Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

MISTERII. EVOLUŢIE ŞI CUNOAŞTERE

GA 233

CONFERINŢA a VII-a

PIERDEREA CUNOŞTINŢEI DESPRE LEGĂTURA OMULUI CU COSMOSUL ÎN EPOCA MODERNĂ

Dornach, 30 decembrie 1923

În dezvoltarea istorică a omenirii, ultima mare cotitură s-a produs aproximativ în prima treime a secolului XV, în momentul trecerii de la ceea ce se numeşte sufletul înţelegerii la sufletul conştienţei. Noi trăim în epoca în care se dezvoltă cu precădere sufletul conştienţei. În această epocă s-a pierdut vederea reală a legăturii care unea omul cu impulsurile profunde şi cu forţele naturii, adică a spiritului prezent în natură. Astăzi, când se vorbeşte despre om şi despre constituţia sa fizică, se vorbeşte despre substanţele chimice aşa cum le stabileşte chimistul modern. Dar pentru cunoaşterea fiinţei omeneşti, faptul de a şti că un aliment conţine carbon, azot ş.a.m.d. nu are mai multă valoare decât a spune că mecanismul unui ceas este făcut din sticlă, argint sau alte materiale. Dar tot ce reduce substanţialitatea la abstracţia materială exterioară, la hidrogen, oxigen ş.a.m.d. nu furnizează în fond nici o cunoaştere reală a fiinţei omeneşti. Aşa cum mecanismul ceasului nu poate fi înţeles decât prin jocul sistemelor de forţe, tot aşa entitatea omenească nu poate fi înţeleasă decât prin maniera în care diversele impulsuri ale universului, din regnurile naturii acţionează în lume, deci acţionează direct în om. Dar ceea ce mai exista, oarecum degenerat, până prin secolele XIV, XV, astfel încât naturile instinctive mai puteau apela la ea, deci cu excepţia unor oameni ca Paracelsus, Jacob Böhme ş.a., s-a pierdut treptat complet: o adevărată privire în corelaţia omului cu Universul.

Ce ştie, de exemplu, ştiinţa modernă, dezvoltată după secolul XV, despre relaţiile dintre lumea plantelor, lumea animalelor şi om? Ea face cercetări asupra compoziţiei chimice a plantelor, le studiază efectele asupra fiinţei omeneşti, asupra sănătăţii sale. Dar toate acestea nu furnizează în fond omului decât cunoştinţe destul de obscure. Dacă dorim astăzi să propulsăm înainte cunoaşterea omului pe o bază istorică, este vorba să reluăm relaţiile omului cu natura care-l înconjoară.

Până la ultima mare schimbare, până în secolul XV, oamenii au avut un sentiment foarte clar faţă de diferenţa dintre metalele care există în natură şi cele care, într-o manieră oarecare, intră în compunerea organismului omenesc: fierul, de exemplu, şi diferitele sale combinaţii, sau magneziul etc. În organismul omenesc se găsesc anumite metale, iar la o primă vedere alte metale nu se găsesc. În ceea ce priveşte această diferenţă în metalitatea Pământului, se avea până în secolul XV o viziune foarte clară. Se spunea: omul este un microcosmos; deci în el se găseşte, într-o manieră oarecare, tot ce se găseşte în lumea exterioară, în macrocosmos. Acesta nu este un principiu general, abstract, dar el este în mod necesar legat de concepţia pe care şi-o face faţă de fiinţa omului şi de fiinţa lumii cel care s-a apropiat cândva de ştiinţa iniţiatică. Căci nu se ajunge la o cunoaştere reală a omului decât atunci când cuprindem natura întreagă cu toate impulsurile şi substanţele sale; atunci se obţine o imagine, o imaginaţiune a fiinţei omului. Şi această imagine, această imaginaţiune s-ar tulbura dacă un lucru care există în natură nu s-ar regăsi în om. Aşa gândea o personalitate care la început, să zicem secolele IX, X, XI, era cercetător al naturii. Dar se ştia de asemenea pe atunci că hrana fizică a omului, alimentaţia sa, nu este decât o parte a ceea ce întreţine organizaţia sa fizică şi în general organizaţia sa, şi poate nu cea mai importantă.

