Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

CURSUL ANULUI TRĂIT ÎN PATRU IMAGINAŢIUNI COSMICE

GA 229

A PATRA CONFERINŢĂ

IMAGINAŢIUNEA IOANEICĂ

Dornach, 12 octombrie 1923

Dacă vom merge acum mai departe, trecând de consideraţiile referitoare la perioada pascală, vom fi nevoiţi să facem nişte consideraţii ce vor avea o natură mult mai spirituală decât cele referitoare la celelalte anotimpuri. S-ar putea crede că în această afirmaţie este o contradicţie, dar de fapt nu aşa stau lucrurile. Vorbind despre perioada Crăciunului, am pornit de la constatarea că rocile pământeşti, calcarul, se transformă treptat, şi am urmărit apoi acest proces până la perioada pascală. În general am orientat cercetările noastre în aşa fel, încât să arătăm cum acţionează spiritualul înlăuntrul fenomenelor materiale. Vara, în perioada miezului verii, omul îşi împleteşte de fapt existenţa sa cu cea a naturii. Când primăvara începe să cedeze locul verii, viaţa naturii se intensifică mereu, devine tot mai saturată lăuntric, iar omul însuşi îşi întreţese întreaga sa fiinţă cu această existenţă a naturii. Aşa că putem spune: În lunile miezului de vară, omul trăieşte într-un fel de conştienţă naturală. Dacă şi-a dezvoltat sensibilitatea corespunzătoare, el devine, primăvara, una cu tot ceea ce creşte, încolţeşte, înmugureşte. El înfloreşte cu orice floare, încolţeşte cu orice plantă, rodeşte odată cu planta, se transpune în tot ceea ce trăieşte şi fiinţează în afara sa. Prin aceasta, el îşi extinde propria lui existenţă la dimensiunile existenţei întregii naturi, şi astfel ia naştere un fel de conştienţă naturală Toamna natura moare, deci poartă moartea în lăuntrul ei; dacă omul şi-a unit viaţa cu cea a naturii, atunci, spre perioada mihaelică, el va trebui să simtă această moarte în interiorul său; numai că nu trebuie să o simtă în Eul său, ci trebuie să se înalţe deasupra acestei morţi. În locul acestei conştienţe naturale trebuie să apară fenomenul fortificării, întăririi conştienţei de sine. Deoarece în arşiţa verii conştienţa naturală atinge în om cel mai înalt grad al intensităţii, cu atât mai mult i se impune Cosmosului necesitatea de a oferi omului – numai să o vrea – daruri spirituale.

Aşa că putem spune de fapt: Vara, viaţa omului este împletită cu cea a naturii. Dar dacă el şi-a dezvoltat sensibilitatea, simţirea corespunzătoare, el îşi dă seama că din natura în plină activitate se îndreaptă spre el o spiritualitate obiectivă. Aşa că ceea ce trebuie căutat în vremea Sânzienelor este tocmai spiritualul exterior, obiectiv. Şi el există cu prisosinţă în natură. Numai pentru privirea exterioară natura este acea entitate care încolţeşte, înmugureşte, ce dormitează – să zicem –, scoţând tocmai din puterile somnului forţele dezvoltării vegetale care constituie un fel de existenţă naturală somnolentă. Dar în această natură ce pare a dormita, se revelează, pentru omul cu sensibilitatea formată în acest sens, spiritualul care trăieşte şi urzeşte în întreaga natură.

Şi aşa se face că dacă urmărim existenţa naturii după cum ni se înfăţişează ea în timpul verii, folosindu-ne de clarvedere şi adâncindu-ne spiritual în suflet, vom constata că privirea noastră este îndreptată de fapt către adâncurile Pământului. Constatăm că rocile din străfundurile Pământului îşi desfăşoară procesele lor lăuntrice de cristalizare cu mult mai multă intensitate decât în oricare alt anotimp. De fapt, dacă în perioada Sânzienelor ne adâncim cu privirea imaginativă în adâncurile Pământului, avem această impresie: acolo jos, totul este cristalizare prin care se consolidează regnul mineral al Pământului, totul este cristalizare, formare de cristale care-şi dobândesc întreaga frumuseţe tocmai în miezul verii. Acolo jos, totul ia atunci forme ce se exprimă prin linii, unghiuri, suprafeţe. Iar dacă vrem să avem o imagine de ansamblu, putem spune că e vorba despre o stare de consolidare în sine a naturii cristaline a Pământului, care dobândeşte o culoare albăstrui-întunecată.

