Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner, Marie Steiner-von Sivers

MODELAREA VORBIRII ŞI ARTA DRAMATICĂ

GA 282


MARIE STEINER

Cuvânt înainte la ediția I
Vorbirea creatoare

Când vorbește, omul ia în stăpânire ființa sa divină; sunetele vorbirii sunt forțe creatoare, care-l unesc cu originea sa și-l ajută să regăsească drumurile ce duc spre spirit. Prin vorbire omul se ridică deasupra animalității, se întoarce, tatonând, spre eul său divin. Pe măsură ce a coborât în materie, acea scânteie desprinsă din Eul Divin, care se pregătea să devină om, a trebuit să se unească cu forțele abisului. Formațiunile produse prin densificări și blocaje, care-l frânau prea mult, au putut fi eliminate, prin mereu alte morți și transformări. A luat naștere regnul animal, care este o scriere în litere, răspândită prin întreaga lume, a ceea ce s-a conglomerat în om împovărându-l prea mult cu forțele greutății. În om ea s-a putut limpezi atât de mult, încât a devenit cuvânt. Ceea ce în animal trăiește ca sunet nearticulat, nu se poate ridica până pe treapta de vorbire; rămâne doar un zgomot, în animalele cu sânge rece, doar un sunet nearticulat, în cele cu sânge cald. Chiar și în forma sa cea mai frumoasă, în cântecul păsărilor, lumea de sunete a cosmosului încă nu se poate sesiza pe sine; ea nu poate decât să transpară. De-abia în vorbire forța individuală a eului uman și-a putut găsi experiența ei sonoră, devenind conștientă de ea însăși. Prin ea cosmosul poate să se perceapă pe sine în focarul unui eu și el poate acționa iarăși în mod creator din eu.

Prin faptul că se poate ridica pe verticală, că transformă linia orizontală a animalului în cea verticală, omul eliberează în el forța vorbirii. Copilul este adumbrit de aceasta și se unește cu ea, pe măsură ce crește, devenind el însuși. Copilul nu-și spune “eu”, cât timp mai gângurește. În  dorințele personale, în egoitate, își croiește drum mai întâi, eul inferior, cel care voiește mânat de dorințe, care însă apoi se ridică până la nivelul simțirii și apoi al gândirii. Pe căile vorbirii, pătrunde în om o gândire cu sens. Imaginile, imaginațiile sunt ridicate astfel în sfera conștienței; prin această unire omul devine o ființă cugetătoare.

În “sens” o rază a Ființei Spirituale Solare îl atinge pe om. Gestul de a îmbrățișa și învălui al lui o, devine în i săgeată de lumină.

Pe căile cunoașterii bazate pe cugetare și sens, omul se întoarce la spirit. Oricât de departe de originea sa va fi fost azvârlit în rătăcirile sale, necesare pentru a-și lua în stăpânire propria sa sine, această singură legătură spirituală i-a rămas: vorbirea. Oricum se va fi desprins din Marele Tot, pentru a se cufunda în mască, în subiectivitate, oricât de mult se va fi simțit stăpânul naturii: nici o limbă artificială din lume, esperanto, volapük, nu-i va putea dovedi vreodată că el este în stare să creeze o limbă. El nu poate decât să experimenteze folosind elementele care i-au fost date deja. Dacă se adâncește în acest mister, va găsi calea înapoi, spre spirit. Din acest motiv – pentru că vorbirea este o entitate care creează în mod viu – ne atinge atât de negrăit de dureros, atât de profund neartistic, faptul că în epoca actuală, a prostului gust, din inițialele anumitor complexe de cuvinte sunt construite niște cuvinte din lemn, din care spiritul a fost alungat. Ele ne rânjesc asemenea unor schelete care-și mișcă încoace și încolo oasele descărnate. Deja omiterea silabelor finale, care în limbile de lemn, ce se osifică treptat, devine din ce în ce mai mult un obicei, ne atinge ca pri-veliștea unui braț sau picior amputat. Și cu atât mai mult, când într-o limbă vie, tânără încă, nedezvoltată pe deplin, diavolul își face de cap, creând monștrii lingvistici, compuși ca la jocul de puzzle, din silabe rupte de la începutul celor mai diferite cuvinte – neologisme, în cele mai dese cazuri –, cum se întâmplă acum în Rusia sovietică. Dintr-un asemenea monstru lingvistic ne întâmpină un rânjet satanic, o lance ucigașă. Poporul în sufletul căruia este înfiptă această lance, seamănă cu Amfortas cel suferind, care trebuie să bolească mereu,  până când se apropie salvatorul său, cu puterea vindecătoare a lancei. Parsifal a dus lancea salvatoare înapoi, în cetatea Graalului, pe care o furase Klingsor amenințând s-o nimicească. Nouă, salvatorul ne-a venit în persoana lui Rudolf Steiner, care ne redă puterea vindecătoare și acțiunea magică a cuvântului, care ne închid rănile cu radiația săgeții solare, cu aruncătura lancei, prin cuvânt.

