Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CONSIDERAŢII ESOTERICE ASUPRA LEGĂTURILOR KARMICE
VOLUMUL I

GA 235


CONFERINŢA A DOUĂSPREZECEA

Dornach, 23 martie 1924

Dragii mei prieteni, v-am descris ieri o serie de personalităţi; pentru a face astfel de descrieri şi pentru ca cel puţin faptele exterioare să poată fi verificate, trebuie să alegem nişte personalităţi cunoscute. De aceea, eu am descris o serie de personalităţi cunoscute, ţinând seama tocmai de acele trăsături de caracter care dau cercetătorului spiritual posibilitatea de a găsi puncte de reper pentru studierea corelaţiilor karmice. De data aceasta – în curând vom vorbi despre aceste lucruri în mod amănunţit, în cele mai diferite variante –, am ales nişte personalităţi prin intermediul cărora putem studia o anumită problemă, precis determinată, o problemă care mi s-a prezentat în cadrul Societăţii. Această problemă pe care, cum spuneam, mi-au pus-o nişte persoane din cadrul Societăţii, aş vrea s-o formulez absolut deschis.

Cu diferite ocazii, am arătat – pe bună dreptate, bineînţeles – că în trecut au existat iniţiaţi, nişte iniţiaţi înzestraţi cu o înaltă înţelepciune, care atinseseră un înalt nivel de evoluţie ş.a.m.d.; şi atunci se pune întrebarea: Ei bine, dacă oamenii revin mereu pe Pământ, unde sunt acum, în epoca noastră, aceste personalităţi iniţiaţi? Ele nu se află printre contemporanii noştri, printre cei care, ca să spunem aşa, sunt chemaţi să se reîncarneze în timpul nostru?

Iată de ce am ales nişte exemple prin intermediul cărora putem studia totodată şi această problemă. Vedeţi dumneavoastră, v-am zugrăvit imaginea – în măsura în care avem nevoie de ea la început –, imaginea eroului eliberator al Italiei: Garibaldi, şi eu cred că dacă celor spuse de mine ieri le mai adăugaţi bogăţia de date referitoare la el care pot fi cunoscute, veţi găsi tocmai la această personalitate numeroase trăsături enigmatice, multe lucruri care pun nişte probleme importante, pline de semnificaţii.

Să luăm, de exemplu, cele câteva trăsături menţionate ieri, şi care, pentru moment, ne-au încântat: faptul că el a cunoscut-o pe viitoarea sa tovarăşă de viaţă cu ajutorul unei lunete, faptul că şi-a citit numele pentru prima dată într-un ziar care îi anunţa condamnarea la moarte. Dar la Garibaldi mai există şi altceva frapant: Această tovarăşă de viaţă, pe care a găsit-o în felul descris, şi care i-a fost alături dovedind eroismul despre care v-am vorbit ieri, a rămas alături de el timp de mulţi ani. Aşadar el putuse vedea prin lunetă o persoană deosebită. Mai târziu, ea a murit, iar el s-a recăsătorit, de data aceasta nu cu ajutorul unei lunete, căci un asemenea lucru, chiar şi atunci când eşti Garibaldi, nu-l faci decât o singură dată în viaţă, ci, de data aceasta, în nişte împrejurări absolut conforme cu viaţa burgheză obişnuită. Dar această unire nu a durat decât o zi! Vedeţi aici manifestându-se un al doilea element frapant în relaţiile lui Garibaldi cu condiţiile vieţii burgheze obişnuite din această lume.

Dar mai este şi altceva. Aceste fapte, pe care vi le-am descris aici, îi permit celui care este obişnuit să practice astfel de cercetări oculte să se slujească de ele ca de nişte puncte de reper solide, astfel încât privirea lui, întorcându-se în timp, să poată pătrunde cu adevărat până la viaţa precedentă, sau chiar la mai multe. Mai există totuşi şi altceva care apare înainte de toate ca o problemă importantă.

Vedeţi dumneavoastră, Garibaldi avea de fapt mentalitatea unui republican – ieri am lăsat deja să se întrevadă acest lucru –, mentalitatea unui republican convins. Dar, cu toate acestea, eliberând Italia, el nu a procedat în aşa fel încât să instaureze în Italia o republică, ci o monarhie, cu Victor Emanuel ca rege. Acest lucru are ceva extraordinar de frapant. Când ştim cine era Garibaldi şi vedem acest lucru, atunci aici apare ceva extraordinar de frapant.

Pe de o parte, era Victor Emanuel, care, desigur, nu putea domni decât peste un stat italian liber. Pe de altă parte, mai era şi Mazzini [ Nota 101 ] care şi el era foarte legat de Garibaldi şi era prietenul său, şi care a fost un anumit timp în fruntea unei Republici Italiene ce trebuia să fie instaurată; în ceea ce-l privea, nu avea nimic altceva în vedere decât întemeierea acestei Republici.