Se poate urca de la alimentaţia fizică la respiraţie, unde de asemenea se operează o transformare de substanţă. Omului actual nu-i vine ideea să urce mai sus. Dar pentru cel care studia natura înainte de secolul XV, era clar că omul îşi îndreaptă ochii pentru a percepe nu numai ce vede cu ochiul, ci şi faptul că în timpul procesului de percepţie, prin ochi pătrunde, în stare infinit de subtilă, substanţialitate din Univers. La fel este şi pentru ureche şi pentru toate părţile componente ale organizaţiei umane. Şi se considera drept cel mai important faptul că omul preia în el ceea ce nu este perceptibil – să spunem, de exemplu, plumb – acolo unde el se află în stare de extremă diluţie şi unde mai întâi nu-l bănuim. Plumbul este un metal pe care omul îl are în el fără ca să se poată dovedi; dar plumbul este un metal răspândit în stare de diluţie foarte fină în întregul Cosmos accesibil omului fizic. Şi omul preia acest plumb cosmic printr-un proces cu mult mai subtil decât cel al respiraţiei. Omul elimină în mod continuu substanţă la suprafaţa corpului său. Dumneavoastră nu vă tăiaţi numai unghiile, ci eliminaţi continuu substanţă şi prin piele. Dar nu are loc numai o eliminare, căci în timp ce se elimină o substanţă, sunt preluate altele.

Vedeţi dumneavoastră, cel care studia natura prin secolele IX, X, XI, XII trăia încă în acest flux de gânduri. El nu dispunea încă de balanţă, nici de instrumente materiale pentru a determina cum acţionează substanţele şi forţele, dar gândirea sa pătrundea până la calităţile interioare ale naturii, până la impulsurile naturii, şi sesiza legătura care uneşte natura cu omul. Se ştiau astfel până la acel secol al XV-lea multe lucruri pe care omul ar trebui într-adevăr să reînceapă să le cunoască, pentru că în fond astăzi nu se mai ştie nimic despre fiinţa umană.

Când expunem constituţia omului, noi enumerăm un fel de clasificare, de plan general: trupul fizic, trupul eteric, trupul astral şi Eul sau organizaţia-Eu. Bine, dar acestea sunt înainte de toate cuvinte. Este bine să începem prin cuvinte, fiecare îşi poate imagina ceva în spatele acestor cuvinte. Dar dacă vrem să utilizăm aceste concepte în viaţa practică, dacă vrem mai ales să le utilizăm în arta de a vindeca, pentru că în viaţa practică ea este cea mai importantă ce poate rezulta din cunoaşterea omului, atunci nu putem rămâne la cuvinte, ci trebuie să atingem conţinutul real al cuvintelor. Să ne întrebăm deci mai întâi: Cum ajungem noi la reprezentarea trupului fizic? Ei bine, când considerăm pe Pământ un obiect oarecare exterior omului, să spunem o piatră, ea cade pe pământ; noi spunem despre ea că este grea, că este atrasă de pământ, că are o anumită greutate. Noi mai găsim şi alte forţe care acţionează. Când piatra cristalizează, asupra ei acţionează forţe formatoare, dar care sunt înrudite cu forţele pământeşti. Pe scurt, privind în lume în jurul nostru, vedem substanţe legate de Pământ. Să reţinem bine aceasta: substanţele sunt legate de fiinţa Pământului.

desen 11.1
Tabla 11
tabla 11
Desenul 11.1 [mărește imaginea]