Aş vrea să fixez pentru dumneavoastră, pe tablă, această situaţie – deşi un astfel de desen nu poate fi decât sumar şi imaginativ (vezi tabla 6).

tabla 6 Tabla 6
[mărește imaginea]

Aşadar am putea spune: Dacă ne îndreptăm privirea spre adâncuri, avem impresia unei mulţimi de linii, dar peste tot în acest tablou este revărsată o culoare albăstruie; acest albăstrui este străbătut peste tot de linii care au, de fapt, reflexe argintii, aşa că pretutindeni aici, înlăuntrul culorii albastre, există reflexe argintii, cristalizări (alb). E ca şi cum natura pământească ar vrea să ofere privirii noastre puterea ei creatoare, prin mijlocirea unei minunate imagini plastice, dar a unei imagini plastice care nu trebuie privită aşa cum privim de obicei cu ochii noştri; în realitate ne simţim ca şi cum noi înşine am fi dizolvaţi în această imagine plastică a naturii, simţim de fapt în noi înşine fiecare linie care există acolo jos, fiecare linie cu reflexe argintii. Simţim în mod pregnant că parcă noi oamenii ne-am fi dezvoltat din substratul albastru al solului pământesc, şi simţim că înlăuntrul nostru pătrund forţele ce vin de la liniile argintii ale cristalelor. Toate acestea le simţim ca pe propria noastră fiinţă. Şi dacă revenindu-ne apoi din această stare, ne vom întreba: Oare cum acţionează de fapt aceste linii argintii ale cristalelor, aceste unde ale cristalelor în tine însuţi? Ce este de fapt acel ceva care trăieşte şi urzeşte acolo în Pământ, emiţând reflexe argintii în albastrul Pământului?... atunci vom şti: Este voinţa cosmică. Şi ai atunci senzaţia că stai oarecum pe voinţă cosmică. Aceasta se întâmplă dacă ne îndreptăm privirile către adâncuri. Iar dacă le îndreptăm către înălţimi?

Dacă ne îndreptăm privirile către înălţimi, sesizăm inteligenţa cosmică ce se revarsă în toate direcţiile. Inteligenţa omului, în actualul stadiu de dezvoltare, nu are – după cum am arătat în repetate rânduri – o valoare prea mare. Dar în miezul verii, când ne aflăm în înălţimi, avem sentimentul: Pretutindeni există inteligenţă în plină activitate creatoare, dar o inteligenţă ce nu aparţine unei singure fiinţe, ci mai multor fiinţe care trăiesc unite între ele, ca întreţesute. Astfel că sus avem inteligenţa creatoare ce se revarsă peste tot, prin care se manifestă lumina, inteligenţa impregnată de lumina ce străluceşte, creează, trăieşte (gălbui) ca element contrar voinţei. Şi în timp ce jos avem senzaţia: Aici e întunecime albăstrie, aici totul poate fi perceput numai sub formă de forţe,... îndreptându-ne către înălţimi avem senzaţia: Aici totul – dacă-l percepem – ne iluminează, ne pătrunde cu un sentiment al inteligenţei.

Iar în mijlocul acestei urzeli creatoare, luminoase, apare – nu pot găsi un alt cuvânt – o figură. Pentru toamnă a trebuit să vă indic ca fiind cea mai importantă figură ce se iveşte, în faţa sufletelor noastre, din însăşi viaţa naturii, pe Mihael. Vom arăta mai târziu în ce măsură se impune pentru perioada Crăciunului Gabriel, potrivit vechilor denumiri. Ultima dată v-am arătat că pentru perioada pascală, pentru primăvară, se impune figura lui Rafael. Acest Rafael ni s-a arătat, în ultimă instanţă, ca mijlocitorul dramatic ce ne inspiră veneraţia şi evlavia pe care trebuie să le avem faţă de imaginaţiunea cosmică de Paşti. Acum în perioada Sânzienelor, ne întâmpină – şi aici trebuie să mă folosesc de mijloace omeneşti de descriere, aşa că totul nu poate fi descris decât foarte aproximativ – ne întâmpină deodată un chip extraordinar de grav, un chip nobil şi grav care se desprinde ca o lumină caldă din luminoasa inteligenţă generală (cap roşu pe fond galben, tabla 6).