Relaţiile karmice ale lui Garibaldi nu se clarifică absolut deloc dacă nu facem o anumită legătură, care este următoarea: În interval de câţiva ani – ştiţi că Garibaldi s-a născut în 1807 la Nisa –, într-un spaţiu de câţiva kilometri pătraţi, am putea spune, vin pe lume patru oameni între care se va manifesta într-un mod foarte clar o legătură de viaţă în cursul ulterior al istoriei Europei. Aşadar Garibaldi s-a născut la începutul secolului al 19-lea la Nisa. La Genova, aşadar, nu departe de acolo, s-a născut Mazzini. Apoi, la Turin, la o mică distanţă, Cavour [ Nota 102 ], iar în casa de Savoya, iarăşi nu prea departe, s-a născut Victor Emanuel. Atât prin viaţă cât şi prin locul lor de naştere, ei sunt apropiaţi unul de altul. Şi aceştia sunt cei patru oameni care – deşi cu mentalităţi care nu vor concorda întotdeauna, şi nici comportându-se unii faţă de alţii în mod armonios, – cei patru oameni care vor întemeia împreună ceea ce a devenit Italia modernă.

Cursul exterior al istoriei ne determină aici să ne spunem, într-un fel: Aceste patru personalităţi s-au adunat la un loc, în mod foarte clar, nu numai în virtutea destinului lor individual, ci pentru a elabora un destin general, care se referă la lume.

Cea mai importantă dintre aceste personalităţi este, fără îndoială, Garibaldi însuşi. Dacă ţinem seama de toate circumstanţele vieţii umane, cea mai importantă dintre ele este Garibaldi. Dar natura spirituală a lui Garibaldi se manifestă sub o formă primară. Spiritualitatea lui Mazzini a trecut prin studiul filosofiei, cea a lui Cavour prin studiul dreptului, iar spiritualitatea lui Victor Emanuel – ei bine... Aşadar cel mai important dintre ei, ţinând seama de toate circumstanţele vieţii umane, este Garibaldi, şi în el se află ceva care se manifestă cu o putere elementară, astfel încât nu-i uşor să înţelegi, ca psiholog, o asemenea natură spirituală. Nu poţi înţelege nimic dacă nu ştii de unde provin lucrurile şi dacă le consideri din punctul de vedere al psihologiei persoanei care nu trăieşte decât o singură viaţă pământească.

Revin acum la întrebarea noastră: Unde sunt iniţiaţii de odinioară? Căci, se va spune desigur, ei nu mai sunt prezenţi. Da, dragii mei prieteni, dacă astăzi oamenii ar avea din plin posibilitatea – sunt obligat să mă exprim cu privire la acest lucru într-un mod oarecum paradoxal – ar avea posibilitatea să se nască la vârsta de şaptesprezece, optsprezece ani, să găsească, într-un anumit fel, atunci când coboară din lumea spirituală, corpuri în vârstă de şaptesprezece sau optsprezece ani – spun, desigur, ceva paradoxal –, sau dacă cel puţin oamenii ar fi feriţi să treacă prin formarea şcolară aşa cum este ea astăzi, aţi constata că i-am putea regăsi în oamenii de astăzi pe iniţiaţii de odinioară. Dar, pe cât de puţin ar putea iniţiaţii, în circumstanţele pământeşti obişnuite, să se hrănească, în loc de pâine, cu bucăţi de gheaţă, tot pe-atât de puţin s-ar putea ca înţelepciunea vremurilor trecute să se manifeste în mod nemijlocit, aşa cum se aşteaptă oamenii, într-un corp care a fost educat în sensul civilizaţiei actuale până la şaptesprezece, optsprezece ani. Nicăieri în lume nu e posibil aşa ceva; cel puţin acolo unde domneşte civilizaţia, aşa ceva nu e posibil. Aici intră în considerare lucruri care sunt, în general, cu totul în afara sferei oamenilor cultivaţi de astăzi.

Când trebuie să înveţi să citeşti şi să scrii conform modului obişnuit de predare din zilele noastre, începând de la şase, şapte ani, pentru sufletul care ar vrea să se dezvolte după natura sa proprie, acest lucru este o asemenea tortură, încât – da, eu nu pot decât să spun ceea ce am spus deja în autobiografia mea: Eu datorez depăşirea anumitor piedici faptului că la doisprezece ani eu încă nu ştiam să scriu ortografic, nu ştiam să scriu corect. Am menţionat acest lucru în autobiografia mea; căci faptul de a putea scrie aşa cum se cere astăzi înăbuşă anumite însuşiri ale naturii umane.

Trebuie să ne exprimăm în acest mod paradoxal. Căci acesta este de fapt un adevăr. Nu avem ce face: este un adevăr. Şi astfel, tocmai individualităţile trecutului care au atins un grad înalt de evoluţie nu pot fi recunoscute, când se reîncarnează, decât de către cel care priveşte manifestările naturii acestor individualităţi revelându-se, din cauza instruirii din sânul civilizaţiei actuale, mai curând în dosul fiinţei umane decât în interiorul său.

În această privinţă, Garibaldi este un exemplu extraordinar de frapant. Oamenii cultivaţi, inclusiv Cavour, sau cel puţin partizanii săi, cum îl considerau ei pe Garibaldi? El îi considerau un ţicnit, un tip sucit, cu care nu poţi discuta absolut deloc rezonabil. Este un lucru de care trebuie să ţinem seama, căci în raţionamentele pe care le făcea, în modul în care vorbea el în faţa înflăcăraţilor apărători ai civilizaţiei de astăzi, existau lucruri cel puţin ilogice. Deja în viaţa lui exterioară multe lucruri erau ilogice. Multe lucruri nu erau în concordanţă unele cu altele.

