Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

CURSUL ANULUI TRĂIT ÎN PATRU IMAGINAŢIUNI COSMICE

GA 229

A CINCEA CONFERINŢĂ

COLABORAREA CELOR PATRU ARHANGHELI ÎN TIMPUL ANULUI

Dornach, 13 octombrie 1923

În ultima vreme am adus în faţa sufletelor dumneavoastră cele patru imaginaţiuni cosmice ce se pot alcătui printr-o trăire a omului împreună cu ritmul anual. Dacă vrem să înţelegem omul, poziţia şi condiţia sa în lume, trebuie să ştim că această înţelegere ne-o poate da cercetarea acţiunii corelate dintre puterile acelor entităţi care îi apar omului în legătură cu aceste imaginaţiuni. Şi aici, ca introducere, aş vrea să vă spun câteva lucruri. Dacă-ţi deschizi sufletul tuturor impresiilor ce pot să-ţi apară prin contemplarea a ceea ce trăieşte în aceste patru entităţi, atunci în faţa ta se ivesc, în acelaşi timp, multe lucruri pe care omul le-a presimţit de-a lungul evoluţiei sale, ca ecou a ceea ce percepea prin vechea clarvedere instinctivă: lucruri care de fapt sunt citite astăzi ca fapte cu valoare istorică, dar care în fond nu mai sunt deloc înţelese. Şi atunci simţirea este adeseori luată pe aripile unor voci minunate ce răsună prin tradiţiile altor vremuri, iar poeţii sau adevăraţii oameni de spirit apelează la ele, le folosesc tocmai atunci când vor să exprime supremele valori. Dar de fapt ei sunt foarte puţin înţeleşi atunci când o fac. În prima parte din «Faust», de pildă, găsim un pasaj care este adesea citat, dar care adesea putem constata că nu este aproape deloc înţeles. Sunt cuvintele ce se fac auzite după ce Faust [ Nota 5 ] a deschis cartea lui Nostradamus [ Nota 6 ] şi, zărind simbolul macrocosmosului, exclamă:

Cum toate se-ntreţes într-un întreg,
Cum mai lucrează şi viază împreună!
Puterile cereşti, tot coborând şi iar suind,
Găleţi de aur una alteia-şi întind.
Din ceruri se perindă prin Pământ
Adiere de binecuvântare răspândind
Şi armonie-n lume aducând.

O imagine grandioasă despre care nu putem spune decât că Goethe – dacă îl cunoaştem – a cuprins-o în simţire. Căci ceea ce Goethe a împrumutat evident din lecturile vechilor cărţi de tradiţie, ceea ce a scos din ele pentru a-şi înviora simţirea, poate sta într-adevăr în faţa sufletelor noastre numai dacă avem în faţa noastră ceea ce v-am putut prezenta sub forma celor patru mari imaginaţiuni cosmice: imaginaţiunea de toamnă – a lui Mihael, imaginaţiunea de Crăciun – a lui Gabriel, imaginaţiunea de Paşti – a lui Rafael şi imaginaţiunea de Sânziene, a miezului verii – a lui Uriel. Căci de fapt trebuie să vă imaginaţi că, din aceste entităţi, Gabriel, Rafael, Uriel, Mihael, prin Cosmos radiază forţe care se revarsă asupra omului, alcătuindu-l. Pentru a înţelege acest lucru, trebuie să vedem mai întâi care este, aş zice, din punct de vedere pur material, condiţia omului în Cosmos.

Din păcate epoca actuală este mult prea puţin dispusă să înţeleagă cum stau într-adevăr lucrurile în această privinţă. În toate cercurile medicale şi naturaliste se arată că omul inspiră din aer oxigenul, şi cum asimilează carbonul din el acest oxigen; apoi acest proces este comparat cu arderea exterioară în care anumite substanţe se unesc, de asemenea, cu oxigenul din aer. Şi apoi se spune pur şi simplu că procesul care se petrece în om este o ardere. Chiar şi întregul proces care are loc în sânge – această asimilare a oxigenului de către carbon – este descris în mod exterior, ca o ardere. Se afirmă acestea deoarece nu se ştie un lucru important, şi anume că toate procesele şi toate substanţele care se află în afara omului, devin cu totul altceva de îndată ce au ajuns în interiorul omului. A vorbi despre această deosebită combinaţie, a carbonului cu oxigen, care are loc în om, şi a o considera ca pe o ardere, echivalează cu afirmaţia: Nu este necesar ca omul să aibă doi plămâni vii, căci în locul lor pot sta foarte bine şi două pietre. Cam aşa înţelege lucrurile cel care, referindu-se la om, vorbeşte despre arderea, oxidarea care are loc între carbon şi oxigen.