Ai impresia că această figură îşi formează corporalitatea de lumină din această inteligenţă strălucitoare. Şi chiar aşa trebuie să fie pentru ca această statură să-şi poată forma corporalitatea ei de lumină; în perioada miezului de vară trebuie să se întâmple ceea ce v-am mai descris. Trebuie ca spiritele elementale ale Pământului să se ridice spre înălţimi. Înălţându-se, ele se împletesc cu inteligenţa strălucitoare de acolo; această inteligenţă strălucitoare le primeşte la sânul ei. Iar din ceea ce străluceşte aici ca inteligenţă radiantă, prinde contururi această formă pe care a presimţit-o de altfel şi vechea forţă a clarvederii instinctive, formă căreia îi putem da acelaşi nume cu care era desemnată pe atunci. Aşadar putem spune: Vara, în inteligenţa strălucitoare, îşi face apariţia Uriel.

Toamna: Mihael
Iarna: Gabriel
Primăvara: Rafael
Vara: Uriel

O gravitate severă ne întâmpină din acela care, căutând să-şi formeze corporalitatea din urzeala luminii, ne apare ca reprezentant al forţelor cosmice ce urzesc în timpul verii. Ceea ce vom putea observa în continuare, constituie – am putea spune – faptele pe care le săvârşeşte, în sfera luminii, Uriel, Uriel a cărui inteligenţă este în fond o rezultantă a interferenţei dintre forţele planetelor sistemului nostru planetar, sprijinită de influenţele stelelor fixe ale zodiilor, Uriel în a cărui gândire pulsează de fapt gândirea cosmică. Aşa că, în mod nemijlocit, avem acest sentiment: Voi, strălucitori nori de inteligenţă ai verii, în care se oglindesc formaţiunile albăstrii ale cristalelor din sânul Pământului – întocmai cum jos, în formaţiunile albăstrii ale cristalelor din sânul Pământului se oglindesc, la rândul lor, formaţiunile strălucitoare ale norilor de inteligenţă – în voi, nori strălucitori, apare în miezul verii, cu chip grav, imaginativ concentrată, inteligenţa cosmică.

Ei bine, faptele acestei inteligenţe cosmice care se întrupează, ale acestei inteligenţe cosmice întrupate, sunt fapte care se ţes din lumină. Ele constau în aceea că forţele argintii iau calea spre înălţimi (alb), în virtutea puterii de atracţie care există în această inteligenţă cosmică concentrată a lui Uriel, iar lumina acestei inteligenţe ce străluceşte şi apare lăuntric – văzută de pe Pământ – asemenea unei lumini solare, se condensează până la a deveni aurie. Şi nemijlocit avem sentimentul: Acele reflexe argintii, care se ridică de jos în sus, sunt asimilate de ceea ce, impregnat de lumina solară, urzeşte şi trăieşte acolo sus. Iar argintul pământesc – mă folosesc acum de o expresie ce trebuie înţeleasă ad litteram – argintul pământesc este transformat, printr-o alchimie cosmică, în aurul cosmic ce trăieşte şi urzeşte acolo sus. Are loc o continuă pulverizare de reflexe argintii către înălţimi, iar sus o necontenită transformare a reflexelor argintii în reflexe aurii.

