Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

FIZIOLOGIE ŞI TERAPIE ÎN CONCEPŢIA ŞTIINŢEI SPIRITUALE

GA 314


PRINCIPII ANTROPOSOFICE DE FIZIOLOGIE, PATOLOGIE ŞI TERAPEUTICĂ

CONFERINŢA A DOUA

Stuttgart, 27 octombrie 1922 (dimineaţa)

Dacă aş vrea să organizez nişte studii medicale, pentru nişte persoane care să le abordeze în mod direct, având deja dobândite cunoştinţele ştiinţifice indispensabile, ar trebui să încep prin a expune diferitele funcţii umane. Ar trebui să încep printr-un fel de expunere anatomo-fiziologică a digestiei, de la impregnarea salivară de către pepsină, până la absorbţia substanţelor nutritive în sânge. Apoi, după ce voi fi explicat ansamblul tractusului digestiv propriu-zis, ar trebui să explic sistemul cardio-respirator, cu tot ceea ce se leagă de acesta. Aş aborda apoi tot ceea ce face parte din aparatul renal. Acesta ar trebui să fie studiat în raporturile sale cu ansamblul sistemului neuro-senzorial, raporturi care nu sunt recunoscute astăzi. Ar trebui să vorbim apoi despre sistemul hepato-bilio-splenic. Astfel, prin intermediul circulaţiei, am obţine treptat o vedere de ansamblu asupra organizării umane, o bază indispensabilă pentru elaborarea unei concepţii antroposofice. În lumina acesteia, rezultatele cercetării empirice ordonate în felul arătat ar permite abordarea terapeuticii

Un domeniu atât de vast, veţi fi de acord, nu poate fi schiţat în câteva zile. În cursul acestei săptămâni medicale, prietenii noştri medici nu vor putea oferi decât nişte indicaţii succinte şi eu, de asemenea, va trebui să spun multe lucruri bazate pe un asemenea mod, puţin obişnuit, de a privi datele empirice, incontestabile, totuşi, pentru acela care dispune de nişte cunoştinţe fiziologice şi terapeutice adecvate, aşa cum există ele astăzi. Desigur, multe lucruri vor fi exprimate în mod diferit față de modul obişnuit de exprimare, dar, dacă vom considera datele experimentale actuale în ansamblul lor, nu există nimic inconciliabil aici. Astfel, tot ceea ce voi spune va avea un caracter aforistic şi, de fapt, nu va fi decât o concluzie. Descoperirile empirice vor fi un punct de plecare, iar drumul intermediar va trebui să fie făcut de către prietenii noştri medici, căci acest drum intermediar este extrem de lung. Este necesar să procedăm în acest fel din cauza împrejurărilor actuale, care nu permit o recunoaştere completă a ceea ce expunem noi, dacă acest drum nu este prezentat cel puţin în principiile sale esenţiale. Acest lucru ar putea fi, totuşi, mai puţin dificil decât pare la prima vedere, dacă vrem să ne străduim să privim lucrările preliminare în ansamblul lor şi în direcţia indicată de mine. Veţi găsi pretutindeni aceste date preliminare, ele sunt adesea excelente, cu excepţia cercetărilor de vârf actuale.

Am încercat ieri să vă arăt cum poate fi abordat omul printr-o extindere a cunoaşterii obişnuite. Dacă ţineţi seama de ceea ce v-am spus, permiteţi-mi să mai adaug ceva. Aţi putea fi la început foarte şocaţi atunci când, pe plan antroposofic, se vorbeşte despre om, aşa cum ne apare el în lumea fizică, drept o fiinţă compusă într-un corp fizic organizat, dintr-un corp eteric organizat, dintr-un corp astral organizat – aceşti termeni să nu vă deranjeze, trebuie oricum să avem o terminologie – şi dintr-o organizare a Eului propriu-zis, care conferă sufletului această unitate interioară pe care nu o întâlnim la animal. Această unitate apare, pe de o parte, în posibilitatea de a ne concentra experienţele interioare, dacă pot spune astfel, într-un „punct Eu”, de unde apoi radiază, într-un fel, întreaga noastră activitate organică, cel puţin în stare conştientă. De altfel, aceasta se manifestă prin faptul că omul, în cursul dezvoltării sale, se situează în mod diferit, faţă de organizarea animală, în raport cu dezvoltarea sexuală sau dezvoltarea sexelor. Organizarea animală culminează în perioada maturizării sexuale – există, bineînţeles, şi excepţii –, urmată de un anumit declin, chiar dacă acesta nu apare în mod radical după maturizarea sexuală; un anumit declin organic există, totuşi, în timp ce la om dezvoltarea fizică primeşte un anumit impuls prin maturizarea sexuală. Astfel, dacă ţinem seama de toţi factorii, se conturează o anumită deosebire între om şi animal.