Tot ceea ce se petrece în mod exterior în natură, se transformă în altceva în momentul în care pătrunde în interiorul omului. Nici un proces nu are loc în om în felul în care se petrece în exterior, în natură. Or, ceea ce vedem în faţa noastră, în exterior ca flacără ce arde, este un foc mort; ceea ce găsim în om drept corespondent al ei, este flacără ce a căpătat viaţă, flacără vie, însufleţită. Iar raportul dintre flacăra exterioară şi ceea ce se petrece sub influenţa vieţii ce pulsează în om atunci când carbonul se combină cu oxigenul, are aceeaşi valoare ca raporturile dintre piatră şi plămâni. Întregul progres spiritual al epocii contemporane depinde de o înţelegere justă a unor astfel de lucruri. Unii oameni îşi închipuie, în zilele noastre, că atunci când folosesc sarea din exterior şi o consumă împreună cu hrana, sau când mănâncă orice altceva, un albuş de ou de exemplu, că albuşul sau sarea rămân aceleaşi substanţe, aşa cum se află ele în exterior. Acest lucru nu corespunde însă realităţii, căci ceea ce intră în om devine imediat altceva. Iar puterile care le transformă în altceva pornesc de la aceste entităţi pe care le-am descris în cele patru imaginaţiuni, şi anume într-un mod absolut deosebit.

Să ne reprezentăm ultima dintre aceste imagini, aşa cum am descris-o: cum, de Sânziene, ţesându-şi trupul din lumina de aur, din aurul solar creator, Uriel pluteşte sus în înălţimi (vezi planşa V, roşu). Trebuie să ni-l imaginăm aşa cum l-am şi arătat, cu o privire care judecă cu severitate, căci această privire este îndreptată către sfera cristalelor Pământului şi el vede cât de puţin se potrivesc păcatele oamenilor cu abstracta – dar pentru aceasta nu mai puţin strălucitoarea – frumuseţe a cristalizărilor ce au loc jos, în sfera de cristale a Pământului. Această privire îndreptată în jos este a unui judecător sever, căci el compară păcatele umane cu ceea ce acţionează şi trăieşte în cristalele Pământului. Şi v-am mai spus că expre-sia lui Uriel este în acelaşi timp avertizatoare, spunând parcă oamenilor, dacă o înţeleg, să transforme păcatele în virtuţi. Sus, printre nori, se ivesc minunatele imagini ţesute din aurul solar, imaginile tuturor virtuţilor pe care le împlinesc oamenii.

De la această entitate pe care trebuie s-o descriem cum am făcut-o – căci nu putem s-o descriem altfel – emană puteri care lucrează acum în om, puteri care-şi continuă însă activitatea într-un mod cu totul aparte. Ceea ce vă descriu se petrece în miezul verii. Trebuie să ne imaginăm acum că de fapt această entitate a lui Uriel nu se odihneşte, ci se află într-o maiestuoasă mişcare. Şi nu poate fi altfel, căci în timp ce la noi este vară, pe cealaltă emisferă a Pământului este iarnă, iar când la noi soseşte iarna, pe emisfera opusă va sosi vara; şi de această dată Uriel va fi în înălţimi pentru cealaltă emisferă. După ce Uriel apare aici la noi (vezi figura 3) în miezul verii, el parcurge o traiectorie ajungând după o jumătate de an în cealaltă parte, în timp ce la noi este iarnă. În timp ce Uriel coboară (săgeata galbenă), puterile sale parcurgând deci o linie descendentă pentru a ajunge la noi, iarna ia treptat locul verii; aici la noi se instalează iarna, în timp ce Uriel a ajuns în cealaltă parte. Dar Pământul nu constituie o piedică în calea puterilor lui Uriel care se îndreaptă către noi: În timp ce Uriel se află deasupra celeilalte emisfere, puterile sale răzbat prin Pământ până la noi. Aşa că putem spune: Ceea ce revarsă Uriel în noi, pe cale directă de sus în jos (săgeata roşie), vrând să ne impregneze cu aurul solar de vară, acţionează în timpul iernii prin Pământ, pătrunzând în noi din direcţia opusă: acum se îndreaptă spre noi în linie ascendentă (figura 3, roşu) acum are un sens de mişcare ce se înalţă (roşu).

desen
tabla 2 Tabla 8
Figura 3 [mărește imaginea]

