Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

FIZIOLOGIE ŞI TERAPIE ÎN CONCEPŢIA ŞTIINŢEI SPIRITUALE

GA 314


ELEMENTE DE FIZIOLOGIE ŞI TERAPIE

CONFERINŢA A PATRA

Dornach, 9 octombrie 1920 (seara)

În această seară aş vrea să mai aduc unele completări acelor conferinţe pe care a trebuit să le ţin în aceste zile fără a fi intenţionat acest lucru. Aş vrea să mă refer foarte sumar la unele aspecte care mai pot aduce lămuriri în plus la acele principii care pot sluji fecundării studiilor medical-terapeutice de către ştiinţa spirituală. Din motivele pe care le-am arătat încă de azi-dimineaţă, nu ne va fi posibil, bineînţeles, să intrăm prea mult în detalii – nu atât din cauza lipsei de timp, fireşte, şi asta, ci mai ales din cauză că, totuşi, cu cunoştinţele de detaliu ale unei examinări într-adevăr de specialitate trebuie să fim rezervaţi, din motive pe care, iarăşi, le-am arătat încă azi-dimineaţă. Totuşi, chiar în această direcţie aş vrea să mai adaug câteva lucruri care pot duce la o înţelegere generală a medicinei, astfel încât această ramură, medicală, a studiilor spiritual-ştiinţifice, să poată avea un fel de eficacitate socială, să întemeieze, cu alte cuvinte, o anumită încredere între public şi breasla medicilor. Cu cât încrederea cu care va putea fi întâmpinată medicina va fi mai mare, cu atât mai bine va putea acţiona, la rândul ei, această medicină.

V-am arătat azi-dimineaţă că viaţa organismului uman constă, propriu-zis, în faptul că sistemul neuro-senzorial, pe scurt, sistemul capului, pe de o parte, şi sistemul membrelor şi al metabolismului, pe de altă parte, acţionează în două sensuri total opuse, şi că ele sunt repuse în echilibru de către sistemul ritmic. Am putea spune că tot ceea ce este proces distructiv, procesele, absolut necesare, de distrugere, ale sistemului neuro-senzorial, sunt necontenit puse în acord şi făcute să interacţioneze cu procesele constructive ale sistemului metabolismului şi al membrelor. Vă puteţi gândi – şi acest lucru poate fi dovedit prin exemple individuale – că aceste sisteme ale organismului uman acţionează în sensuri absolut opuse, că ele acţionează, ca să spunem aşa, şi unul asupra altuia, că ceea ce se petrece la nivelul unuia dintre ele, în sistemul metabolismului şi al membrelor, de pildă, nu trebuie să fie prea puternic împiedicat de faptul că activitatea care este proprie, de fapt, numai sistemului capului, acţionează asupra sistemului metabolismului şi al membrelor, printr-un fel de neglijare a sistemului ritmic. Şi, dacă ai înţeles destul de bine contextul general în sânul căruia au loc toate acestea, vei găsi că e firesc faptul că pot avea loc astfel de încălcări ale drepturilor unui sistem de către celălalt, altfel spus, faptul că sistemul capului, sistemul neuro-senzorial – în care pot avea loc, de altfel, şi procese metabolice, aşa cum am arătat –, că acest sistem neuro-senzorial poate fi invadat de astfel de procese metabolice, astfel încât aceste procese metabolice să transforme, din punct de vedere funcţional, interiorul sistemului capului, făcându-l să semene cu sistemul metabolismului şi al membrelor. Şi poate avea loc şi fenomenul invers. Pentru că, aşa cum ştim, în sistemul metabolismului şi al membrelor acţionează, chiar dacă în viaţa normală în mod subordonat, acelaşi sistem de funcţiuni care este activ şi în cap, se poate întâmpla ca în sistemul metabolismului şi al membrelor să devină precumpănitor, să dobândească o prea mare intensitate, acea activitate care ar trebui să atingă numai un anumit grad şi al cărei loc este, de fapt, în cap.

Cu alte cuvinte, prin faptul că activitatea neuro-senzorială, care are loc şi în sistemul metabolismului şi al membrelor, această activitate neuro-senzorială, prin faptul că asupra ei acţionează odată, impregnînd-o prea puternic, activitatea capului, poate deveni precumpănitoare, în abdomen, de pildă, sau, mai bine zis, ea poate deveni prea intensă aici. În acest caz, în organele abdominale va avea loc acel proces distructiv care, în mod normal, ar trebui să aibă loc numai în sistemul neuro-senzorial. Bineînţeles că în sistemul abdominal va lua altă formă, dar el – ca să spunem aşa – îşi va face de cap acolo. Dacă privim astfel intimitatea organizării fiinţei umane, în ceea ce tocmai am descris, putem recunoaşte cu adevărat procesul apariţiei unei boli grave a omului, şi anume typhus abdominalis. Bineînţeles că tifosul, în ceea ce priveşte felul lui de a se manifesta, poate fi observat pe cale exterior-empirică, dar el este de înţeles, el nu poate fi înţeles şi conceput în legătura lui cu întreaga organizare a omului, decât dacă privim fiinţa umană în acest fel, pornind – aş zice – de pe poziţiile unei medicine raţionale, ca să folosim şi noi un termen al lui Goethe. V-am mai arătat apoi azi-dimineaţă cum se poate trece de la aspectul fiziologic-patologic la aspectul terapeutic, prin faptul că nu încercăm să înţelegem numai cele ce se petrec în interiorul fiinţei umane, ci şi cele ce se petrec în natura exterioară. În natura exterioară au loc procese care, dacă le înţelegi în mod just, pot fi transpuse în om, prin introducerea în organismul uman a substanţelor corespunzătoare, şi care, pentru că natura exterioară, natura regnului vegetal, prin tendinţa ei de înălţare pe verticală, acţionează oarecum în sens contrar tendinţei de coborâre pe verticală a fiinţei umane, stăvilesc acolo anumite procese care au loc în mod anormal între cele trei sisteme ale organismului uman.

