Pentru a caracteriza tema conferinței noastre de astăzi vrem să pornim de la un fapt pe care l-am menționat deja în conferința precedentă. Am expus faptul că la fel cum se raportează omul la imaginea umbrei sale de pe perete, tot așa există în elementul muzical, anume în viețuirea sunetelor pe planul fizic, o imagine de umbră a vieții din Devachan. Am menționat că în decursul a 350 de ani în familia Bach [Nota 11] s-au născut 29 de muzicieni, mai mult sau mai puțin talentați, așadar că talentul muzical a fost moștenit de-a lungul generațiilor, tot așa cum s-a moștenit în familia Bernoulli talentul matematic. Vrem să aruncăm lumină asupra acestor fapte din punct de vedere ocult, și din acest punct de vedere vom obține numeroase răspunsuri la importante probleme karmice. Iar una dintre întrebările care apasă pe suflet este aceasta: Cum se raportează ereditatea fizică la ceea ce numim noi în general karmă?
În familia Bach, stră-stră-bunicul a fost o anumită individualitate, care a trăit pe Pământ acum o mie cinci sute sau o mie șase sute de ani, care aparținea unei alte forme, în bunic a fost încorporată o altă individualitate. În comparație cu bunicul, tatăl a fost iarăși o altă individualitate, iar în fiu s-a încorporat din nou o altă individualitate. Aceste trei individualități nu au nimic de a face cu moștenirea nemijlocită a talentului muzical. Transmiterea talentului muzical se realizează în cadrul eredității fizice. Dar această problemă a eredității fizice este tratată în mod superficial dacă noi nu ne limpezim faptul că talentul muzical al omului este dependent de modul de organizare al urechii sale. Căci nici un talent muzical nu ar avea însemnătate dacă persoana care îl are nu ar dispune de o ureche muzicală; urechea trebuie să fie adaptată în mod deosebit pentru ca acest talent să se poată manifesta. Iar această bază pur corporală a talentului muzical este ceea ce se transmite prin ereditate de la o generație la alta. Avem așadar un fiu, un tată și un bunic, talentați din punct de vedere muzical, și care au cu toții ureche muzicală. Structura urechii se moștenește prin ereditate de la o generație la alta, la fel ca alte forme fizice ale corpului, de exemplu nasul.
Să presupunem că avem de a face cu un șir de individualități care se află în lumea spirituală și care au adus cu sine din încarnarea precedentă talentul muzical, care urmează să se manifeste pe plan fizic. Ce însemnătate ar mai avea predispoziția, talentul, dacă aceste individualități nu s-ar putea încarna în corpuri cu urechi muzicale? Aceste individualități ar trece atunci prin viață, iar talentul lor muzical ar rămâne mut, neconfigurat și nemanifestat. Este așadar de la sine-înțeles că aceste individualități se vor simți atrase înspre o familie cu ureche muzicală, așadar o familie având predispoziții corporale care să-i ofere individualității posibilitatea de a-și manifesta talentul. Familia de pe planul fizic exercită o forță de atracție pentru individualitatea aflată sus, în Devachan. Poate că individualitatea ar mai fi zăbovit două sute de ani sau mai mult în Devachan, poate că perioada ei devachanică încă nu s-a încheiat. Dar individualitatea se va încorpora atunci când pe planul fizic i se pune la dispoziție un trup fizic adecvat, deși ar mai fi putut rămâne încă două sute de ani în Devachan, timp pe care îl va recupera la următoarea ei trecere prin Devachan, când va zăbovi așadar cu atât mai mult în lumea spirituală. Astfel de reguli stau la baza încorporării. Aceasta nu depinde numai de faptul că individualitatea tinde să se încorporeze, ci și de forța de atracție care este exercitată de jos, de pe planul fizic. Atunci când ținutul german a avut nevoie de un Bismarck, a trebuit să se încorporeze o individualitate corespunzătoare, pentru că o atrăgeau condițiile de pe plan fizic.