Aşa încât, dacă în miezul verii, de Sânziene, aşezăm în faţa sufletului nostru cele ce se petrec în om sub influenţa naturii – fiindcă acţiunea lui Uriel se manifestă prin mijlocirea forţelor naturii –, atunci trebuie să ne reprezentăm aceste puteri ale lui Uriel revărsându-se de fapt în Cosmos, în norii noştri, în ploaia, în fulgerul şi tunetul nostru, revărsându-se în procesele de creştere şi dezvoltare ale plantelor. Iarna, după ce Uriel şi-a parcurs, ca să zicem aşa, traiectoria în jurul Pământului, puterile sale se revarsă către noi prin Pământ, şi se opresc în capul nostru. Şi atunci forţele care de obicei se află afară în natură, forţe pe care le putem numi forţe urielice, se transformă, în capul nostru, în puteri care fac de fapt din noi cetăţeni ai întregului Cosmos, care fac ca în capul nostru să se ivească iarăşi o copie a Cosmosului; radiind în capul nostru lumină, ele ne transformă în posesori ai înţelepciunii umane. Deci este just când spunem: Uriel coboară cu începere din miezul verii, de-a lungul toamnei şi până iarna; iarna începe să urce. Puterile lăuntrice ale capului nostru le datorăm acestei puteri descendent-ascendente ale lui Uriel. Şi întocmai cum Uriel acţionează în miezul verii asupra naturii, iar iarna asupra capului omenesc – ceea ce face ca omul să fie într-adevăr, şi în această privinţă, un microcosmos în comparaţie cu macrocosmosul, putând astfel să-l înţelegem numai dacă-l privim integrat, atât natural cât şi spiritual, Cosmosului –, întocmai cum observăm puterile pe care le emană Uriel şi care se revarsă în om de-a lungul întregului an, tot astfel trebuie să vorbim, de exemplu, şi despre Rafael, care îşi revarsă primăvara puterile în forţele naturii, aşa cum v-am descris aici. Trebuie să vă descriu cum imaginaţiunea pascală este întregită prin învăţătura pe care o poate da omenirii Rafael, în calitatea sa, aş zice, de mare medic cosmic. Căci dacă în perioada pascală lăsăm să acţioneze asupra noastră, prin mijlocirea auzului spiritual, tot ceea ce Rafael săvârşeşte primăvara – când acţionează în spatele forţelor naturii, cum face Uriel vara –, atunci coboară, aşa cum v-am arătat, asupra oamenilor, încununarea tuturor adevărurilor tămăduitoare.

Dar ceea ce urzeşte astfel Rafael în timpul primăverii, înconjoară şi de această dată Pământul, aşa cum se petrece şi cu Uriel. Uriel este Spiritul verii pe plan cosmic, Spiritul care dă înconjur Pământului şi creează, în timpul iernii, forţele interioare ale capului omenesc; Rafael este Spiritul primăverii, care dă înconjur Pământului, şi în timpul toamnei creează de fapt forţele respiraţiei umane. Aşadar putem spune: În timp ce toamna, acolo sus, Mihael este Spiritul cosmic, Arhanghelul cosmic, în acest timp în om urzeşte Rafael, Arhanghelul a cărui activitate constă în a ordona, a binecuvânta, a acţiona asupra întregului sistem respirator al omului. Ne reprezentăm în mod just toamna numai dacă, pe lângă impresionanta imaginaţiune a lui Mihael – stând acolo sus, cu sabia făurită din fierul meteoric, cu veşmântul ţesut din aurul solar şi străbătut de reflexele argintii ale Pământului –, ne imaginăm în acelaşi timp acţionând în om Rafael, implicat în orice răsuflare, implicat în tot ceea ce plecând din plămâni se îndreaptă spre inimă, traversând mai departe întregul sistem sanguin. De aici învaţă omul să cunoască în el însuşi acele puteri tămăduitoare cu care este străbătut Cosmosul primăvara în vremea lui Rafael, vieţuind tocmai ceea ce face acesta în respiraţia umană în perioada toamnei când radiaţiile sale trec prin Pământ, în timp ce Mihael se află în înălţimi.

Căci există o mare taină: toate puterile tămăduitoare îşi au obârşia în sistemul respirator al omului. Şi cel care cunoaşte în mod real procesul respiraţiei, cu tot ceea ce cuprinde acesta, cunoaşte din om şi puterile tămăduitoare. În celelalte sisteme nu sălăşluiesc puteri tămăduitoare; celelalte sisteme trebuie să fie ele însele tămăduite.