Vă puteţi spune: O asemenea împărţire în organizare fizică, eterică, astrală şi organizare a Eului, este ceva abstract. Acest lucru a fost adus ca obiecţie de unii, mai ales din tabăra filosofilor. Suntem în prezenţa unor funcţii ale organismului uman, le distingem, dar distincţiile nu se fac neapărat pe nişte baze obiective – şi oamenii cred că avem de-a face cu ceva abstract. Dar nu aceasta este realitatea. Ceea ce se distinge, de fapt, prin această împărţire se va revela în zilele următoare şi nu reflectă doar o dorinţă de clasificare schematică, dimpotrivă, atunci când vorbim despre organizarea fizică a omului, aceasta include tot ceea ce putem trata în cadrul organizării umane aşa cum o facem prin cercetările noastre de laborator. Toate acestea se înglobează în ceea ce desemnăm prin organizarea fizică umană.

Dar când vorbim despre organizarea eterică umană nu este posibil să aplicăm acestei organizări, care este integrată organizării fizice, modul de a gândi adecvat experienţelor şi observaţiilor de laborator. Orice s-ar crede despre ceea ce ne revelează cunoştinţele suprasensibile despre organizarea eterică a omului, ceea ce se oferă observării directe – fără a intra pentru aceasta în concepţiile vitaliste sau mecaniciste – arată că ansamblul organizării eterice, pe care ne-o putem reprezenta ca pe o structură funcţională, îşi exercită stăpânirea asupra a tot ceea ce este lichid în organizarea umană. Aceasta ar putea face obiectul de studiu al unor lungi demersuri, în sensul despre care am vorbit. Am ajuns, aşadar, să limităm modul fizic de a gândi la tot ceea ce este solid în cadrul organizării umane, dar nu o vom înţelege decât dacă studiem tot ceea ce este lichid în ea, nu în felul fluidelor din natură exterioară anorganică, ci în calitate de fluide pătrunse în întregime de viaţă, în calitate de fluide vii. Despre aceasta este vorba atunci când se spune că omul are un corp eteric. Dar, pentru a recunoaşte acest lucru, nu este nevoie deloc să aderăm la nişte ipoteze asupra vieţii, este suficient să ajungem la ideea că celula trăieşte. Nu este nevoie deloc să insistăm asupra acestui fapt, indiferent că am fi nişte mecanicişti, idealişti sau spiritualişti. Când spunem că celula este înzestrată cu viaţă – aşa cum o spune adeptul cel mai radical al empirismului –, pentru observaţia directă ce decurge din metoda despre care vorbesc se relevă faptul că ceea ce există în om de natură fluidă este ceva viu; aceasta înseamnă a spune că omul are un corp eteric. Astfel, tot ceea ce este solid trebuie luat ca ceva inclus în lichid, constituind o polaritate. Astfel, toate noţiunile şi legile extrase din lumea anorganică se aplică la ceea ce este solid în om, şi nu doar aceste organisme infime care sunt celulele din om trebuie considerate ca fiind înzestrate cu viaţă, ci tot ceea ce este în el lichid.