Este interesant de observat faptul că ceea ce v-am descris azi-dimineaţă referitor la regnul vegetal şi la legătura lui cu omul poate fi constatat şi în regnul mineral. Dar, în acest caz, pentru a înţelege acest lucru cum se manifestă el în lumea minerală, este necesar să facem apel la anumite cunoştinţe antroposofice despre om.

În om acţionează elementul spiritual-sufletesc, etericul, fizicul. Acest spiritual-sufletesc – de altfel, v-aţi putut da seama de acest lucru din expunerile acestor conferinţe –, acest spiritual-sufletesc poate fi impregnat de o conştienţă plenară a Eului. În acest caz, omul are, ca să spunem aşa, organizarea sa normală. Sau se poate întâmpla ca această conştienţă a Eului să fie oarecum paralizată, diminuată. Dacă, în acest caz, spiritual-sufletescul se răzvrăteşte oarecum, ascultă de propriile sale tendinţe, şi nu este impregnat aşa cum trebuie de către Eu, atunci apar diferitele terenuri proprii ivirii aşa-numitelor boli spirituale. Dar tot ceea ce este, în om, de natură spiritual-sufletească, atât ceea ce – aş zice – poate fi desemnat, cu un termen antroposofic, astralul uman, adică viaţa sufletească mai mult subconştientă, de vis sau cu totul inconştientă, cât şi ceea ce se înţelege prin activitate a Eului, adică viaţa sufletească deplin conştientă, toate acestea au, într-un anumit sens, un purtător fizic al lor, prin intermediul căruia acţionează în viaţa fizică. Astfel, putem spune că, dacă studiem omul, nu trebuie să ne îndreptăm atenţia numai spre ceea ce constituie activitatea Eului, de pildă, care este pur spirituală, ci trebuie să ne îndreptăm atenţia şi spre acea parte din organism care este purtătorul propriu-zis al acestei activităţi a Eului. Şi constatăm atunci că purtătorul propriu-zis al acestei activităţi a Eului îşi are sediul, în principal, în sânge.

Am ajunge prea departe dacă – lucru absolut posibil, de altfel – aş încerca să vă arăt prin exemple concrete felul cum, graţie activităţii cu totul deosebite a sângelui, graţie interacţiunii dintre activitatea metabolică din sânge şi activitatea ritmică din sânge, Eul colaborează cu restul elementului sufletesc din om. Dar lucrul care trebuie să ne intereseze mai mult în acest moment este puntea de legătură care poate face trecerea de la aspectul fiziologic-patologic la aspectul terapeutic. Şi constatăm aici ceva extraordinar de important. Suportul fizic, purtătorul fizic al unui element spiritual-sufletesc, aşadar, ca să spunem aşa, al Eului deplin conştient, poate fi influenţat de noi prin intermediul unor procese pe care le provocăm în el, în aşa fel încât el să se sustragă activităţii Eului, exercitând, totuşi, o funcţiune similară, cum o face, de altfel, numai sub influenţa activităţii Eului. Vă voi descrie un caz special care să ilustreze acest lucru. Încercaţi să vă imaginaţi – voi face un desen schematic – încercaţi să vă imaginaţi cum este structurat în sistemul sanguin al omului, sub forma unui fel de schelet, a unui schelet de forţe, ceea ce acţionează sub formă de activitate a Eului. Iar activitatea însăşi a Eului, aş marca-o desenând de-a lungul liniei acestui schelet de forţe nişte haşuri colorate, care reprezintă apoi elementul spiritualul-sufletesc al activităţii Eului (roşu) (în desen, exprimat prin linia şerpuită punctată).

Planșa 4


desen
plansa 4


[măreşte imaginea]

Aşadar, dacă putem influenţa într-un anumit fel această structură de forţe care stă la baza activităţii Eului, se poate întâmpla ca această structură de forţe să devină oarecum independentă, să se rupă de întreg şi să se manifeste sub formă de activitate fizică, să se detaşeze de spiritual-sufletesc sub forma unui schelet de forţe fizice, acţionând, totuşi, ca o copie a activităţii spiritual-sufleteşti, chiar dacă el însuşi acţionează în mod pur fizic. Apare atunci un fel de dublură a omului, care acţionează în străfundurile adânci ale subconştientului, care acţionează însă, deşi acum numai în spaţiu, aşadar, în mod pur fizic, la fel cum acţionează de obicei când este numai un instrument supus al activităţii Eului. Putem provoca acest fenomen – nu este nevoie să-l provocăm, îl putem vedea şi aşa, în nişte cazuri elementare, putem găsi oricând acel punct despre care Goethe spune că în dosul lui natura îşi dezvăluie taina ei care stă, de fapt, în văzul tuturor, numai să ştim să cercetăm aşa cum şi acolo unde trebuie -; dacă în om intră prea mult fosfor, sau dacă el este tratat cu o doză prea mare de fosfor, poate fi obţinută această stare. Putem izola oarecum purtătorul fizic al activităţii Eului de această activitate a Eului, astfel încât această activitate a Eului să se desfăşoare în trup în mod independent, ca un fel de copie. Şi care ar fi urmarea acestui fapt? – Urmarea ar fi că tocmai sub influenţa forţelor fosforice activitatea sângelui ar depăşi intensitatea ei normală, şi anume în tendoane, iar în tendoane ar apărea un fel de hiperemie. În acest fel, din cauza acestei hiperemii, ceea ce se învecinează în cartilagiul osului cu o astfel de hiperactivitate a vaselor sanguine ar prolifera şi, în acest fel, am avea o activitate care s-ar opune procesului de calcifiere a oaselor.