Sistemul respirator – citiţi cele ce am spus în legătură cu pedagogia – desfăşoară o activitate deosebit de intensă în perioada dintre al şaptelea an şi al patrusprezecelea an de viaţă al copilului. În primii şapte ani de viaţă posibilităţile de îmbolnăvire sunt mari şi sporesc iarăşi după împlinirea vârstei de patrusprezece ani; ele sunt mai puţin numeroase în perioada când sistemul respirator pulsează prin corpul omului cu ajutorul corpului eteric. Tocmai în sistemul respirator se urzeşte o tainică ţesătură de puteri tămăduitoare. Şi toate misterele tămăduirii sunt, în acelaşi timp, mistere ale respiraţiei. Iar acest lucru este legat de faptul că acele influenţe ale lui Rafael care se exercită primăvara din Cosmos, pătrund toamna în întregul mister al respiraţiei umane.

Pe Gabriel l-am cunoscut ca Arhanghel al Crăciunului. În această perioadă el este Spiritul cosmic; când, pentru a-l găsi, trebuie să privim către înălţimi. În perioada miezului de vară însă, Gabriel introduce în om tot ceea ce, prin forţele nutritive, prin hrănire, dau omului formă, îl modelează plastic. Deci în timpul verii, după ce Gabriel a coborât din sfera activităţii sale cosmice din timpul iernii, în sfera acţiunii sale umane din timpul verii puterile sale sunt reintroduse în om, răzbătând prin Pământ, deoarece acum pe emisfera cealaltă este iarna.

Şi dacă ne întoarcem iarăşi la Mihael, el este Spiritul cosmic din timpul toamnei. În această perioadă urcă el cel mai sus, atingând punctul maxim al ascensiunii sale cosmice. Apoi îşi începe coborârea, pentru ca forţele sale să străbată Pământul în timpul primăverii, urcând şi trăind în tot ceea ce devine în om mişcare, în tot ceea ce este în om manifestare a voinţei, în tot ceea ce îl face pe om să meargă, să apuce, să lucreze.

Şi acum încercaţi să vă reprezentaţi cele patru imaginaţiuni complete. Reprezentaţi-vă imaginaţiunea verii, imaginaţiunea Sânzienelor: Sus, gravul Uriel cu privirea judecătorului sever, cu expresia şi gestul avertizator, şi în acelaşi timp, apropiindu-se de om, pătrunzând înlăuntrul lui, blânda privire iubitoare a lui Gabriel, gestul de binecuvântare pe care îl face asupra omului; veţi avea atunci, pentru perioada de vară, colaborarea dintre Uriel care este în Cosmos, şi Gabriel care este alături de om.

Şi dacă din vară veţi trece spre toamnă, veţi întâlni, aşa cum v-am descris, privirea, nu pot spune poruncitoare, ci, aş zice, călăuzitoare a lui Mihael. Căci dacă privim aşa cum trebuie această imagine, privirea lui Mihael ne dă impresia pe care am avea-o dacă ochiul său ar fi un deget care îndrumă, acest ochi nevrând să privească în lăuntru, în sine, ci vrând să-şi îndrepte privirea în afară, în lume. Privirea lui Mihael este activă, pozitivă, dinamică. Iar sabia făurită din fier cosmic este ţinută în aşa fel de mâna lui Mihael, încât mâna sa indică, în acelaşi timp, omului, calea pe care trebuie să meargă. Aceasta este imaginea pe care o avem în înălţimi. Iar jos, Rafael cel cu privirea adânc meditativă, cel care se apropie de om aducându-i puterile tămăduitoare, pe care le-a aprins mai întâi în Cosmos, Rafael cel cu privirea adânc meditativă, sprijinit în caduceul lui Mercur, sprijinit pe forţele lăuntrice ale Pământului. Aveţi atunci colaborarea dintre Mihael din Cosmos, cu Mihael de pe Pământ.

Treceţi acum în anotimpul iernii. Gabriel este Arhanghelul cosmic. Gabriel sus, cu blânda privire iubitoare, cu gestul de binecuvântare, urzind în norii de iarnă la albul veşmânt de zăpadă; jos, gravul Uriel ca judecător şi avertizator, acum alături de oameni.

