Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ŞTIINŢA INIŢIATICĂ ŞI CUNOAŞTEREA AŞTRILOR

GA 228


CONFERINŢA a III-a

Individualităţile spirituale ale sistemului nostru planetar.
Planete care determină destinul şi planete care conferă omului libertate

(partea a treia)

Dornach, 29 iulie 1923

În decursul existenţei sale terestre omul parcurge diferite stări de conştienţă, de la starea de veghe totală până la somn şi la vis, aşa cum am discutat deja în aceste zile, abordând problema sub diverse aspecte. Am încercat îndeosebi pe parcursul micului ciclu de conferinţe desfăşurat cu ocazia întâlnirii delegaţilor* să subliniez întreaga importanţă a viselor. Astăzi vrem să analizăm următoarea problemă: Ţine oare de esenţa omului, ca făptură terestră, trăirea, în aceste trei stări de conştienţă?

Trebuie să ne fie clar că în existenţa terestră numai omul parcurge aceste trei stări de conştienţă. Animalul îşi duce viaţa în cu totul altfel de alternanţă. La animal nu există somnul acela profund, fără vise, care ocupă la om o mare parte a timpului dintre momentul când adoarme şi cel în care se trezeşte. De asemenea, la animale nu se întâlneşte nici acea conştenţă totală pe care o are omul în stare de veghe, de când se trezeşte şi până când adoarrne iar. Starea de veghe a animalului este întru câtva asemănătoare cu visarea omenească. Desigur, perceperea evenimentelor este, în cazul animalelor superioare, mai precisă, mai saturată, aş putea spune, decât fluctuantele vise omeneşti. Pe de altă parte, animalul nu ajunge niciodată inconştient în gradul în care este omul în somnul profund.

* Prezentat sub titlul Trei puncte de vedere asupra antroposofiei, Dornach, 20-23 iulie 1923, în volumul Kulturphänomene, Gesamtausgabe, Dornach,1961. (Nota red. germane).

De aceea animalul nu se detaşează în măsură atât de mare ca omul de mediul său înconjurător. Animalul nu are în aceeaşi măsură ca omul o lume exterioară şi o lume interioară. Redând în limbaj omenesc ceea ce resimt animalele superioare în conştiinţa lor confuză, putem spune că animalul se consideră de fapt ca aparţinând cu toată fiinţa lui interioară lumii exterioare. Când animalul vede o plantă, el nu are senzaţia că acolo, în afara lui, se află o plantă iar el este o fiinţă aparte, închisă în sine, ci resimte în sinea lui un impuls puternic în legătură cu acea plantă, o atracţie sau o repulsie exprimate direct. Într-un fel animalul resimte în sinea lui ceea ce exteriorizează planta respectivă. Doar faptul că în zilele noastre omul nu mai poate sesiza decât foarte puţine lucruri în afara celor care sar în ochi chiar la observaţii foarte superficiale, doar această situaţie ne împiedică să vedem limpede din activitatea, din comportamentul animalelor că ceea ce vă spun este adevărat.

Numai omul percepe această distincţie precisă, clară; între lumea sa interioară şi lumea exterioară. De ce recunoaşte omul o lume exterioară? Ce îl face pe om să vorbească de o lume interioară şi de o lume exterioară? Din pricină că de fiecare dată când se cufundă în somn Eul său şi corpul său astral ies din corpul fizic şi din cel eteric, îşi abandonează ca să spunem aşa corpul fizic şi pe cel eteric în somn şi se alătură lucrurilor din lumea exterioară: Când suntem în stare de somn împărtăşim soarta lucrurilor exterioare. După cum în starea de veghe mesele, băncile, arborii şi norii se află în afara corpului nostru fizic şi a celui eteric şi de aceea le considerăm ca făcând parte din lumea exterioară nouă, tot aşa în timpul somnului propriul nostru corp astral şi propriul nostru Eu aparţin lumii exterioare. Iar în intervalul în care, în timpul somnului, noi aparţinem cu Eul nostru şi cu corpul nostru astral lumii exterioare, acolo se petrece ceva.

Pentru a înţelege ce se petrece, să privim mai întâi cum se desfăşoară raporturile noastre cu lumea când suntem într-o perfect normală stare de veghe. Atunci obiectele se află în afara noastră. Treptat gândirea ştiinţifică a oamenilor a ajuns să considere ca sigur, privitor la aceste obiecte fizice din lumea exterioară, doar ceea ce se poate măsura, cântări şi număra. Conţinutul ştiinţelor noastre fizice este bazat pe determinări de greutate, dimensiuni, număr. Folosim operaţiile matematice, care sunt valabile pentru obiectele de pe pământ, cântărim lucrurile, le măsurăm. Partea fizică este alcătuită din ceea ce determinăm prin greutate, dimensiuni şi numere. Nu vom considera că un corp este fizic, dacă nu putem să dovedim într-un fel existenţa sa reală cu ajutorul unui cântar. lar celelalte, de exemplu culorile, sunetele, senzaţiile de căldură sau de frig, percepţiile senzoriale propriu-zise se suprapun acestor lucruri care au greutate, sunt măsurabile şi pot fi numărate. Când vrem să identificăm un lucru fizic oarecare, să vedem în ce constă esenţa sa fizică reală, căutăm la el tocmai ce se poate cântări şi număra, ce intră în preocupările fizicianului. În ce priveşte culoarea sau sunetul şi celelalte, el spune: Da, există aşa ceva, tot în legătură cu greutatea sau numărul. El spune referindu-se la apariţia culorilor: Acolo se produc mişcări oscilatorii care produc o anumită impresie omului; această impresie, dacă se exercită asupra ochiului, o numim culoare, dacă impresionează urechea, vorbim de sunet şi aşa mai departe. În realitate s-ar putea spune: Fizicienii de astăzi nu ştiu cum să abordeze toate aceste lucruri: sunet, culoare, căldură, frig. Ei le consideră proprietăţi ale obiectelor, care pot fi determinate cu ajutorul cântarului, instrumentelor de măsură sau prin calcul. Într-un fel, culorile sunt cuprinse în ce este fizic, sunetele se desprind din fizic, căldura sau frigul se revarsă din fizic. Se spune: Acel obiect, care are o anumită greutate, are culoare roşie sau este roşu.

