În expunerile pe care le-am realizat în ultima vreme [Nota 57] am putut indica faptul că ceea ce are de îndeplinit ființa omenească în prima parte a copilăriei constituie transformări a ceea ce înfăptuiește omul între moarte și o nouă naștere, așadar ale celor pe care le îndeplinește el în existența prenatală. Vedem cum copilul, care, după naștere, încă nu este pe deplin adaptat forței gravitaționale a Pământului, echilibrului pământesc, ajunge treptat să fie realmente adaptat acestui echilibru pe măsură ce învață să stea în picioare și să meargă. Această adaptare a corpului la poziția de echilibru a existenței pământești este ceva pe care omul o dobândește abia în timpul existenței sale pământești. Noi știm că trupul fizic al omului constituie, în forma sa, rezultatul unei preocupări spirituale mărețe, pe care omul o desfășoară împreună cu ființele lumilor superioare între moarte și o nouă naștere. Însă ceea ce configurează omul acolo, ceea ce constituie oarecum germenul spiritual al viitorului său organism pământesc fizic nu este configurat în așa fel încât să conțină deja în sine capacitatea mersului vertical. Pe aceasta omul și-o încorporează abia prin aceea că, după ce s-a născut, se încadrează în raporturile de echilibru, în raporturile de forță ale existenței terestre. Căci în existența prenatală orientarea nu înseamnă ceea ce înseamnă ea aici pe Pământ la mers și statul în picioare, ci acolo orientarea înseamnă relația pe care o are omul cu ființele Îngerilor, Arhanghelilor, așadar cu entitățile ierarhiilor superioare, în funcție de faptul că el se simte atras mai mult sau mai puțin de o ființă sau de alta. În aceasta constă echilibrul în lumile spirituale. Pe acesta omul îl pierde oarecum atunci când coboară pe Pământ, în trupul mamei, el nu se află nici în raporturile de echilibru ale vieții sale spirituale prenatale, dar nici în raporturile de echilibru ale vieții sale pământene. El le-a părăsit pe cele dintâi și încă nu s-a încadrat în cele specifice Pământului.
Asemănător stau lucrurile cu limbajul. Limbajul pe care-l folosim noi aici pe Pământ este întru totul adecvat condițiilor terestre. Căci acest limbaj este o expresie a gândurilor noastre pământene. Aceste gânduri pământene conțin cunoștințe terestre, cunoaștere pământeană. Pentru acestea se adaptează limbajul în timpul existenței pământene. În existența prenatală – după cum am expus deja – omul are un limbaj care nu merge de fapt dinlăuntru înspre afară, care nu urmează expirația, ci urmează inspirația spirituală, urmează ceea ce putem noi desemna în existența prenatală ca fiind corespondentul inspirației. Acolo există o viață împreună cu Cuvântul lumilor, cu Logosul. Este o viață în Cuvântul lumilor, în limbajul cosmic, din care au fost făcute lucrurile.
Noi pierdem și această viață în limbajul cosmic atunci când coborâm pe Pământ, și ne însușim aici ceea ce servește pentru început exprimării gândurilor noastre, gândurilor pământene, rațiunii omenești, adică înțelegerii dintre oamenii care trăiesc aici pe Pământ. Și la fel stau lucrurile cu gândurile pe care le avem aici, cu gândirea noastră. Gândirea se adaptează la condițiile pământești. În existența prenatală avem o viață în gândurile cosmice care întrețes Universul.
Dacă avem acum în vedere elementul median, vorbirea omului, putem spune: În vorbire se află un aspect esențial al culturii pământești, al civilizației Pământului. Prin vorbire se reunesc oamenii aici, pe Pământ, prin vorbire găsește omul o punte înspre semenii săi, prin vorbire se unesc sufletele. Noi simțim că în vorbire avem ceva esențial aici pe Pământ, căci vorbirea este reflexul pământean al vieții în Logos, în Cuvântul lumilor. De aceea, înțelegerea legăturii dintre ceea ce își cucerește omul aici pe Pământ drept limbaj al său și metamorfoza pe care o parcurge acest limbaj în existența prenatală este deosebit de interesantă. Și dacă vom considera acest raport, vom fi conduși înspre organizația lăuntrică a omului, așa cum a fost ea alcătuită din elementul sunetului.