V-am arătat ce s-ar putea întâmpla dacă un om ar fi supus unui tratament prin care i s-ar administra prea mult fosfor, prin care, cu alte cuvinte, s-ar intensifica, într-o măsură mult prea mare, acţiunea fosforului în organismul uman. Numai că acele forţe care sunt afară, în lume, care îşi au sediul în diferitele substanţe minerale, sunt prezente şi în om, sub o altă formă, într-o formă suprasensibilă – aş zice –, ele pot fi, desigur, active şi în om. Într-un anumit sens, omul este un microcosmos. Dacă aceste forţe, care, în general, îşi au sediul afară, în fosforul din natură, dacă aceste forţe acţionează în om, lucru ce se poate întâmpla la o vârstă timpurie, atunci apare boala numită rahitism. Şi, datorită faptului că vedem astfel legătura dintre om şi lumea înconjurătoare, putem afla că apariţia rahitismului în organismul uman este un proces similar aceluia care are loc afară, în natură, în cazul producerii fosforului. Vă explic în mod aforistic şi, bineînţeles, fără a face posibilă înlănţuirea unui întreg şir unitar de dovezi ale unui anumit caz, care este, de fapt, calea pe care ştiinţa spirituală caută această legătură a omului cu restul lumii. Dar putem merge mai departe.

V-am arătat azi-dimineaţă, spunând că există, pe de o parte, sistemul neuro-senzorial, iar, pe de altă parte, sistemul metabolismului şi al membrelor, iar între acestea, sistemul ritmic, realizator al echilibrului, v-am arătat cum colaborează între ele aceste două sisteme (vezi desenul de mai jos).

Vedeţi dvs., de fapt, tocmai ceea ce are însuşirea de a deregla, de a îmbolnăvi sistemul metabolismului şi al membrelor, este tămăduitor pentru sistemul capului.

Planșa 5


desen
plansa 5


[măreşte imaginea]

Din această cauză, în sistemul capului uman avem întotdeauna anumite funcţiuni, provocate de acţiunea fosforului, dar e vorba de o cantitate infimă de fosfor, care se găseşte în creierul omului. Pe de altă parte, învăţăm să cunoaştem această acţiune a fosforului – în felul descris mai înainte – drept acţiune care stânjeneşte, prin faptul că influenţează procesele de calcifiere din organismul metabolismului şi al membrelor, justa construire a fiinţei umane. Dar ele, aceste procese fosforice, sunt necesare în creier, acolo unde trebuie să aibă loc procesele distructive şi unde, mai ales, este necesar ca aceste procese să se desfăşoare neîntrerupt. Cu alte cuvinte: din cauză că în creier avem fosfor şi că acesta acţionează astfel, noi avem în creier, necontenit, in status nascendi – aş zice –, un fel de proces de naştere a rahitismului. Activitatea creierului nostru are la bază tocmai faptul că în permanenţă există tendinţă de formare a osului, dar că acest proces de calcifiere este mereu împiedicat, după ce, mai întâi, în jurul acestui creier uman s-a format o cutie craniană în toată regula. În creierul uman avem – acest lucru îl poate vedea oricine – o continuă tendinţă de osificare. Dar acest proces de osificare se încheie la o anumită vârstă. Atunci, această activitate de formare a oaselor este oprită. Iată, deci, că avem aici, realmente, o sursă de îmbolnăvire, a cărei influenţă este anihilată din cealaltă direcţie, de la celălalt pol al organismului, avem o continuă înclinaţie spre rahitism.

Lucrul cel mai vrednic de luare-aminte este însă faptul că un astfel de ritm, aşa cum poate fi el observat în om, există în întreaga natură exterioară, numai că, într-un anumit sens, exact contrar celui din om. Dacă reflectăm la importanţa deosebită pe care o are fosforul pentru creierul uman, trebuie să ne spunem: când omul îşi asimilează fosfor, acesta este prelucrat până sus, la nivelul capului. În interiorul organismului uman, suferă el însuşi unele transformări. El se supune acelei direcţii în care sunt orientate forţele de creştere din om. El se alătură acestei direcţii a forţelor de creştere. Iar faptul că el se alătură acestei direcţii face ca activitatea lui să se reducă la minimum, să slăbească mult în intensitate şi, în această situaţie, el acţionează în aşa fel încât tocmai rahitismul împiedicat să se dezvolte, al capului, poate deveni purtătorul acelor procese sufletesc-spirituale care trebuie să aibă loc prin intermediul capului uman.