Şi numai cel care vede într-un fel în dosul unei personalităţi, cel care vede ce a putut pătrunde în corp în vieţile pământeşti anterioare şi ce nu a putut pătrunde în corp în această existenţă, din cauză că civilizaţia actuală face corpurile improprii, cel care poate vedea acest lucru, acela poate să-şi facă o reprezentare despre ceea ce este în realitate o asemenea personalitate. Altcineva nu poate să ajungă la o asemenea reprezentare, fiindcă la o astfel de personalitate lucrurile cele mai importante se află de fapt în dosul manifestărilor exterioare. Unui conformist – persoanele prezente sunt, bineînţeles, întotdeauna excluse –, unui filistin conformist, să zicem, care se exprimă pur şi simplu numai aşa cum a învăţat să o facă, la care percepem, aşadar, reflectarea instruirii sale şi a educaţiei sale standard, acestuia îi putem reda aproape fotografic fiinţa moral-spirituală. El este cu totul prezent. Dar un om al cărui suflet, umplut cu o vastă înţelepciune care vine dintr-un trecut îndepărtat, nu găseşte în corpul său un instrument de exprimare, un asemenea om nu poate fi judecat în funcţie de ceea ce se manifestă în acest corp prin intermediul mijloacelor civilizaţiei actuale. Acest lucru nu poate fi făcut mai ales în cazul lui Garibaldi. Aici trebuie, într-un anumit fel – vorbind în sens figurat –, să interpretăm lucrurile ca şi cum ar fi vorba de nişte imagini spiritiste, în dosul cărora devine vizibilă o fantomă; aşa apare o asemenea personalitate: Mai întâi, în calitate de cetăţean burghez, şi apoi, în dosul acestuia – sub o formă spirituală, ca un fel de clişeu spiritual –, ceea ce nu poate intra în corp.

Când ţinem seama de toate acestea, şi anume, când ne lăsăm purtaţi în viziune mai ales de lucrurile pe care vi le-am expus, atunci privirea îndreptată asupra lui Garibaldi întâlneşte, în realitate, viaţa unui adevărat iniţiat, care se manifestă în exterior cu totul altfel numai din cauză că el nu se poate încarna complet. Şi, în cele din urmă, lucrurile nu vor mai părea atât de surprinzătoare, dacă ţinem seama tocmai de trăsăturile pe care i le-am subliniat. Trebuie să fii puţin străin de ceea ce înseamnă astăzi un om cultivat, trebuie, întru câtva, să nu fii „cu picioarele pe pământ”, pentru a decide asupra propriei căsătorii privind printr-o lunetă, ceea ce nu este un lucru obişnuit, şi alte lucruri de acest gen. Sunt trăsături care dovedesc că nu trăieşti în conformitate cu modul de viaţă burghez.

Aşadar în cazul lui Garibaldi suntem conduşi în trecut la o viaţă de iniţiat, mai precis, la viaţa unui iniţiat din cadrul acelor misterii pe care le-am descris aici, dragii mei prieteni, acum câteva luni, ca avându-şi originea în Irlanda. V-am zugrăvit aceste Misterii irlandeze, dar pe Garibaldi trebuie să-l căutăm într-o ramură situată nu departe de aici, şi anume în Alsacia, în ţinutul Alsaciei de astăzi; îl întâlnim aici pe Garibaldi, ca iniţiat de un anumit grad. Şi, pe lângă aceasta, este aproape sigur că între această încarnare, pe care trebuie s-o căutăm aproximativ în secolul al 9-lea d. Chr., şi ultima încarnare, cea din secolul al 19-lea, nu a mai existat o alta, şi că de atunci a avut loc o lungă şedere în lumea spirituală. Aşa ni se înfăţişează ceea ce se manifestă drept misterul acestei personalităţi.

Această personalitate şi-a asimilat ceea ce v-am descris ca fiind comoara de înţelepciune a Hyberniei, şi anume, într-un grad foarte înalt. Acest iniţiat se mai afla încă pe insula irlandeză, pe locul Misteriilor, şi el însuşi a condus colonia care a ajuns mai târziu în Europa.

Desigur, exact aşa cum, să spunem, ceea ce se reflectă într-o oglindă se modifică în funcţie de forma oglinzii, tot astfel, ceea ce a fost prezent într-un anumit domeniu, care îngloba lumea fizică şi lumea spirituală situată deasupra ei, domeniu în interiorul căruia lucra un asemenea iniţiat, în felul descris acum câteva luni, aceasta a luat forma de expresie care se putea dezvolta în secolul al 19-lea, la un anumit nivel al civilizaţiei. Şi trebuie, desigur, să ne obişnuim să nu-l căutăm în epoca actuală sub înfăţişarea unui filosof, a unui poet sau a unui artist, pe cel pe care l-am întâlnit în trecut ca filosof, ca poet sau ca artist. Condiţiile, ce-i drept, nu schimbă individualitatea umană ce trece dintr-o viaţă pământească în alta. Dar modul în care se pot manifesta aceste individualităţi depinde, bineînţeles, de posibilităţile unei anumite epoci. Permiteţi-mi să intercalez aici un exemplu care, poate, vă va face lucrurile inteligibile.