Și în această clipă, pot adăuga astăzi considerațiilor noastre cosmologice pe care le expunem aici deja de câteva săptămâni [Nota 58], capitolul despre exprimarea omului prin sunet și cuvânt. Noi am avut zilele acestea marea bucurie să urmărim aici în Goetheanumul nostru remarcabile performanțe în privința sunetelor, a cântatului [Nota 59]. Și de aceea vă rog să-mi îngăduiți astăzi să vă spun câte ceva – ca expresie a satisfacției lăuntrice în privința acestui eveniment artistic îmbucurător – despre legătura dintre exprimarea prin sunet și cuvânt a omului de aici, de pe Pământ, cu viața omului în ceea ce corespunde dincolo în spiritual, sunetului și cuvântului.
Dacă vom considera organizația omenească, așa cum stă ea aici pe Pământ în fața noastră, ea este în întregime o imagine a spiritualului. Tot ceea ce este aici, și nu numai ceea ce poartă omul în sine, ci și ceea ce-l înconjoară în natura exterioară, este imaginea spiritualului. Prin faptul că omul se manifestă vorbind sau cântând, el exprimă în afară o revelație a întregului său organism ca trup, suflet și spirit, și el exprimă această revelație și către sine însuși, spre interior. Omul este oarecum conținut integral în ceea ce revelează el ca sunet și cuvânt. Cât de mult este el conținut în acestea ni se va arăta doar când vom cuprinde în amănunt, cu exactitate, ceea ce este omul când vorbește sau cântă.
Să pornim de la limbaj. De-a lungul evoluției istorice a omenirii, limbajul a provenit de fapt dintr-un fel de cântec primordial. Cu cât ne întoarcem mai mult înapoi în timpurile preistorice, cu atât mai asemănătoare devine vorbirea mai întâi cu elementul recitativ, și apoi cu cântatul. Iar în timpurile foarte vechi ale evoluției pământene a omului, revelarea prin sunet a omului nu se diferenția în cântec și vorbire, ci acestea două erau una. Iar ceea ce ni se comunică adesea despre acest limbaj primordial uman este de fapt în așa fel încât s-ar putea spune că acest limbaj primordial al oamenilor era un cântec primordial. Dacă vom considera limbajul în starea sa actuală, care s-a îndepărtat deja foarte mult de aspectul pur de cântec și s-a cufundat în elementul de proză și elementul intelectualist, constatăm că în limbaj avem în esență două elemente: elementul consonant și elementul vocalic. Tot ceea ce afirmăm prin limbaj se compune din consoane și vocale. Consoanele se bazează de fapt pe plasticitatea mai subtilă a corpului nostru. Faptul că putem rosti un B sau un P sau un L sau un M se bazează pe aceea că ceva din corpul nostru are o anumită formă. Și atunci când vorbim despre aceste forme nu avem de vorbit întotdeauna numai despre aparatul vorbirii sau cel cu care cântăm, acestea constituie doar culmea cea mai înaltă. Atunci când omul produce un sunet sau exprimă un cuvânt, la aceasta participă de fapt întregul său organism, iar ceea ce se desfășoară în organul vorbirii sau al cântării reprezintă doar cea mai înaltă culme a ceea ce se petrece în întreg omul. Organismul nostru omenesc ar putea fi cuprins în forma sa în așa fel încât să se spună: Toate consoanele pe care le are o limbă sunt de fapt întotdeauna variațiuni a douăsprezece consoane primordiale. Veți găsi, de exemplu, în limba finlandeză, aceste douăsprezece consoane primordiale menținute aproape pure: unsprezece sunt încă foarte clare, numai cea de-a douăsprezecea a devenit întrucâtva neclară, dar ea mai este încă conținută limpede în... [lacună în text]. Aceste douăsprezece consoane primordiale, dacă sunt înțelese corect, reprezintă de fapt, atunci când sunt puse laolaltă, întreaga plasticitate a organismului omenesc. Astfel încât putem afirma, fără să vorbim deloc în imagini, că organismul omenesc este exprimat plastic prin cele douăsprezece consoane primordiale.