Şi iată că vom constata un lucru ciudat: dacă-i administrăm în mod just omului doze foarte mici de fosfor, în loc de nişte doze mai mari, care pot fi percepute în mod obişnuit, vom realiza, de fapt, am putea spune, o schimbare a acţiunii fosforului. Dacă administrăm organismului uman aceste doze mici, acestea acţionează în om aşa cum acţionează fosforul în creierul uman. Ele acţionează în restul organismului, ca doze mici care opresc procesul de apariţie a rahitismului, în cazul că el a început să se manifeste la copii. Iată de ce, în cantitate mică, în doze extrem de mici, fosforul este, în acest caz, un mijloc de vindecare a rahitismului. Şi, într-un sens şi mai larg, fosforul este, în general, un mijloc terapeutic împotriva a tot ceea ce provoacă scheletul fizic al Eului, pe care l-am desenat în alb (vezi desenul, p. 102) (în desen, redat prin linii negre), sub porţiunea colorată în roşu, şi pe care starea de boală l-a emancipat de activitatea sufletească propriu-zisă, fosforul, în acest caz, transformă din nou în activitate sufletească, îl readuce, aşadar, la normal.

Prea stimată asistenţă, am fost nevoit să vă fac o descriere foarte complicată a fiinţei umane, ca să vă puteţi da seama, din această descriere, ce anume stă, de fapt, la baza disputei dintre adepţii alopatiei şi cei ai homeopatiei. În anumite domenii – aş zice –, ceea ce se manifestă, de fapt, sub forma homeopatiei este cum nu se poate mai evident, ca în acest caz, pe care vi l-am explicat. Prin anumite doze, foarte mici, de fosfor sau de sulf, pe scurt, de substanţă oxidabilă – voi reveni asupra acestui lucru –, rahitismul şi, în general, şi alte stări eruptive, care sunt cauzate – aş zice – de o activitate sanguinică emancipată de Eu, pot fi vindecate.

Vedeţi dvs., dacă ne luăm osteneala de a-l observa pe om aşa cum ne îndrumă ştiinţa spirituală să facem acest lucru, legătura omului cu natura exterioară anorganică devine pentru noi, ca în acest caz, absolut evidentă. Şi ceea ce am prezentat aici poate fi valabil şi pentru alte substanţe anorganice. Numai că va trebui să ne străduim a cunoaşte specificul fiecăreia. Şi tocmai această metodă, de a realiza o unire dintre patologie, fiziologie şi terapeutică, cere o studiere, plină de dăruire, a lumii din interiorul omului şi a celei din afara lui. Putem spune că fosforul, sulful, sunt substanţe oxidabile. Aceste substanţe oxidabile se dovedesc a fi, dacă extindem, într-adevăr, şi asupra lor aceste cercetări ale noastre, cele care acţionează în mod absolut asemănător celui în care am arătat că acţionează fosforul. Acţionează în aşa fel încât transpun din nou scheletul emancipat al Eului în activitatea Eului.

O acţiune contrară au anumite săruri, aşadar, ceea ce nu este oxidabil, ci care se dizolvă în apă, iar la răcirea apei se izolează din nou. Aceste săruri, carbonice, alte săruri, acţionează în sens invers, provocând apariţia unei legături prea strânse a elementului spiritual-sufletesc, şi anume a activităţii Eului, cu scheletul, aşa că ele nu distrug scheletul, ci cufundă prea tare în el, aş zice, elementul spiritualul-sufletesc. Iată de ce ele pot fi, la rândul lor, folosite în terapeutică, dacă, dintr-o cauză sau alta, această legătură este prea slabă. Putem spune astfel: dacă înţelegem ce se petrece, de fapt, sub influenţa unei substanţe sau a alteia introduse de noi în organism, dacă înţelegem cum aceasta influenţează întreaga organizare, vom înţelege cum putem interveni spre a împiedica desfăşurarea unui proces anormal.

Deosebit de eficiente sunt, în cazul anumitor procese, ca, de pildă, în cazul acelui proces care stă la baza bolii numite mai demult oftică, deosebit de eficiente sunt tocmai acele substanţe din categoria sărurilor, adică substanţele solubile. Căci tuberculoza necesită o substanţă care să acţioneze împotriva unui proces care, în organismul uman, este procesul contrar aceluia care are loc atunci când dizolvăm o sare. Aşadar, extinzându-vă cunoştinţele la întreaga fiinţă umană, trebuie să pătrundeţi legăturile sale cu întreaga lume din jurul său, cu întregul univers.

Ceea ce am explicat aici mai poate fi ilustrat şi prin alte câteva exemple – nu mă pot exprima, în cursul acestor expuneri sumare, decât pe bază de exemple. Să luăm nişte exemple de undeva, de altfel, putem găsi oriunde astfel de exemple, dar să le luăm acum dintr-un domeniu care ne poate ajuta, totodată, să pătrundem întreaga legătură a sufletesc-spiritualului cu fizicul. Vedeţi dvs., prea cinstită asistenţă, acele procese pe care le mijloceşte sistemul neuro-senzorial constituie, în viaţa omului, tot ceea ce reprezintă viaţa lui conştientă, de la trezire până la adormire. Aşa că putem spune, efectiv: Sistemul capului este expresia vieţii conştiente a omului. Dar sistemul metabolismului nu este, în acelaşi fel, o expresie a vieţii conştiente a omului. Noi umblăm prin lume, aş zice, cu un cap care este conştient, dar cu membre inconştiente. Aceste membre devin conştiente numai dacă sunt atinse într-un fel oarecare, dacă sunt bruscate cumva, sau ceva de acest fel. Astfel că putem spune: starea normală a capului, a sistemului nervos, este, atunci când omul e treaz, starea de conştienţă, iar pentru sistemul diametral opus acestuia, starea de inconştienţă.