Cel care nu vede această dependenţă, va veni şi vă va arăta o bucată de cărbune, de cărbune negru. Ce este aceasta în realitate? El nu este cărbune negru decât în vecinătatea Pământului, căci în momentul în care s-ar îndepărta acest cărbune de Pământ, chiar la o distanţă relativ mică, el nu ar mai fi cărbune. Ceea ce face din el cărbune, sunt forţele Pământului. Astfel că dumneavoastră vă puteţi spune: Pământul fiind aici, toate forţele Pământului sunt în Pământ, dar ele sunt de asemenea în fiecare obiect prezent pe Pământ. Şi trupul fizic al omului, deşi este foarte complex, el este de asemenea un obiect expus acestor forţe fizice ale Pământului care vin din centrul Pământului (vezi desenul 11.1). Iată trupul fizic al omului supus forţelor venind din centrul Pământului (săgeţile dirijate spre exterior). Dar pe Pământ există şi alte forţe, care vin din spaţiu (săgeţi dirijate spre interior). Reflectaţi la faptul că din acest spaţiu nelimitat acţionează forţe opuse forţelor Pământului: ele acţionează de peste tot. Da, există aceste forţe care acţionează de pretutindeni, care se îndreaptă din toate direcţiile lumii spre centrul Pământului. Ne putem face o idee cu totul concretă despre aceste forţe, în felul următor:

Substanţa cea mai importantă care este la baza organismului vegetal, animal şi uman este albumina. Albumina se află însă şi la baza germenului unui organism vegetal, animal şi uman. Dintr-o celulă germene fecundată iese ceea ce evoluează într-un organism vegetal, animal, uman. Substanţa acestui germene este albumina. Astăzi oamenii îşi imaginează, fiindcă peste tot fantezia înlocuieşte ştiinţa adevărată, că albumina este o substanţă foarte complexă compusă din carbon, oxigen, hidrogen, azot, sulf, ceva fosfor. Astfel încât albumina ar fi pentru atomist o combinaţie ideală de substanţe. Şi apoi, în animalul-mamă sau planta-mamă se formează această complicată moleculă de albumină – sau oricum vrem s-o denumim –, ea se dezvoltă şi se formează un nou animal după legile pure ale eredităţii.

desen 11.2
Tabla 11
Desenul 11.2

Dar din punct de vedere spiritual, toate acestea apar ca un nonsens. În realitate, albumina mamei-animal nu este deloc complexă, ci ea este în întregime denaturată şi devine haotică. Albumina pe care o conţine corpul în el este oarecum organizată, ordonată; dar albumina care este utilizată în reproducere se remarcă prin faptul că este în interior cu totul perturbată; materia este readusă la starea de haos complet, nu are nici o structură, nu mai este decât o grămadă de substanţă descompusă, desfăcută, şi de aceea ea nu mai este supusă acţiunii Pământului. Atâta vreme cât albumina rămâne o coeziune internă, ea este supusă forţelor venind din centrul Pământului. În momentul în care această coeziune se descompune, ea ajunge sub influenţa întregii sfere cosmice. De pretutindeni acţionează asupra ei forţe şi se naşte un mic bulgăraş de albumină, care se află la baza reproducerii, şi care este ca o copie minusculă a întregului Univers, vizibil deasupra noastră. Fiecare din aceste bulgăraşe de albumină este o imagine a întregului Univers, fiindcă substanţa albuminei este descompusă, distrusă, este adusă la starea de haos şi că prin această sămânţă de praf cosmic devine aptă a se supune acţiunii Cosmosului. Astăzi nu se mai ştie nimic despre aceasta.

