Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

MISTERII. EVOLUŢIE ŞI CUNOAŞTERE

GA 233

CONFERINŢA a VIII-a

INCENDIUL DE LA EFES ŞI INCENDIUL DE LA GOETHEANUM

Dornach, 31 decembrie 1923

Ne aflăm astăzi sub semnul unei dureroase amintiri, şi am vrea să expunem conţinutul acestei conferinţe sub semnul acestei comemorări. Cei care erau prezenţi la conferinţa pe care am putut-o ţine acum un an [ Nota 30 ] în vechiul nostru edificiu îşi vor reaminti cum am procedat, cum de la descrierea circumstanţelor pământeşti naturale am urcat până la lumile spirituale şi la revelaţiile înscrise de aceste lumi spirituale în stele; cum apoi s-a oferit posibilitatea de a lega fiinţa întreagă, inima omenească, sufletul omenesc, spiritul uman de ceea ce se putea găsi pe calea care merge de la Pământ nu numai spre întinderile înstelate, dar şi spre ceea ce, datorită stelelor, formează o scriere cosmică. Ultimele cuvinte pe care le-am putut scrie pe tablă în acea sală, care curând apoi ne-a fost răpită, erau destinate ridicării sufletului în înălţimile spirituale. Şi astfel, Goetheanumul nostru a fost în acea seară imediat unit cu această lume spirituală, căreia trebuia să-i fie consacrat cu toată fiinţa sa spirituală. Permiteţi-mi acum să vă vorbesc mai întâi ca în continuarea conferinţei pe care am ţinut-o acum un an.

Când se vorbea în epoca în care a avut loc incendiul din Efes despre misterii, toţi cei care în sufletul lor înţelegeau puţin natura misteriilor, spuneau aproximativ aceasta: Cunoaşterea omenească, înţelepciunea omenească are un lăcaş, un lăcaş secret în misterii. Şi când, în acele timpuri de demult, între conducătorii spirituali ai lumii se vorbea despre misterii, deci când în lumile suprasensibile se vorbea despre misterii – eu mă pot servi de aceste expresii, deşi ele nu desemnează decât în mod figurat maniera în care în lumile suprasensibile erau gândite lucrurile de aici de jos şi cum se acţiona în lumea sensibilă –, când deci în lumile suprasensibile se vorbea despre misterii, aceste cuvinte răsunau cam aşa: În misterii sunt locuri unde noi, zeii, putem găsi oamenii care ne pot înţelege prin jertfă. Căci, de fapt, era conştienţa generală a lumii vechi, extinsă în întreaga lume veche, că în lăcaşurile misteriale se întâlneau zeii cu oamenii, şi că tot ceea ce poartă şi susţine lumea asta depinde de ceea ce se desfăşoară în misterii între zei şi între oameni.

Există însă un cuvânt, care ne-a fost transmis şi de tradiţia istorică externă, care din această tradiţie istorică poate vorbi în mod emoţionant inimilor oamenilor, dar care vorbeşte extrem de emoţionant mai ales atunci când vedem că ia naştere în cursul unor evenimente deosebite, înscrise în istoria omenirii cu litere de aur, care însă sunt vizibile doar în spirit, pentru o clipă. Şi vă spun că acea vorbă poate fi văzută mereu când ne îndreptăm privirea spirituală spre fapta lui Herostrat, incendierea Templului din Efes. În flăcările acelui incendiu se poate găsi vechiul cuvânt: gelozia Zeilor.