Dar în om poate fi creată, într-un anumit fel, în mod artificial, o stare de conştienţă a celuilalt sistem, a metabolismului şi al membrelor. Acest lucru se realizează, de pildă, prin masaj. Acesta constă în faptul că, prin intervenţii exterioare, este făcut conştient ceea ce altfel rămâne inconştient. Esenţialul este, în acest caz, să putem fortifica, prin acest masaj, o legătură prea slabă dintre spiritualul-sufletesc şi fizic. Să presupunem că omul ar avea o organizare bolnăvicioasă care face ca spiritual-sufletescul să-i imprime în prea mică măsură tendinţa de a introduce pe deplin acest spiritual-sufletesc în sistemul său metabolic şi al membrelor. În acest caz, sprijinim partea fizică a acestui sistem al metabolismului şi al membrelor prin masajul pe care i-l aplicăm, înălţând-o, aşadar, până la un anumit punct, la starea de conştienţă, fortificăm atunci activitatea acestuia şi facem astfel ca acest sistem să fie mai puternic impregnat de elementul spiritual-sufletesc. Şi, dacă ştim apoi cum acţionează acest sistem al metabolismului şi al membrelor, dacă ştim, de pildă, că ceea ce pulsează în braţe şi în mâini, că elementul spiritual-sufletesc care pulsează în acestea îşi continuă vibraţiile în interior şi dirijează metabolismul din interiorul omului, vom şti şi ce înseamnă a provoca, prin masaj, apariţia unei conştienţe parţiale în braţe şi în mâini. Aceasta este o intensificare a activităţii elementului spiritual-sufletesc în sânul metabolismului, o stimulare spre interior a proceselor constructive, de digestie, de asimilare a substanţelor.

Putem spune, aşadar: dacă se constată că omul respectiv suferă de tulburări ale metabolismului intern, dar de nişte tulburări care constau din faptul că hrana pe care el o consumă nu se asimilează în corp aşa cum trebuie sau că prelucrarea acestei hrane, în cadrul proceselor constructive, nu se desfăşoară aşa cum trebuie, într-un cuvânt, că metabolismul care îşi îndreaptă acţiunea spre interior nu se desfăşoară normal, atunci, în anumite cazuri – trebuie să ai acum, fireşte, cunoştinţe de specialitate ca să vezi toate acestea într-o lumină justă –, masajul aplicat braţelor şi mâinilor poate fi de un real folos. Căci prin aceasta noi stimulăm activitatea elementului spiritual-sufletesc, datorită gradului de conştienţă pe care-l provocăm prin intermediul masajului.

Dacă masăm picioarele şi laba picioarelor, efectul va fi altul. Elementul spiritual-sufletesc de care sunt străbătute picioarele şi laba piciorului are, la rândul lui, legătură, din punct de vedere organic, cu procesele de eliminare. De aceea, dacă digestia, în această privinţă, nu decurge în mod normal, dacă procesele de eliminare nu au loc aşa cum trebuie, s-ar putea ca situaţia să se îmbunătăţească printr-un masaj aplicat picioarelor.

Dar vă daţi seama că, dacă aducem lumină în acest fel, cu ajutorul ştiinţei spirituale, în problemele medicinei, vom face astfel de lucruri nu numai în mod absolut întâmplător, empiric, dacă ele se oferă tocmai empirismului, ci putem acţiona în mod absolut conştient în sensul elaborării unei legături între fiziologie, patologie şi terapeutică, în cele mai diferite domenii. După cum am arătat, aş vrea să vă spun aceste lucruri numai pentru a vă arăta căile pe care trebuie să se meargă. Şi ştim foarte bine ce mult pot frapa tocmai astfel de lucruri, fiindcă, bineînţeles, nu putem intra acum în toate detaliile.

Dacă luăm, de pildă, o boală, care poate da multă bătaie de cap medicului, diabetul, de pildă, diabetes mellitus, vom fi nevoiţi să ne îndreptăm din nou atenţia asupra legăturii dintre spiritualul-sufletesc, şi anume spiritualul-sufletesc conştient, spiritualul-sufletesc străbătut de Eu, şi purtătorul fizic al acestei activităţi a Eului. Numai că acum se întâmplă altceva decât în primul caz amintit astăzi. Să presupunem că această activitate ia o prea mare amploare în organismul uman. Ea depăşeşte limitele normale între care se desfăşoară de obicei. Şi atunci pot avea loc nişte procese de eliminare anormale, cum sunt cele din organismul bolnavului de diabet. În acest caz, avem de-a face, aşadar, cu o activitate prea intensă a Eului chiar în cadrul organismului însuşi. Avem de-a face, aşadar, cu o cufundare prea adâncă a Eului în organic, astfel încât, din cauza acestei cufundări prea adânci, sunt provocate tocmai acele fenomene care apar în cazul diabetului.

Să ne întoarcem acum atenţia de la ceea ce se petrece în interiorul omului şi să o îndreptăm spre ceea ce se petrece în lumea exterioară omului. În această lume exterioară, avem plante, despre care am aflat chiar azi-dimineaţă că dezvoltă, într-un anumit fel, în sens ascendent, un proces pe care omul îl dezvoltă în sens descendent. Într-adevăr, ceea ce – aş zice – acţionează asupra interiorului organismului, în cazul diabetului, sub forma unei activităţi hipertrofiate a Eului, în cazul plantelor acţionează în sens invers. Şi dacă găsim funcţiunea adecvată în planta în curs de dezvoltare, vom putea stabili, în anumite situaţii, o legătură între ceea ce, la diabetic, acţionează în sens descendent, şi care la plantă acţionează în sens ascendent. Trebuie să înţelegem planta astfel: Planta este o fiinţă, ea are şi o natură fizică; ea creşte, se reproduce, are, aşadar, un corp eteric. Ea are, pentru observaţia spiritual-ştiinţifică, şi un corp eteric. Dar ea nu se înalţă până pe treapta unei impresionabilităţi sufleteşti; aşadar, nu are un corp astral şi nu are nici activitate a Eului. Totuşi, crescând, ea tinde spre activitatea Eului, spre activitatea astrală. Ceea ce planta dezvoltă în sens ascendent, omul dezvoltă în sens descendent.