Şi dacă vom urmări toate acestea mai departe, de-a lungul lunii august, vom avea impresia că ele constituie o completare a figurii lui Mihael, aşa cum vi l-am descris. V-am arătat din ce este făurită sabia lui Mihael şi din ce îşi ţese balaurul viaţa. Iar în faţa acestei întregi frumuseţi strălucitoare ce se iveşte sub formă spirituală din Cosmosul ce se află în plină activitate a miezului de vară, se naşte întrebarea: De unde primeşte Mihael, care ne conduce apoi către perioada mihaelică, către anotimpul toamnei, de unde primeşte Mihael veşmintele lui caracteristice, acele veşminte ce radiază când în aurul solar, când strălucesc lăuntric asemenea unei revărsări de lumină cu reflexe argintii ce se naşte din cutele aurii? De unde vine acest veşmânt mihaelic ţesut din fire de aur, cu reflexe argintii? Este ceea ce se formează acolo sus, graţie argintului ce radiază către înălţimi, graţie aurului ce curge în valuri – în înălţimi – peste argintul ce radiază, este aur, ca rezultat al transformării, în virtutea influenţelor solare, a reflexelor argintii care emană din Pământ. Şi către toamnă vedem treptat cum argintul pe care Pământul l-a dăruit Cosmosului, se reîntoarce transformat în aur, iar în această forţă a argintului transformat în aur, zace ceea ce se petrec apoi pe Pământ în timpul iernii, fapt pe care vi l-am descris cam aşa: Aurul solar care s-a format în înălţimi, în miezul verii, în timpul domniei lui Uriel, se retrage către adâncurile Pământului, străbate în mod spiritual – cu undele şi activitatea sa creatoare – adâncurile Pământului, vivifiază acolo ceea ce caută viaţă în timpul iernii, pentru anul viitor.

Vedeţi astfel mai ales acum, când mergem în întâmpinarea vieţii ce încolţeşte, înmugureşte, nu putem vorbi despre o materie străbătută de urzirea spiritului – ca iarna, când ne referim la Pământ –, ci trebuie să vorbim de spiritul care este străbătut de urzeala materiei, şi anume de urzeala argintului şi a aurului. Bineînţeles că nu trebuie să vă imaginaţi toate acestea într-un mod grosier; acţiunea argintului şi a aurului trebuie să v-o imaginaţi sub forma unei diluţii ce depăşeşte posibilitatea unor măsurători umane.

Şi dacă ne imaginăm toate acestea, vom avea impresia că totul nu este de fapt decât un fundal, că toate acestea nu sunt decât fapte de străluminare cosmică, fapte săvârşite în lumina cosmică de către Uriel! Căci ajungem să ne formăm o impresie foarte precisă despre înfăţişarea acestui Uriel. Ne formăm o idee precisă şi despre privirea sa. Şi în noi se naşte dorul, nespus de adânc, de a înţelege această privire ciudată, orientată în jos. În noi se iveşte sentimentul: Trebuie să cercetez în jurul meu pentru a afla ce vrea să spună această privire. Şi reuşim să ne dăm seama ce spune această privire, numai dacă noi înşine învăţăm să privim, ca oameni, cu ochiul spiritual, în jos, în adâncurile albastre cu reflexe argintii ale solului, aşa cum este el în timpul verii. Aici se urzesc, de jur-împrejurul razelor argintii ale cristalelor – aş spune că într-un anumit sens tulburând – configuraţii care se risipesc şi se adună din nou, configuraţii care ba se adună, ba se risipesc.

Şi atunci ne dăm seama: Acestea sunt – şi pentru fiecare om ele au o altă înfăţişare – păcatele oamenilor, care se disting în mod contrastant de configuraţiile regulate şi consecvente cu ele însele ale cristalizării naturale ce au loc aici jos. Şi tocmai către acest contrast dintre frumuseţea regulată, geometrică a cristalelor naturale şi păcatele omeneşti ce-şi ţes vălul lor peste acestea, se îndreaptă privirea severă a lui Uriel. Aici se examinează, în miezul verii, imperfecţiunile ce mai există în neamul omenesc, în comparaţie cu formele geometrice pe care le iau cristalele. Privirea severă a lui Uriel ne creează, aş spune, această impresie: Aici, cele naturale se împletesc cu cele morale. Aici, ordinea morală a lumii nu mai există doar sub forma unor impulsuri abstracte. De obicei, în timp ce privim existenţa naturii, nu ne întrebăm: Oare în vlăstarele vegetale trăieşte vreo moralitate? Oare în cristalizări există moralitate? Acum însă vedem că aici, în miezul verii, se întreţes păcatele omeneşti cu cristalele naturale consecvente în sine, consolidate în sine.