Dar atunci când omul se află în intervalul dintre momentul adormirii şi cel al deşteptării, cu Eul său şi cu corpul astral se întâmplă altceva. Atunci lucrurile nu mai sunt acolo prin masa, numărul şi greutatea lor. Conform valorilor terestre ale dimensiunilor, numărului şi greutăţii ele nu mai sunt acolo. Atunci când dormim nu mai avem în jurul nostru obiecte care să poată fi cântărite, oricât ar părea de ciudat, nici lucruri care să poată fi numărate sau măsurate direct. Eul şi corpul astral nu pot stabili dimensiuni atunci când omul se află în stare de somn.

Dar atunci există, dacă pot să mă exprim aşa, elementele senzoriale care plutesc, care roiese în toate părţile. Însă în situaţia sa actuală, în etapa de dezvoltare în care se află, omul nu are capacitatea să recunoască roşul care pluteşte liber, undele sunetelor care circulă liber şi aşa mai departe.

Dacă vrem să repezentăm schematic aceste lucruri, ele ar arăta ca în desenul din figura 2 (planșa 3). S-ar putea spune: Aici, pe pământ, există lucruri solide care pot fi cântărite (reprezentate în desen prin culoarea violet), iar de aceste lucruri solide care pot fi cântărite se leagă într-un anumit fel roşul, galbenul, deci cele percepute de simţuri din aceste corpuri. Atunci când dormim, galbenul este o esenţă care pluteşte liber, roşul este o esenţă care pluteşte liber, nelegate de nimic care are greutate, ci mişcându-se liber încoace şi încolo. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu sunetul: nu răsună clopotele, ci dangătul lor circulă în aer.

figura 3
Fig. 3
Planşa 3
plansa 3
[măreşte imaginea]

Într-adevăr, mişcându-ne în lumea fizică, când vedem ceva punem mâna şi îl ridicăm, şi astfel ne dăm seama că există în realitate, că nu este doar o iluzie. Ne convinge faptul că are greutate. De aceea suntem înclinaţi să considerăm că ceea ce apare în lumea fizică fără să-ţi dea senzaţia de greutate este ireal, ca de exemplu culorile curcubeului. Dacă luăm un manual de fizică de astăzi, chiar aşa ni se explică: este o iluzie. Sunt considerate ca reale doar picăturile de apă. Şi se trasează linii, care de fapt nu înseamnă nimic pentru ceea ce este acolo, dar pe care ni le imaginăm aşa în spaţiu, şi le numim raze. Dar de fapt aceste raze nu sunt acolo. Apoi se spune: Ochiul le proiectează în afară. Această noţiune de proiectare se utilizează cu precădere în fizica de astăzi. Deci avem următoarea imagine: un obiect roşu. Ca să ne convingem că nu este o iluzie, îl luăm în mână, vedem că este greu; aceasta ne garantează faptul că este real. Cel care a ajuns să fie conştient în Eul său şi în corpul său astral, în afara corpului fizic şi a celui eteric, îşi dă seama până în cele din urmă că există ceva şi în culorile şi sunetele care plutesc liber şi se mişcă încolo şi încoace, dar că este ceva diferit. Imaginile colorate care se mişcă atât de liber au tendinţa să se îndepărteze, să se piardă în largul lumii; ele au o greutate de sens contrar (fig. 3 şi planşa 1). Obiectele terestre tind să coboare către centrul pământului (vezi săgeţile îndreptate în jos), celelalte vor să se ridice şi să fie libere, să iasă în spaţiul cosmic (săgeţile îndreptate în sus).

figura 3
Fig. 3

Pe de altă parte, măsurătorile au un caracter de aproximaţie. De exemplu, dacă avem un norişor roşcat şi acest norişor este încorporat într-o formaţiune mai mare, galbenă (fig. 4), atunci îl măsurăm, dar nu proporţional, ci calitativ, roşul, care este mai evident, dând măsura galbenului, care este mai palid. Şi astfel măsurătoarea ne spune: sunt cinci metri. Culoarea roşie spune: dacă m-aş întinde aş intra de cinci ori în galben. Trebuie să mă extind, să devin mai voluminoasă şi atunci voi fi şi eu galbenă. Aşa se fac măsurătorile aici.

figura 4
Fig. 4
plansa 4
Planșa 4
[măreşte imaginea]

Este şi mai dificil să lămurim cum stau lucrurile în privinţa număratului, căci numerele terestre sunt folosite de obicei pentru a număra boabele de mazăre sau merele, care sunt toate deopotrivă. Şi astfel avem senzaţia, atunci când din unu facem două, că acestui unu îi este totuna că alături de el mai există un doi. Dar în viaţa omenească este cu totul altfel; uneori se întâmplă ca unu să depindă de doi. Acelaşi lucru se întâmplă şi în domeniul spiritual. În matematica pur materială împărţirea este întotdeauna indiferentă, părţilor nu le pasă cine li se alătură. Dar aici nu se întâmplă aşa.

În domeniul spiritual, atunci când pe undeva o unitate este de un anumit fel, ea pretinde încă să zicem trei, sau cinci altele, în funcţie de felul în care este. (Planșa 3, puncte roșii și cercuri albe) Întotdeauna ele au legătură între ele, aici numărul este o realitate. Şi când conştiinţa începe să constate cum se petrec lucrurile atunci când Eul şi corpul astral ies din corpul fizic, se ajunge într-un fel şi la determinarea a ceva ce ar putea fi considerat dimensiune, număr şi greutate, dar într-un sens opus.