Căci astăzi se crede că găina adultă dispune şi ea de o albumină complexă. Aceasta ajunge în ou, şi puiul care se naşte nu este altceva decât albumina a cărei dezvoltare continuă. Apoi se formează un nou germene de substanţă şi aşa mai departe, de la găină la găină. Dar nu aşa merg lucrurile. De fiecare dată când se face trecerea de la o generaţie la alta, albumina este expusă acţiunii Cosmosului întreg. Avem deci pe de o parte substanţele pământeşti supuse forţelor din centrul Pământului; dar noi putem de asemenea gândi că în anumite împrejurări ele sunt expuse şi forţelor care radiază din limitele Universului. Aceste forţe din urmă sunt cele care acţionează în trupul eteric uman; el este supus forţelor din Cosmos. Vedeţi, avem acum o imagine reală ale trupului fizic şi asupra trupului eteric.

desen 12.1
Tabla 12
tabla 12
Desenul 12.1 [mărește imaginea]

Puneţi-vă acum întrebarea: Ce este trupul dumneavoastră fizic. El este cel ce este supus forţelor venind din centrul Pământului. Ce este trupul dumneavoastră eteric? El este ceea ce în dumneavoastră este supus forţelor care vin de la periferie. Le puteţi de asemenea desena. Gândiţi-vă: Avem aici omul. Trupul său fizic este cel ce depinde de forţele care vin din centrul Pământului (roşu). Trupul său eteric, cel care primeşte forţele ce se revarsă spre el de la marginile Universului (verde). Avem astfel în om un sistem de forţe: forţele care trag în jos, care există în toate organele, care se dirijează pe verticală, şi forţele care vin din exterior indicate în această manieră (vezi săgeţile). Puteţi citi din forma omului, care tip este preponderent. Dacă priviţi picioarele, veţi vedea că forma lor se adaptează la forţele Pământului. Capul este adaptat mai mult pentru forţele de la periferie. În acelaşi fel puteţi considera braţele. Căci este foarte interesant: Dacă strângeţi braţele lângă corp, ele sunt supuse forţelor care merg spre centrul Pământului. Dacă le mişcaţi, le supuneţi dumneavoastră înşivă forţelor care, plecând de la periferie, vin înspre noi.

desen 12.2
Tabla 12
Desenul 12.2

Aceasta este diferenţa între picioare şi braţe. Picioarele sunt clar supuse forţelor din centrul Pământului; braţele nu sunt supuse acestora decât în anumite condiţii, în anumite atitudini. Omul le poate sustrage forţelor Pământului şi le poate include în forţele pe care noi le numim „forţe eterice”, care vin de la periferie, de peste tot. La fel se poate urmări încadrarea fiecărui organ în Univers.

Aceasta este situaţia pentru trupul fizic şi trupul eteric. Cum stăm cu trupul astral? în spaţiu, nu mai există un al treilea tip de forţe. Nu mai există aşa ceva. Trupul astral îşi primeşte forţele din afara spaţiului. Trupul eteric le primeşte de la periferie, trupul astral le primeşte de dincolo de spaţiu.

Se poate vedea în anumite locuri din natură cum forţele fizice ale Pământului pătrund în forţele eterice, care vin din toate părţile. Gândiţi-vă numai: Albumina există mai întâi în pământul fizic. Atâta vreme cât în albumină se poate constata în mod chimic prezenţa sulfului, carbonului, oxigenului, azotului, hidrogenului, albumina este supusă forţelor fizice pământeşti. Dacă albumina intră în sfera reproducerii, ea este sustrasă forţelor fizice. Forţele periferice ale Universului încep a acţiona asupra albuminei descompuse, şi se formează o nouă albumină, care este o copie a întregului Univers.

Dar, vedeţi dumneavoastră, câteodată se întâmplă ca descompunerea să nu se realizeze în întregime. Substanţa albumină ar trebui, în vederea reproducerii unui animal de exemplu, să fie descompusă în oul depus pentru ca ea să se poată îmbina cu forţele întregului Univers. Animalul, să spunem, poate fi împiedicat într-un mod oarecare să formeze această substanţă de albumină capabilă de reproducere, care se poate integra în întregul macrocosmos. Să presupunem că ceva împiedică animalul să formeze această substanţă albumină: acesta este cazul viespii de ristic. Ce face atunci viespea de ristic? Depune oul său într-o plantă. Dumneavoastră găsiţi atunci aceste gogoşi pe frunzele stejarilor sau ale altor arbori, în care viespile îşi depun ouăle lor.