Dacă abordăm apoi tot ceea ce este în om de natură gazoasă, realizăm că aceste elemente gazoase efectuează între ele un proces continuu de schimb. Va trebui să atragem atenţia, în cursul următoarelor zile, asupra faptului că schimburile nu sunt un proces exclusiv anorganic şi nu sunt efectuate doar de organele solide, ci sunt supuse în om unor legi proprii, care reflectă schimbul intern, agitaţia internă a gazelor. Tot aşa cum o lege internă prezidează raporturile dintre rinichi şi inimă, la fel, noi trebuie să admitem existenţa unor legi interne în cadrul organismului aerian-gazos. Antroposofia le numeşte legi astrale, organizare astrală. Aceste legi nu ar exista dacă organizarea solidă şi cea lichidă a omului n-ar fi străbătute de organizarea gazoasă. Organizarea astrală nu cuprinde în mod direct elementul solid şi pe cel lichid, ci exercită o stăpânire directă asupra organizării gazoase şi le pătrunde doar indirect pe celelalte două. Astfel, în „omul-aer”, se află o organizare astrală care îi conferă o anumită structură internă, în mod evident, de natură fluctuantă. Înălţându-ne de-a lungul stărilor materiei, ajungem să ne spunem: Dacă avem în vedere omul solid, noţiunea de organizare fizică ne este suficientă. Dacă luăm în considerare tot ceea ce impregnează, drept fluid viu, organizarea fizică solidă, trebuie să admitem ceva care nu se reduce doar la legile fizice, noţiunea de corp eteric constituind un sistem în sine. La fel, eu numesc organizare astrală ceea ce nu pătrunde în mod direct solidul şi lichidul, ci în primul rând organismul gazos. Eu nu spun lege astrală, ci organism astral, căci el este un sistem în sine.

Ajungem astfel la organizarea Eului. Ea nu-şi exercită în mod direct stăpânirea decât asupra diferenţelor termice care există în om. Putem vorbi, astfel, despre un organism de căldură, despre un „om-căldură”, asupra căruia organizarea Eului îşi exercită în mod direct stăpânirea, organizare care, prin prezenţa sa ca element suprasensibil, produce diferenţierile termice, dar, mai ales, le percepe şi trăieşte în ele. Astfel, organizarea Eului trăieşte în mod direct în diferenţele termice şi indirect în restul organismului, prin activitatea căldurii asupra a tot ceea ce este gazos, lichid şi solid. Organismul uman devine, astfel, încetul cu încetul, transparent. Dar tot ceea ce tocmai v-am explicat se manifestă, prin natura sa, în fizicul omului pământesc. Dacă observăm ceea ce am putea numi organizarea cea mai subtilă: organizarea Eului, noi o vedem acţionând în mod indirect asupra elementelor inferioare, asupra organizării gazoase, asupra organizării lichide şi până asupra organizării solide. Este la fel şi cu celelalte. Astfel, oricare dintre sistemele organice, decelabile în mod anatomic, reflectă modul în care ansamblul acestor elemente cuprinde organizarea umană aşa cum este ea cunoscută de empirismul bazat pe simţuri. Putem menţiona oricând nişte sisteme organice în care doar fizicul, fizicul solid, este în relaţie directă cu legile care îl guvernează, dar care sunt în mod indirect în relaţie cu elementul fluid, şi mai puţin direct cu elementul gazos, apoi, cu atât mai puţin direct cu elementul caloric. Toate aceste indicaţii pe care vi le-am dat ca pe un fel de ţel de atins, vor fi verificate pe baza manifestărilor de către un empirism extins. Din cauza timpului limitat de care dispun, nu vă pot indica decât ţelul spre care tind relatările noastre.