Când va veni ziua care ne va restitui simțul de a sesiza forțele vindecătoare și magice ale cuvântului, tălăzuirea spiritualității, care se deschid sub el, luând amploare? A trăi în respirație, a modela respirația, a plăsmui forme în aer cu dalta respirației și a simți tremurul, vibrațiile fine ale substanței aeriene și eterice, ale tonurilor și subtonurilor, ale celor mai subtile intervale, când încep să se facă auzite vocalele alterate (umlaut), care devin transparente pentru spirit: o asemenea activitate creatoare artistică, desfășurată în materia cea mai subtilă din câte există, este cu adevărat o muncă mai nobilă decât aceea de a da drumul afectelor umane, sub forma unor sunete apropiate de cele scoase de animale – obicei care domnește azi prea adeseori pe scenă. Cât timp nu se va face distincție între spiritualitate și patosul gol, încă n-a fost deschisă calea ce duce, prin cuvânt, spre salvarea artei și  a  ceea ce este mai bun în om. Imponderabilele care intră în considerare aici trebuie ridicate în conștiență. Germanul nu are nici o altă posibilitate de a-și aduce la  îndeplinire misiunea în cadrul evoluției lumii, decât pe aceea de a ridica și pe tărâmul artei în conștiența eului ceea ce alte popoare au mai putut face în mod instinctiv. Când actorii germani s-au apucat să copieze stilul elegant, bazat pe tradiție, al francezilor, cu timpul au devenit patetici și găunoși. Când s-au unit cu naturalismul epocii actuale, li s-a întâmplat altceva: din cauza temeiniciei cu care au făcut-o, au alunecat treptat în sfera subumanului: mai întâi animal, apoi gramofon. Prin iluminarea conștienței, pentru noi învie cunoașterea legilor ce stau la baza vorbirii, fără a se fi revelat încă, facultatea de a le mânui, și prin aceasta – dacă există suficient talent artistic – posibilitatea de a învinge ce este fals în patos și de a face să învie o spiritualitate reală. Adevăr real – nu copie a accidentalului, în care nu există veridicitate; adevăr, care constă în sesizarea realului, care trebuie să constituie curentul subteran pe care accidentalul nu face decât mici vălurele și care corespunde unei linii artistice care nu are voie să se rupă niciodată și nu are voie vreodată, în elanul mișcării ei, să se îndepărteze de tendința voirii sale. Fiindcă vorbirea e mișcare în permanentă curgere, bazată pe muzicalitate interioară, învăluită în vraja unor imagini pline de culoare și modelate plastic.

Dacă noi considerăm că vorbirea este doar un mijloc de comunicare, învelișul unui conținut intelectualist, o ucidem din  punct de vedere artistic. O ucidem bucată cu bucată, prin faptul că o adaptăm exclusiv intelectului nostru, în loc să facem în așa fel încât intelectul să fie străluminat de ea. Atunci viața sunetelor ei se desfășoară, cenușie pe un fond cenușiu, în loc să se aprindă multicoloră, în refracție de raze diamantine – și ritmurile, melodiile ei, formele plastice ale contururilor ei, arhitectonica forțelor ei ce tind spre diferite direcții, pasul ei răsunător sau cu metrica potolită, cadențele ei mândre, linia care unește și iar dezleagă totul și se învârtejește printre forme – până când mișcarea, intensificându-se devine dans dionisiac, ori alunecă, în horă apolinică, luminoasă și limpede… Toate acestea sunt, pentru cei mai mulți dintre contemporanii noștri, niște lumi moarte; dar sunt viață și bogăție pentru cei ce dețin cheia izvoarelor.