Şi dacă mergem iarăşi în întâmpinarea primăverii: Sus se află Rafael, cu privirea adânc meditativă, cu caduceul care a devenit acum, în aer, un fel de şarpe de foc şi flăcări; nu se mai sprijină pe Pământ, ci parcă ar fi susţinut de ceva, folosind forţele aerului, amestecând şi făcând să acţioneze împreună tot focul, toată apa, tot pământul ce există în Cosmos, spre a le transforma în puterile tămăduitoare ce acţionează şi urzesc în Univers. Iar jos, alăturându-se omului, îl avem pe Mihael care devine acum foarte vizibil, cu privirea sa, pe care am numi-o pozitivă, indicându-ne calea; este o privire care arată parcă în lume, şi care bucuros ar lua cu ea privirea omului atunci când, primăvara – completându-l pe Rafael –, Mihael stă alături de om. Avem deci aceste imagini:

Iarna
Primăvara
Vara
Toamna

Gabriel sus, Uriel jos.
Rafael sus, Mihael jos.
Uriel sus, Gabriel jos, alături de om.
Mihael sus, Rafael jos, alături de om.

Şi luaţi acum înţelepciunea care ni s-a transmis de-a lungul secolelor, prin mijlocirea unei vechi formule magice, şi care a fost reluată de către Goethe:

Cum toate se-ntreţes într-un întreg,
Cum mai lucrează şi viază împreună!

Într-adevăr, Uriel, Gabriel, Rafael, Mihael lucrează mână în mână, unul acţionează în celălalt, trăieşte în celălalt; şi dacă omul, ca fiinţă spiritual-sufletească-fizică, şi-a găsit adevăratul loc în sânul Universului, aceste puteri acţionează magic în el. Cât de adevărate sunt aceste cuvinte! Gândiţi-vă numai la ce ni se spune:

Cum toate se-ntreţes într-un întreg,
Cum mai lucrează şi viază împreună!
Puterile cereşti, tot coborând şi iar suind,

–  urcă şi coboară! – voi ajunge imediat la versul următor:

Găleţi de aur una alteia-şi întind.
Din ceruri se perindă prin Pământ
Adiere de binecuvântare răspândind
Şi armonie-n lume aducând.

Amintiţi-vă ultima conferinţă; totul impunea trecerea de la elementul plastic la cel muzical: străbat cu armoniile lor întreg Universul.

Nu vă pot descrie ce am simţit atunci când, după ce am avut toate acestea în faţa sufletului meu, am citit din nou aceste cuvinte ale lui Goethe: „Din ceruri se perindă prin Pământ”! Acest „prin” te poate cutremura teribil prin exactitatea lui unică; căci ai dovada, este adevărat! Şi eşti zguduit să constaţi că aceste cuvinte trec prin lume ca şi când ar fi nişte sunete de zurgălăi, că oamenii cred că aici e vorba de o fantezie poetică, de o expresie oarecare, un cuvânt ca atâtea altele ce sunt folosite în scrisorile sau în articolele lor. Dar nu este aşa, pentru că acest cuvânt „prin” corespunde unei realităţi cosmice. Este zguduitor ca atunci când ştii adevărul, să citeşti acest cuvânt în «Faust»-ul goethean.

Şi acum să trecem mai departe. Până acum ni s-a revelat felul în care puterile cereşti cu aripile lor de aur – e vorba despre Arhangheli – împânzesc armonios întregul Univers, cum lucrează şi vieţuiesc unele-ntr-altele. Dar aceasta nu constituie decât un aspect al celor ce se petrec în realitate. Să-l observăm pe Gabriel, cel care ia din Cosmos forţele de hrănire, cel care, vara, întoarce aceste forţe de hrănire în om. Vedeţi dumneavoastră, aceste forţe de hrănire acţionează în sistemul metabolic al omului. Rafael acţionează în sistemul respirator. Iar acum, în timp ce urcă şi coboară, Gabriel colaborează prin faptul că îşi înalţă forţele, care sunt de obicei impulsurile de hrănire ale omului, spre procesul respiraţiei: şi atunci, forţele de hrănire se transformă în puteri tămăduitoare. Gabriel îi întinde hrana lui Rafael: şi atunci hrănirea devine tămăduitoare. Dacă ceea ce există de obicei în om numai ca proces de hrănire, este străbătut de misterul respiraţiei, atunci acest proces se transformă în proces de vindecare.