Astfel, răstimpul petrecut în lumea spirituală poate fi prescurtat sau lungit în funcție de condițiile aflate jos, pe Pământ, și care impun sau nu reîncorporarea.
Vrem acum să ne clarificăm modul în care este alcătuit un om și să abordăm mai intim natura omului. Omul are un trup fizic, un trup eteric și un trup astral. El are trupul fizic în comun cu toate ființele care sunt numite „fără viață”, iar trupul eteric în comun cu toate plantele. Apoi urmează trupul astral, care este deja o entitate foarte complicată în sine; și apoi, Eul.
Dacă privim mai amănunțit trupul astral, avem pentru început așa-numitul trup senzitiv. Pe acesta, omul îl are în comun cu întreaga lume animală, astfel încât toate animalele superioare au la fel ca și omul un trup fizic, un trup eteric și un trup senzitiv aici, pe planul fizic.
Însă omul are aici, jos, un suflet individual, pe când animalul are un suflet-grup. Mai multe animale la un loc au un suflet-grup, astfel că atunci când vrem să contemplăm sufletul animalelor trebuie să urcăm pe planul astral. Însă omul își are propriul său suflet aici, pe planul fizic. La om, trupul senzitiv este doar o parte a trupului astral. Cea de-a patra componentă a omului, Eul, este cea care lucrează dinlăuntru spre afară.
Să ne transpunem acum cu mult timp în urmă, în perioada lemuriană. Atunci a intervenit ceva foarte important. Strămoșii care existau atunci pe Pământ, cu milioane și milioane de ani în urmă, erau cu totul altfel decât oamenii de astăzi. Pe atunci existau pe planul fizic al Pământului un fel de animale superioare, animale din care nu a mai rămas nimic astăzi pe Pământ, animale care au murit demult. Acestea erau configurate într-un mod absolut specific. Animalele superioare de astăzi sunt descendenții acelor ființe cu totul altfel configurate, dar sunt descendenți decăzuți. Și aceste ființe sunt strămoșii actualei naturi fizice omenești. Ele aveau doar un trup fizic, un trup eteric și un trup senzitiv. Și atunci Eul s-a unit treptat cu o astfel de ființă; el a coborât de sus, din lumea superioară. Așadar lumea animală a crescut în întâmpinarea sufletului omenesc, iar sufletul a coborât de sus, în jos. Lumea animală s-a dezvoltat de jos în sus, iar sufletul a coborât de sus.
Așa cum urcă un vârtej de praf de pe pământ și este întâmpinat de un nor plin cu stropi de apă de deasupra, cu care se unește, tot așa s-a unit trupul animal cu sufletul omenesc. Trupul senzitiv al animalelor ce trăiau jos, pe Pământ, al acelor strămoși ai oamenilor, se dezvoltase într-atât de mult încât putea prelua Eul în sine.
Acest Eu avea și el elemente componente, și anume sufletul senzitiv, sufletul rațiunii și sufletul conștienței. Acest trup imperceptibil simțurilor fizice, trupul Eului, a coborât. Trupurile fizic, eteric și senzitiv s-au dezvoltat în întâmpinarea lui.
Dacă ar fi existat cu un milion de ani înainte ființe care să posede un trup fizic, unul eteric și unul senzitiv, ele ar fi putut simți aceste Euri care pluteau deasupra. Însă ele ar fi trebuit să spună că unirea cu ele este imposibilă, deoarece aceste suflete senzitive care pluteau deasupra sunt încă atât de subtile din punct de vedere spiritual, încât nu s-ar putea reuni cu niște trupuri grosiere. Însă acum sufletele de sus se densificaseră, iar trupurile senzitive de jos se rafinaseră și deveniseră mai fine. Acum intervenise acea înrudire între sufletul senzitiv și trupul senzitiv, și sufletele au coborât. Și așa cum intră o sabie în teaca sa, tot așa a pătruns sufletul senzitiv în trupul senzitiv. În acest sens trebuie înțelese cuvintele din Biblie [Nota 12]: „Și Dumnezeu i-a insuflat omului suflarea Sa, și el a devenit un suflet viu”.