Dacă ştim să observăm acum cele ce se petrec, de fapt, în plantă, prin faptul că ea creşte în sens invers direcţiei descendente în care omul îşi dezvoltă Eul, vom afla cum ia naştere în plantă ceea ce poate avea o legătură interioară tocmai cu această activitate a Eului, tocmai prin faptul că în plantă au loc procese de ardere. V-am făcut atenţi deja mai înainte asupra corpurilor inflamabile. Vedem acum că din plantă se dezvoltă o corporalitate inflamabilă, instabilă, asemenătoare flăcării, care dă astfel naştere uleiurilor eterice. Dacă vedem cum iau naştere, în anumite plante, uleiurile eterice, unei observaţii cum este aceea pe care tocmai am descris-o i se revelează faptul că aceasta este activitatea exact opusă aceleia pe care o exercită activitatea Eului, imprimată cu forţa organismului uman, din cauza căreia omul devine diabetic. Şi dacă introducem în om în mod just ceea ce în lumea exterioară este tocmai procesul invers, putem combate diabetul.

În acest caz, trebuie să acţionăm în sens invers punând în baie uleiuri eterice sau înseşi plantele care dezvoltă uleiuri eterice şi punând bolnavii respectivi să facă asemenea băi. În acest caz, forţele pe care le dezvoltă planta prin uleiurile eterice acţionează din exterior spre interior, în sens opus forţelor care produc diabetul. Astfel, tocmai prin aceste băi, putem îmbunătăţi starea sănătăţii omului respectiv.

Eu ofer aici doar câteva exemple izolate din marele număr al celor pe care le-aş putea menţiona, dintre care multe au fost prezentate în primăvara acestui an în faţa medicilor profesionişti. Aici eu le menţionez doar pentru a ilustra nişte principii generale, dar din ele vă puteţi da seama că medicina devine din ce în ce mai raţională, aşa că putem exemplifica, putem vedea, efectiv, procesul din interiorul omului şi procesul din natura exterioară, vedem cum aceste două procese, fie că se sprijină reciproc, se susţin reciproc, fie că se opun unul altuia, vedem, aşadar, că un proces care are loc în organismul uman poate fi oprit în dezvoltarea lui şi se poate acţiona în sensul vindecării. Dacă extindem o astfel de metodă de cercetare – aş zice – la cunoaşterea omului fizic şi a legăturilor lui cu omul spiritual-sufletesc, putem ajunge să înţelegem tot mai multe lucruri. Ştiţi doar că în concepţia medicală modernă, bazată pe ştiinţele naturii, procesele de ardere joacă un rol important. Numai că acest proces de ardere este studiat în mod absolut exterior şi abstract. Ştiinţa exterioară nu poate stabili decât o foarte slabă legătură între el şi ceea ce acţionează propriu-zis în fiinţa umană. Căci omul este – şi aş vrea să vă prezint un adevăr care trebuie să fie cucerit printr-o bogată activitate de cercetare antroposofică, dar pe care aş vrea să vi-l prezint doar ca rezultat al cercetării –, omul este cu adevărat o fiinţă care s-a format din întreaga lume înconjurătoare, care aparţine de el, ca lume pământească şi, de asemenea, ca lume extrapământească. Şi el a fost plăsmuit în diferite feluri.

Constatăm, de pildă, că organismul feminin este astfel plăsmuit – să zicem – din natură, sau din Cosmos, încât în el precumpănesc acele forţe care sunt, într-un anumit sens, mai puţin dependente de forţele Pământului. În organismul feminin există ceva de natură profund extrapământească. În organismul masculin sunt dezvoltate cu precădere acele forţe care sunt în legătură cu viaţa pământească. În viaţa obişnuită, acest lucru nu este atât de important, dar este important atunci când e vorba de reproducere. Căci, în cazul acesta, forţele care acţionează în organismul feminin şi care fac posibilă reproducerea, aceste forţe sunt, într-adevăr, o formă transformată a esenţei extrapământeşti care îşi creează întregul înveliş al fiinţei pământeşti în care coboară. Iar ceea ce îl face pe om să coboare în lumea pământească ţine, în special, de organizarea masculină. Să cercetăm acum ceea ce există în om datorită acestei lumi pământeşti în care el trăieşte. Lucrul cel mai evident care există în el datorită lumii pământeşti este, fireşte, activitatea Eului. Propriu-zis, această activitate a Eului dă evoluţiei pământeşti întregul ei sens. Noi trebuie să coborâm din alte lumi şi să ne transpunem în cea pământească pentru a putea dezvolta pe deplin, în fiinţa noastră spiritual-sufletească, activitatea Eului. V-am arătat, în legătură cu această activitate a Eului, că ea este legată de acel schelet de forţe al cărui suport material este sângele. Trebuie să spunem, aşadar: ceea ce se organizează în special sub formă de sânge, ceea ce tinde, în special, să dezvolte activitatea Eului, ia naştere, în procesul reproducerii, mai ales sub influenţa elementului masculin, iar ceea ce organizează în special partea extrapământească din om, ceea ce numai ulterior urmează să fie impregnat de activitatea Eului, îşi are originea mai ales în elementul feminin.