Dimpotrivă, tot ceea ce este virtute umană, vrednicie umană, se îndreaptă, odată cu liniile argintii, spre înălţimi, luând forma unor nori care îl învăluie pe Uriel (roşu, tabla 6), se manifestă în sânul inteligenţei radiante, ca virtute umană transformată în acea operă de artă pe care o constituie plastica norilor.

Nu putem contempla direct privirea lui Uriel, care, din cauza celor ce le vede în adâncurile Pământului devine tot mai severă, dar putem contempla ceva ca un fel de avertisment grav care ni se înfăţişează sub forma unor aripi ce seamănă cu nişte braţe, sau a unor braţe ce seamănă cu nişte aripi ce-i dau lui Uriel o ţinută caracteristică ce pare că introduce în neamul omenesc ceea ce aş numi conştiinţă istorică. Aici, în miezul verii, îşi face apariţia conştiinţa istorică, extrem de slab dezvoltată în special în epoca noastră. Ea apare prinzând formă prin expresia avertizatoare a lui Uriel.

Bineînţeles că toate acestea trebuie să vi le reprezentaţi ca pe nişte imaginaţiuni. Cele prezentate sunt absolut reale, dar se înţelege de la sine că nu pot vorbi despre ele aşa cum vorbeşte, de exemplu, fizicianul despre energia pozitivă şi negativă, despre potenţial energetic şi aşa mai departe. Trebuie să vă vorbesc prin mijlocirea unor astfel de imagini vii; dar ceea ce este sugerat de aceste imagini vii este real, există în realitate.

Şi dacă ne-am făcut acum o imagine despre legătura dintre moralitatea omului şi structurile cristaline din adâncuri, cu virtuţi strălucind de frumuseţe din înălţimi, dacă am transformat această legătură într-o trăire lăuntrică personală, în faţa sufletelor noastre se va ivi imaginaţiunea ioaneică propriu-zisă (imaginaţiunea Sânzienelor), la fel ca imaginaţiunea mihaelică, imaginaţiunea Crăciunului sau cea de Paşti.

Atunci, privirii spirituale treze i se înfăţişează, ca într-un fel de sinteză, această imagine: Sus, luminat – într-un anumit sens – de puterea ce izvorăşte din ochii lui Uriel, porumbelul (alb). Ceea ce este jos albastru cu reflexe argintii, reprezentând adâncurile Pământului, care au legătură cu păcatele şi slăbiciunile umane, se concentrează în imaginea Mamei-Pământ (alb-albastru); indiferent cum aţi numi-o, Demeter sau Maria, important este că în faţa noastră stă imaginea Mamei-Pământ. Astfel că, dacă ne îndreptăm privirile în jos, ne vedem obligaţi să sintetizăm într-o imagine toate aceste taine ale adâncurilor, ce constituie de fapt Materia-Mamă a oricărei existenţe, iar dacă ne îndreptăm privirile în sus, simţim, în tot ceea ce se concentrează în configuraţie fluidă, Spiritul-Tată al oricărei existenţe din jurul nostru.

Privim apoi rodul conlucrării Spiritului-Tată cu Materia-Mamă; rodul a ceea ce poartă în sine, în cea mai frumoasă proporţie, armonia dintre acţiunea Pământ-Argint şi acţiunea Cer-Aur: între Tată şi Mamă îl vedem pe Fiul (vezi tabla 6: Geistvater – Spiritul-tată, Stoffmutter – Materia-mamă). Astfel se iveşte în faţa noastră această imaginaţiune a Treimii, care este de fapt imaginaţiunea Sânzienelor. Totul pe fundalul lui Uriel cel creator şi avertizator.

N-ar trebui ca ceea ce reprezintă de fapt Treimea să fie înţeles în mod simplist, dogmatic, căci atunci omul va avea impresia că o astfel de idee a Treimii, un asemenea simbol al Treimii ar fi rupt de viaţa şi de activitatea creatoare a Cosmosului. Or, lucrurile nu stau aşa. În miezul verii Treimea se revelează , se desprinde din însăşi activitatea creatoare a Cosmosului, din viaţa şi urzirea cosmică. Ea se înfăţişează cu o mare forţă sufletului, numai dacă omul a pătruns în miezul misterelor lui Uriel.