Această curioasă gogoaşă de ristic cuprinde un ou de viespe (desenul de mai jos).

desen 12.2
Tabla 12 mijloc
Tabla 11 dreapta
Desenul 12.3

De ce viespea îşi depune oul pe frunza de stejar, producând această gogoaşă de ristic, unde oul se poate dezvolta? Singur, el nu s-ar putea dezvolta. Motivul este că frunza plantei are un trup eteric; acesta este adaptat la eterul cosmic şi vine în ajutorul oului de viespe. Oul viespii nu se poate ajuta: iată de ce viespea îl depune într-o parte a plantei al cărui trup eteric se adaptează la eterul cosmic. Astfel viespea încredinţează stejarului substanţa albuminei destinată reproducerii, pentru ca, prin intermediul frunzei de stejar, aceasta să poată fi descompusă şi să primească acţiunea periferiei lumilor; lăsat singur oul de viespe ar pieri, căci el nu poate fi descompus, el este prea compact.

Aceasta ne dă posibilitatea de a vedea cât este de minunată munca naturii. Această muncă o găsim însă şi altundeva în natură: Presupuneţi că animalul nu este numai incapabil să ofere eterului lumilor germenele destinat reproducerii, ci că el nu este în stare să transforme prin el însuşi substanţa necesară în aliment lăuntric, s-o utilizeze pentru propria hrană. Este tocmai exemplul albinelor [ Nota 29 ]. Albina nu poate mânca totul. Ea nu poate ingera decât ceea ce-i este rezervat de către plantă. Dar atunci se întâmplă ceva foarte interesant. Albina zboară spre plantă, caută sucul melifer, îl ia, îl elaborează în ea însăşi şi-l prelucrează pentru a-l depune – ceea ce noi admirăm atâta la albine – în acel ansamblu de căsuţe-faguri care se află în stup. Să considerăm aceste două procese remarcabile: albina care se aşează pe floare, îi aspiră sucul, apoi intră în stup unde, în comun cu celelalte albine, construieşte acele alveole de ceară pe care le va umple cu miere. Ce se întâmplă aici? Priviţi forma acestor alveole. Ele sunt formate în acest fel (vezi desenul 12.4): iată una, a doua alături ş.a.m.d. Acestea sunt mici celule; intervalele care le separă sunt pline; ele sunt formate puţin altfel decât cristalele de cuarţ, cristalele de siliciu. Când mergeţi la munte şi găsiţi cristale de cuarţ, puteţi să le desenaţi în acelaşi fel. Forma lor este puţin neregulată, dar desenul este asemănător cu cel al celulelor de albină plasate unele lângă altele, doar că celulele sunt făcute din ceară, iar cele de cuarţ, din acid silicic.

desen 12.4
Tabla 12
Desenul 12.4

Dacă se aprofundează lucrurile, se descoperă că sub influenţa eterului general, astralul, la un anumit moment al evoluţiei pământeşti, a format cu ajutorul acidului silicic cristalele de cuarţ din munţi. Vedeţi aici forţe eterice şi astrale care vin din jurul Pământului şi care alcătuiesc cristalele de cuarţ în silice. Peste tot în munţi găsiţi aceste minunate cristale hexagonale; ceea ce este acolo alcătuit din cuarţ, se regăseşte ca negativ, ca gol în fagurii stupului de albine. Albina ia de la floare forţele care au fost aduse Pământului pentru a forma cristalele de cuarţ: ea le extrage de la floare, şi cu propriul său corp construieşte reproducerile acestor cristale de cuarţ. Între albină şi floare se întâmplă ceva asemănător cu ceea ce s-a petrecut altădată în macrocosmos.