O personalitate foarte cunoscută este şi Ernst Haeckel [ Nota 103 ]. Ernst Haeckel este cunoscut ca reprezentant entuziast al unui anumit monism materialist, entuziast, am putea spune, până la fanatism. Nu mai e nevoie să vă prezint alte caracteristici ale acestei personalităţi, ea vă este foarte cunoscută. Dar dacă ne întoarcem în trecut, la încarnarea ei precedentă, atunci îl găsim pe acel papă [ Nota 104 ], care, din călugărul Hildebrand, devine papa Gregorius al VII-lea.

Vă dau acest exemplu ca să vedeţi cât de diferite pot fi manifestările exterioare ale uneia şi aceleiaşi individualităţi, în funcţie de condiţiile exterioare pe care i le oferă o anumită epocă. Nu eşti uşor înclinat să-l cauţi în reprezentantul monismului materialist din secolul al 19-lea pe papa Gregorius al VII-lea reîncarnat. Dar ceea ce se manifestă în el prin intermediul mijloacelor pe care le oferă civilizaţia exterioară a planului fizic este mult mai puţin important pentru lumea spirituală decât se crede. În dosul personalităţii lui Haeckel şi în dosul personalităţii călugărului Hildebrand există un element, în privinţa căruia asemănarea, identitatea, este mult mai mare decât diferenţele care apar între voinţa celui de-al doilea de a aduce catolicismul la putere într-un mod radical, şi voinţa primului de a combate catolicismul într-un mod radical. Pentru lumea spirituală, deosebirea nu este atât de mare. Pentru lumea spirituală au importanţă cu totul alte fundaluri umane decât acele lucruri care, la urma urmei, nu au importanţă decât pentru lumea fizică. Aşadar pe dumneavoastră nu trebuie să vă mire, dragii mei prieteni, faptul că Garibaldi este perceput ca un adevărat iniţiat al unei epoci anterioare, cum spuneam, un iniţiat din secolul al 9-lea, şi că el se manifestă în secolul al 19-lea în modul în care era posibil în secolul al 19-lea. Căci ceea ce este important pentru modul în care se integrează un om în lume este temperamentul pe care îl are, trăsăturile de caracter prin care se manifestă.

Dacă ceea ce era conţinutul sufletesc al lui Garibaldi într-o încarnare anterioară s-ar fi manifestat în secolul al 19-lea cu temperamentul lui Garibaldi, contemporanii săi l-ar fi considerat nebun. El ar fi fost considerat nebun, şi ar fi fost tratat ca alienat. Ceea ce s-a putut manifesta din individualitatea lui este ceea ce a devenit el datorită condiţiilor vieţii exterioare.

Acum, în momentul în care am găsit orientarea într-o anumită direcţie, imediat se clarifică alte corelaţii karmice. Ceilalţi trei oameni despre care v-am vorbit, care se vor regăsi aproximativ în acelaşi deceniu împreună cu el şi în acelaşi loc de pe Pământ, aceşti trei oameni fuseseră odinioară discipolii săi, nota bene: discipolii săi, veniţi din trei puncte cardinale, unul din nord, altul din est, iar al treilea din vest, şi toţi de departe; ei se adunaseră din toate colţurile Pământului pentru a-i fi discipoli.

Dar, tocmai în Misteriile irlandeze, un anumit grad de iniţiere comporta o anumită obligaţie absolut precisă. Această obligaţie consta în faptul că iniţiatul trebuia să vegheze ca discipolii săi să progreseze în cursul tuturor încarnărilor următoare, şi nu-i putea părăsi. Aşadar când circumstanţele speciale ale karmei lor i-a făcut să apară pe Pământ în acelaşi timp cu Garibaldi, aceasta înseamnă că ei trebuie să aibă un destin comun şi că modalităţile karmei lor sunt în funcţie de karma lui. Dacă Garibaldi nu ar fi fost legat de individualitatea încarnată în Victor Emanuel, ca învăţător al lui, al acestui discipol de odinioară, Garibaldi ar fi devenit republican şi ar fi întemeiat şi el Republica Italiană. Dar în dosul acestor elemente de principiu pur abstracte se află viaţa umană care trece din existenţă pământească în existenţă pământească. În dosul lor se află acest angajament al vechiului iniţiat faţă de discipolii săi. De aici provine contradicţia. Conform ideilor şi conceptelor pe care Garibaldi le-a găsit în secolul al 19-lea, el devine, desigur, republican. Ce ar fi trebuit să devină altceva? Eu am cunoscut numeroşi republicani care erau slujitori fideli ai vreunui prinţ. În forul lor interior, ei erau republicani, pur şi simplu, pentru că de fapt într-o anumită epocă a secolului al 19-lea – ea a trecut de multă vreme, e vorba de perioada copilăriei mele –, toţi oamenii care se considerau rezonabili erau republicani. Ei spuneau, bineînţeles, că sunt republicani, dar nu se puteau declara în mod public drept republicani. Dar în forul lor interior, ei erau cu toţii republicani. Garibaldi era, desigur, un om care manifesta acest lucru şi în mod exterior, dar el nu şi-a menţinut această atitudine. Şi toţi cei care îl admirau cu entuziasm nu au putut înţelege de ce el nu şi-a păstrat această atitudine. De ce nu şi-a păstrat-o? Fiindcă el nu-l putea părăsi pe Victor Emanuel, care îi era legat prin karmă în modul descris. El trebuia să-l ajute să progreseze. Şi acesta a fost singurul fel în care putea să-l ajute să progreseze.