Eu cred, în orice caz, că printre numeroasele expresii pe care ni le-au transmis epocile vechi şi care se pot vedea, în maniera pe care tocmai v-am expus-o în viaţa din vechile timpuri, în această lume fizică în care suntem noi, aceasta este una dintre cele mai cumplite: Gelozia zeilor. Altădată, prin cuvântul zeu se desemnau întotdeauna entităţile suprasensibile pentru care nu era niciodată necesar să apară pe Pământ într-un trup fizic; şi se distingeau, în aceste vechi timpuri, grupele de zei cele mai diverse. În mod sigur, entităţile spiritual-divine legate de omenire, care au conceput-o şi pe care au purtat-o de-a lungul vremurilor, aceste entităţi spiritual-divine pe care le presimţim în spatele splendorii naturii exterioare şi în cele mai mici manifestări ale sale, pe care le presimţim în ceea ce trăieşte în noi, aceste entităţi spiritual-divine nu pot deveni geloase. Dar, cu toate acestea, ceea ce se desemna în epocile vechi prin gelozia zeilor era ceva foarte real. Dacă urmărim perioada în care neamul omenesc s-a dezvoltat până la Misteriile din Efes, găsim evident că individualităţile omeneşti cele mai avansate primiseră în ele ceea ce zeii le dăruiseră în misterii. Căci este cu totul just să spui: între oamenii buni şi zeii buni exista o relaţie strânsă care se adâncea tot mai mult în misterii; astfel încât în sufletul altor entităţi divine, luciferic-ahrimanice, a apărut gelozia pentru faptul că omul se apropia din ce în ce mai mult de divinităţile bune. Şi gelozia zeilor s-a ridicat împotriva oamenilor. Istoria nu încetează de a ne repeta că în timpurile vechi, când un om care se străduia înspre spirit cădea pradă unui destin tragic, se considera că acest destin tragic se datorează geloziei zeilor.

Grecii ştiau că această gelozie a zeilor există, şi că o mare parte a evoluţiei exterioare omeneşti depindea de această gelozie a zeilor, începând de la incendiul din Efes, a devenit evident că niciun progres în evoluţia spirituală a omenirii nu este posibil decât dacă oamenii sunt conştienţi că există zei, adică entităţi suprasensibile care sunt geloase pe progresul oamenilor. Aceasta dă întregii istorii care a urmat după incendiul din Efes – aş putea spune chiar începând cu naşterea lui Alexandru – un colorit deosebit. Şi pentru înţelegerea exactă a Misteriului de pe Golgotha trebuie avut de asemenea în vedere că privirea se cufundă într-o lume care este plină de gelozia anumitor entităţi divine. Da, în Grecia, începând cu epoca de după războaiele persane, atmosfera sufletească era deja invadată de efectele acestei gelozii a zeilor. Şi ceea ce a fost înfăptuit în epoca macedoneană a trebuit să fie realizat cu deplina conştienţă a faptului că gelozia zeilor stăpânea deasupra suprafeţei Pământului, până în atmosfera spirituală. Dar acest lucru a fost îndeplinit cu mult curaj, în mod îndrăzneţ, în ciuda neînţelegerii dintre zei şi oameni.

Şi în această atmosferă plină de gelozia zeilor a coborât acel zeu capabil de cea mai mare iubire care poate exista în lume. Nu putem vedea Misteriul de pe Golgotha într-o lumină justă decât atunci când la toate acestea se adaugă imaginea norilor care acopereau vechea lume: în Helada, Macedonia, Asia Mică, Africa de Nord, Europa de Sud, nori care sunt expresia geloziei zeilor. Şi radiind o căldură minunată, străluceşte, în această atmosferă grea de nori, iubirea care izvorăşte din Misteriul de pe Golgotha.

Ceea ce în acea epocă era – dacă mă pot exprima astfel – o problemă între zei şi oameni, trebuie să treacă astăzi, în epoca libertăţii omeneşti, jos, în viaţa fizică a oamenilor. Şi putem descrie modul în care se desfăşoară. În timpurile vechi, când oamenii se gândeau la misterii, spuneau pe Pământ: Cunoaşterea omenească, înţelepciunea omenească îşi găseşte un lăcaş în misterii. Când zeii vorbeau despre asta, spuneau: Când coborâm în misterii, noi găsim acolo jertfa oamenilor, şi noi suntem înţeleşi de oamenii care jertfesc.