Şi dacă am vrea să aducem în faţa sufletelor vremea Sânzienelor, este necesar să avem acel fundal arcuit, acel fundal boltit al lui Uriel, cu expresia despre care v-am vorbit. Şi atunci, din acest cadru ar trebui să se desprindă – ar fi nevoie de dispozitive de redare cu totul aparte, pentru a prezenta această imaginaţiune –, într-un tablou viu care se naşte doar în acest element – şi care ar putea fi realizat dacă am folosi cu deosebit talent valuri de fum sau ceva similar –, imaginaţiunea Treimii. Acesta este simbolul care trebuie să fie trezit în suflet cu ocazia Sânzienelor, pentru ca în faţa omului să se ivească adevărata imaginaţiune a acestei realităţi. Întocmai cum ne putem face o idee concretă despre perioada pascală prin arta dramatică – punând în centrul dramei-mister care trebuie să aibă loc, în acest caz, pe Rafael care învaţă omul introducându-l în tainele naturii tămăduitoare, ale Cosmosului tămăduitor –, tot astfel ceea ce putem contempla de Sânziene sub forma unei urziri imaginative, ar trebui transpus într-o impunătoare formă muzicală; am putea spune cu alte cuvinte că tocmai de Sânziene ar trebui să ne vorbească nouă misterul cosmic, aşa cum poate fi el vieţuit de către om.

Pe de o parte, ar trebui să ne imaginăm că tot ceea ce v-am descris poate fi dezvoltat într-un mod artistic corespunzător, prin intermediul artei plastice. Dar aceste senzaţii şi sentimente pe care ni le trezeşte arta plastică, ar trebui să capete viaţă de la sunetele aflate în plină activitate de creaţie şi care s-ar întrupa, ca să zicem aşa, în acel motiv poetic care ne cuprinde şi ne umple de viaţă întregul suflet atunci când ne transpunem noi înşine, cu simţirea noastră, în acel Uriel care acţionează în lumină, al cărui tărâm de activitate este lumina, în acel Uriel care trezeşte în noi puternicul sentiment al triplei esenţe a lumii.

Şi atunci, ceea ce străluceşte de jos în sus în reflexele argintii, ceea ce de sus în jos se revelează în frumuseţea plăsmuitoare a luminii în acţiune, toate acestea ar trebui să dobândească, printr-o orchestraţie corespunzătoare, forma unei lucrări muzicale, tocmai la Sânziene. Omul ar simţi, în urzeala acestor sunete, că el însuşi trăieşte în ritmul Cosmosului. Şi astfel, la Sânziene, ar trebui să răsune în afară – pentru că este întrupat în aceste sunete care urzesc – misterul comuniunii omului cu Cosmosul. Omul privind spre înalturi, ar trebui să vadă aurul plăsmuitor-cosmic, în timp ce din marea de aur izvorâtor de lumină se desprinde figura de un roşiatic cald a lui Uriel ce-şi îndreaptă spre Pământ privirea pe care v-am descris-o; privirea lui Uriel, gestul avertizator, toate acestea nu sunt nişte forme fixe, ci viaţă nemijlocită ce poate constitui unul dintre motivele formei muzicale, făcându-l pe om să se simtă una cu inteligenţa cosmică izvorâtoare de lumină.