La fel a fost şi cu ceilalţi doi: Cavour şi Mazzini, care îi erau legaţi prin karmă; şi el nu a putut acţiona decât în sensul a ceea ce erau ei în stare să facă. Aşadar el nu a putut face decât ceea ce puteau realiza împreună toţi patru. El nu-şi putea urma de unul singur orientarea proprie.

Şi tocmai un fapt atât de profund semnificativ vă poate arăta, dragii mei prieteni, că multe lucruri care ne întâmpină în viaţă se explică abia pe baza unor fundaluri oculte.

Nu aţi cunoscut uneori pe cineva care, într-un anumit moment al vieţii sale, face un lucru care vi se pare absolut inexplicabil? Dumneavoastră nu v-aţi fi aşteptat de la el la aşa ceva. Nu vă puteţi explica acest fapt prin caracterul său. Conform caracterului său personal, el ar fi trebuit să acţioneze altfel. Şi se poate să aveţi absolută dreptate în această privinţă. Dar alături de el mai trăieşte un alt om, cu care el este legat karmic în felul arătat în cazul lui Garibaldi. Din ce cauză face el ceea ce face? În realitate, viaţa nu este explicabilă decât pornind de la temeiurile ei oculte. Astfel încât, tocmai în cazul acestei personalităţi, noi suntem, aşadar, trimişi în trecut, am putea spune, la Misteriile din Hybernia. Pare paradoxal, dar într-adevăr, atunci când ne îndreptăm privirea asupra elementului spiritual, ceea ce ne întâmpină în viaţa exterioară a unui om este pur şi simplu maya.

Există mulţi oameni pe care-i vedem adesea în viaţa obişnuită, cu care suntem adesea împreună în viaţa obişnuită: Dacă le-am putea spune tot ceea ce putem afla despre ei când ne îndreptăm privirea, pătrunzând dincolo de persoana lor, asupra individualităţii lor, ei ar fi foarte miraţi; ei ar fi într-adevăr foarte miraţi. Căci ceea ce manifestă omul în exterior este, mai ales în epoca noastră, din motivele arătate, doar o parte infimă din ceea ce este el propriu-zis, conform vieţii sale pământeşti precedente. Lucrurile despre care vă vorbesc acum conţin multe mistere.

Să luăm acum a doua personalitate pe care am caracterizat-o ieri pe scurt: Lessing, care, spre sfârşitul vieţii, vine cu însăşi ideea vieţilor pământeşti succesive. În cazul său, noi suntem trimişi foarte departe în urmă, mai precis, în Grecia antică, în perioada în care vechile Misterii greceşti erau în plină înflorire. Lessing era pe atunci un iniţiat. Şi, iarăşi, avem situaţia că în secolul al 18-lea el nu se poate cufunda în întregime în corp. În secolul al 13-lea, după încarnarea timpurie din timpul vechii Grecii, el aparţinea ordinului Dominicanilor, era un scolastic eminent, cultivând cu o mare acuitate conceptele; apoi, în secolul al 18-lea, el a fost propriu-zis primul jurnalist al Europei Centrale.

Dar în realitate, atât drama sa «Nathan Înţeleptul», în care promova ideea toleranţei, cât mai ales, «Dramaturgia de la Hamburg» – citiţi măcar anumite capitole – şi apoi «Educarea neamului omenesc» nu pot fi înţelese decât dacă presupunem că la aceste lucrări au colaborat cele trei încarnări ale acestei personalităţi: Vechiul iniţiat grec – citiţi, vă rog, frumosul său tratat [ Nota 105 ]: «Cum îşi imaginau cei vechi moartea» –, apoi, scolasticul format la şcoala aristotelismului medieval şi, în sfârşit, cel al cărui suflet purta toate acestea şi care a crescut în sânul civilizaţiei secolului al 18-lea. Celui care ia în considerare o asemenea realitate, aceluia îi apare în mod clar un anumit fapt extraordinar de surprinzător.

Este foarte neobişnuit faptul că întreaga viaţă a lui Lessing ne apare ca o căutare. El însuşi a exprimat acest caracter al fiinţei sale, al naturii sale spirituale, formulând această frază celebră, citată adesea – bineînţeles, într-un sens filistin, căci toate spiritele filistine care nu aspiră spre ceva în mod deosebit, o repetă după el: Şi dacă Dumnezeu ar ţine în mâna sa dreaptă [ Nota 106 ] întregul adevăr, iar în mâna sa stângă eterna năzuinţă după adevăr, eu aş cădea în genunchi în faţa Lui şi i-aş spune: Tată, dă-mi ceea ce ai în mâna stângă. – Un Lessing putea să spună un asemenea lucru; dar când îl repetă un filistin, este ceva îngrozitor. Important este faptul că, într-adevăr, întreaga sa viaţă a fost o căutare, o căutare intensă, ceea ce trebuie să exprimăm, dacă suntem oneşti, spunând: În realitate, te poticneşti când dai de multe fraze ale lui Lessing, te poticneşti tocmai când dai de cele mai geniale, dar oamenii nu îndrăznesc să se poticnească, deoarece Lessing este prezentat în cărţile de istorie şi de literatură ca un om mare. În realitate, te poticneşti, sau, mai bine zis, te încurci. Dar oamenii nu-şi mărturisesc acest lucru. Bineînţeles, trebuie să faci tu însuţi cunoştinţă cu Lessing. Căci atunci când iei în mână ceva de felul celor două volume ale lui Erich Schmidt despre Lessing nu te mai poticneşti aspra frazelor, deşi Erich Schmidt le citează ad litteram. Dar contextul, ceea ce precede sau ceea ce urmează după frazele lui Lessing, aceasta le răpeşte agerimea.