Da, trebuie să ne îndreptăm atenţia asupra acelor transformări pe care le suferă substanţele exterioare în sistemul nutriţiei: şi atunci vom afla ce înseamnă forţele gabrielice, forţele de nutriţie din om. Dar aceste forţe sunt transmise sistemului respirator. Şi acţionând mai departe în sistemul respirator, ele nu mai sunt simple forţe ce potolesc foamea sau setea, ele nu mai sunt doar forţe de refacere: ele se transformă în acele puteri care-l corectează pe omul bolnav, înlăuntrul său. Cel care înţelege în mod just hrănirea, înţelege cum începe vindecarea. Cel care ştie ce menirea are sarea în omul sănătos, acela ştie – dacă lasă să acţioneze asupra sa acea metamorfoză a trecerii de la modalitatea lui Gabriel la aceea a lui Rafael – şi cum acţionează apoi sarea, ca mijloc terapeutic, într-un caz sau altul. Puterile tămăduitoare din noi sunt metamorfoze ale forţelor nutriţiei. Rafael preia găleata de aur a hrănirii de la Gabriel; Rafael este cel care i-o întinde.

figura 4
Tabla 8
Figura 4


Ajungem acum la un mister care a fost bine cunoscut oamenilor în vremurile vechi, dar s-a pierdut total din conştienţa noastră. Acela care-l poate citi azi pe Hipocrate [ Nota 7 ] – sau care nu îl mai poate citi pe Galen [ Nota 8 ], dar îl poate interpreta într-o oarecare măsură –, îşi dă seama că la Hipocrate, ba chiar la Galen, la vechii medici, mai trăieşte ceva din ceea ce este de fapt un mare mister al omului. În sistemul nostru respirator pulsează puterile vindecătoare, ele ne vindecă în permanenţă. Respiraţia noastră este în permanenţă un proces vindecător. Or, dacă aceste forţe respiratorii ajung sus în capul uman, atunci vor deveni vindecătoare puterile spirituale ale omului, care acţionează în percepţia sensibilă, în gândire. Şi faptul că gândirea, percepţia, viaţa spirituală lăuntrică a omului este metamorfoza superioară a terapiei, a vindecării, faptul că ceea ce există ca sistem respirator între capul omului şi sistemul său metabolic – împins, ca să zicem aşa, şi mai sus în cap, decât atunci când acţionează sub formă de forţă vindecătoare –, constituie baza materială a vieţii spirituale a omului: iată care este misterul pe care oamenii l-au cunoscut odinioară, mister care poate fi citit explicat la Hipocrate, iar la Galen mai poate fi încă măcar interpretat.

Aşa că putem spune: gândul ce străbate ca un fulger capul uman, este de fapt o forţă metamorfozată a impulsurilor vindecătoare ce există în diferitele substanţe. Dacă ajungem la înţelegerea acestui lucru, şi să zicem că avem în mână o sare oarecare cu însuşiri terapeutice sau o substanţă vegetală cu însuşiri terapeutice, privim lucrul acela spunând: Eşti aici, forţă terapeutică binefăcătoare, pe care te pot introduce la nevoie în om; dar dacă tu pătrunzi în om, dacă treci prin sfera respiraţiei, dacă acţionezi în capul uman, atunci eşti purtătorul material al forţei umane de gândire; căci Rafael întinde găleata sa lui Uriel. Ceea ce Rafael a primit ca nutriţie şi a transformat în vindecare, este transmis lui Uriel de către Rafael, devenind forţă de gândire.

Prin ce vindecă un mijloc terapeutic? Un remediu este vindecător prin faptul că se situează pe calea către spirit. Şi dacă ştim cât de departe a ajuns un mijloc terapeutic pe calea către spirit, putem cunoaşte şi puterea de vindecare a acestui mijloc terapeutic. Spiritul nu poate acţiona singur, în mod nemijlocit, asupra elementului pământesc din om; dar treapta cea mai de jos a spiritului este puterea terapeutică.

Şi întocmai cum Gabriel transmite forţele de hrănire lui Rafael pentru ca acesta să le transforme în puteri terapeutice, adică îi întinde găleata sa de aur, întocmai cum Rafael întinde găleata sa lui Uriel care transformă puterile terapeutice în puteri de gândire, tot astfel Mihael e cel care primeşte de la Uriel puterile de gândire, cel care, prin forţa fierului cosmic din care este făurită sabia sa, transformă aceste puteri de gândire în voinţă, pentru ca aceasta să devină, în om, forţă de mişcare. Uriel transmite găleata sa lui Mihael, iar puterile de gândire se transformă în forţe de mişcare. Astfel că ajungem într-adevăr la această a doua imagine: Uriel, Rafael, Gabriel şi Mihael înălţându-se şi coborând, acţionând unul asupra altuia, dar şi colaborând între ei, unul dintre ei transmiţând celuilalt ceea ce se află în posesia lui, spre a putea acţiona mai departe asupra acestuia. Vedem cum forţele cosmice urcă şi coboară transmiţându-şi găleţile de aur, găleţile de aur ale hrănirii, vindecării, gândirii, mişcării. Astfel aceste găleţi de aur trec de la unul la celălalt, în timp ce colaborează între ei, în armonia cosmică.