Aflăm, astfel, cum colaborează, în procesul reproducerii, elementul masculin şi cel feminin şi numai în acest fel putem ajunge la noţiuni juste privitoare la ereditate, numai dacă ţinem seama de aceste lucruri. Ei bine, în primă instanţă, influenţa masculină se exercită asupra ovulului, asupra germenului feminin. Iar acest germene feminin are o anumită independenţă în cadrul organismului feminin. Trebuie să spunem că, dacă avem în faţa noastră un organism feminin matur, acest element extrapământesc acţionează de predilecţie asupra restului organismului feminin. Dar nu acţionează şi în acea parte a organismului feminin care face posibilă formarea germenelui, nu acţionează mai ales după concepţie. Astfel că tocmai germenele feminin care a trecut prin procesul concepţiei are o anumită independenţă, cu alte cuvinte, el transmite într-un mod oarecum independent ceea ce trebuie să transmită, ca activitate a Eului, la urmaş. Dacă ştii aceste lucruri, le poţi folosi în aşa fel încât fenomenele lumii exterioare să-ţi apară drept nişte ilustrări ale adevărurilor pe care ţi le-ai cucerit mai întâi prin observaţie spirituală. Prin observaţie spirituală, ajungi la adevărul că în organismul feminin îşi are, într-adevăr, sediul ceva de natură extrapământească şi că elementul pământesc, care este legat tocmai de activitatea sanguină, este adus de organismul masculin, iar, datorită acestui fapt, ovulul are o anumită independenţă. Acest ovul fecundat se dezvoltă oarecum izolat de restul organismului feminin pătruns de influenţele extrapământeşti.

Un astfel de proces, pe care îl cunoaştem pe cale spiritual-sufletească, îl avem în vedere atunci când vrem să explicăm un fenomen atât de ciudat cum e hemofilia, sângerarea. În acest caz, avem fenomenul ciudat al existenţei unor oameni care suferă de o deficienţă a circulaţiei sângelui care face că la cea mai neînsemnată rănire corporală, uneori imposibil de detectat, ei elimină sânge din belşug, sunt, aşadar, înclinaţi spre sângerări. Această boală a sângelui are ceva extraordinar de ciudat: bărbaţii care descind din familii de hemofili nu sângerează dacă sunt născuţi din femei care descind din familii care nu sunt hemofile, deci, dacă e vorba de bărbaţi, aceştia nu moştenesc această boală sanguină; dacă însă nişte femei care se trag din familii de hemofili au urmaşi, ele însele nu moştenesc această boală, dar bărbaţii născuţi de ele moştenesc hemofilia. Cu alte cuvinte, hemofilia trece din femeie în femeie. Acest lucru ne dovedeşte acea independenţă a ovulului la care m-am referit. Iar acest fenomen este un fel de ilustrare a adevărului pe care ni l-am cucerit prin observaţie spirituală.

Dragii mei auditori, v-am prezentat astăzi, oarecum doar sub formă narativă, unele dintre lucrurile care se întâmplă în acest sens. V-am arătat cum putem privi, prin contemplare spirituală, pe de o parte, în fiinţa umană, în interiorul fiinţei umane concrete, în procesele constructive şi distructive care au loc în interiorul lui, în procesele sale de însănătoşire şi îmbolnăvire, între care el pendulează necontenit şi între care trebuie să căutăm mereu să stabilim un anumit echilibru. V-am arătat cum putem găsi, prin observaţie spirituală, legătura reciprocă dintre om şi mediul său ambiant, cum putem construi, datorită acestui fapt, o punte de legătură între fiziologie şi patologie, pe de o parte, şi terapeutică, pe de altă parte. Şi eu am vrut să vă ilustrez, în cele din urmă, printr-un exemplu deosebit – am ales un caz extrem, pe acela al hemofiliei şi al raporturilor ereditare ale hemofiliei – că, privind în mod just natura, care îşi dezvăluie taina ei ce se află, de fapt, sub ochii tuturor, obţinem, oricum, ilustrarea acelor cunoştinţe pe care ni le-am cucerit mai întâi pe cale spiritual-ştiinţifică. Astfel, nu se poate ridica, prea onorată asistenţă, obiecţia că acela care nu poate privi în lumea spirituală nu are absolut nici o posibilitate de a găsi dovezi în sprijinul celor afirmate de ştiinţa spirituală. Nu, nu aşa stau lucrurile, ci esenţialul este să poţi prelua rezultatele spiritual-ştiinţifice, pe de o parte, aş zice, fără dogmatism şi credinţă oarbă în vreo autoritate şi, pe de altă parte, şi fără un scepticism preconceput şi plin de prejudecăţi. Iei, pur şi simplu, cunoştinţă de ele. Nu-ţi spui, de la bun început: “Le cred”, dar nici nu le respingi în mod uşuratic, ci le iei şi le verifici pe tărâmul realităţii exterioare.

Veţi constata că dacă aplicaţi în viaţă ceea ce vă pare la început paradoxal, ba adeseori chiar fantastic, atunci când este adus la lumină, în cadrul cercetării spirituale, prin observaţia suprasensibilă, din lumea spirituală, şi dacă întrebaţi viaţa, veţi constata că aceste adevăruri sunt confirmate în punctele care ne interesează, veţi constata că activitatea practică oferă pretutindeni confirmări ale adevărurilor pe care le obţine cercetarea spirituală. Oamenii care resping adevărurile referitoare la această lume spirituală, sub motiv că nu pot privi ei înşişi în lumea spirituală, nu se deosebesc prea mult de acela care vede un fier de această formă şi spune: “Cu aceasta îmi potcovesc calul, aceasta este o potcoavă.” Un altul îi spune, însă: “Păcat să potcoveşti calul cu el, căci acest fier conţine forţe magnetice, este un magnet.” Şi căruia i se răspunde: “Nu văd nici un fel de forţe magnetice, pentru mine aceasta este o potcoavă.”