Şi acest căutător ajunge numai la sfârşitul vieţii sale pământeşti să scrie «Educarea neamului omenesc», în care avansează ideea vieţilor pământeşti succesive. De ce oare?

Vedeţi dumneavoastră, trebuie să înţelegeţi acest lucru recurgând la o altă realitate, despre care eu am tratat, de asemenea, cândva. În revista editată odinioară de prietenul nostru Bernus [ Nota 107 ]: «Das Reich», eu am publicat «Nunta chimică a lui Christian Rosenkreutz», şi am atras atenţia asupra faptului că această lucrare a fost aşternută pe hârtie de un băiat care avea şaptesprezece, optsprezece ani. Băiatul nu a înţeles nimic, dar absolut nimic din lucrare. Există indicii exterioare ale acestui fapt. El a aşternut pe hârtie această «Nuntă chimică» până la ultima pagină, care, de altfel, nu se găseşte. Ea n-a fost găsită nici până astăzi, dar el a aşternut pe hârtie această «Nuntă chimică» – şi n-a înţeles nimic din ea. Dacă ar fi fost să înţeleagă ceva din ea, el ar fi trebuit s-o înţeleagă totuşi mai târziu. Dar acest băiat a devenit un cumsecade pastor suab würtemburghez, care, am putea spune, a scris lucrări de teologie şi de zidire morală submediocre, lucrări care sunt foarte departe de a avea ceva în comun cu ceea ce conţine «Nunta chimică a lui Christian Rosenkreutz». Aşadar, chiar viaţa ne furnizează dovada faptului că viitorul pastor nu a putut scrie cu sufletul său această «Nuntă chimică». Căci acesta este un text în întregime inspirat.

Aşadar nu avem întotdeauna de-a face cu personalitatea unui om, când prin el se exprimă un spirit. Dar există o anumită diferenţă între cumsecadele pastor suab Valentin Andreae [ Nota 108 ], autorul lucrărilor de teologie conformistă, şi Lessing. Dacă Lessing, care a trăit în secolul al 18-lea, ar fi fost Valentin Andreae, poate ar fi scris în tinereţea sa un frumos tratat despre educarea neamului omenesc, avansând ideea vieţilor pământeşti succesive. Dar el nu a fost Valentin Andreae, el a fost Lessing, acest Lessing care nu avea viziuni, care nici măcar nu visa, cum se spune. El l-a îndepărtat pe inspiratorul său – bineînţeles, în subconştient. Dacă acest inspirator ar fi vrut să-l viziteze în tinereţe, el ar fi spus: Pleacă, eu nu am nimic de-a face cu tine. – El a primit educaţia obişnuită a secolului al 18-lea. Astfel, el nu şi-a cucerit decât la bătrâneţe maturitatea necesară pentru a înţelege ceea ce existase întotdeauna în el, pe parcursul vieţii sale ca Lessing. Cu el s-a întâmplat aşa cum s-ar fi întâmplat cu Valentin Andreae dacă l-ar fi îndepărtat şi el pe inspiratorul său şi nu ar fi redactat apoi acele lucrări banale de teologie, ci ar fi aşteptat să îmbătrânească şi ar fi scris atunci în mod conştient «Nunta chimică a lui Christian Rosenkreutz».

În acest fel se înlănţuie vieţile pământeşti izolate. Trebuie să devenim într-o zi pe deplin conştienţi de acest fapt: lucrurile stau, într-adevăr, în acest fel. Când privim o viaţă umană izolată – fie aceasta a lui Goethe, a lui Lessing, a lui Spencer, a lui Shakespeare sau a lui Darwin – şi când privim ce a produs ea, este ca şi cum am rupe o floare de pe tufa care o poartă, crezând că floarea poate trăi prin ea însăşi. Tot aşa, o viaţă umană nu poate fi explicată prin ea însăşi, trebuie să-i căutăm explicaţia pe tărâmul vieţilor succesive.