Și ce este de fapt atunci acest organism omenesc? Acest organism omenesc este de fapt, din acest punct de vedere, din punctul de vedere muzical, un instrument muzical. Da, în fond dumneavoastră puteți înțelege și instrumentele muzicale exterioare, prin aceea că le priviți în formele lor – indiferent că luați în mână o violă sau un alt instrument – oarecum consonant, că le priviți ca fiind alcătuite oarecum din consoane. Atunci când vorbim despre consoane avem de fapt în sentiment mereu ceva ce ne amintește de instrumentele muzicale. Iar totalitatea și armonia tuturor consoanelor reprezintă de fapt plasticitatea organismului omenesc.
Iar totalitatea vocalelor este sufletul, care cântă pe acest instrument muzical. Acesta dă vocalele. Astfel încât atunci când urmăriți în limbaj consoanele și vocalele aveți în fiecare exprimare în sunete și cuvinte o exprimare de sine a omului. Sufletul omului cântă prin vocale pe consoanele instrumentului corporal omenesc.
Dacă avem acum în vedere limbajele ce aparțin civilizației și culturii noastre actuale observăm că sufletul nostru, atunci când exprimă vocale, se folosește foarte intens de organismul creierului, al capului, al nervilor. Acest lucru nu se întâmpla în aceeași măsură în perioadele de început ale evoluției omenirii. Îngăduiți-mi să vă explic schematic la tablă ce s-a întâmplat. Este ceva întru totul schematic.
Să presupunem că am avea organismul capului și al nervilor alcătuit în felul acesta (roșu). Așadar liniile roșii ar reprezenta forțele care merg de-a lungul fasciculelor nervoase ale capului. Însă acesta este un mod foarte unilateral de a privi lucrurile. În această activitate pe care o desfășoară fasciculele nervoase pătrunde o altă activitate. Aceasta se formează prin faptul că noi inspirăm aerul. Aerul pe care îl inspirăm – desenez din nou foarte schematic – trece prin canalul măduvei spinării (galben) direct aici înăuntru, iar fluxul respirației se acordă cu mișcările ce se execută de-a lungul fasciculelor nervoase. Astfel încât dumneavoastră aveți necontenit în cap fluxul respirator, care pătrunde prin canalul măduvei spinării în cap,întâlnindu-se cu ceea ce fac nervii. Nu există o activitate nervoasă separată și nici o activitate respiratorie separată, ci în cap noi avem o consonanță dintre activitatea respiratorie și cea nervoasă. Omul actual, devenit prozaic în viața obișnuită, acordă mai multă valoare forțelor roșii de aici (vezi desenul); el se servește mai mult de sistemul său nervos, atunci când vorbește. El „inervează” – așa s-ar putea spune – el inervează instrumentul pe care îl configurează la modul consonant curenții vocalici. Or, situația nu era așa în perioadele timpurii ale evoluției omenirii. Pe atunci omul nu trăia atât de mult în sistemul său nervos, pe atunci el trăia în sistemul său respirator; și de aceea limbajul originar era mai mult cântec.
Tabla 1
Atunci când omul cântă în ziua de azi, el ia ceva pe care de fapt îl realizează când vorbește cu ajutorul inervării sistemului nervos, și îl aduce înapoi în fluxul respirator. Și apoi aduce în mod conștient acest al doilea flux, fluxul respirator, în activitate. Ceea ce este pus direct în activitate atunci când la producerea sunetului se mai adaugă, ca la cântat, vocalizarea, este continuarea respirației în cap; dar nu este o ieșire din respirație. Este așadar o readucere în poetic, în partea artistică a procesului ritmic-respirator a limbajului devenit prozaic.
Poetul se străduiește, în plus, să aibă un ritm respirator conform modului în care își configurează limbajul poeziilor. Cel care compune poezii pentru a fi cântate reia din nou totul în respirație, așadar și în respirația capului. Astfel încât putem spune că ceea ce trebuie să parcurgă omul aici pe Pământ prin aceea că se adaptează cu limbajul său la condițiile pământești este oarecum desființat atunci când trecem de la limbaj la cântec. Cântecul este într-adevăr o amintire reală prin mijloace terestre a ceea ce a fost viețuit în existența prenatală. Pentru că noi ne aflăm prin sistemul nostru ritmic cu mult mai aproape de lumea spirituală decât prin sistemul nostru de gândire. Iar sistemul de gândire influențează limbajul devenit prozaic.
