Fiindcă: Ce spun eu, de fapt, când fac această afirmaţie? Eu spun: Propriu-zis, omul a dărâmat în spatele său podul care ducea spre Mihael. Dar între timp, în lume au avut loc unele evenimente. Omul s-a îndepărtat de forţa lui Mihael; materialismul rigid şi inflexibil al secolului al 19-lea reprezintă o îndepărtare de forţa lui Mihael. Dar în lumea obiectivă, în spiritualitatea exterioară, forţa mihaelică a învins, ea a învins tocmai în ultima treime a secolului al 19-lea. Ceea ce balaurul voia să realizeze prin evoluţia omului, nu va fi realizat. Dar în faţa sufletului uman mai stă astăzi o altă sarcină măreaţă: omul va trebui să participe, pe baza unei hotărâri proprii, libere, la biruinţa lui Mihael asupra balaurului. Dar aceasta cere ca omul să găsească într-adevăr posibilitatea de a ieşi din acea stare de pasivitate faţă de spiritual în care se află astăzi din multe puncte de vedere şi de a-şi crea un raport activ faţă de spiritual. Forţele mihaelice nu se lasă cucerite printr-o atitudine pasivă sau alta ‒ nici prin rugăciunea pasivă. Forţele mihaelice se lasă cucerite numai şi numai dacă omul se face, cu voinţa sa iubitoare, un instrument al puterilor divin-spirituale. Căci forţele mihaelice nu vor ca omul să le implore, ci vor ca omul să se înfrăţească cu ele. Şi omul poate să facă aceasta dacă primeşte în el cu energie interioară adevărurile despre lumea spirituală.

Noi putem astfel să atragem atenţia asupra a ceea ce trebuie să aibă loc în om, pentru ca ideea mihaelică să poată redeveni vie. Trebuie ca omul să poată avea în mod real trăirea spiritualului. El trebuie să ajungă la această trăire a spiritualului pornind de la simplul gând, nu, cum cred unii, de la un fel sau altul de clarvedere. Ar fi foarte rău dacă ar trebui ca fiecare om să devină clarvăzător pentru a putea avea această încredere în spirit. Această încredere în spirit o poate avea oricine, cu condiţia să fie receptiv la adevărurile ştiinţei spirituale. Dacă omul se pătrunde tot mai mult şi mai mult de această încredere în spiritual, atunci asupra lui va veni un fel de inspiraţie, o inspiraţie pe care o aşteaptă toate spiritele bune ale lumii. Omul va trăi primăvara în aşa fel încât va simţi frumuseţea, drăgălăşenia lumii vegetale, încât va avea bucuria lui cea mai caldă în faţa vieţii ce răsare şi creşte, dar el îşi va însuşi, totodată, un sentiment care-i va spune că în tot ce e viaţă ce răsare şi creşte se află ferecată spiritualitate elementară. Omul îşi va cuceri un sentiment, un conţinut afectiv care-i va da de ştire că fiecare lujer de floare este mărturia faptului că în floarea ce înfloreşte şi-a făcut sălaş o fiinţă elementară ferecată prin vrajă. Şi omul îşi va cuceri un sentiment care-i va spune că în acea fiinţă elementară trăieşte dorul de a fi mântuită tocmai prin el, de a nu fi dată în prada balaurului, cu care e înrudită, din cauză că şi ea e invizibilă. Şi apoi, când, toamna, florile se ofilesc, omul va avea un sentiment al faptului că a reuşit să-şi aducă o modestă contribuţie pentru ca lumea să mai prospere cu câţiva paşi în spiritualitatea ei şi că, o dată cu ofilirea şi frângerea florii, o dată cu floarea care trece în stadiul de sămânţă, care devine dură şi uscată, din acea plantă iese afară o fiinţă elementară. În măsura în care omul se va fi pătruns cu forţa puternică a lui Mihael, el va fi acela care va ajuta această fiinţă elementară s-o ia în sus, spre spiritualitatea căreia îi duce dorul.

Şi omul va trăi împreună cu anotimpurile. El va trăi primăvara drept momentul de naştere a fiinţelor elementare, care duc dorul spiritualului, şi el va trăi toamna ca eliberare a acestor fiinţe elementare din plantele pe cale de ofilire, din florile ce se ofilesc ş.a.m.d. Şi toamna, omul nu doar va fi devenit, ca eremit cosmic, cu o jumătate de an mai bătrân decât fusese în primăvară, lucru care nu are importanţă decât pentru el însuşi. Omul va fi înaintat, împreună cu natura în devenire, cu încă un pas în viaţă. El nu doar va fi inspirat şi expirat oxigenul fizic de atâtea şi atâtea ori, ci va fi luat parte la devenirea naturii, va fi luat parte la ferecarea şi desferecarea unor fiinţe elementare din natură. Omul nu va mai simţi doar că îmbătrâneşte el însuşi, ci va simţi transformările din natură drept destin care este şi al lui. El se va uni cu ceea ce creşte afară, în lume, el va deveni mai mare în ceea ce priveşte fiinţa lui, în timp ce partea sa individuală se va putea revărsa ca fiinţă liberă în Cosmos, jertfindu-i-se. Aceasta este contribuţia pe care omul o va putea aduce, pentru ca lupta lui Mihael cu balaurul să se decidă în favoarea Binelui.