Interesantă este viaţa celor două personalităţi despre care v-am vorbit ieri, la urmă, Lordul Byron, pe de o parte, şi – scuzaţi-mă pentru această amintire personală – cea a profesorului meu de geometrie, pe de altă parte. Ei nu aveau în comun decât conformaţia piciorului, dar această conformaţie a piciorului merită toată atenţia. Când examinăm pe cale ocultă această conformaţie a piciorului, ea ne conduce la constatarea faptului că, aşa cum am arătat în cazul lui Eduard von Hartmann, conformaţia respectivă se bazează pe o constituţie deosebită a capului într-o viaţă anterioară. Şi, desigur, nu putem face nimic altceva decât să relatăm aceste lucruri aşa cum se oferă ele privirii; am spus acest lucru cu o altă ocazie. Pentru asemenea fapte nu pot exista dovezi logice exterioare, în sensul obişnuit al acestui termen. Când urmărim drumul vieţilor acestor doi oameni, atunci viaţa pe care au trăit-o ei în secolul al 19-lea ne apare, într-un fel, decalată. Căci există în primul rând o contradicţie faţă de ceea ce v-am arătat aici acum câteva săptămâni: şi anume, faptul că, în cadrul anumitor cicluri, cei care au fost cândva contemporani se reîncarnează după aceea tot fiind contemporani. Există, bineînţeles, şi excepţii. Eu pot trata lucrurile după „schema F”, acest lucru merge foarte bine pe plan fizic, dacă nu vrem să ne introducem pe noi înşine în schema F. Dar în lumea spirituală, dragii mei prieteni, acest lucru nu mai merge deloc. Ce-i drept, acolo există multe reguli, dar nu scheme rigide. Totul este individual.

Şi tocmai în cazul acestor două personalităţi suntem trimişi în trecut la o viaţă pământească petrecută împreună. Eu nu l-aş fi regăsit niciodată pe Byron în această încarnare anterioară, dacă nu l-aş fi găsit pe profesorul meu de geometrie alături de el. Byron era genial; acest profesor de geometrie nu era genial. El nu era genial, dar era un excelent geometru, cel mai bun pe care l-am întâlnit în viaţa mea: un geometru autentic.

Într-adevăr, nu-i aşa, când este vorba de un pictor, ştim: el are un talent specific; un muzician are un talent specific. Oamenii nu sunt deosebiţi decât pentru că sunt specializaţi; dar un geometru din zilele noastre nu este, în general, un specialist. Un geometru cunoaşte întreaga matematică şi, atunci când face o construcţie geometrică, ştie întotdeauna cum să stabilească ecuaţiile corespunzătoare. El cunoaşte aspectul matematic al acestei construcţii, calculele.

Însă profesorul de geometrie despre care vă relatez era un geometru excelent, dar nu era deloc un matematician. De exemplu, el nu cunoştea deloc geometria analitică. El nu ştia nimic din geometria analitică, cea care are de-a face cu ecuaţii; în acest domeniu, el făcea lucruri puerile.

Odată a fost chiar amuzant. El era într-un mod atât de exclusiv numai un constructor de figuri, încât a descoperit, printr-o metodă constructivă, că cercul este locul geometric al unor raporturi constante [ Nota 109 ]. El a făcut această descoperire pe calea construcţiei geometrice şi, deoarece nimeni nu mai descoperise acest lucru pe aceeaşi cale, el se considera descoperitorul faptului respectiv. În ceea ce ne privea pe noi, ştrengarii, bineînţeles, în măsura în care nu eram nişte conformişti, ne amuzam foarte tare, căci noi cunoşteam din cartea de geometrie analitică faptul că se putea ajunge la cerc cu ajutorul unei ecuaţii. Am profitat de ocazie, pentru a nu mai numi cercul folosind cuvântul cerc, ci folosind numele profesorului nostru de geometrie, şi noi spuneam, aşadar: linia N.-N. – nu voi cita numele profesorului. Într-adevăr, el avea specializarea genială a unui geometru constructor de figuri. Acest lucru era la el semnificativ, pregnant. Oamenii de astăzi nu sunt aşa; ei nu mai au acest caracter pregnant, mulţi dintre ei sunt alunecoşi ca nişte ţipari. Dar el nu era alunecos, el era colţuros, până şi în forma sa exterioară. Faţa îi era aproape pătrată, avea un cap foarte interesant, absolut pătrat, fără rotunjimi. Într-adevăr, din trăsăturile sale puteai studia dreptunghiul; din trăsăturile construcţiei feţei sale. Era un lucru foarte interesant.

În viziune clarvăzătoare, această personalitate se afla în mod nemijlocit alături de Byron, şi eram astfel condus într-o epocă foarte veche a Europei Orientale, cu unul sau două secole înainte de Cruciade.

V-am relatat cândva o întâmplare – aceia dintre dumneavoastră care erau atunci prezenţi şi-o vor aminti –, că pe vremea când împăratul roman Constantin [ Nota 110 ] a întemeiat Costantinopolul, el a transportat de la Roma în acest oraş paladiumul*, care fusese adus din Asia, de la Troia, la Roma. Evenimentul s-a desfăşurat cu mare pompă. Căci acest paladium era considerat o relicvă deosebită ce conferea o forţă celui care îl poseda. La Roma, într-adevăr, exista convingerea că atâta timp cât paladiumul era înălţat în oraş, pe o coloană, într-un punct important, puterea Romei se întemeia pe el; exista convingerea că o dată cu paladiumul fusese adusă această forţă care aparţinuse odinioară puternicei Troia, distrusă apoi de greci.

*Statuie a zeiţei Pallas-Atena, considerată în Antichitate drept ocrotitoarea cetăţilor – n. t. rom.