Cartea de față vrea să  dea o cheie. Oare va fi recunoscut în ea Regele Spirit, cel care o redă vieții pe frumoasa Lilie? (Personaj din basmul lui Goethe. n.t.) Ori chipul batjocoritor al satirului va bara drumul spre ea? – Dar și satirul se lasă convertit și se ia la întrecere, întruchipat în Marsyas, cu lâna lui Apollo. Să căutăm, deci, aceste căi, pe care grecul le avea în sânge, care-i erau dictate de corpul său eteric, să le căutăm din nou, în mod conștient, să le facem iar accesibile oamenilor, spre a putea să dăm mai departe comoara găsită, drept bun al cunoașterii și drept izvor de regenerare.

Și să nu ne temem de recele cuvânt: conștiență. El nu ucide arta. Îi dă profunzime, ridicând-o pe treapta eului, eliberând-o de cătușele subiectivității, care-i așterne pe chip o mască. Nu e nevoie decât să o îndreptăm, percepând, spre ceea ce, parcă, ne cuprinde cu brațe de foc, ne scoate din noi înșine. În focul acestei trăiri se întâmplă ceva, se formează ceva – și se volatilizează iarăși. Dacă e să fixăm acest ceva, să-l reținem, să-l transformăm în bun nepieritor, trebuie să ne fie clar ce se petrece aici; trebuie să-l privim, apoi să-l separăm de noi, să-l punem în fața noastră, să-l cunoaștem. După ce l-am cunoscut, îl recăpătăm sub o formă nouă, fiindcă vine spre noi ca ceva liber, independent, obiectivat. Se umple de bogăția unor lumi obiective, față de care viața noastră sufletească subiectivă nu e, totuși, decât un domeniu foarte limitat.

Această viață sufletească subiectivă îi pare monotonă celui care a auzit curgând și susurând bogăția infinită a unor lumi obiective. Pe acestea vrea el să le trăiască, redate în mod nemijlocit într-o formă artistică, nu voalate de un colorit sufletesc personal – care caută să se impună cu tot dinadinsul în cazul anumitor roluri. Așa ceva poate avea o îndreptățire, nu însă când e vorba de poezii, fiindcă până și dispoziția estompată a unei poezii lirice o găsim mai ușor dacă lăsăm poezia să vorbească prin ea însăși, prin elementele sale, prin ritmul și sunetele în care se varsă conținutul, decât prin părțile moi ale mușchilor inimii, sau din nervii sensibilizați într-un mod mai mult sau mai puțin maladiv. Aici se află punctul pornind de la care ne putem apropia de înțelegerea a ceea ce se vrea prin arta modelării vorbirii. Viețuirea acțiunii sunetelor în mediul aerului, a respirației ce se revarsă în afară, după ce s-a lucrat în direcția stăpânirii proceselor de formare a sunetelor, a pregătirii pentru rostirea sunetelor, în mod corespunzător cu legitățile și cerințele organelor vorbirii, după ce toate acestea au devenit eveniment concret și – realizare. E auzul a cărui finețe a fost dezvoltată foarte mult, ca să poată percepe intervalele dintre sunete, nuanțele timbrale, care, de exemplu, nu pot fi deloc ascendente, luminându-se, întinerind, atunci când linia cuvintelor, curba sufletească o ia în jos; acea linie sprijinită pe mișcare, care dă cuvântului, versului, strofei elanul lor; linia artistică, care e factorul stimulator, care impulsionează și înflăcărează, care e inspirat din spirit, care e captat de eul înzestrat pentru artă. Ea nu are voie să încremenească niciodată. Nici în timpul pauzelor, al pauzelor atât de neapărat necesare,  pe care trebuie să le modeleze și în contact cu care, recufundându-se în spirit, își ia elan nou. Prin permanenta cufundare în propriul spirit, mișcarea conținută în linie este ucisă – predomină exclusiv linia autocontemplării pe care o cunoaștem atât de bine la Narcis. Oricum, există ceva nobil la Narcis, chiar dacă el se scufundă în admirarea propriei sale ființe; cel puțin, el e frumos. Azi a fi frumos nu este suficient – și nici măcar frumusețea nobilă – așa ceva nu incită. Urâtul e, fără îndoială, mai picant; nervii suprasaturați ori supraexcitați au nevoie să fie biciuiți; nici chiar cel suferind de o tuberculoză interesantă, dacă e doar ceva cu colorit melancolic, nu mai satisface – trebuie să fie, ceva care să se apropie de cretinism. Se simte nevoia de idioțenie sau de ceea ce provine din viața popoarelor primitive. Pentru fabricarea condimentelor picante, spectatorii îl savurează pe muribundul ce urlă răgușit – nu-i mai interesează cel ce se stinge în sunete plăcute. Ei se bucură dacă li se oferă ceva subsenzorial – demonic, provenit tot de la popoarele primitive.