Pe de altă parte, îndreptându-şi atenţia către adâncuri, el se simte una cu ceea ce tinde să ia forme dense, fiind scăldat într-o întunecime albăstruie din care ies reflexe argintii. El simte jos, sub el, substratul material aflat la temelia existenţei creatoare şi vii a Spiritului. Înalturile devin mistere, adâncurile devin mistere, şi omul devine el însuşi mister în sânul misterelor cosmice. Omul simte cum este pătruns, până în oasele sale, de forţele ce dau formă cristalelor. Dar el mai simte că această forţă plăsmuitoare a cristalelor care-l pătrunde până în oase formează, acolo sus, o unitate cosmică cu puteri izvorâtoare de lumină care creează în înalturi. Omul simte că toate faptele de ordin moral ale neamului omenesc din cadrul acestor mistere ale înalturilor, trăiesc şi urzesc în sânul acestor mistere ale adâncurilor şi în unirea lor. El nu se mai percepe ca o fiinţă izolată de restul lumii, ci se simte ca o fiinţă încadrată în această lume. Privind spre înalturi, omul se simte una cu inteligenţa izvorâtoare de lumină în care el îşi percepe, ca într-un sân cosmic, cele mai bune dintre propriile sale gânduri; privind spre adâncuri, omul se simte, până la nivelul oaselor sale, una cu forţa cristalizatoare cosmică, şi simte că amândouă aceste puteri sunt legate, la rândul lor, între ele; simte că moartea sa este legată de viaţa spirituală a Universului. Viaţa spirituală a Universului este străbătută de dorul de a trezi, de a crea în moartea pământească forţe cristalizatoare şi viaţă cu reflexe de argint.

Toate acestea ar trebui să-şi găsească expresia şi în sunete, în sunetele care să poarte pe aripile lor aceste motive pe care trebuie să le perceapă omul. Aceste motive există, ele nu trebuie inventate. Ele pot fi citite din activitatea cosmică a lui Uriel. Prin aceste motive imaginaţia se transformă în inspiraţie.

Or, am putea spune că omul trăieşte ca într-un fel de inspiraţie întrupată, ca o fiinţă plăsmuită din inspiraţie în aceste mistere ale înalturilor şi ale adâncurilor, şi în aceste mistere ale unirii care au loc la mijloc. În aceste mistere spre care ne arată calea, în sus Spiritul-Tată, în aceste mistere spre care ne arată calea, în jos Materia-Mamă, în aceste mistere care se unesc graţie faptului că Hristos, născut din colaborarea Spiritului-Tată cu Pământul-Mamă, prin toate acestea stă, în mod nemijlocit, în faţa spiritului uman, Spiritul cosmic pe care toate se sprijină.

Îngăduiţi-mi să vă prezint astfel adevărul care se ţese treptat din toate aceste taine cosmice. Acest adevăr ni se revelează atunci când omul se află în comunicare cu urzeala ce are loc în miezul verii; el simte cam ceea ce vă voi descrie acum. Primele cuvinte exprimă felul în care privirea lui Uriel se condensează până la treapta inspiraţiei, în unire cu sunetele spirituale ale întregului cor:

Priveşte a noastră urzire,
Luminoasă stimulare,
Viaţă încălzitoare.

Înalturile
tabla 7 Tabla 7
Trăieşte ceea ce conţine pământescul
Configurat prin respiraţie
Drept domnie fiinţială.

Adâncurile

Simte-ţi osatura omenească
Cu luminare cerească
Întru unitate cosmică stăpânitoare.

Regiunea de mijloc
– lăuntrul omenesc –




[mărește imaginea]

În aceste nouă versuri sunt cuprinse misterele înalturilor, misterele adâncurilor, şi misterele mijlocului sau ale fiinţei lăuntrice a omului. Şi avem sinteza acestei întregi stări de lucruri în clipa în care un fel de afirmaţie cosmică a acestor mistere ale înalturilor, a acestor mistere ale adâncurilor şi ale mijlocului, umple cu ecourile sale asemănătoare sunetelor de orgă sau de trâmbiţă:

Se învârtoşesc substanţe,
Se judecă păcate,
Inimile se aleg.

Aveţi aici ca imaginaţiune ioaneică a Sânzienelor, saturată cu inspiraţia ioaneică a Sânzienelor din perioada miezului de vară, aveţi deci ceva ce-l poate umple pe om cu forţă, înnobilându-l, dându-i mai multă tărie:

Priveşte a noastră urzire,
Luminoasă stimulare,
Viaţă încălzitoare.

Trăieşte ceea ce conţine pământescul
Configurat prin respiraţie
Drept domnie fiinţială.

Simte-ţi osatura omenească
Cu luminare cerească
Întru unitate cosmică stăpânitoare.

Se învârtoşesc substanţe,
Se judecă păcate,
Inimile se aleg.