Vocalizând, noi împingem de fapt ceea ce trăiește în suflet, înspre corp, care oferă doar instrumentul muzical prin aceea că adaugă sistemul consonant. Veți avea pe deplin sentimentul că în fiecare vocală se află nemijlocit ceva sufletesc viu, și că sistemul vocalic poate fi folosit ca atare, în sine; însă cel consonantic tinde necontenit înspre cel vocalic. Instrumentul corporal plastic ar fi de fapt mort dacă sufletescul, vocalicul, nu i-ar „ciupi corzile”. Puteți vedea acest lucru din diferite amănunte; luați de exemplu cuvântul din anumite dialecte ale Europei Centrale, „mir” [mie – în lb. germană; se pronunță mir – n.tr.]. Pe când eram mic băiețel nu-mi puteam deloc imagina că acest cuvânt s-ar scrie așa; eu l-am scris întotdeauna „mia”; pentru că în r este conținut nemijlocit dorul după a. Este așa că atunci când concepem organismul omenesc drept armonie a consoanelor avem pretutindeni în el dorul de vocale, așadar de sufletesc. De unde vine asta?
Acest organism omenesc, așa cum trebuie să fie el organizat în privința plasticității sale aici pe Pământ, trebuie să se adapteze condițiilor terestre. El este configurat așa cum o permite poziția de echilibru terestru, așa cum o permit raporturile de forțe terestre. Însă el este configurat din spiritual. Ce anume se petrece de fapt aici poate fi recunoscut numai prin cercetarea spiritual-științifică. Vreau să vă limpezesc acest lucru printr-un exemplu.
Să acceptăm că sufletescul se exprimă astfel în vocalitatea sa (roșu): el se izbește de consonantic (galben), iar consonanticul este configurat plastic în conformitate cu condițiile pământene. Dacă ne înălțăm în lumea spirituală în modul în care l-am descris în cartea mea «Cum se dobândesc cunoștințe despre lumile superioare?», atunci ajungem mai întâi la imaginațiune, la cunoașterea imaginativă. Însă pe drum am pierdut consoanele; nu ne-au mai rămas deocamdată decât vocalele. În procesul imaginativ ne-am pierdut trupul fizic. Ne-am pierdut consoanele. În lumea imaginativă nu mai avem nicio înțelegere pentru consoane. Dacă vrem să desemnăm într-un mod cu totul adecvat, prin cuvinte, ceea ce mai avem înlăuntrul nostru, atunci această exprimare constă doar din vocale. Așadar instrumentul lipsește pentru început și ajungem într-o lume de sunete de nuanță preponderent vocalică, dar în care au fost dizolvate în vocale toate consoanele Pământului.
Veți găsi de aceea că în cuvintele limbilor care s-au aflat aproape de limbile originare, tocmai lucrurile lumii aproape suprasensibile sunt exprimate prin vocale. De exemplu, cuvântul Jahve nu avea nici J-ul și nici v-ul nostru, și el consta de fapt doar din vocale, iar când era scandat era pe jumătate cântat. Se ajunge astfel într-o vocalizare care se înțelege de la sine că este cântată.
Și dacă ajungem de la cunoașterea imaginativă la cunoașterea inspirativă, așadar dacă preluăm direct revelațiile spiritualului, atunci toate consoanele care sunt ceva aici pe Pământ devin cu totul altfel. Noi pierdem consoanele. Așadar acestea se pierd pentru noi (acoperit cu galben, vezi desenul: galbenul de jos); în schimb, începe să se manifeste ceva nou în percepția spirituală, pe care o putem recunoaște prin inspirație: contraimaginile spirituale ale consoanelor (vezi galbenul de sus).