Vi se pare că ceea ce spun e prea critic? Din păcate, e o realitate. Cine n-o vede, dovedește că vrea să-și închidă ochii în fața ei. Sau să fii atât de tocit sufletește încât să nu mai simți lucrurile care au ajuns la această treaptă de decadență. În acest caz, cultura noastră a murit. Dar chemarea la schimbarea direcției se aude foarte tare; dorul de a găsi pământ nou, dorul de lumină, simplitate și însănătoșire, dorul de a găsi un punct de sprijin sigur în abis.

Mișcarea antroposofică, venită în întâmpinarea foamei de spirit și eliberare a oamenilor, foamei de rezolvare a enigmelor lumii, s-a văzut pusă și în fața unor oameni care sufereau greu  din cauza a ceea ce este viața de teatru din epoca modernă, care nu găseau nicăieri un răspuns satisfăcător la întrebările ce-i chinuiau pe tărâmul artei lor. Ei au venit cu problemele și cu necazurile lor la Rudolf Steiner, cel care dădea ajutor pretutindeni. I-a ajutat și pe ei. Bineînțeles, au fost nevoiți să aștepte mult timp, până când au primit cursul de artă dramatică dorit, pe care-l oferim în această carte sub formă tipărită; fiindcă vremurile erau grele și cereau rezolvarea și mai imperios necesară a altor probleme. Dar Rudolf Steiner vedea în artă un factor de salvare a omenirii de o valoare inestimabilă. În jurul său și sub îndrumarea sa se lucrase necontenit în sensul creării și cultivării unor germeni de viitor și pe tărâmul artei. De la începutul și până la sfârșitul activității sale social-spirituale, totul e străbătut de această străduință, al cărei fir nu s-a rupt niciodată și care și-a creat, sub forma euritmiei, un nou impuls artistic, capabil să vivifieze și să fertilizeze toate celelalte arte. Încă în ultima perioadă a activității sale el a ținut – pe lângă multe altele – acest curs de modelare a vorbirii și artă dramatică, la care au apărut atât de mulți oameni dornici să-l audieze, încât el n-a putut fi limitat la actori. Poate că, dacă s-ar fi întâmplat așa, cursul ar fi luat un caracter puțin diferit; așa, el a dobândit suflarea largă care străbate întreaga omenire. La început, din motive deosebite, au fost admiși câțiva solicitanți, cu titlu de excepție; pe urmă, puhoiul n-a mai putut fi stăvilit.

M-am hotărât să editez acest curs sub forma în care textul a fost rostit. Rudolf Steiner nu se mai află printre noi, iar elevii săi simt nevoia intensă de a păstra cuvântul său în toată prospețimea și concretețea în care a fost rostit. El n-a fost conceput în așa fel încât să poată fi tipărit, iar în stenograme există unele omisiuni. Totuși, eu trimit în lume cartea în această variantă, fiindcă lumea are nevoie de ea. Au apărut deja unele cărți [ Nota 90 ] în care se fac căutări în direcția problemelor discutate aici; oamenii duc dorul idealului și se luptă să-l găsească. Doar că nu știu căile ce duc spre țel.