Menţionez aceste lucruri pentru ca dumneavoastră să vedeţi cât este de necesar să nu vă mulţumiţi cu aceste jalnice abstracţiuni care sunt termenii de carbon, azot, oxigen ş.a.m.d.; şi cât este de necesar să pătrundem minunatele procese ale creaţiei formelor şi circumstanţele cele mai intime ale fenomenelor naturii. Acestea se aflau cândva în mod instinctiv la baza cunoaşterii, dar ele s-au pierdut în cursul evoluţiei istorice a omenirii, cam prin secolul XV. Noi trebuie să recucerim, să redescoperim corespondenţele intime care există între procesele naturale şi om. Numai când le vom regăsi ne vom putea face o idee justă despre boală şi sănătate. Studiul remediilor va rămâne empiric atâta timp cât nu vom găsi corelaţiile exacte.

Perioada din secolul XV până în zilele noastre a fost un fel de perioadă nerodnică în evoluţia spiritului omenesc. Ea a apăsat asupra omenirii, căci, în timpul ei, omul care observa mineralele, plantele, animalele şi pe el însuşi, în realitate n-a învăţat nimic, a fost absolut desprins de lume. Şi finalmente el a intrat în acest haos în care trăieşte astăzi în faţa Universului. El nu ştie dacă mai are vreo legătură oarecare cu acest Univers. În vremea în care el cunoştea încă această legătură, omul ştia că în fiecare procreaţie se exprima întregul macrocosmos, că în germene sau în sămânţa destinată reproducerii apare o copie a întregului Cosmos. El ştia că în exterior era marea lume, dar că în cel mai mic germene se afla rezultatul activităţii forţelor marii lumi, radiind de peste tot.

În om acţionează în primul rând forţele care vin din centrul Pământului. Ele acţionează în toate organele umane. Dar împotriva lor acţionează peste tot forţele care vin de peste tot, şi care sunt forţele eterice. Gândiţi-vă la ficat, la plămâni; dumneavoastră nu le veţi înţelege decât atunci când ştiţi că în ele colaborează forţele care vin din centrul Pământului şi cele care vin din ansamblul Universului. Anumite organe sunt pătrunse şi de puterile trupului astral şi de organizaţia-Eu, în timp ce altele sunt mai puţin pătrunse de acestea; iar când omul doarme, nu are în el nici trupul astral, nici organizaţia-Eu a sa. Să presupunem un organ oarecare: plămânul de exemplu (vezi desenul 12.1; roşu la dreapta). Se poate întâmpla ca forţele care vin din tot Universul (vezi săgeţile) să acţioneze prea puternic asupra plămânului omenesc. Ele vor îmbolnăvi plămânul, deoarece trebuie să se stabilească un echilibru între forţele care acţionează din centrul Pământului şi cele care vin de la periferie. Dacă reuşiţi să găsiţi substanţele minerale care vor face contrabalansarea la forţele eterice a căror acţiune este prea puternică asupra plămânului, veţi avea remediul care va elimina surplusul acestor forţe. Se poate produce de asemenea contrariul: forţele eterice pot deveni prea slabe, iar forţele fizice care acţionează de la centrul Pământului, prea puternice. Dumneavoastră puteţi căuta de această dată în regnul vegetal înconjurător ceea ce poate întări acţiunea forţelor eterice prin intermediul unui organ, şi aveţi remediul corespunzător.