Tabla 2
Însă acum, aceste contraimagini ale consoanelor nu trăiesc între vocale, ci în vocale. Aici, pe Pământ, în limbaj, avem consoanele și vocalele în așa fel încât ele trăiesc unele lângă celelalte. Consoanele le pierdem când ne înălțăm în lumea spirituală. Acolo ne familiarizăm cu o lume cântătoare de vocale. Acolo, de fapt, încetăm să cântăm noi; lumea cântă. Lumea devine ea însăși cântec cosmic. Însă ceea ce este vocalizat în felul acesta se nuanțează spiritual-sufletesc în așa fel încât în vocale trăiește ceva care constituie contraimaginile spirituale ale consoanelor. Aici, pe Pământ, există un A ca sunet și, să spunem, un do diez ca ton, într-o anumită octavă. Atunci când ajungem în lumea spirituală nu mai există un A, un do diez dintr-o anumită gamă, ci, lăuntric, calitativ, acestea sunt nenumărate – nu numai de înălțimi diferite, ci calitativ lăuntric nenumărate; căci acolo este altceva dacă o ființă din ierarhia Îngerilor rostește un A, sau o ființă din ierarhia Arhanghelilor, sau altă ființă. Din punct de vedere exterior este aceeași revelație, dar lăuntric revelația este însuflețită. Astfel încât putem să spunem: aici pe Pământ, avem corpul nostru (vezi desenul, în stânga, alb); pe acesta îl atinge, ca și cum ar ciupi o coardă, sunetul vocalizator (roșu). Dincoace avem sunetul vocalizator (desenul din dreapta, roșu) în care pătrunde sufletul înăuntru (alb) și trăiește acolo înăuntru, astfel încât sunetul devine trupul sufletescului.
Tabla 1
Acum ne aflăm înlăuntrul muzicii cosmice, în cântecul cosmic; și suntem înlăuntrul sunetului creator, în cuvântul creator. Aici pe Pământ, dumneavoastră vă reprezentați sunetul ce răsună, în sensul că el trăiește în aer. Dar reprezentarea fizică conform căreia forma aerului ar fi sunetul, este de fapt doar o reprezentare naivă. Ea este realmente naivă. Căci, gândiți-vă că aici ați avea un teren, și pe el un om. Este absolut sigur că terenul nu este omul; dar el trebuie să fie aici pentru ca omul să poată sta pe el, căci altfel omul nu ar putea fi aici. Dar dumneavoastră nu veți voi să înțelegeți omul plecând de la teren.
Tabla 2
Aerul trebuie să fie aici, pentru ca sunetul să se poată sprijini pe ceva, ca să aibă un suport. La fel cum stă omul pe sol, pe un teren, tot așa își are sunetul, numai că într-o formă ceva mai complicată, solul său, terenul său, ceea ce i se opune, în aer. Aerul nu are mai multă însemnătate pentru sunet decât are solul pentru omul care stă pe el. Sunetul pătrunde în aer, iar acesta îi oferă posibilitatea să existe. Dar sunetul este ceva spiritual. Și la fel cum omul este altceva decât solul pământesc pe care stă, tot așa este sunetul altceva decât aerul pe care se sprijină. Desigur că el se sprijină pe acest aer într-un mod complicat.
Prin aceea că noi putem vorbi și cânta pe Pământ numai prin intermediul aerului, noi avem în formele aerice ale sunetului imaginea pământeană a unui spiritual-sufletesc. Spiritual-sufletescul sunetului aparține de fapt lumii suprasensibile. Iar ceea ce trăiește aici, în aer, este, în fond, corpul sunetului. Astfel încât nu trebuie să ne mirăm că regăsim sunetul și în lumea spirituală. Numai că acolo el este despovărat de ceea ce provine din sfera Pământului, de consoanele pământești. Atunci când ne înălțăm în lumea spirituală luăm cu noi vocalele și sunetul ca atare în conținutul său spiritual. Numai că în această lume spirituală el este însuflețit lăuntric, în loc să fie format în exterior prin elementul consonant, sunetul este însuflețit lăuntric. Însă perceperea lui merge în paralel cu familiarizarea noastră cu lumea spirituală.
Acum gândiți-vă că omul trece prin poarta morții; consoanele le lasă în scurt timp în urma sa, însă vocalele, și mai precis intonarea vocalelor, le viețuiește într-o măsură crescută; numai că el nu mai simte cântatul ca pornind din laringele său, ci simte cântatul de jur-împrejurul său și se simte pe sine trăind în fiecare sunet. Așa se petrec lucrurile chiar din primele zile după ce el a trecut prin poarta morții. Omul trăiește de fapt în elementul muzical, care este totodată element al vorbirii. În acest element muzical se revelează tot mai mult din lumea spirituală – însuflețirea.
Însă, după cum v-am spus deja, această intrare a omului în Univers, după ce el a pășit prin poarta morții, este totodată o trecere de la lumea pământeană la lumea stelară.