Dacă vrem însă să înțelegem pe deplin aceste cuvinte, trebuie să ne clarificăm diferitele stări de agregare ce există pe Pământ. Avem în primul rând starea solidă. În limbajul ocult ea este denumită „Pământ”. Ceea ce desemnează ocultistul prin acest cuvânt nu este vreun ogor, ci starea solidă în general. Toate părțile componente solide ale corpului fizic sunt denumite tot „Pământ”, ca de exemplu oasele, mușchii, ș.a.m.d. Urmează apoi starea fluidă; în limbajul ocult ea este denumită „Apă”. Este numit „Apă” tot ceea ce este fluid, de exemplu și sângele. În al treilea rând avem starea gazoasă, numită în limbajul ocult „Aer”.
Apoi ocultistul menționează existența altor stări de agregare, mai subtile; dincolo de Aer există stări mai subtile decât acesta. Dacă vrem să ne clarificăm acest lucru să considerăm, de exemplu, un minereu oarecare; să spunem, plumbul. Din punct de vedere ocult, acesta este „Pământ”. Dacă este încălzit puternic și se topește, din punct de vedere ocult el devine „Apă”. Dacă este încălzit în continuare și se vaporizează, el devine, în sens ocult, „Aer”. Aerul este ceea ce poate lua naștere în cele din urmă prin acest mod de tratare a corpurilor. Dacă Aerul se dilată tot mai mult și acesta devine tot mai subtil, atunci intervine o nouă stare. Pe aceasta ocultistul o numește „Foc”. Aceasta este prima stare eterică. Focul se raportează la Apă cum se raportează Apa la Pământ. Ceea ce este și mai subtil decât Focul este denumit de ocultist „eter al Luminii”. Pe o treaptă și mai înaltă se întâlnește ceea ce ocultismul numește „eter chimic”. Forța care determină, de exemplu, faptul că oxigenul se poate combina cu hidrogenul, este eterul chimic. Și mai subtil decât eterul chimic este „eterul vieții”.
Avem așadar în ocultism șapte stări diferite. Ceea ce este viață într-o substanță oarecare se explică prin eterul vieții. Ceea ce trăiește în trupul fizic este alcătuit, în limbaj ocult, din Pământ, Apă și Aer. Ceea ce trăiește în trupul eteric constă din Foc, eter al Luminii, eter chimic și eter al vieții. În felul acesta am unit și separat totodată trupul fizic de cel eteric. Întregul trup eteric pătrunde trupul fizic; tot așa, trupul astral pătrunde trupul eteric. Astralul poate coborî până la elementul Foc, el nu poate străbate Apa, Pământul și Aerul. Fizicul nu poate urca decât până la Foc. Să ne fie clar cum urcă fizicul până la Foc în aburi, așadar în Aerul ocult. În aburi noi simțim Focul care spulberă. Fizicul urcă până la Foc, astralul coboară până la Foc; la mijloc se află trupul eteric.
În perioada lemuriană, la un moment situat cu mult înainte ca cele șapte elemente componente ale omului să se fi reunit, aveam ființe care erau jos pe Pământ și care nu-și aduseseră trupul fizic până la Foc. Ele nu erau capabile să dezvolte un sânge cald. Și numai un trup fizic capabil să dezvolte sânge cald se poate uni cu un suflet. De îndată ce acele ființe s-au dezvoltat până la eterul focului, Eul-suflet a fost pregătit să se unească cu trupul fizic. Toate animalele care au rămas în urmă, ca întârziați, amfibiile, au un sânge heteroterm.
Trebuie să reținem acest moment din perioada lemuriană. A fost un moment de cea mai mare importanță atunci când o ființă alcătuită din trup fizic, trup eteric și trup senzitiv a putut fi rodnicită cu un suflet omenesc datorită sângelui cald.