În fond, incendiul din Efes marchează începutul acelei epoci în care misteriile, sub forma lor veche, dispar. Eu am povestit cum ele s-au menţinut ici şi colo, într-o manieră grandioasă, de exemplu în Misteriile din Hibernia, unde într-o ceremonie cultică a fost celebrat Misteriul de pe Golgotha chiar în momentul în care el se petrecea în mod fizic în Palestina. Nu se cunoştea printr-un mijloc fizic, ci numai printr-o comunicare spirituală între Palestina şi Hibernia. Totuşi, în lumea fizică misteriile s-au şters din ce în ce mai mult. Lăcaşurile exterioare care erau locurile de întâlnire între zei şi oameni şi-au pierdut din ce în ce mai mult importanţa, ele o pierduseră aproape în întregime în secolele XIII-XIV după Christos. Căci cel care voia să afle drumul spre Sfântul Graal, de exemplu, trebuia să înţeleagă că are de parcurs o cale spirituală. În epoca veche, dinaintea incendiului din Efes, se parcurgeau căi fizice, în Evul Mediu trebuia urmată calea spirituală.

Trebuia parcursă în special o cale spirituală, cu începere din secolele XIII-XIV, dar mai ales începând din secolul XV, pentru a obţine o adevărată cunoaştere rosicruciană. Căci templele rosicrucienilor erau adânc ascunse pentru trăirea fizică exterioară. Mulţi adevăraţi rosicrucieni aveau acces la temple, dar nici un ochi fizic omenesc nu le putea descoperi. Au fost totuşi oameni care veneau la aceşti vechi rosicrucieni, eremiţi ai cunoaşterii şi ai sfintei activităţi omeneşti. Îi puteau găsi cei care în blândeţea luminoasă a privirii percepeau limbajul zeilor. Nu spun nimic inexact. Aceasta nu este o imagine, ci o realitate absolută pentru epoca despre care vorbesc. Un maestru rosicrucian era găsit atunci când discipolul dobândise facultatea de a percepe, în blândeţea luminoasă a privirii, limbajul ceresc. Numai atunci, în ambianţa cea mai modestă, în raporturile omeneşti cele mai modeste din secolele XIV-XV în Europa Centrală, se găseau aceste personalităţi remarcabile, pline lăuntric de divinitate, legate lăuntric de templele spirituale care existau, dar la care accesul era la fel de dificil ca şi cel descris pentru Sfântul Graal din legenda binecunoscută.

Dacă privim asupra a ceea ce se desfăşura între unul dintre aceşti maeştri rosicrucieni şi discipolul său, vom putea asculta o conversaţie care şi în timpurile mai noi reprezintă înţelepciunea divină pe Pământ. Învăţăturile erau absolut concrete. Un maestru rosicrucian era găsit în singurătatea sa de un discipol care ardea de dorinţa de a-l găsi. Şi discipolul privea în ochii luminoşi şi blânzi din care vorbeau zeii, şi el primea cu modestie învăţătura următoare:

Observă, fiul meu, propria ta entitate. Tu porţi acest corp pe care îl văd ochii tăi fizici. Centrul Pământului trimite în acest corp forţele care-l fac vizibil. Acesta este trupul tău fizic. Dar priveşte ceea ce te înconjoară pe Pământ. Vezi pietrele: ele pot exista pentru sine pe Pământ, Pământul este locuinţa lor; după ce şi-au primit forma, forţele Pământului le-o menţine. Iată cristalul: el îşi poartă forma în sine şi menţine această formă a entităţii sale, datorită Pământului. Trupul tău fizic nu poate face acest lucru. Când sufletul tău îl părăseşte, pământul îl distruge până ajunge praf. Pământul nu are nici o putere asupra trupului tău fizic. El are puterea de a forma şi menţine cristalele transparente, cu forme minunate; dar el nu are puterea de a păstra forma trupului tău fizic, el trebuie să-l reducă la praf. Nici trupul tău fizic nu este de pe Pământ. Trupul tău fizic vine dintr-o înaltă esenţă spirituală. Forma sa aparţine Serafimilor, Heruvimilor şi Tronurilor, adică modelul trupului tău fizic. Acest trup fizic nu aparţine Pământului, ci Puterilor spirituale celor mai înalte pe care le poţi atinge. Pământul îl poate distruge, dar niciodată nu-l poate clădi.