Şi atunci ceea ce privim şi ascultăm în exterior nu mai este pur şi simplu numai o învălmăşeală, un vârtej de roşu şi galben şi de sunete; atunci când începi să percepi în mod ordonat lucrurile de acolo, începi să-ţi dai seama de realitatea entităţilor spirituale care se manifestă în aceste elemente senzoriale care plutesc liber. Pătrundem în lumea spirituală pozitivă, în viaţa şi activitatea entităţilor spirituale. Aşa cum aici pe pământ pătrundem în existenţa şi acţiunea lucrurilor terestre, determinându-le cu instrumente de măsură, cu cântarul, sau prin calcul, tot aşa ajungem să pătrundem în cunoaşterea entităţilor spirituale prin faptul că reuşim să percepem starea pur calitativă, opusă greutăţii, prin care ele au tendinţa să se extindă cu uşurinţă în Univers, reuşim să măsurăm culoarea prin culoare şi aşa mai departe. Aceste entităţi spirituale sunt răspândite peste tot în largul domeniu al naturii.

În starea de veghe omul observă conştient numai partea exterioară a mineralelor, plantelor sau animalelor. Dar atunci când doarme omul este alături de aceste făpturi ale domeniului natural. Iar atunci când se întoarce în sine şi se trezeşte, Eul său şi corpul său astral îşi păstrează o oarecare atracţie, o afinitate faţă de lucrurile exterioare, permiţându-i omului să recunoască această lume exterioară. Dacă structura omului ar face să nu aibă nevoie de somn, el nu ar fi în stare să recunoască lumea exterioară.

Bineînţeles aici nu este vorba de cei care suferă de insomnii. Căci nu am spus că aceasta s-ar întâmpla dacă omul nu ar dormi, ci dacă structura omului nu l-ar predispune la somn. Este vorba despre predispoziţia pentru ceva. De aceea se consideră că atunci când suferă de insomnie omul este bolnav, căci insomnia este nepotrivită cu esenţa omenească. Iată cum stau lucrurile: tocmai pentru că omul, în somn, se află alături de cele din lumea exterioară, alături de ceea ce numeşte atunci când este treaz lume aflată în afara sa, prin acest fapt el ajunge să distingă lumea exterioară, să aibă reprezentarea lumii exterioare.

Această relaţie a omului cu somnul dă măsura noţiunii de realitate terestră. Cât de mult? Ei bine, considerăm realitate ceea ce ne putem reprezenta în mod corect în sinea noastră cu privire la ceva exterior, faptul că simţim în mod corect în interiorul nostru ceva din exterior. Dar pentru aceasta avem nevoie de mecanismul somnului. Dacă nu ar exista acest proces al somnului noi nu am avea noţiunea de realitate. Aşa încât putem spune că datorăm realitatea stării de somn. Pentru a ne da seama de realitatea lucrurilor trebuie să ne petrecem o parte a existenţei noastre alături de ele. Lucrurile ne spun câte ceva despre ele doar pentru faptul că în timpul somnului noi suntem cu sufletul alături de ele.

Alta este situaţia în privinţa stării de vis. Aşa cum am mai spus pe parcursul ciclului mic de conferinţe pe care l-am ţinut în timpul adunării delegaţilor, visul este înrudit cu amintirea, cu viaţa sufletească interioară, cu ceea ce trăieşte în special în amintire. Atâta timp cât visul este o lume de sunete şi culori care plutesc liber, noi suntem pe jumătate ieşiţi din corp. Când ne adâncim cu totul în vis, aceleaşi forţe care se dezvoltă în vis, mişcându-se încolo şi încoace, devin forţe ale amintirii. Atunci nu ne mai deosebim în aceeaşi măsură de lumea exterioară. Atunci lumea noastră interioară concordă cu cea exterioară, atunci trăim cu simpatiile şi cu antipatiile noastre atât de intens în lumea exterioară, încât nu mai resimţim lucrurile ca fiind atrăgătoare sau respingătoare, ci însăşi simpatia şi antipatia se manifestă în imagini.

Dacă nu am fi avut capacitatea de a visa, şi această forţă a visului nu s-ar fi prelungit în interiorul nostru, nu am fi cunoscut frumuseţea. Atracţia noastră pentru frumos ţine de capacitatea de a visa. Când avem în vedere viaţa prozaică, trebuie să spunem că datorăm forţei visului faptul că avem amintiri; în existenţa artistică a omenirii datorăm puterii de a visa frumuseţea. Starea de vis este în corelaţie cu frumuseţea. Modul în care simţim frumuseţea şi creăm frumosul se aseamănă foarte mult cu forţa urzitoare a visului.

Atunci când admirăm frumuseţea, când creăm frumuseţea, ne comportăm prin intermediul corpului nostru fizic, tot aşa cum ne comportăm atunci când suntem în afara corpului fizic sau suntem numai pe jumătate legaţi de el, în vis. Într-adevăr între visare şi trăirea frumuseţii nu este decât un pas. Şi doar pentru că în vremurile noastre materialiste oamenii sunt slab dotaţi pentru artă şi nu observă acest pas, astfel încât nu se mai ştie mare lucru despre întreaga semnificaţie a frumuseţii, trebuie să ne lăsăm în voia viselor pentru a simţi această plutire liberă încolo şi încoace. Însă atunci când în deplină libertate omul se lasă în voia disponibilităţii sale interioare, deşi face acest pas, el nu mai are senzaţia că ceea ce se află numai sub acţiunea forţelor corpului fizic este acelaşi lucru cu ceea ce este văzut în vis.