Mulți vor fi înclinați să întoarcă spatele acestei căi, din cauză că ea pornește de la o anumită concepție despre lume și chiar folosește terminologia ei. Se crede așa: arta și concepția despre lume sunt incompatibile una cu alta. Totuși, în perioada ei de înflorire, orice artă a avut drept conținut o concepție despre lume. Acest conținut este esențialul. Dacă e să înțelegem ce ne-a fost dat în acest curs de modelarea vorbirii și artă dramatică, trebuie să ne adâncim în conținutul lumii, care zace ascuns în dosul aparenței senzoriale. Dacă e să folosim din plin, în activitatea practică, ceea ce ne-a fost oferit, trebuie să viețuim acest conținut cosmic. Dacă nu aruncăm între el și noi prejudecățile noastre și ura noastră, îl vom viețui cu siguranță, căci sunetele articulate sunt niște soli spirituali, iar respirația este substanță din substanța zeilor. Arta dramatică însăși s-a născut din misterii și ea ne poate conduce înapoi, spre acestea.    

Cartea de față va fi urmată în curând de o a doua [ Nota 91 ], care constituie temelia a ceea ce a fost prezentat în aceste conferințe. Ea va oferi diferite îndrumări practice, exerciții de vorbire, o cale metodică bine structurată, pe care se poate ajunge într-o linie destul de dreaptă la țel: stăpânirea artei modelării vorbirii și a stilului. Cartea va fi, în esență, ceea ce mi-a fost îngăduit să ofer, sub o formă cam comprimată, în cadrul câtorva ore de exerciții practice, care au precedat conferințele. Și aceste exerciții de vorbire, prin care participanții s-au străduit să aplice în mod concret cele auzite, ne-au fost date de Rudolf Steiner cu alte ocazii, la care el a adăugat diferite explicații și sfaturi, prin care multe dintre cursurile ținute de mine s-au umplut de viață. Toate acestea constituie, împreună cu cartea de față, un tot unitar și oferă o imagine de ansamblu a ceea ce poate lua locul metodelor fiziologic-mecaniciste, spre a elibera iarăși în om forțele, ce țâșnesc mereu vii, ale vorbirii și a le ridica pe treapta de artă.

Dornach, 27 februarie 1926


Cuvânt înainte la ediția a II-a

Mișcarea antroposofică întemeiată de Rudolf Steiner, care vrea să iasă în întâmpinarea strigătului de dor după spirit al oamenilor, de dor după eliberarea din cătușele unui materialism pustiitor pentru suflete, de dor după dezlegarea misterelor lumii, s-a aflat pusă în fața unor oameni care sufereau profund din cauza a ceea ce e viața de teatru din epoca modernă și care nu găseau nicăieri un răspuns satisfăcător la întrebările chinuitoare din sfera artei lor și a năzuinței lor spre cunoaștere. S-au dus cu problemele și cu necazurile lor la Rudolf Steiner, cel care dădea ajutor pretutindeni; el a ținut pentru toți acești oameni conferințele despre modelarea vorbirii și arta dramatică, pe care le reedităm prin această carte, deoarece prima ediție s-a epuizat de mult timp. Acei actori, căutători de noi drumuri, au fost nevoiți să aștepte multă vreme fiindcă epoca întunecată cerea prelucrarea unor probleme și mai acute. Totuși, Rudolf Steiner a văzut în acest curs un mijloc de salvare a omenirii și de însănătoșire sufletească de o valoare inestimabilă. El s-a străduit fără încetare să creeze și să cultive asemenea germeni de viitori eliberatori și pentru acest domeniu de activitate. De la începutul și până la sfârșitul activității sale spiritual-sociale, totul este străbătut de acest fir roșu [ Nota 92 ], care nu s-a rupt niciodată și care în dramele-mister scrise de el și-a găsit un punct culminant. Sub forma euritmiei el a dat un nou impuls în domeniul artei, în care trăiește forța de a vivifia și fertiliza toate celelalte ramuri ale artei. Chiar și în ultima perioadă a activității sale, încărcate de muncă, Rudolf Steiner a ținut, pe lângă multe altele, și cursul de modelarea vorbirii și artă dramatică, la care afluxul de oameni a fost atât de mare încât n-au putut fi admiși exclusiv actori, cum fusese intenția inițială. După ce, la rugămințile arzătoare ale câtorva oameni sosiți la Dornach, ne-am declarat de acord ca ei să participe în mod excepțional, puhoiul de vizitatori în curând n-a mai putut fi oprit. Poate că, dacă s-ar fi rămas la intenția inițială, cursul ar fi luat un caracter puțin diferit, mai de specialitate; dar așa, i-a fost integrată pe lângă profunzime și anvergura unei probleme ce privește întreaga omenire, iar unele fenomene caracteristice epocii au fost incluse, sub o formă umoristică, în acest mare ansamblu.