Numai prin observarea trupului fizic este imposibil de găsit chiar şi cel mai mic remediu, căci nimic în trupul fizic nu ne poate informa asupra constituţiei sale. Căci aşa-numitul proces normal care se desfăşoară în el,este un proces natural; dar şi boala este un proces natural. Dacă aveţi un ficat normal, în el se desfăşoară procese naturale; dar dacă aveţi un ficat în care se dezvoltă o tumoare, acolo au loc de asemenea procese naturale. În trupul fizic nu vom sesiza niciodată diferenţa: se poate numai constata faptul că într-un caz se vede altceva decât într-altul; dar cauza nu se cunoaşte. Dacă aveţi o tumoare la ficat, dumneavoastră nu veţi găsi cauza formării acesteia decât dacă ştiţi că, într-un asemenea caz, trupul astral este cel care cuprinde mai puternic ficatul decât ar trebui. Dumneavoastră trebuie atunci să slăbiţi această pătrundere a trupului astral. Nu există deci nici o posibilitate de a spune lucruri exacte asupra sănătăţii şi bolii, dacă nu ne ridicăm deasupra trupului fizic până în mădularele superioare ale naturii omeneşti; iar o ştiinţă a remediilor nu va exista cu adevărat decât în momentul când ne vom ridica deasupra trupului fizic, căci în acesta nu se poate găsi natura bolii.

De astă dată nu intenţionez să vă expun lucrurile decât din punct de vedere istoric. Dar trebuie ştiut că pe măsură ce s-a pierdut ştiinţa care fusese transmisă din timpurile vechi, orice cunoaştere a fiinţei omeneşti a dispărut cu totul. Ne aflăm astăzi în faţa necesităţii de a o regăsi, şi noi o vom putea dobândi numai dacă vom sesiza relaţiile care unesc fiinţa omenească cu natura exterioară.

Să pornim acum de la organizaţia-Eu a omului. Dacă dobândim prin cunoaşterea imaginativă a ştiinţei iniţiatice o concepţie despre organizaţia-Eu, ne putem întreba cu ce este ea în relaţie în mod deosebit în organismul omenesc. Ea este în relaţie, în mod mai deosebit cu ceea ce este mineral în om. Iată de ce când dumneavoastră ingeraţi ceva mineral, cu adevărat mineral, de exemplu puneţi puţină sare pe limbă, organizaţia-Eu este cea care abordează acest mineral; sarea este împinsă mai departe, ajunge în stomac; organizaţia-Eu o însoţeşte, deşi sarea este în stomac; organizaţia-Eu se menţine foarte aproape de ea; sarea merge mai departe, suferă evident transformări, traversează intestinul, merge mai departe... dar niciodată sarea din organism nu va fi abandonată de organizaţia-Eu a dumneavoastră. Organizaţia-Eu şi sarea care pătrunde în om se comportă ca nişte lucruri care îşi aparţin unul altuia.

Vedeţi dumneavoastră, nu este tot aşa când mâncaţi un ou-ochi, de exemplu, care este mai ales în raport cu albumina. Organizaţia-Eu nu se interesează decât puţin de el, anume atunci când substanţa oului este pe limbă. Apoi trupul astral este cel care se ocupă de ou, mai puţin când acesta a ajuns în stomac. Apoi merge mai departe: atunci trupul eteric acţionează intens, apoi trupul fizic. Acestea descompun în dumneavoastră substanţa albumină pe care aţi absorbit-o cu oul în organism. Şi acum, oul-ochi este în întregime mineralizat în dumneavoastră; el este descompus, lui îi este retrasă toată viaţa. El este descompus în intestin, unde această substanţă albumină primită din exterior încetează să mai fie albumină şi devine în întregime mineral. De aici, ea este din nou preluată de organizaţia-Eu, unde este primită fiindcă este mineralizată.