Şi în interiorul trupului tău fizic se află trupul tău eteric. Va veni ziua în care trupul tău fizic va fi primit de Pământ, care-l va distruge, şi trupul tău eteric se va împrăştia atunci în întinderile Cosmosului. Întinderile Cosmosului pot dizolva acest trup eteric, dar nu-l pot edifica. Numai ierarhiile divin-spirituale Dynamis, Exusiai, Kyriotetes îl pot clădi. Lor le datorezi tu trupul tău eteric. Tu uneşti în trupul tău fizic materia fizică a Pământului. Dar ceea ce este în tine transformă materia pământească în aşa fel că totul în el devine diferit de ceea ce este fizic în jurul trupului tău. Trupul tău eteric pune în mişcare tot ceea ce, în tine, este fluiditate, tot ceea ce este apă. Aceste seve, aceste umori care circulă astfel, se află sub influenţa trupului eteric. Cât priveşte sângele tău: Exusiaii, Dynamis, Kyriotetes sunt spiritele care fac să circule acest sânge prin arterele tale. Tu nu eşti om decât prin corpul tău fizic. În trupul tău eteric eşti animal, dar un animal spiritualizat de ierarhia a doua.

Ceea ce vă rezum eu aici, evident în câteva cuvinte, era obiectul unui învăţământ lung din partea acestui maestru în a cărui privire blândă discipolul percepea limbajul Cerului. Apoi discipolul era învăţat despre cel de-al treilea element al entităţii omeneşti, cel pe care noi îl numim trupul astral. I se arăta cu claritate că în trupul astral se află principiul respiraţiei din organismul omenesc, că el conţine toate impulsurile pentru ceea ce pulsează ca aer în organismul omenesc. Dar deşi multă vreme după trecerea omului prin poarta morţii pământescul se străduieşte să-şi prelungească agitaţia în elementul aeric, iar prin clarvedere se percepe ani de-a rândul în atmosfera Pământului zgomotul făcut de trupurile astrale ale defuncţilor, Pământul şi ceea ce-l înconjoară nu pot face nimic altceva faţă de impulsurile trupului astral decât să le stingă. Căci ele pot fi formate numai de entităţile ierarhiei a treia, Arhaii, Arhanghelii şi Îngerii.

Maestrul vorbea astfel, şi ceea ce spunea el pătrundea adânc în inima discipolului: Prin trupul tău fizic, în măsura în care iei în tine regnul mineral, în care îl modifici şi îl reprelucrezi, tu aparţii Serafimilor, Heruvimilor şi Tronurilor. În măsura în care eşti un trup eteric, eşti în eteric asemănător animalului, dar tu aparţii spiritelor celei de-a doua ierarhii, Kyriotetes, Dynamis, Exusiai; în măsura în care te manifeşti în elementul fluid, tu nu aparţii Pământului, ci acestei ierarhii. Şi când tu stăpâneşti în elementul aer, nu aparţii Pământului, ci ierarhiei îngerilor, Arhailor şi Arhanghelilor.

Şi după ce discipolul asimilase această iniţiere în mod suficient, el nu se mai simţea ca aparţinând Pământului. El simţea, ca să spun aşa, cum din trupurile sale fizic, eteric şi astral ies puteri care îl leagă prin lumea minerală de prima ierarhie, prin apa pământească de ierarhia a doua, prin atmosfera de cea de-a treia ierarhie, şi simţea în mod clar că trăia pe Pământ în mod exclusiv datorită elementului căldură, pe care îl purta în el. Astfel, discipolul rosicrucian resimţea căldura pe care o purta în el, căldura fizică pe care o purta în el, ca element esenţial pământesc uman; şi el simţea căldura sufletului, căldura spiritului, înrudindu-se tot mai mult cu această căldură fizică. Şi în timp ce mai târziu omul a nesocotit din ce în ce mai mult legătura elementului său fizic, a elementului său eteric, a elementului său astral cu lumea divină prin elementele solid, lichid şi gazos, discipolul rosicrucian cunoştea şi ştia perfect că elementul pământesc omenesc real este căldura. Din momentul în care îi era revelată această taină a legăturii elementului căldură cu omul pământesc, el ştia cum să-şi lege natura omenească de spiritual.