Apoi evoluția a trecut de la perioada lemuriană la cea atlanteană. În răstimpul perioadei lemuriene sufletul și trupul se atingeau doar în elementul Căldură. La începutul perioadei atlanteene a intervenit ceva nou. Elementul sufletesc a pătruns mai profund în trupul fizic, și anume până în elementul Aer. În perioada atlanteană el ajunsese numai până la elementul Foc; acum putea să pătrundă până la Aer. Și așa cum în perioada lemuriană nu existau la început decât viețuitoare cu sânge rece, tot așa până acum nu existaseră decât creaturi mute, care nu puteau emite sunete. Acum au loc primele începuturi elementare de vorbire și cântare.
Următoarea treaptă va duce la coborârea sufletului în elementul fluid. Atunci el va putea conduce conștient, de exemplu, sângele prin artere. Această treaptă a evoluției se află încă departe, în viitor.
S-ar putea reproșa că și insectele cu sânge rece răsună; însă sunetele pe care le emit ele nu sunt în sensul în care vorbim aici despre răsunetul sufletului dinlăuntru înspre afară. Sunetele pe care le produc insectele sunt de natură fizică. Țârâitul greierului, zbârnâitul aripilor sunt sunete exterioare; nu sufletul este cel care răsună prin ele. Iar pentru noi se pune problema exprimării sufletului prin sunet.
La momentul pe care tocmai l-am descris omul era capabil să-și reverse sufletul în afară prin sunete. El putea să trimită acum sunete în afară așa cum până acum ele îi veniseră din afară înăuntru. Omul recepționează sunetul prin ureche. Urechea ca atare este unul dintre cele mai vechi organe, iar laringele unul dintre cele mai recente. Urechea și laringele se află într-un raport reciproc, cu totul altul decât celelalte organe. Și urechea oscilează, ea este ca un fel de pian. În ureche există un număr de fibre micuțe și fiecare dintre ele reacționează la un anumit sunet. Ceea ce provine ca sunet din afară se modifică prea puțin sau deloc atunci când pătrunde înăuntru. Toate celelalte organe de simț, ca de exemplu ochiul, modifică impresiile lumii înconjurătoare. Și toate celelalte organe de simț trebuie să evolueze până la treapta pe care se află urechea abia în viitor, căci în ureche avem un organ fizic ce se află pe cea mai înaltă treaptă de evoluție.
Urechea se află în legătură cu un simț care este și mai vechi decât auzul. Acesta este simțul orientării în spațiu, adică al capacității de a simți cele trei direcții ale spațiului. Omul nu mai este conștient de faptul că acest simț există în el. Acest simț este într-o strânsă legătură cu urechea. Adânc, în interiorul urechii, găsim arcuri ciudate, trei canale semicirculare, care stau perpendiculare unul pe celălalt. Știința nu prea știe ce este cu ele. Dar dacă acestea sunt lezate, capacitatea de orientare a omului încetează. Ele sunt rămășițe ale simțului spațiului, care este cu mult mai vechi decât simțul auzului. Mai înainte, omul percepea spațiul așa cum percepe acum sunetul. Acum, simțul spațiului s-a interiorizat în el și a devenit inconștient. Simțul spațiului percepea spațiul, urechea percepe sunetul, adică ceea ce trece din spațiu în timp.
Puteți înțelege acum că poate exista o anumită înrudire în privința simțurilor muzical și matematic. Cel din urmă este legat de aceste trei canale semicirculare. O familie muzicală are drept caracteristică urechea muzicală; o familie matematică are o configurare deosebită a celor trei canale semicirculare în ureche, configurare legată de talentul de a percepe spațiul. Iar acestea au fost configurate într-un mod deosebit la familia Bernoulli și au fost transmise prin ereditate de la un membru al familiei la celălalt, la fel cum s-a transmis urechea muzicală la familia Bach. Iar individualitățile care coborau să se încarneze au trebuit să-și caute familiile în care exista această moștenire pentru a-și putea manifesta talentele.
Acestea sunt corelațiile intime între transmiterea caracterelor fizice prin ereditate și sufletele care se caută secole de-a rândul, și vedem cum se leagă în acest mod exteriorul omului cu lăuntrul său.