Oamenii de astăzi reflectează îndelung la ce au avut în vedere cei din antichitate când au vorbit despre „haos“. Există diferite definiţii ale haosului. În realitate haosul poate fi caracterizat spunând: Atunci când omul ajunge la o stare de conştiinţă în care încetează perceperea greutăţii, a gravitaţiei terestre şi lucrurile sunt deja pe jumătate imponderabile, dar nu încep să îşi ia zborul spre largul Universului, ci se mai menţin încă în echilibru, într-o poziţie orizontală, atunci când limitele clare încep să se estompeze, când privim încă cu corpul nostru fizic dar deja într-o stare sufletească ca cea din vis urzeala nedeterminată a lumii, atunci avem în faţă haosul. Iar visul este tocmai umbra plutitoare a haosului care se abate asupra oamenilor.

În Grecia antică se mai păstra încă simţământul că de fapt lumea fizică nu poate crea frumosul. Lumea fizică este expresia necesităţii naturale, ea este aşa cum este. Frumuseţea poate fi creată doar din ceea ce este haotic. Frumuseţea apare doar atunci când haosul este transformat în Cosmos. De aceea Haosul şi Cosmosul sunt noţiuni alternative. Cosmosul – ceea ce înseamnă în fapt „lumea cea frumoasă“ – nu poate fi realizat din obiecte terestre, ci numai din haos, numai prin faptul că a fost înfăptuit haosul. Iar ceea ce face omul cu lucrurile de pe pământ este numai o imitaţie materială a haosului înfăptuit.

Aceasta este situaţia pentru oricare înfăptuire artistică. În Grecia antică, unde cultul misterelor mai avea încă o oarecare influenţă, se păstra o imgine foarte vie a acestei relaţii dintre Haos şi Cosmos.

Dar străbătând toate aceste lumi – lumea în care omul este inconştient, deoarece este cufundat în somn, lumea în care omul este semiconştient, căci este adâncit în vise, cutreierând peste tot prin aceste lumi – nu găsim nicăieri Binele. Entităţile care se află acolo au fost hărăzite unei înţelepciuni depline chiar de la primele începuturi ale cursului vieţii lor. Găsim la ele o înţelepciune dominatoare, activă, găsim la ele frumuseţe. Însă nu are sens, atunci când caracterizăm aceste entităţi până la care ne înălţăm noi, oamenii de pe pământ, să vorbim despre bunătate. Putem vorbi de bunătate doar atunci când există o diferenţă între lumea interioară şi lumea exterioară, astfel încât binele poate sau nu să însoţească viaţa spirituală.

După cum starea de somn este părtaşă adevărului, iar cea de vis frumuseţii, starea de veghe este părtaşă bunătăţii, este de domeniul binelui.

Starea de somn: Adevăr
Starea de visare: Frumuseţe, Haos
Starea de veghe: Bunătate.

Aceasta nu vine în contradicţie cu ceea ce am spus până acum, şi anume că atunci când părăseşti domeniul terestru şi ieşi în Cosmos eşti tentat să te desprinzi de noţiunile terestre pentru a te ocupa de organizarea morală a lumii. Căci organizarea morală a lumii este tot atât de clar predeterminată, cu necesitate, ca şi cauzalitatea de aici de pe pământ. Doar că acolo ea este spirituală: predeterminare, existentă determinată în sine. Deci nu este nici o contrazicere.

Însă în ce priveşte natura omenească trebuie să ne fie clar: Dacă vrem să putem concepe adevărul, trebuie să trecem prin starea de somn; dacă vrem să concepem frumuseţea, trebuie să trecem prin starea de visare, dacă vrem să concepem bunătatea, trebuie să fim în stare de veghe. Omul, atunci când este treaz, nu este atras prin organismul său fizic şi prin cel eteric către adevăr, ci către bunătate. Aşa ajungem la necesitatea de a discuta concepţia de bunătate.

Vă întreb acum: Spre ce se orientează ştiinţa actuală atunci când vrea să explice ce este omul? Cu toate că se ocupă de omul aflat în stare de veghe, ea nu se ridică de la adevăr prin frumuseţe până la bunătate, ea vrea să explice totul în funcţie de o necesitate externă, cauzală, care corespunde numai ideii de adevăr. Prin aceasta nu ajungem însă să înţelegem activitatea neîncetată a omului aflat în stare de veghe, ci ne explicăm cel mult cum este alcătuit omul care doarme. Citind un tratat de antropologie cu un ochi treaz, deschis faţă de calităţile sufleteşti şi forţele universale, rămâneţi cu următoarea impresie. Vă spuneţi: Toate bune şi frumoase, câte ni le spune ştiinţa actuală despre om. Dar cum este de fapt omul despre care ne vorbeşte ştiinţa aceasta? Parcă ar sta mereu în pat. De fapt nici nu poate să meargă. Nu se poate mişca. Într-adevăr, mişcarea nu este analizată absolut deloc. Parcă omul ar sta mereu culcat.

Omul, aşa cum îl explică ştiinţa, poate fi înţeles doar ca un om care ar sta mereu culcat. Altfel nu se poate. Ştiinţa nu explică decât pe omul care doarme. Dacă am vrea să-l punem în mişcare, ar trebui să o facem mecanic. De aceea vorbim de un mecanism ştiinţific. În omul care doarme trebuie introdus un mecanism care să dea un impuls acestei momâi atunci când trebuie să se scoale, iar seara îl aşază iar în pat.