Şi iarăşi citim în «Faust»:

Puterile cereşti, tot coborând şi iar suind,
Găleţi de aur una alteia-şi întind.

Până şi cuvintele „de aur” sunt la locul lor aici, pentru că toate acestea sunt ţesute din aurul solar ce izvorăşte de la Uriel, aşa cum v-am descris.

Goethe a transpus în versuri, în mod poetic, ceea ce citise el undeva. Şi aceasta l-a impresionat profund. El nu cunoştea tot ceea ce am avut prilejul să vă prezint aici. Dar tocmai acest fapt este zguduitor: că graţie unui simţ poetic special, un spirit ca cel al lui Goethe se ocupă de ceva care i-a apărut prin vechi tradiţii, şi reconstituie astfel, în mod incredibil, adevărul! Iată lucrul măreţ care ne leagă pe noi, cei ce ne ocupăm în prezent de ştiinţa spirituală, şi aflăm aceste lucruri: Să vedem într-adevăr că Uriel, Rafael, Gabriel şi Mihael colaborează între ei, transmiţându-şi puterile unul altuia, să vedem aceasta mai întâi în mod real, ca apoi să lăsăm să acţioneze asupra noastră nişte aforisme străvechi, care au ajuns la noi pe cale ocolită – în cazul nostru prin Goethe –, văzând astfel cum a trăit odinioară în lume un vechi adevăr instinctiv-mitic, sau dacă vreţi legendar! Să vedem că a venit apoi o altă epocă, să vedem că în epoca noastră trebuie înălţat acest lucru pe o treaptă superioară.

Or Hipocrate – n-are importanţă că-l numim pe cel care-i stătea alături Rafael, Mercur sau Hermes –, or acest Hipocrate a trăit într-o epocă în care asistăm deja la crepusculul acelor cunoştinţe ce se refereau la colaborarea dintre Gabriel, Rafael şi Mihael, la faptul că la mijloc, între gânduri şi forţele de hrănire, se situează acele remarcabile şi vechi puteri de vindecare. Cunoaşterea acestor lucruri puneau la dispoziţia înţelepciunii instinctive mijloace terapeutice – care de fapt au fost regăsite de nenumărate ori –, mijloace pe care le mai întâlnim astăzi la aşa-numitele popoare primitive, spre nedumerirea oamenilor care nu-şi pot imagina calea pe care s-a ajuns la ele. Dar toate aceste lucruri sunt legate de ceea ce a posedat odinioară omenirea ca înţelepciune originară.

Acum, dragii mei prieteni, probabil că în sufletele dumneavoastră răsună o nedumerire. Considerând tot ceea ce v-am descris eu aici, vă simţiţi obligaţi să vedeţi lucrurile cam aşa: Puterile rafaelice urzesc şi trăiesc în perioada primăverii, către toamnă ele sunt transmise de către Rafael sistemului respirator uman, şi astfel, prin succesiunea anotimpurilor, omul este în permanenţă încadrat în forţele creatoare-active ale Cosmosului. De fapt, acesta este fenomenul originar. Dar întocmai cum omul are capacitatea de a-şi aminti mai târziu ceva ce i s-a întâmplat în trecut – deci întocmai cum un eveniment exterior poate trăi în om, este păstrat prin memorie, astfel ca, după zile sau ani întregi poate rămâne ca o trăire-amintită, lăuntric prezentă –, tot astfel păstrează Cosmosul aceste adevăruri care sunt absolut reale. Omul nu vieţuieşte forţa rafaelică în sistemul respirator în lăuntrul lui numai toamna, ci şi de-a lungul iernii, primăverii, verii, în care se păstrează un fel de amintire ceva mai condensată a acestei forţe.

Deşi lucrurile se petrec aşa cum v-am arătat, ecourile acestor lucruri se păstrează în om de-a lungul întregului an. Întocmai cum memoria fixează o anumită întâmplare, tot astfel se păstrează anumite efecte-ecouri de-a lungul întregului an, căci în caz contrar omul n-ar mai putea fi o fiinţă care se dezvoltă în mod regulat de-a lungul întregului an. În viaţa pământească fizică, un om uită mai uşor, altul mai greu; dar ceea ce a sădit Rafael într-o toamnă, în sistemul nostru respirator, ar dispărea în toamna următoare dacă Rafael nu s-ar reîntoarce. Până la această reîntoarcere acţionează memoria – memoria naturală – în organul respiraţiei, dar apoi totul trebuie reîmprospătat.