Se întâmpla adesea ca în faţa intrării acestor locuinţe modeste unde trăiau aceşti maeştri rosicrucieni, într-o manieră neprevăzută care surprindea, atenţia discipolilor să fie trezită – a unuia într-un fel, a altuia în alt fel, aparent era ceva datorat hazardului – în aşa fel încât gândeau: Tu trebuie să cauţi cum se poate lega spiritul tău de spiritul cosmic. Şi după ce discipolul primise această învăţătură, atunci, iubiţii mei prieteni, el putea spune maestrului său: Acum plec cu cea mai mare consolare care-mi poate fi dată pe Pământ, căci, arătându-mi că omul pământesc are într-adevăr în căldură elementul său propriu, tu mi-ai dat posibilitatea să mă leg din nou cu trupul fizic de sufletesc şi spiritual. Eu nu-mi pot pune sufletul în oasele mineralizate, în sângele fluid sau în respiraţia aerului, ci în elementul căldură.

Cu o pace imensă plecau de la maestrul lor cei care primiseră o astfel de învăţătură. Şi din pacea chipului lor, care exprima rodul acestei mari consolări, din pacea chipului se contura treptat acea privire blândă prin care se putea exprima Dumnezeu. Deci până în prima treime a secolului XV exista un învăţământ cu totul ascuns, tainic, care, dincolo de evenimentele despre care vorbeşte istoria, se adresa sufletului. Şi acesta a fost un învăţământ care cuprindea omul întreg, care lega sufletul uman de sfera spiritual-cosmică, eliberându-l în esenţa sa.

Această atmosferă spirituală a dispărut în cursul ultimelor secole. Civilizaţia noastră nu a mai păstrat-o, şi o civilizaţie exterioară, lipsită de Dumnezeu, s-a răspândit în locurile care au văzut odinioară ceea ce tocmai v-am descris. Numai amintirea poate regăsi astăzi direct din spirit şi lumină astrală multe scene asemănătoare acesteia. Noi sesizăm de fapt dispoziţia noastră de bază, când privirea ni se întoarce înapoi spre aceste timpuri atât de des denumite ca obscure, şi revine după aceea în epoca noastră. Dar deoarece începând din ultima treime a secolului XIX omului îi pot fi date revelaţii, această privire trezeşte în inimă profunda dorinţă de a vorbi din nou oamenilor despre spiritualitate. Şi aceasta nu se lasă exprimată numai în cuvinte abstracte, ea necesită anumite simboluri, mijloace de expresie pentru a vorbi în mod cuprinzător. Era necesar de găsit un limbaj pentru aceste entităţi spirituale care trebuiau să vorbească omenirii moderne, şi formele Goetheanumului nostru, incendiat acum un an, erau acest limbaj. Într-adevăr, aceste forme [ Nota 31 ] completau ceea ce era exprimat în idei, în conferinţe; şi prin aceasta, într-un anumit fel, Goetheanumul nostru putea reaminti într-o formă nouă ceea ce existase altădată.

Iubiţii mei prieteni, când iniţiatul intra în Templul din Efes, privirea îi era condusă asupra acelei statui despre care v-am vorbit zilele acestea, acea statuie care în limbajul inimii îi spunea literalmente aceste cuvinte: Uneşte-te cu eterul cosmic şi vei privi cele pământeşti din înălţimile etericului. Mulţi discipoli din Efes au contemplat astfel cele pământeşti din înălţimile eterului, şi un anumit grup de zei au devenit geloşi. Dar şi în faţa acestei gelozii a zeilor, cu secole înaintea Misteriului de pe Golgotha, oameni plini de curaj au găsit totuşi posibilitatea de a continua, deşi într-un mod atenuat – dar aceasta nu putea continua să acţioneze decât astfel –, ceea ce acţionase începând de la străvechea origine sacră a evoluţiei omeneşti până la incendiul din Efes. Şi dacă Goetheanumul nostru ar fi fost în întregime terminat, încă de la intrarea situată la vest, privirea ar fi căzut de asemenea pe acea statuie, prin care omul ar fi aflat chemarea de a se şti pe sine o fiinţă cosmică într-un echilibru lăuntric, lăuntric purtată de Dumnezeu, aflată între puterile luciferice şi ahrimanice. Iar formele coloanelor, formele arhitravelor vorbeau un limbaj, un limbaj care era continuarea a ceea ce se exprima în conferinţe, în idei spirituale, după cum erau interpretate vorbirile. Cuvintele răsunau de-a lungul formelor sculptate, configurate plastic; şi, sus, scenele pictate pe cupolă retrasau evoluţia omenească aşa cum era ea dată privirii spirituale. În acest Goetheanum exista, pentru cel care putea resimţi, o amintire a Templului din Efes.