Deci ştiinţa aceasta nu ne spune de fapt nimic despre om, despre rolul lui în lume, despre activitatea lui atunci când este în stare de veghe. Căci ceea ce îl pune în mişcare este ceea ce este cuprins în ideea de bine, nu în noţiunea de adevăr pe care o dobândim de la lucrurile exterioare. Este ceva de care nu se prea ţine seama. Când vreun fiziolog sau un anatomist din ziua de astăzi descrie omul, simţi că îţi vine să-i spui acelui om: Trezeşte-te, trezeşte-te, nu mai dormi! Oamenii se obişnuiesc, sub influenţa acestei concepţii despre lume, cu această stare de somn. Trebuie să subliniez acest lucru: că de fapt oamenii îşi pierd orice capacitate creatoare din cauza somnului, atunci când sunt sub influenţa ştiinţei. Iar acum, datorită revistelor de popularizare care sunt foarte răspândite, chiar şi cei necultivaţi sunt influenţaţi de ştiinţă. Niciodată nu au existat atâţia oameni cu idei fixe ca astăzi, când aceste idei le-au fost furnizate de ştiinţă. Trebuie să vorbeşti într-un mod foarte deosebit, dacă vrei să înfăţişezi situaţia din vremea noastră. Trebuie să foloseşti cu totul alt ton decât cel care este uzual în ziua de astăzi.

Aşa se întâmplă şi atunci când te afli un timp în preajma materialiştilor. Când materialismul era la apogeu, s-au scris cărţi care susţineau, de exemplu, că omul, de fapt, nu este nimic în sine. El este un produs al oxigenului din aer, este un produs al temperaturii la care se află. El este de fapt – trage concluzia în mod patetic această interpretare materialistă – un produs al mişcării aerului.

Dacă acceptăm această descriere şi ne imaginăm omul ca fiind într-adevăr aşa cum este prezentat de cercetătorul materialist, rezultă că el este complet neurastenic. Materialiştii nu au descris niciodată decât astfel de oameni. Nu-şi mai dau seama că de fapt descriu oameni adormiţi, ca să zicem aşa, îşi depăşesc rolul şi vor să meargă mai departe, descriind totdeauna oameni care par a fi în cel mai înalt grad neurastenici, care ar trebui să moară până în ziua următoare de neurastenie, care nu pot să trăiască. Căci această perioadă nu a putut concepe niciodată oamenii vii din punct de vedere ştiinţific.

Există misiuni importante pe care oamenii de astăzi trebuie să le degajeze din această ambianţă şi să le aducă iarăşi în acele condiţii fără de care istoria omenirii nu mai poate să continue să se desfăşoare. Este nevoie să se pătrundă în spiritualitate. Trebuie găsit celălalt pol, opus celui cunoscut acum. Ce s-a realizat de fapt în decursul secolului al XIX-1ea, atât de glorios sub raportul gândirii materialiste? Ce s-a obţinut?

S-a reusit într-un mod cu totul remarcabil – trebuie să recunoastem deschis şi cinstit acest lucru – să se analizeze lumea exterioară ca lume terestră, prin dimensiuni, număr şi greutate. În această privinţă secolul al XIX-lea şi începutul secolului XX au avut realizări extraordinare, de mare amploare. Însă percepţiile senzoriale, culorile, sunetele acestea plutesc încă în necunoscut. Fizicienii au încetat să mai vorbească despre culori şi sunete; ei vorbesc de vibraţii ale aerului şi ale eterului, care nu sunt culori şi nici sunete. Vibraţiile aerului nu sunt sunete, ci cel mult un mediu în care sunt transpuse sunetele. Prin ele nu se poate sesiza care este calitatea senzorială a sunetelor. La acestea se ajunge abia după aeeea. De fapt, astăzi nu mai vedem decât ce se poate măsura cu cântarul, cu linia sau prin calcul. Celelalte ne scapă.

Iar acum, când teoria relativităţii introduce acea grandioasă dezordine pe care v-am descris-o ieri în ceea ce se poate măsura, cântări, număra, acum totul se destramă, toate se învălmăşesc. Dar până la urmă şi această teorie a relativităţii se izbeşte de anumite limite. Nu, în ceea ce priveşte noţiunile teoria relativităţii nu pierde din vedere noţiunile terestre, însă noţiunilor teoriei relativităţii le scapă totuşi realitatea. Căci ceea ce poate fi măsurat, numărat, cântărit intră prin dimensiuni, număr şi greutate în raporturi bine determinate cu realitatea exterioară senzorială.

Într-o vreme un fizician (sau un grup de fizicieni) din Stuttgart a întreprins o tratare a teoriei relativităţii din punctul de vedere al antroposofiei. Într-o discuţie, s-a ilustrat printr-o demonstraţie simplă că este totuna dacă ţin în mână o cutie de chibrituri şi aprind chibritul frecându-l de cutie sau dacă ţin în mână chibritul şi frec cutia de el: chibritul se aprinde şi în acest caz. Mişcarea este relativă.

Desigur şi aceasta este ceva relativ. În legătură cu tot ce se referă la un spaţiu newtonian sau un spaţiu euclidian, totul este relativ. Dar atunci când în discuţie este acea realitate care se manifestă prin atracţia gravitaţională, treburile nu mai sunt atât de simple cum şi le-a imaginat Einstein, căci aici este vorba despre împrejurări reale. Din nou ne aflăm în faţa unui paradox. Relativitatea îşi dovedeşte valabilitatea când realitatea complexă este înlocuită prin matematică, geometrie şi mecanică. Dar când este vorba de adevărata realitate, nu mai merge aşa. Căci nu mai este ceva relativ dacă mănânci friptură de viţel sau eşti tu mâncat de ea. Cu cutia de chibrituri poţi să faci diferite combinaţii, însă friptura de viţel trebuie s-o mănânci, nu poţi să te laşi mâncat de ea! Tocmai aceste lucruri limitează aplicarea teoriei relativităţii. Dacă privim din afară aceste lucruri s-ar putea spune că nu este înţeleasă această teorie profundă. Dar logica, aşa cum vă spun, este că nu este altceva, nu pot s-o fac să fie altfel.