Da, adevărul este că în orice lucru material există spiritualul şi că noi trăim acum în epoca a cărei menire este de a căuta acest spiritual. Cel care vrea să cerceteze, să întrebe materia fără a căuta spiritul, seamănă cu acela care foloseşte pentru a potcovi un cal, în chip de potcoavă, un magnet, care nu ştie, aşadar, cum trebuie folosite lucrurile tocmai pe tărâmul lumii materiale. Oricât de sumare şi de lacunare au trebuit să fie cele expuse astăzi în completarea conferinţei mele, ele n-au avut, de fapt, altă menire în afară de aceea de a arăta direcţia în care trebuie să înainteze în viitor tocmai studiile medicale. Căci aceste studii medicale sunt foarte strâns legate de viaţa socială. După cum lumea oamenilor nu se poate însănătoşi sub raport social decât dacă în concepţiile lor despre societate va fi introdusă cunoaşterea spirituală, nici medicina noastră nu se poate însănătoşi, de fapt, decât dacă în ea va fi introdusă observaţia spirituală.

Vă daţi seama, cred, că noi nu suntem fantaşti în nici un domeniu. Şi nu vrem să fim diletanţi în nici un domeniu de activitate. E vorba de o activitate de cercetare serioasă, numai că această cercetare a dezvoltat acel principiu care este aplicat în prezent în multe domenii. Dacă astăzi se emite, pe un tărâm sau altul, o ipoteză, atunci se spune că acesta este un procedeu comod de a ajunge la înţelegerea fenomenelor. Se ajunge chiar ca în matematică să fie chiar născocite astfel de ipoteze sau raţionamente. Ştiinţa spirituală se situează pe punctul de vedere că nu avem voie să ne dăm înapoi din faţa a nimic din toate câte sunt necesare pentru progresul vieţii umane, că nu trebuie să cruţăm nici o forţă când e vorba de a realiza ceva în această direcţie. Şi din mersul evolutiv al omenirii putem percepe astăzi cu cea mai mare claritate semnele epocii, care ne spun: pe vechile căi nu se mai poate înainta.

Ei bine, acest Dornach a fost creat tocmai pentru că pe vechile căi nu se mai poate înainta, şi aici trebuie să fie căutate noile căi pe care urmează să se înainteze. De specializat, ne-am specializat destul. Esenţialul este acum să reunim specialităţile izolate. Poate tocmai acest curs vă va fi oferit posibilitatea de a vedea că forţele spirituale care vor reuni aceste specialităţi vor izvorî dintr-un singur centru. Dar, pentru ca acest lucru să se realizeze, trebuie părăsite acele căi comode pe care atât de mulţi le caută în zilele noastre. Dar roadele acestui fapt vor fi pe linia progresului omenirii. Tocmai din această cauză aş fi fost foarte bucuros, înainte de toate, dacă tot ceea ce poate fi spus din surse spiritual-ştiinţifice, ar fi fost spus şi de către specialişti. Şi nu mi s-a părut prea potrivit să fiu obligat a vorbi eu însumi, aici, în faţa dvs., tocmai referitor la un domeniu de primă importanţă cum este cel al medicinei. Dar, de vreme ce aşa s-a întâmplat, nu aveţi decât să vă împăcaţi cu această situaţie. În orice caz, oricine ar fi venit, un specialist sau un cercetător oarecare, şi v-ar fi prezentat cele necesare, el ar fi arătat tocmai că şi pe acest dificil tărâm, care este cel medical, progresul nu este posibil decât dacă el se va lăsa fecundat de către ştiinţa spirituală. Acest lucru vi s-ar fi înfăţişat în mod – aş zice – absolut sugestiv, chiar dacă pe această temă v-ar fi vorbit cineva care, pe baza tradiţiilor epocii, pe baza a tot ceea ce epoca însăşi a fost în stare să furnizeze medicilor şi, pe de altă parte, pe baza unei înţelegeri lipsite de prejudecăţi a ştiinţei spirituale, ar fi putut arăta: te poţi situa, în acelaşi timp, pe cele mai înalte culmi ale ştiinţei medicale actuale, ale ştiinţei medicale oficiale, şi să fii, totuşi, un cercetător spiritual atât de bun, încât să poţi crede că această medicină este suportabilă numai dacă eşti în stare s-o luminezi cu adevărurile spiritual-ştiinţifice. Dacă acest lucru a putut reieşi în mod suficient de pregnant, tocmai din faptul că am fost nevoit să vorbesc eu în locul unui specialist, iată un lucru pe care, prea stimaţii mei auditori, n-am cum să-l ştiu. Sper însă că vom mai avea de multe ori prilejul să arătăm, aşa cum şi epoca noastră este obligată de împrejurările exterioare să-şi dea seama, sper, aşadar, că vom avea de multe ori prilejul să arătăm că lucrurile stau în acest fel: nici medicina nu poate lucra pentru progresul ei pe mai departe decât dacă ea se va pătrunde de spirit, de spirit goetheanist, aşa cum este el conceput, sau, cel puţin, aşa cum ne străduim să-l concepem, aici, la Goetheanum.