Dar această amintire a devenit extrem de dureroasă când, într-o manieră foarte puţin diferită, chiar în momentul evoluţiei în care Goetheanumul ar fi trebuit să-şi împlinească misiunea prin el însuşi, să devină suportul unei noi vieţi spirituale, tocmai în acest moment torţa incendiară a fost aruncată în acest Goetheanum.

Da, iubiţii mei prieteni, durerea noastră a fost adâncă, durerea noastră a fost indescriptibilă. Dar am luat hotărârea de a nu ne lăsa împiedicaţi de cel mai trist, cel mai tragic dintre evenimentele ce ni se putea întâmpla, şi să continuăm munca noastră pentru lumea spirituală. Căci în lăuntrul inimii ne puteam spune: Privind flăcările care urcau la Efes, se vedeau înscriindu-se acolo gelozia zeilor într-o epocă în care oamenii, încă neliberi, trebuiau să asculte de voinţa – bună sau rea – a zeilor.

În epoca noastră, oamenii sunt organizaţi în vederea libertăţii. Acum un an, în noaptea Sfântului Silvestru, noi priveam flăcările devoratoare. Focul urca spre cer. Flăcări de un albastru închis sau galben-roşiatic se desprindeau din marea de foc, provenind din instrumentele metalice aflate în Goetheanum. O gigantică mare de foc cu nuanţe multiple, şi în aceste linii colorate, vorbind durerii sufletului, trebuia citit: gelozia oamenilor.

Astfel se leagă ceea ce vorbeşte în evoluţia omenească de la o epocă la alta, chiar din cea mai mare nefericire. Un fir leagă cuvântul care exprimă cea mai mare nefericire din timpul în care omul încă neliber – dar care trebuia să se elibereze de nelibertate – se întorcea spre zei, un fir de evoluţie spirituală leagă această nefericire în care în flăcări se înscria: gelozia zeilor, cu nefericirea noastră, în această epocă în care omul trebuia să găsească în el însuşi puterea libertăţii, şi în care, în flăcări, se înscria: gelozia oamenilor. La Efes, statuia zeiţei, aici, în Goetheanum, statuia omului, statuia Reprezentantului Omenirii, a lui Christos Iisus care trebuia – identificându-ne cu el cu toată umilinţa – să ne conducă la cunoaşterea pe care altădată, într-un fel în care omenirea nu l-ar mai înţelege astăzi, discipolii din Efes o primeau de la statuia lui Arthemis.

Durerea nu este mai puţin mare când privim în lumina istorică ceea ce ne-a adus anul trecut seara de Sfântul Silvestru. Atunci când eu îmi ţineam conferinţa ultima dată de pe acel podium ridicat în acord cu edificiul întreg, a trebuit să dirijez privirea auditorilor de atunci, privirea sufletului, dinspre acest domeniu pământesc spre domeniul stelelor care exprimă voinţa şi înţelepciunea, lumina cosmosului spiritual. Şi ştiu că atunci multe spirite care în Evul Mediu îşi instruiseră discipolii aşa cum v-am descris, se aflau aproape de noi. Iar la o oră după ce a fost pronunţat ultimul cuvânt, am fost rechemat fiindcă Goetheanumul ardea; şi ne-am petrecut toată noaptea Sfântului Silvestru la incendiul Goetheanumului.