Dacă studiem acum organizarea umană sub unghiul anatomo-fiziologic, vom putea studia drumul parcurs de alimente până la pereţii intestinali şi organele lor complexe, până în momentul absorbţiei lor pe căile limfatice şi sanguine. Dacă ne limităm la acest domeniu, ajungem s-o scoatem la capăt cu ceea ce ne învaţă ştiinţa actuală dintr-un punct de vedere absolut mecanicist. O viziune absolut mecanicistă nu ar conduce, totuşi, nici în acest domeniu, chiar până la capăt, căci procesele observate în exterior, în laborator, considerate de ştiinţă ca anorganice, se desfăşoară, de fapt, în tractusul digestiv, în organismul viu. Viaţa pune stăpânire pe ele de la început. Ele sunt absorbite de viaţă încă de la impregnarea hranei cu salivă. Dar, ţinând seama de faptul că procesul exterior este introdus în viaţa tractusului digestiv, noi putem s-o scoatem la capăt în ceea ce priveşte acest domeniu limitat dacă ne dăruim celor ce se pot observa în organizarea fizică a omului. Dar trebuie să avem clar în minte că rămâne un rest de activitate digestivă, că procesul alimentar nu este complet încheiat atunci când peretele intestinal este trecut, şi că pentru a înţelege ceea ce urmează sunt necesare alte moduri de a considera lucrurile. Dar, pentru acest domeniu limitat, este suficient să studiem aceste transformări analoage cu cele ce pot fi observate în exterior. Descoperim atunci ceea ce ştiinţa nu vrea să admită, ceea ce este, totuşi, adevărat şi rezultă în mod neîndoielnic din datele ştiinţifice actuale. Trebuie ca prietenii noştri medici să studieze lucrurile din punct de vedere ştiinţific şi să dovedească în mod empiric că, prin absorbţia lor, prin acţiunea ptialinei, a pepsinei şi a altor fermenţi, alimentele sunt în întregime despuiate de caracterul care le era propriu în exterior. Absorbim alimente minerale – le putem contesta numele de alimente, dar trebuie, oricum, să le dăm un nume –, alimente de origine minerală, vegetală şi animală. Aceste alimente au traversat o organizare minerală, vegetală sau animală. Laptele matern este, evident, alimentul cel mai apropiat de organizarea umană. Sugarul îl absoarbe direct provenind din organizarea umană. Rezultatul absorbirii alimentelor de către organismul uman este o eliminare a oricărei urme a provenienţei lor. Am putea chiar spune că organizarea umană face posibil acest mod de a vedea lucrurile, anorganic, pur ştiinţific. În mod efectiv, chimul, în momentul trecerii din intestin în circulaţia sanguină şi limfatică, este cât se poate de apropiat de procesele fizice exterioare. Omul elimină tot ceea ce s-ar mai putea păstra din exterior şi încearcă să facă chimul cât se poate de asemănător cu ceea ce este anorganic. Omul trebuie să facă acest lucru, şi el se distinge şi prin aceasta de lumea animală. Dacă studiaţi regnul animal din punct de vedere anatomo-fiziologic, veţi vedea că el nu elimină atât de complet ceea ce pătrunde în corpul său. În ceea ce priveşte eliminările, se întâmplă ceva diferit. Ceea ce trece în corpul animalului rămâne mai înrudit cu organizarea exterioară, vegetală sau animală, decât la om, şi pătrunde în circulaţie păstrându-şi caracteristicile interne. Organizarea umană a progresat până la a face chimul cât mai anorganic în momentul în care el trece peretele intestinal. Efectiv, omul pur fizic este prezent în domeniul în care chimul trece din intestin în, dacă putem spune astfel, organizarea cardio-respiratorie.

Iată-ne în punctul în care modul nostru de a vedea lucrurile devine erezie pentru ştiinţa oficială, căci acest sistem cardio-respirator, acest aparat circulator este, de fapt, cel care transformă în substanţă vie hrana devenită, aş zice, complet anorganică. Organizarea umană nu poate exista fără a-şi da ea însăşi elementul său viu. Aici se produce pe o scară mai largă un proces similar aceluia al revitalizării părţilor anorganice din albumine, acestea spuse fără a ne referi la esenţa procesului, ci doar la ceea ce spune despre el fiziologia. Nu avem timp să studiem în lumina teoriilor ştiinţifice actuale modul în care produce planta albumina vie, dar regăsim, în mod efectiv, la om, acelaşi proces de vitalizare a albuminei de către sistemul cardio-respirator şi anexele sale, după ce chimul a fost făcut cât mai anorganic posibil. Astfel, putem spune că sistemul cardio-respirator are rolul de a integra ceea ce este fizic în organizarea eterică. Ca oameni, noi dispunem de un sistem cardio-respirator capabil să revitalizeze anorganicul, să-l integreze procesului organic viu. La animal, acest lucru nu se produce decât într-un grad mai mic, mai estompat. Acest proces nu s-ar putea efectua în fizicul nostru dacă organizarea umană nu ar îndeplini anumite condiţii pământeşti. Îngerii l-ar putea realiza, dar ar trebui, pentru aceasta, să zboare prin împrejurimi, să aibă o gură, un esofag şi în fine, un intestin; atunci totul ar înceta şi ar dispărea în eteric. Nişte tractusuri digestive ar pluti astfel, purtate de îngeri, fiinţe eterice invizibile. Aşa ceva ar fi imposibil, nu s-ar putea realiza în lumea fizică. Acest lucru nu ar deveni posibil decât dacă sistemul eteric ar fi preluat şi incorporat fizicului. Este ceea ce se petrece în cursul absorbirii oxigenului prin respiraţie. Astfel, omul nu este un înger, ci o fiinţă fizică umblând pe Pământ, pentru că ceea ce are el angelic este făcut fizic prin preluarea oxigenului. Într-adevăr, acest oxigen proiectează totul în lumea fizică, şi totul se realizează ca sistem fizic, şi anume ca sistem cardio-respirator, care, altfel, ar fi de natură pur suprasensibilă.