Constantin acorda mare importanţă transferului puterii romane la Constantinopol şi a transportat paladiumul cu mare pompă, bineînţeles, mai întâi în mare taină; el a pus să fie ascuns şi apoi zidit şi a înălţat acolo o coloană adusă din Egipt, ca să ascundă locul unde se afla paladiumul. El a a pus să fie ridicată acolo vechea coloană, deasupra căreia era amplasată o statuie veche a lui Apollo, dar care semăna cu împăratul Constantin din acea perioadă. Apoi au fost aduse cuie care proveneau de la Crucea lui Christos. S-a făcut din ele o cunună de raze pentru vechea statuie a lui Apollo, dar care trebuia să-l reprezinte pe împărat. Şi astfel, paladiumul a fost transportat la Constantinopol.

Dar există o legendă, care a luat naştere într-o epocă târzie, într-un mod ciudat, dar care este de fapt foarte, foarte veche. Ea a fost reconstituită şi modificată doar mai târziu, ca un fel de imitaţie a Testamentului lui Petru cel Mare [ Nota 111 ], dar urcă în urmă până în nişte vremuri străvechi: Într-o zi, spune această legendă, paladiumul va fi transportat de la Constantinopol spre nord-est. Mai târziu, în Rusia s-a născut ideea că paladiumul trebuie transportat din Constantinopol în Rusia. Atunci, ceea ce este legat de paladium, şi care, sub dominaţia turcă, a fost corupt, ar ajunge în stăpânirea Europei Orientale.

Dar aceste două personalităţi, aceste două individualităţi, au aflat în vechile vremuri despre această legendă – aşa cum am spus, cu un secol sau două înainte de Cruciade, nu am putut identifica momentul exact – şi ele sunt cele care s-au dus atunci din Rusia la Constantinopol, pentru a obţine de acolo, pe o anumită cale, paladiumul, şi pentru a-l aduce în Europa Orientală.

Acest lucru nu a putut fi realizat. El nu a putut fi realizat, căci paladiumul era bine păzit şi nu se putea obţine nimic de la persoanele care ştiau cum era el păzit. Dar atunci aceşti doi oameni au fost cuprinşi de o mare suferinţă. Şi ceea ce i-a izbit în acest fel, pe amândoi, ca o rază, le-a paralizat tocmai capetele, în acele vremuri de odinioară, iar la unul din ei, la Lordul Byron, faptul s-a manifestat oarecum ca la Achile, care era vulnerabil la călcâi, s-a manifestat printr-un picior deformat, dar şi prin genialitatea capului, pentru a compensa paralizia din încarnarea trecută; şi celălalt a avut, tot aşa, un picior deformat, un picior chircit, din cauza capului paralizat. Dar, vedeţi dumneavoastră, de obicei nu se ştie că omul nu scoate geometria şi matematicile din capul său. Dacă nu aţi fi capabil să executaţi un unghi când păşiţi, capul dumneavoastră nu ar putea avea imaginea unghiului. În general, nu aţi avea acces la geometrie dacă nu aţi avea capacitatea de a merge şi de a apuca ceva cu mâinile. Toate acestea ţâşnesc din cap şi se manifestă sub formă de reprezentări. Şi cel care are un picior ca profesorul meu de geometrie, acela este înzestrat cu o puternică facultate de atenţie, care îi permite să reproducă în capul său conformaţia geometrică a sistemului locomotor, a organizării membrelor.

Dacă te adânceai în fiinţa acestui profesor de geometrie, în întreaga lui configuraţie spirituală, atunci mai aveai încă o impresie pregnantă a omului. Într-adevăr, el avea ceva fermecător când îşi făcea munca de constructor de figuri geometrice ca şi cum restul lumii nu ar mai fi existat. Era un om absolut liber, şi, văzându-l – trebuia numai să-l priveşti de aproape –, aveai impresia unei puteri magice interioare care l-ar fi luat în stăpânire şi l-ar fi condus la specializarea de care vorbeam.

Acum, în cazul Lordului Byron – îl menţionez pe celălalt numai pentru că, dacă el nu mi-ar fi indicat drumul, eu nu l-aş fi putut cunoaşte pe Byron –, vedeţi cum acţionează karma. El pleacă într-o zi din Est, pentru a aduce paladiumul. Când se naşte din nou în Occident, el pleacă să ajute la înfăptuirea libertăţii, paladiumul spiritual al secolului al 19-lea. Şi acum, el este atras de acelaşi ţinut al Pământului, de aceeaşi direcţie, cel puţin, în care pornise odinioară, dar venind dintr-o altă parte. Într-adevăr, este întru câtva zguduitor să vezi cum aceeaşi individualitate ajunge în acelaşi loc al Pământului, venind, într-o viaţă pământească, dintr-o anumită direcţie, şi, într-o altă viaţă, din altă direcţie; în prima, este chemat de ceea ce era profund înrădăcinat în mit, după concepţiile vremurilor de odinioară, în cealaltă, atras de marele ideal a epocii luminilor. Există aici ceva profund zguduitor.

Şi, într-adevăr, lucrurile care se manifestă în înlănţuirile karmice sunt zguduitoare. Ele sunt zguduitoare întotdeauna. Şi vom mai afla multe lucruri zguduitoare, frapante, paradoxale, în acest domeniu. Astăzi am vrut să vă prezint unele aspecte care vă pot face să înţelegeţi cu adevărat cât de ciudate sunt, în cadrul omenirii, corelaţiile dintre vieţile pământeşti trecute şi vieţile pământeşti ulterioare.