Este suficient să pronunţăm aceste cuvinte pentru ca ceva de negrăit să se trezească în inimile noastre, în toate sufletele noastre. Dar de fiecare dată când ceva sacru a fost răpit astfel omenirii, au existat întotdeauna persoane care după dispariţia fizică au făcut legământ să continue să muncească în spiritul în care fusese consacrat obiectul dispărut. Şi fiindcă suntem reuniţi la data aniversară a nefericirii noastre, ne putem gândi că sufletele noastre vor avea dispoziţia care trebuie dacă facem legământ să ducem în spirit, spre progresul omenirii, ceea ce a fost edificat într-o formă fizică, într-o imagine fizică, într-o creaţie fizică, ceea ce a fost smuls privirii fizice de un nou Herostrat. Durerea noastră rămâne legată de vechiul Goetheanum. Dar noi nu vom fi demni de toate cele pe care ni le-am impus prin construirea acestui Goetheanum decât dacă formulăm astăzi legământul, fiecare în faţa a ceea ce poartă el ca instanţă în sufletul său, să rămână fidel impulsurilor spirituale care au primit forma lor exterioară în acest Goetheanum! Acest Goetheanum a putut să ne fie luat. Spiritul Goetheanumului nu ne poate fi luat, dacă voinţa noastră este onestă şi corectă. Şi el va fi cu atât mai puţin, dacă în acest ceas grav şi solemn, care tocmai ne separă de momentul când acum un an flăcările se ridicau din dragul nostru Goetheanum, dacă în acest moment noi retrezim nu numai durerea noastră, ci şi dacă în această durere facem legământul de a rămâne fideli spiritului căruia i-am consacrat această muncă de zece ani. Dacă acest legământ lăuntric, onest şi just ţâşneşte astăzi din inimile noastre, dacă putem transforma durerea noastră, suferinţa noastră, într-un impuls la acţiune, atunci vom fi schimbat acest trist eveniment în binecuvântare. Durerea nu va fi mai mică, dar ea ne va angaja spre acţiune, spre acţiune în spirit.

Şi aşa, iubiţii mei prieteni, să privim în urmă la cumplitul foc ce ne umple de o tristeţe inexprimabilă. Dar să simţim astăzi în noi consacrând celor mai bune puteri divine prezente în noi înşine, sfânta flacără care în inimile noastre trebuie să lumineze şi să încălzească ceea ce voia să fie Goetheanumul. Aducând această voinţă la valul progresului omenirii, noi repetăm cu mai multă gravitate cuvintele pe care eu le-am pronunţat acum un an pe această vreme. Vă spuneam atunci cam aşa: Astăzi este Sfântul Silvestru, şi trebuie să ne îndreptăm spre un an nou al lumii. Dacă Goetheanumul ar fi încă printre noi, această urare ar putea fi reînnoită în acest moment. El nu mai este printre noi; ea poate fi pronunţată – tocmai fiindcă el nu mai este printre noi în această seară de Sfântul Silvestru – cu o putere sporită. Să purtăm sufletul Goetheanumului în noul an al lumii şi să căutăm să înălţăm în noul Goetheanum o mărturie, un monument comemorativ, demn de cel vechi.

Acestea, iubiţii mei prieteni, să lege inimile noastre de vechiul Goetheanum, pe care a trebuit să-l cedăm elementelor. Dar fie să lege inimile noastre de spiritul, de sufletul Goetheanumului. Şi cu acest legământ care ne angajează în faţa fiinţei noastre celei mai bune, să păşim pur şi simplu într-un an nou, dar să păşim cu forţa noastră de acţiune, cu spiritul pe care îl purtăm în noi, condu-cându-ne sufletul în noul an cosmic.

Dumneavoastră, dragii mei prieteni, m-aţi primit, în amintirea vechiului Goetheanum, cu toţii în picioare, într-un acord comun. Amintirea acestui vechi Goetheanum este vie în dumneavoastră. Să ne înălţăm deci acum, pentru a manifesta legământul pe care îl facem, în numele spiritului Goetheanumului, de a continua munca noastră cu cele mai bune puteri pe care le putem găsi în imaginea fiinţei noastre omeneşti. Da, aşa să fie. Amin.

Şi vrem să respectăm acest legământ, dragii mei prieteni, atât timp cât vom putea, după voinţa care uneşte sufletele noastre omeneşti cu sufletele zeilor, cărora noi vrem să le rămânem fideli în spiritul care ne-a purtat spre această fidelitate într-un moment decisiv al vieţii noastre, când noi am căutat ştiinţa spirituală a Goetheanumului.

Şi să ştim să menţinem această fidelitate.