Suntem astfel conduşi să recunoaştem că la baza organizărilor animale, vegetale şi umane se află carbonul – la om, mai puţin pregnant decât la plantă –, prin faptul că el fixează organizarea fizică propriu-zisă. Şi, prin faptul că fixează oxigenul, el este în relaţie şi cu organizarea eterică, în măsura în care aceasta se exprimă în fizic. Avem astfel cele două elemente principale care constituie albumina structurată, albumina vie. Aceste consideraţii ar fi putut avea la fel de bine ca punct de plecare celula de albumină, celula însăşi. Ceea ce ar putea fi construit pornind de la celulă, am extins la raporturile dintre traiectul digestiv şi sistemul cardio-respirator, substituind unei viziuni microscopice o viziune macroscopică despre om, examinând intervenţia organizării eterice, arătând cum se fixează ea de fizic, prin preluarea oxigenului.

Vedeti dvs., noi nu obţinem astfel altceva decât o fiinţă a cărei existenţă în lumea fizică ar conţine doar un aparat digestiv şi un aparat circulator. Nu am ajuns încă la o fiinţă înzestrată cu suflet. Aceasta s-ar putea manifesta, la rândul ei, pe plan suprasensibil şi noi va trebui să arătăm modul în care acestui ansamblu – omul solid şi omul lichid – i se incorporează ceea ce face din om o fiinţă înzestrată cu sensibilitate, să arătăm ce anume îl pătrunde pentru a face din el o fiinţă simţitoare, impregnată de suflet. Doar mergând pe urmele acestei impregnări ne vom putea face o imagine coerentă despre omul înzestrat cu suflet. Legând organizarea eterică a corpului de oxigen, dispunem de întreaga organizare în care oxigenul joacă un anumit rol la om.

Organizarea sufletească nu se poate realiza fără prezenţa unui punct de ancorare pentru „omul-aer”, punct de ancorare care se extinde la întreaga organizare fizică. Abordăm astfel nişte noţiuni şi mai greu de înţeles pentru gândirea contemporană. Reprezentaţi-vă modul în care oxigenul ia în stăpânire etericul prin intermediul organizării cardio-respiratorii. În mod analog, organizarea astrală ia în stăpânire organizarea umană prin intermediul altui sistem organic. Dacă desenez în mod schematic acest sistem organic, ceea ce ne interesează nu porneşte din aceste organe fizice solide şi lichide, ci de la ceea ce este gazos în ele. Aceste forţe astrale organice radiază şi se desfăşoară în organismul uman pornind de la această organizare gazoasă. Şi organul fizic însuşi se formează prin efectul propriei sale activităţi radiante. El începe prin a emite organizarea gazoasă, impregnează omul cu suflet, impregnează sufletul în toate organele. Această activitate radiantă poate face să ia naştere un organ fizic doar răsfrângându-se asupra ei înseşi, şi în acest fel participă la organizarea fizică umană. Acest organ este rinichiul, considerat de obicei ca aparat, în principal, excretor, dar el nu este – aşa cum vă voi arăta – decât în mod secundar excretor. Voi vorbi despre relaţia dintre această funcţie excretoare şi funcţiile superioare ale rinichiului. În afară de funcţia sa excretoare, ca organ fizic asociat vitalităţii, rinichiul este, prin elementele sale gazoase, organul pornind de la care emană organizarea astrală, aceasta impregnând elementul aer şi, prin intermediul lui, lichidele şi solidele organismului uman. Sistemul renal este, astfel, baza organică a sensibilităţii, a elementului sufletesc şi a ceea ce se leagă de el, şi ceea ce impregnează organismul cu astralitate. Fiţi atenţi la faptul că, dacă studiaţi datele ştiinţei empirice despre funcţiile renale – deşi este greu să-ţi faci o reprezentare clară pe baza a ceea ce se găseşte în cărţi –, dacă studiaţi aceste date cu un anumit simţ instinctiv, veţi putea descoperi nişte raporturi între funcţiile renale şi sensibilitatea interioară, excreţiile fiind doar martorul secundar al lucrului de care vă separaţi. Acesta emană din funcţiile renale în măsura în care aceste funcţii se află la baza sistemului sensibilităţii, acesta se exprimă, de asemenea, în diversitatea excreţiilor.