Deci se pune problema să vedem în ce fel, dacă luăm în considerare greutatea – deci ceea ce constituie de fapt corpurile fizice –, prin aceasta culorile, sunetele şi celelalte nu-şi mai găsesc loc nicăieri în realitate. Dar datorită acestei orientări se pierde din vedere ceva foarte important. Şi anume se pierde din vedere măiestria artistică. Pe măsură ce suntem tot mai legaţi de lumea fizică, măiestria artistică îşi ia adio de la noi. În cuprinsul tratatelor de fizică nu se poate găsi nici urmă de artă. Nu se mai păstrează nimic din artă, totul a fost eliminat. Pentru cine mai are vreo rămăşiţă de simţ al frumuseţii este îngrozitor de greu să studieze un manual de fizică din zilele noastre. Prin faptul că toate acele elemente din care se înfiripă frumosul, culorile şi sunetele, care sunt libere ca păsările cerului, nu sunt luate în considerare decât atunci când sunt legate de lucruri grele, prin această atitudine oamenii pierd din vedere arta. Astăzi acest lucru le scapă. Cu cât oamenii sunt mai legaţi de lumea fizică, cu atât sunt mai străini de artă. Gândiţi-vă bine. Avem o fizică excelentă. Nu poate să ni se reproşeze faptul că deşi facem parte din tabăra antroposofiei declarăm că există o fizică excelentă. Însă această fizică trăieşte din lepădarea de măiestria artistică. Ea trăieşte până în cele mai mici detalii din tăgăduirea măiestriei artistice, căci acesta este un mod de a aborda lumea în care artistul nu se sinchiseşte câtuşi de puţin de fizician.

De exemplu, nu cred că muzicianul pune mare preţ pe studierea teoriei fizice a acusticii. Pentru el acest lucru este plictisitor, lui nu-i pasă de aceasta. De asemenea, pictorul nu este dispus să studieze greoaia teorie a culorilor cuprinsă în fizică. Dacă îl mai interesează cât de cât teoria culorilor, el apelează la teoria lui Goethe asupra acestora. Însă această teorie este eronată din punctul de vedere al fizicianului. Fizicianul îşi aruncă ochii asupra ei şi spune: Da, într-adevăr, nu contează prea mult dacă pictorul are cunoştinţe adevărate sau false asupra culorilor. De fapt tocmai sub influenţa concepţiilor de astăzi ale fizicii arta se duce de râpă. Deci trebuie să ne punem problema de ce în vremurile vechi a existat artă.

Dacă ne întoarcem mult în trecut, până în acele vremuri străvechi când oamenii mai aveau încă o clarviziune primordială, vedem că pe atunci oamenii nu dădeau atâta atenţie dimensiunilor, numărului şi greutăţii obiectelor terestre. Ei nu erau atât de preocupaţi de dimensiuni, număr şi greutate, ci preţuiau mai mult culorile şi sunetele obiectelor terestre.

Gândiţi-vă că de fapt chimia nu ia în calcul greutatea decât de la Lavoisier încoace, deci de ceva mai mult de o sută de ani. Greutatea a fost utilizată în fundamentarea unei concepţii despre lume de-abia de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Omenirea de mai înainte nu avea convingerea că pe pământ toate trebuie măsurate după greutatea, numărul şi dimensiunile lor. Oamenii se lăsau prin simţurile lor în voia lăicerului de culori al lumii, a armoniilor sonore, nu a oscilaţiilor acustice, ci a valurilor de sunete. Se trăia în ambianţa lor prin faptul că se trăia în lumea fizică.

Dar ce obţinea omul prin faptul că trăia în această percepţie senzorială lipsită de greutate? El dobândea posibilitatea ca, de exemplu, atunci când se apropia de cineva să-l vadă pe acel om nu aşa cum vedem astăzi, ci ca pe un produs al întregului Univers. Omul era mai mult un efluviu complex al Cosmosului. Era mai degrabă un microcosmos, decât un ins care, închis în limitele propriului trup, ocupă o mică bucăţică de pământ. Oamenii erau consideraţi într-o mai mare măsură drept o reflectare a Universului. Culorile care se scurg din toate părţile se adunau la un loc, dându-i omului culoare. Armonia universală era prezentă, sunetul ei străbătea făptura omenească, dându-i chip şi formă.

Omenirea de astăzi ar putea cu greu să înţeleagă ceva din cele pe care vechii iniţiatori în mistere le spuneau discipolilor lor. Căci astăzi, dacă cineva vrea să explice inima omenească ia un embrion şi analizează în ce fel se creează vasele de sânge, cum apare un fel de pompă din care se formează apoi inima. Desigur că vechii învăţaţi nu spuneau aceste lucruri discipolilor lor la iniţierea în mistere. Nu li s-ar fi părut ceva mai important decât felul în care se împleteşte un ciorap, deoarece rezultatele sunt destul de asemănătoare. Dimpotrivă, altceva avea o importanţă cu totul deosebită. Ei spuneau: Inima omenească este un produs al aurului care trăieşte pretutindeni în lumină, care izvorăşte din Univers şi formează de fapt inima omenească. (Vezi figura 6 și planșa 4) Ei îşi reprezentau acest lucru astfel: lumina se ţese în Univers şi lumina poartă în sine aurul. Peste tot în lumină este aur, aurul roieşte în lumină. Şi în viaţa pământească, inima, după cum ştiţi, se reînnoieşte cu totul, în răstimp de şapte ani, nu din castraveţii şi salata şi friptura de viţel pe care le-a mâncat omul în acest răstimp, ci, aşa cum ştiau aceşti învăţaţi din vechime, inima se zideşte din aurul luminii. Iar castraveţii şi salata sunt numai un stimulent pentru ca aurul care roieşte în lumină din întregul Univers să zidească inima.