Putem deci spune că organizaţia-Eu nu se ocupă decât de minerale, dar prin această acţiune a organizaţiei-Eu fiecare mineral devine în organism altceva decât este în exterior. Nici o substanţă nu poate rămâne în organismul omenesc ceea ce este în exterior. Iată de ce organizaţia-Eu trebuie să acţioneze într-un fel atât de radical. Nu numai substanţe ca sarea de bucătărie sau altele sunt sesizate de organizaţia-Eu şi transformate în altceva decât sunt ele în exterior, ci şi căldura exterioară în care se află omul nu poate pătrunde ca atare în el. Dumneavoastră nu o puteţi lăsa să pătrundă nici măcar în vârful degetului. Căldura nu trebuie să acţioneze asupra dumneavoastră decât ca senzaţie, iar cea pe care o aveţi în lăuntru trebuie să o produceţi dumneavoastră înşivă. În momentul în care deveniţi asemeni unui simplu obiect, când nu mai creaţi căldura sau frigul din dumneavoastră, când undeva în dumneavoastră căldura creşte ca într-un obiect exterior oarecare, cădeţi bolnav prin acţiunea acestei călduri exterioare; nu a substanţei, ci a căldurii exterioare. Presupuneţi că aici este un prosop sau un burete de baie, şi de asemenea o sobă; căldura emisă de sobă se comunică prosopului şi buretelui, care nu fac decât să păstreze această căldură. Când ajunge la pielea dumneavoastră, această căldură a sobei trebuie să se oprească. Dacă se exercită stimulul, trebuie să se producă o reacţie: căldura dumneavoastră internă trebuie să fie creată din interior. Răcelile apar din faptul că nu ne expunem doar stimulului pentru a ne crea propria noastră căldură internă, ci lăsăm frigul exterior să pătrundă în noi sub piele, în sensul că nu ne încadrăm ca om pe deplin activ în lume, nu reacţionăm prin propriile noastre impulsuri, ci ne dăruim ca un obiect acţiunii lumii exterioare. Aceasta este esenţa organizaţiei-Eu, faptul că ea pune stăpânire pe mineral pe care îl modifică în întregime, şi face din el ceva cu totul diferit.

Numai când murim, mineralul redevine mineral al naturii exterioare; dar atâta timp cât trăim, cât mineralul se află în noi, în lăuntrul pielii noastre, organizaţia-Eu îl transformă continuu. Vegetalul pe care îl absorbim este conţinuu transformat de organizaţia astrală, de trupul astral. Putem deci spune că organizaţia-Eu a omului transformă mineralul în mod radical, nu numai mineralul în stare solidă, ci şi pe cele în stare lichidă, gazoasă şi de asemenea cele ce sunt de natură calorică. Se poate spune, desigur, la modul grosier: iată apă, eu o beau, acum apa este în interiorul meu. Dar în momentul în care organismul absoarbe apa, sub acţiunea organizaţiei-Eu a mea, ceea ce este în mine nu mai este asemănătoare apei exterioare. Aceasta nu redevine apă decât atunci când transpir sau fac din ea apă într-o altă manieră. În lăuntrul pielii mele, apa nu este apă; este un lichid viu.

O infinitate de lucruri ar trebui regândite în acest mod. Eu am putut să vă dau astăzi doar câteva indicaţii, dar reflectaţi la faptul că albumina trebuie să fie descompusă pentru a ajunge sub acţiunea întregului macrocosmos, că apa pe care o bem este în interior un lichid viu, o apă pătrunsă de organizaţia-Eu, şi nu o apă anorganică, că îndată ce un obiect din exterior – să zicem varză – este în interiorul dumneavoastră, trupul astral îl preia în sine imediat şi îl transformă în cu totul altceva. Noi ajungem aici la observarea unor procese extraordinar de importante, ajungând până la concepţia că în metabolismul nostru avem procese care diferă doar cu un grad de procesele metabolice din creier, de exemplu, care formează sistemul nervos. Despre acest lucru voi vorbi mâine, pentru ca să ajung la diferenţa radicală ce separă omenirea secolului XII după Iisus Christos de cea a secolului XX, şi pentru a ne convinge de necesitatea noilor impulsuri, dacă vrem să vedem progresând înţelegerea despre sănătate şi boală şi, în general, a întregii fiinţe omeneşti. Deci, pe mâine.