Şi astfel, noi suntem în măsură să atragem atenţia asupra faptului că ceea ce poate duce la crearea unei sărbători a lui Mihael trebuie să fie un eveniment al inimii umane, acel eveniment care trăieşte din nou cursul anului ca pe ceva real, în felul descris. Dar să nu spuneţi, aşezând în faţa sufletului dvs. acest gând abstract, că deja trăiţi aşa, spuneţi-o de-abia după ce vă veţi fi însuşit cu adevărat antroposofia în aşa fel încât antroposofia vă va învăţa să priviţi altfel decât înainte fiecare plantă, fiecare piatră; spuneţi-o de-abia după ce antroposofia vă va fi învăţat să priviţi altfel întreaga viaţă umană, în devenirea ei.

Am vrut să vă dau astfel o privire anticipativă asupra a ceea ce trebuie să se pregătească tocmai în inima umană, pentru ca această inimă umană să-şi dezvolte capacitatea de a simţi natura care trăieşte de jur împrejurul ei ca pe propria ei entitate. De bine ‒ de rău, oamenii şi-au păstrat capacitatea de a-şi percepe, de exemplu, circulaţia sanguină în aşa fel încât să ştie că în ea are loc, pe lângă procesul material, şi un proces sufletesc. Oamenii care nu sunt nişte materialişti grosolani şi-au mai păstrat acest simţ. Dar a ajunge să simţim din nou pulsul existenţei exterioare la fel ca pe cel al fiinţei noastre interioare, a ajunge să trăim din nou cursul anului aşa cum trăim viaţa dintre limitele date de propria noastră piele ‒ acesta e lucrul care trebuie să ne pregătească pentru sărbătoarea lui Mihael.

Aş dori ca aceste conferinţe ‒ al căror scop este acela de a aduce în faţa sufletului legăturile dintre antroposofie şi inima umană ‒ să nu fie recepţionate doar cu capul, ci, într-adevăr, şi cu inima. Fiindcă, în fond, există aproape degeaba în lume şi printre oameni orice antroposofie care nu ar fi recepţionată cu inima, care nu introduce căldură în această inimă umană. Ultimele secole au adus din belşug deşteptăciune asupra oamenilor; în ceea ce priveşte gândirea, oamenii au ajuns atât de departe încât nici nu mai ştiu deja cât sunt de deştepţi. Aşa este: Unii cred, în mod sigur, că oamenii epocii actuale sunt proşti. Se poate admite, ce-i drept, că există şi proşti, dar aceasta se întâmplă numai din cauză că deşteptăciunea a crescut atât de mult încât oamenii, din cauza unei slăbiciuni a inimii, nu mai ştiu ce să facă cu deşteptăciunea. Eu spun mereu, când se afirmă în legătură cu un om că e prost: Aici nu e vorba de altceva, decât de faptul că el nu mai ştie ce să facă cu deşteptăciunea lui. Am ascultat deja multe dezbateri, în cursul cărora s-a râs de un vorbitor sau altul, fiindcă el era considerat prost, dar mie uneori cei de care se râdea cel mai mult îmi păreau cei mai deştepţi. Prin urmare, ultimele secole i-au adus omului suficientă deşteptăciune. Dar lucrul de care ei au cea mai mare nevoie este căldura inimii şi pe aceasta antroposofia poate s-o dea. Dacă cineva studiază antroposofia şi afirmă că ea îl lasă rece, el îmi pare la fel ca unul care pune lemne în sobă şi iar pune şi spune: dar soba asta nu se încălzeşte deloc. ‒ Dar n-ar trebui decât ca el să aprindă lemnele, şi soba s-ar încălzi în mod sigur! Antroposofia poate fi prezentată în faţa oamenilor; ea este lemnul cel bun pentru suflet; dar de aprins, îl poate aprinde numai fiecare pentru sine. Acesta e lucrul pe care fiecare trebuie să-l găsească în inima lui: chibritul cu care să aprindă lemnele oferite de antroposofie. Dacă cineva găseşte că antroposofia este rece şi seacă şi intelectuală, aceasta arată doar că el nu este în stare să aprindă această antroposofie ‒ care arde foarte bine, încălzeşte şi însufleţeşte foarte bine inima ‒, în aşa fel încât ea să-l poată străbate cu focul ei. La fel cum pentru lemnele obişnuite e necesar numai un mic chibrit, şi pentru antroposofie e necesar numai un chibrit foarte mic. Dar cu acesta vom putea să aprindem în om forţa lui Mihael.