Când expunem astfel lucrurile s-ar părea că vorbim în imagini, dar imaginile sunt întru totul realitate. Imaginați-vă așadar Pământul în jurul căruia se află mai întâi planetele, și apoi cerul stelelor fixe, reprezentat din vechime, pe bună dreptate, drept cercul zodiacal.
Tabla 2 (+1)
Atunci când omul stă pe Pământ el vede planetele și stelele fixe în strălucirea lor, să spunem, din față, pentru a-l venera pe omul pământean – nu-i așa, Vechiul Testament se exprimă altfel. Dar atunci când omul se îndepărtează de Pământ după moarte, el ajunge treptat să vadă atât planetele cât și stelele fixe din spate. Însă atunci el nu mai vede aceste puncte sau suprafețe de lumină, pe care le vede de pe Pământ, ci vede entitățile spirituale corespunzătoare lor. Căci pretutindeni există o lume de entități spirituale. Acolo unde privește aici pe Pământ înspre Saturn, Soare, Lună sau înspre Berbec, Taur ș.a.m.d., el vede, privind în cealaltă parte, entități spirituale.
Și, de fapt, în timp ce le vede, el le aude totodată, și la fel de bine cum se spune că omul vede din cealaltă parte, privind înapoi, Luna, pe Venus, ș.a.m.d., Berbecul, Taurul ș.a.m.d., la fel de bine s-ar putea spune că el aude răsunând în depărtările cosmice ființele care-și au locuințele în aceste corpuri cerești.
Acum imaginați-vă tot ceea ce v-am spus – este realmente așa că se pare că vorbim în imagini, dar eu nu vorbesc în imagini, pentru că aceasta este întru totul realitatea –, imaginați-vă afară, în Cosmos: lumea planetelor, situată acum mai departe, și cercul zodiacal cu cele douăsprezece constelații, acum mai aproape. Și din toate aceste corpuri cerești vă vine în întâmpinare o vorbire cântată, un cântec vorbit, iar dumneavoastră percepeți de fapt o auzire a cântatului vorbit și a vorbirii cântătoare.
Dacă priviți înspre Berbec, aveți impresia unui consonant sufletesc. Și se poate ca în spatele Berbecului să se afle, de exemplu, Saturn: un vocalic sufletesc. Și în acest vocalic sufletesc ce răsună strălucind în spațiul cosmic pornind de la Saturn trăiește consonantul spiritual-sufletesc al Berbecului sau al Taurului. Aveți așadar sfera planetelor, care cântă vocalic în spațiul cosmic și aveți stelele fixe, care însuflețesc consonant acest cântec al sferei planetelor.
Tabla 2
Reprezentați-vă așadar cât mai viu sfera stelelor fixe, care stă mai mult pe loc, și în spate planetele călătoare. Când o planetă trece prin fața unei constelații, nu pot spune că răsună un sunet, ci o întreagă lume de sunete; prin aceea că planeta trece de le Berbec la Taur răsună o altă lume de sunete.
Dar, de exemplu, să spunem că în spate se află Marte. Când Marte trece prin fața Taurului el face să răsune o altă lume de sunete.
Aveți așadar în stelele fixe un instrument cosmic minunat, iar în spatele lor zeii planetelor, care cântă pe acest instrument al cerului zodiacal al stelelor fixe.
Și putem spune, realmente, că atunci când omul, aici jos pe Pământ, trece din nou din limbaj, care este configurat pentru Pământ – așa cum mersul pe Pământ este configurat din orientarea cosmică spirituală la cântec aceasta reprezintă o înclinație înspre cele care au configurat omul în existența sa prenatală pentru a se naște pe Pământ, Așa cum arta se prezintă ca și cum omul ar spune, în timp ce se manifestă artistic: Acesta este destinul omenesc – și este corect că așa este destinul omenesc, căci omul este încadrat în condițiile terestre atunci când pășește în existența sa pământeană și trebuie să se adapteze condițiilor pământene –, dar prin artă el face un pas înapoi, el lasă ceea ce este pământesc să se desfășoare mai departe în jurul său, dar prin pasul pe care îl face el înapoi se apropie de sufletesc-spiritualul din care a crescut el în existența sa prenatală.