figura 3

Fig. 5
Planşa 4
plansa 4
[măreşte imaginea]

Da, oamenii vorbeau altfel pe atunci, şi trebuie să fim conştienţi de acest contrast, căci va trebui să învăţăm din nou să vorbim în acel fel, însă la un alt nivel de conştiinţă. De exemplu, ceea ce a existat odinioară în domeniul picturii, dispărând apoi; ceea ce se picta prin inspiraţia primită din Univers, când încă nu se cunoştea gravitaţia, şi-a lăsat ultimele ecouri, de exemplu, în pictura lui Cimabue şi îndeosebi în arta iconarilor ruşi. Icoanele au fost pictate pornind de la ceea ce se mai primea pe atunci din lumea exterioară, din macrocosmos; ele sunt într-un fel bucăţi desprinse din macrocosmos. După aceea însă s-a ajuns într-un impas. Nu se putea merge mai departe pe acest drum, căci omenirea a pierdut această imagine a lumii. Dacă ar fi fost vorba să se mai picteze aceste icoane printr-o participare interioară, nu numai ca rezultat al tradiţiei şi al rugăciunilor, ar fi trebuit să se ştie cum trebuie mânuit aurul. Felul cum era tratat aurul în imagini este unul dintre marile secrete ale picturii străvechi. Scoaterea în evidenţă a ceea ce se formează la om din fondul de aur, aceasta era esenţa picturii străvechi.

Există o prăpastie adâncă între Cimabue şi Giotto, căci Giotto a început ceea ce Rafael a dus apoi pe cele mai înalte culmi. Cimabue se baza pe tradiţie, Giotto era deja pe jumătate naturalist. El punea în evidenţă faptul că tradiţia nu mai era vie în suflete. Acum se lua în considerare omul fizic, nu mai era vorba de întregul Univers. Nu se mai putea picta aurul, trebuia pictată carnea.

Până la urmă s-a mers atât de departe pe această cale, încât pictura s-a transformat în ceea ce ne-a dat secolul al XIX-lea. Icoanele nu au greutate, icoanele sunt din afara lumii, sunt imponderabile. Astăzi nu mai pot fi pictate aşa, dar când au fost pictate în forma lor originară ele erau imponderabile.

Giotto a fost primul care a început să picteze lucrurile aşa încât să fie supuse legii gravitaţiei. De atunci încoace, toate lucrurile care sunt reprezentate au greutate chiar în imagine şi sunt pictate din exterior, iar culorile sunt puse pe ele aşa cum susţin fizicienii, care spun că la suprafaţa obiectelor culorile apar ca urmare a unor lungimi de undă diferite. În felul acesta gravitaţia a pătruns în artă. Numai că Giotto a făcut acest lucru într-o manieră estetică, cu măiestrie, iar Rafael a înălţat această măiestrie până pe culmi.

Aşa că acum se poate spune: Universalul s-a retras din oameni şi acum numai omul cu greutate mai poate fi văzut. Cât s-au mai păstrat unele simţăminte din timpurile vechi, s-ar putea spune că greutatea trupului a fost oarecum mai mică, totuşi era o greutate. Atunci a apărut Madona, ca o contrapondere a icoanei. Icoana, care era imponderabilă, şi Madona, care are o greutate, dar în acelaşi timp este şi frumoasă. Frumuseţea şi-a mai păstrat-o. Dar icoanele nu se mai puteau picta, căci omul nu mai trăia în ele. Nu este adevărat că şi astăzi oamenii trăiesc viaţa icoanelor. De aceea şi arta icoanelor s-a transformat într-un fel într-un neadevăr sentimental. Este un drum înfundat în artă, icoanele au devenit schematice, au devenit tradiţionale.

Pictura lui Rafael, pictură care de fapt s-a clădit pe ceea ce a făcut Giotto din Cimabue, această pictură mai poate rămâne artă doar atâta vreme cât asupra ei mai străluceşte vechiul luciu al frumuseţii. Bineînţeles că au existat pictorii senini ai Renaşterii, care mai simţeau ceva din aurul care se învolburează în lumină şi au dat cel puţin tablourilor lor o strălucire care le venea din exterior, din razele aurului care roia în lumină.

Dar acest lucru nu s-a mai continuat. Aşa a apărut naturalismul. Şi aşa omenirea a rămas din punct de vedere al artei între două luntre, între icoană şi Madonă, şi a ajuns în situaţia să fie nevoită să descopere ce este culoarea pură, sunetul pur, cărora li se opune gravitaţia, li se opune calitatea de a putea fi măsurat, numărat, cântărit. Trebuie să învăţăm să pictăm plecând de la culoare. Deocamdată acest lucru se încearcă de-abia, incipient şi stângaci, dar nouă ne revine sarcina de a picta pornind de la culoare, de a trăi culoarea în sine, desprinsă de greutate. În acest domeniu trebuie să putem merge înainte cu convingere, mai ales cu convingere estetică.

Dacă urmăriţi ce s-a realizat în încercările simple din programul nostru*, veţi vedea că acolo, chiar dacă este numai un început, totuşi începutul a fost făcut, pentru a scoate culorile de sub povara gravitaţiei, de a trăi culoarea ca pe un element de sine stătător, de a face culorile să vorbească. Dacă acest lucru va izbuti, din elementele libere ale culorilor şi sunetelor va apărea din nou o artă nesupusă gravitaţiei, în opoziţie cu concepţia fizică antiartistică, care tinde să sufoce orice artă.

* Reproducerile pastelurilor şi acuarelelor realizate de Rudolf Steiner au apărut sub îngrijirea Fundaţiei pentru administrarea operei lăsate de Rudolf Steiner. (Nota red. germane.)