Şi astfel, omul este integrat naturii Cosmosului; el nu este expulzat din ciclul cosmic, ci este integrat în el. Dar el este inclus în acest mers cosmic şi în alt mod. Omul, atât timp cât se află aici pe Pământ, delimitat de hotarele pieii lui, cu diferitele lui organe, are într-un fel senzaţia că este izolat de Cosmos, datorită faptului că legăturile pe care vi le-am descris sunt de fapt nişte legături tainice. Dar nu aşa stau lucrurile în perioada în care omul este o fiinţă spiritual-sufletească, de exemplu în existenţa prenatală. Între moarte şi o nouă naştere, spiritual-sufletescul urzeşte pe tărâmul spiritualului, în sfera spiritualului. Aflat aici, acest spiritual-sufletesc nu priveşte în jos numai spre un singur corp uman – pe acesta el şi-l va alege la timpul său –, ci priveşte în jos spre întreg Pământul, şi chiar asupra Pământului în legătura sa cu întregul sistem planetar, cu toată această viaţă şi urzire a lui Rafael, Uriel, Gabriel şi Mihael. Acolo ne aflăm în exterior, ne privim pe noi înşine din afară.

Şi poarta care lasă să intre sufletele ce trăiesc în viaţa prepământească, în această viaţă prepământească, se deschide numai în acea perioadă în care – de la sfârşitul lui decembrie şi până la începutul primăverii – Gabriel urzeşte acolo sus ca Arhanghel cosmic, iar jos, alături de om, stă Uriel introducând în capul omului forţele cosmice. Anual, în decursul acestor trei luni coboară din Cosmos, jos spre Pământ, toate sufletele ce se vor reîncarna în lungul întregului an. Apoi, ele rămân şi aşteaptă până ce, în sfera planetar-pământească se iveşte o ocazie prielnică; şi acele suflete care se nasc să zicem în octombrie, şi-au aşteptat astfel naşterea în sfera pământească. Şi multe depind de faptul că un suflet, după ce a intrat deja în sfera pământească, a fost deja atins de ea, trebuie să mai aştepte în lăuntrul acestei sfere pământeşti încarnarea. Un suflet va aştepta mai mult timp, altul mai puţin.

Or, marele mister îl constituie tocmai faptul că, asemenea unui om în care sămânţa fecundatoare nu pătrunde decât printr-un singur loc, tot astfel sămânţa cerească nu pătrunde în fiinţa anuală a Pământului decât atunci când sus lucrează Gabriel ca Arhanghel cosmic, cu privirea lui blândă, iubitoare, cu gestul său de binecuvântare, iar jos este Uriel, cu privirea de judecător şi expresia avertizatoare: este perioada fecundării Pământului de către suflete. Şi tocmai în această perioadă în care Pământul este îmbrăcat în veşmântul său de zăpadă, în care acţionează forţele sale de cristalizare, tocmai în această perioadă omul poate fi unit cu Pământul ca un corp cosmic-pământesc gânditor; în acest moment sufletele coboară din Cosmos, intră în sfera pământească şi am putea spune că aşteaptă acolo. Aceasta este fecundarea anuală a ciclului anual a Pământului. Toate aceste lucruri le aflăm dacă ne îndreptăm privirea nu spre lumea fizică, ci spre lucrarea acelor entităţi cosmice pe care vi le-am descris, prin mijlocirea celor patru imaginaţiuni. Şi fireşte că, prin cunoaşterea unor asemenea lucruri, unele creaţii poetice vor fi pătrunse de un fel de adiere, de un fel de irizare cosmică a acestor fapte care există în Univers:

Cum toate se-ntreţes într-un întreg,
Cum mai lucrează şi viază împreună!
Puterile cereşti, tot coborând şi iar suind,
Găleţi de aur una alteia-şi întind.
Din ceruri se perindă prin Pământ
Adiere de binecuvântare răspândind
Şi armonie-n lume aducând.

Tocmai aceste cuvinte ne pot face să simţim ceva din acea minunată întreţesere şi conlucrare dintre cei patru Arhangheli care, în unire cu forţele naturii, conlucrând cu ele, urzesc şi trăiesc şi în om, în partea sa naturală, în partea sa sufletească şi în partea sa spirituală.