Nu înțelegem arta dacă nu resimțim în ea dorul de a trăi spiritualul cel puțin în revelarea aparenței frumoase. Fantezia noastră, care conturează artisticul, nu este, în fond, nimic altceva decât forța clarvăzătoare pre-pământeană. Putem spune: așa cum trăiește în condițiile pământene sunetul în aer, tot așa trăiește pentru sufletesc la modul pământean în imaginea spiritualului ceea ce de fapt este spiritual în existența prenatală. Când omul vorbește, el se folosește de corpul său: ceea ce este consonantic în el devine plasticitate a corpului; pentru a cânta pe acest instrument al corpului se folosește de către suflet fluxul respirator care nu trece în plasticitate rigidă. Dar noi putem tinde înspre Divinitate, prin ceea ce suntem noi ca oameni pământeni vorbitori, în două moduri.
Să luăm organismul consonant omenesc, să-l desprindem oarecum de substanța solidă care i-a fost impregnată, pe care a dobândit-o datorită forței gravitaționale terestre sau prin forțele chimice ale alimentelor, să-l desprindem deci pe om de ceea ce îl impregnează la modul consonant! – Ne este îngăduit să vorbim astfel. – Atunci când pe masa de disecție este pus un plămân omenesc, se găsesc substanțe chimice care pot fi cercetate din punct de vedere chimic. Dar acestea nu sunt plămânii. Ce este plămânul? O consoană rostită din Cosmos și care a preluat forma. Dacă punem o inimă pe masa de disecție se constată că și ea este formată din celule, care pot fi cercetate chimic din punctul de vedere al substanțelor. Dar nici acestea nu constituie inima propriu-zisă; inima este o altă consoană rostită din Cosmos. Și dacă ne reprezentăm, în esență, cele douăsprezece consoane rostite din Cosmos, avem alcătuirea corpului omenesc.
Asta înseamnă că dacă privim la consoane, dacă avem fantezia clarvăzătoare necesară pentru a vedea consoanele în legătura lor, apare corpul omenesc în deplina sa plasticitate. Așadar dacă eliminăm, dacă scoatem consoanele din om apare arta sculpturală; dacă scoatem din om respirația, de care se folosește sufletul pentru a cânta pe acest instrument, deci dacă scoatem ceea ce este vocalic, atunci ia naștere elementul muzical, cantabil.
Așadar dacă scoateți elementul consonant din om apare forma pe care trebuie să o configurați plastic. Dacă scoateți elementul vocalic din om apare elementul muzical, cantabil, pe care trebuie să-l cântați. Și în felul acesta este omul de fapt, așa cum stă el aici, pe Pământ, rezultatul a două arte cosmice: a artei cosmice plastifiatoare, care vine dintr-o direcție, și a artei cosmice muzicale, care vine din cealaltă direcție. Două tipuri de entități spirituale își îmbină laolaltă activitățile lor în om: una dă instrumentul, cealaltă cântă pe instrument; cea dintâi formează instrumentul, cea de-a doua cântă pe instrument.
De aceea nu trebuie să ne mirăm că în timpurile vechi, pe când oamenii mai resimțeau încă astfel de lucruri, a fost menționat marele artist Orfeu, care era atât de puternic sufletește încât nu numai că putea să folosească deja corpul omenesc modelat ca instrument, ci prin sunetele sale putea să toarne materia neformată în forme ce corespundeau sunetelor.
Înțelegeți acum că atunci când trebuie expuse astfel de lucruri cuvintele trebuie folosite altfel decât sunt ele folosite în mod obișnuit în vremurile noastre prozaice actuale; dar, cu toate acestea, eu nu am expus lucrurile simbolic sau în imagini, ci într-un sens absolut real. Lucrurile sunt așa cum le-am expus eu, deși uneori vorbirea trebuie să devină mai maleabilă și mai fluidă decât este ea folosită în ziua de azi în mod obișnuit. Am vrut să configurez în felul acesta conferința de azi și pentru a aduce un mic omagiu performanțelor atât de mulțumitoare ale stimatelor noastre artiste [Nota 60], care ne-au bucurat atât de mult în zilele acestea. Și așa dorim să ne apropiem mâine, iubiții mei prieteni, cu o dispoziție sufletească adecvată de concertul care ne așteaptă, și căruia i s-a insuflat – ca tuturor celor de aici – ceva din dispoziția sufletească antroposofică.