Da, stăm între două luntre, între icoană şi Madonă, dar acum este timpul să ne ridicăm. Aici ştiinţa modernă nu ne poate ajuta. V-am spus că dacă ar fi numai după ştiinţele fizice ar trebui să stăm numai culcaţi. Dar acum trebuie să ne sculăm în picioare. Iar pentru aceasta avem neapărată nevoie de Ştiinţa spirituală. Aceasta cuprinde acel element vital care se ridică de la gravitaţie la culoarea imponderabilă, la realitatea culorii, de la constrângere până şi în domeniul naturalismului muzical la arta muzicală liberă şi aşa mai departe.

În toate domeniile putem vedea un reviriment, o redeşteptare a omenirii. Deci trebuie să primim aceste impulsuri de a ne trezi, de a privi în jur, de a observa ce este şi ce nu este, şi unde se află chemarea de a păşi mai departe. De aceea am dorit ca înainte de vacanţa de vară prilejuită de plecarea mea în Anglia să închei cursurile cu aceste consideraţii, pe care vi le-am prezentat atât în aceste conferinţe cât şi în faţa adunării delegaţilor. Aceste lucruri se înscriu deja în dinamica vremurilor noastre. Şi este necesar ca acestea să pătrundă în mişcarea noastră aşa cum am încercat să vi le desluşesc.

V-am arătat ce a ajuns să-şi închipuie filosoful din vremurile noi, la ce duce acest intelectualism. Se imaginează o maşină imensă, aşezată în centrul pământului, din care, pornind de la pământ, lumea să se împrăştie în toate părţile Universului. El consideră că este aşa. Dar alţii sunt de altă părere.

Aşa că de pe diverse poziţii, de exemplu aşa cum am făcut ieri, arătându-vă cum noţiunile care acum treizeci-patruzeci de ani erau considerate ca foarte bine stabilite s-au destrămat cum se topeşte zăpada la soare în faţa teoriei relativităţii, am încercat să vă arăt că există peste tot premise care ne fac să ne îndreptăm către antroposofie. Filosoful Eduard von Hartmann spune aşa: Dacă lumea este aşa cum trebuie să ne-o reprezentăm, adică aşa cum şi-o închipuie el în spiritul secolului al XIX-lea, atunci ar trebui de fapt, deoarece nu o putem suporta în sine, să o extindem tot mai mult în Univers şi se pune numai problema dacă vom fi în stare să realizăm aceasta. Trebuie să dorim să vină astfel de vremuri, în care să putem risipi lumea în tot largul Universului. Deci relativiştii se îngrijesc de mai înainte ca oamenii să nu mai aibă nici un fel de noţiuni. Spaţiu, timp, mişcare, toate acestea se destramă, fără acestea omul poate ajunge la disperare, astfel încât poate să considere că în aceste condiţii cea mai bună rezolvare a situaţiei o constituie această împrăştiere în întregul Univers. Însă de fapt trebuie să ajungi să cunoşti limpede ceea ce constituie impulsurile caracteristice epocii noastre.

De aceea a trebuit să ţin aceste ultime conferinţe în felul în care le-am ţinut: arătând cum se răsfrânge în rândurile noastre viaţa culturală exterioară. A fost un apel să începem să deschidem ochii. Şi am încercat să structurez aceste conferinţe în aşa fel, încât din ele să se poată vedea aceasta: Societatea antroposofică trebuie să facă tot efortul ca să iasă din sectarism, să depăşească sectarismul. Aşa că ar fi de dorit, dragi prieteni, să folosiţi timpul celor câteva săptămâni în care trebuie să ne despărţim ca să reflectaţi cum putem ieşi din acest sectarism. Căci altfel Societatea antroposofică se va adânci din ce în ce mai mult în sectarism. Şi există tendinţe foarte puternice de a nu abandona sectarismul, ci de a naviga în continuare tot mai mult în atitudini sectare.

Trebuie să ne preocupe ce posibilităţi putem găsi pentru ca să evităm sectarismul. Insist asupra acestui fapt, deoarece este extrem de necesar să insist. Am vrut prin aceasta să vă atrag atenţia, aşa cum am făcut în aceste ultime conferinţe, că trebuie să privim pretutindeni în lume, că nu trebuie să ne închistăm într-o sectă, ci trebuie să trăim în lume, cu ochii larg deschişi, cu simţ practic, să ne situăm în miezul lumii. Aceasta se poate realiza concomitent cu adâncirea cât de intensă în lumea spirituală. De aceea a trebuit să vă încunoştinţez că în zilele noastre a fost posibil ca un hindus, Rámanáthan, privind la cultura europeană să le spună europenilor: Aduceţi-vă învăţători din India care să vă vorbescă despre Iisus, căci voi nu-l mai înţelegeţi deloc pe Iisus Christos. Începem să înţelegem aceste lucruri doar când ne apucăm să citim Noul Testament.

Atunci când ne închistăm în sectarism, aşa cum arată clar anumite tendinţe care s-au manifestat în cursul adunării delegaţilor, nu putem aduce la îndeplinire marea misiune a antroposofiei actuale, iar aceasta trebuie îndeplinită, căci este o problemă vitală pentru omenire.

Am dorit să mă adresez inimilor voastre în acest fel, înainte de a mă despărţi de voi pentru câteva săptămâni. La vremea potrivită veţi fi anunţaţi când se vor continua aceste cursuri. În săptămânile care urmează se vor prezenta în diferite localităţi din Anglia conferinţe şi reprezentaţii de euritmie.

Am dori să ne pregătim pentru această vacanţă de vară în aşa fel, încât în acest interval inimile noastre să fie deschise pentru receptarea corespunzătoare a următoarei probleme: Ce ar trebui să simţim, pentru ca dezvoltarea omenirii să se desfăşoare mai departe pe calea cea bună?