Deși stenogramele luate la aceste conferințe nu sunt excelente și se simte prezența unor lacune, s-a ivit nevoia arzătoare de a le avea în fața ochilor sub formă de carte tipărită spre a se putea lucra în mod concret la prelucrarea impulsurilor primite. Și, odată ce am luat această hotărâre, a apărut și nevoia de a  păstra cuvântul rostit în întreaga prospețime și concretețe în care l-am auzit atunci, cu toate că eram conștienți de faptul că ar fi trebuit să i se dea o altă formă, dacă ar fi existat intenția ca acest curs să fie redat în scris. Rugăm cititorul să-și aducă aminte că asemenea cuvinte, care sunt rostite într-un cerc de prieteni, se formulează pornindu-se de la situația dată și că ele trebuie să țină seama de dispozițiile sufletești care trăiesc în auditori, ca și de întrebările lor nerostite.

Mulți vor fi înclinați să respingă impulsurile date aici, din cauză că la baza lor se află o anumită concepție despre lume – și doar așa ceva e de disprețuit. Chiar și terminologia ei e folosită adeseori. Este necesar, deci, ca cititorul să-și formeze o imagine despre alcătuirea ființei umane, ca trup, suflet și spirit. El va trebui să studieze aceste lucruri. Există o bogată bibliografie care-i stă la dispoziție. Pe lângă lucrările strict spiritual-științifice ale lui Rudolf Steiner [ Nota 93 ], pot fi folosite în special scrierile sale pedagogice. Azi oamenii cred așa: arta și concepția despre lume sunt incompatibile între ele. Totuși, în perioada ei de înflorire, orice artă a avut conținutul viu al unei concepții despre lume. Acest conținut este esențialul, dacă e să fie depășite fenomenele de decadență ale unei culturi agonizante. Ca să înțelegem ce ne-a fost dăruit prin acest curs de modelarea vorbirii și artă dramatică, trebuie să ne putem adânci în spiritualitatea concretă a lumii, care se ascunde în dosul apariției senzoriale. Și dacă e să transpunem în practică ceea ce ne-a fost oferit aici, trebuie să viețuim acest conținut al lumii. Nu e voie ca, aici, prejudecățile noastre și ura împotriva spiritului, născute din frică, să ne bareze drumurile. Dacă ne păstrăm o privire liberă, limpede, vom putea viețui sunetele vorbirii drept maeștri divini, iar respirația drept substanță cosmică, activă din punct de vedere sufletesc, care lucrează în noi. Ele sunt materialele și uneltele artistului modelator de vorbire. Prin ele, acesta se simte înrădăcinat în spirit și poate urmări căile spiritului cufundat în materie și în istoria lumii. Vede cum, într-un trecut îndepărtat, arta dramatică se naște din misterii, o vede formând sufletele umane, umplându-le, trezindu-le din somn și purificându-le, pierzându-se apoi în defileele joase ale civilizației….și, își dă seama fortificat sufletește și trezit în eul său, datorită darurilor și cuceririlor aduse de niște epoci îndelungate de evoluție, că lui îi revine sarcina de a o reda misteriilor. Străfundurile tainice ale vorbirii, care se dezvăluie treptat, îi arată drumul.

Dornach, septembrie 1941