Dacă vreţi să căutaţi o extindere a ştiinţei, vă recomand să studiaţi la oamenii sensibili, care acceptă să fie deschişi faţă de dvs., modificările excreţiei urinare în funcţie de faptul că persoana gândeşte într-o cameră rece sau într-una caldă. Vedeţi ce vor revela asemenea constatări empirice provenind din nişte condiţii experimentale diferite. O experimentare sistematică, riguroasă, aşa cum o practică ştiinţa actuală, o să vă arate deosebirea dintre excreţiile renale în funcţie de faptul că persoana gândeşte într-o cameră rece sau una caldă.

Mai puteţi proceda astfel: Examinaţi excreţia urinară a unei persoane căreia îi veţi cere să gândească în timp ce-i aplicaţi o compresă caldă pe cap şi apoi cerându-i să gândească în timp ce-i aplicaţi compresa pe picioare. Trebuie să fie respectate riguros condiţiile experienţei. Aveţi atunci o posibilitate de verificare pur empirică.

Dacă astăzi ne lipsesc nişte experienţe de acest fel, acest fapt rezultă dintr-o aversiune de a porni pe aceste căi. La fel, nu se ţine seama de amnios şi de alantoidă, atunci când se studiază divizarea celulară, dezvoltarea embrionară. Desigur, aceste organe sunt examinate atunci când sunt eliminate, dar, pentru a cunoaşte dezvoltarea umană în ansamblul ei, ar trebui să studiem cu grijă anexele înseşi în cadrul dezvoltării embrionare mai mult decât modul în care se divizează celula-ou. Aşadar, este important să creăm bazele de plecare pentru o examinare adecvată. Acest lucru va avea o importanţă considerabilă, deschizând calea pe care trebuie să ne angajăm pentru a înţelege cu adevărat omul ca pe o celulă uriaşă, deşi invizibilă. Şi ceea ce vom relata despre om nu va putea fi găsit în prezent în celulă, pentru că microscopia nu ne conduce la aceasta. Metodele respective, aceste metode care pornesc de la microscopie, ne fac să descoperim nişte lucruri foarte frumoase, cum sunt, de exemplu, cele din lucrările şcolii lui Hertwig. Examinarea microscopică a celulei ne conduce până la un anumit punct pe care nu ajungem să-l depăşim, pentru a putea studia procesele vitale atât de complicate. Astfel, studiul empiric convenţional ne conduce la un punct mort, deşi ştiinţa spirituală ne permite să-l depăşim. Atunci, puteţi examina omul în totalitate, punctul mic, care este celula, se extinde la întregul om. Descoperiţi modul în care are loc luarea în stăpânire a organizării pur fizice în relaţie cu structura carbonului. De aici, treceţi la organizarea eterică în relaţie cu structura oxigenului. Dacă, printr-o serie de experienţe riguroase, abordaţi apoi sistemul renal, veţi găsi relaţia cu azotul. Astfel, aţi inclus în consideraţiile dvs. carbonul, oxigenul, azotul, acesta din urmă în astralizarea organismului, în metamorfozele acidului uric şi ale ureei, pe care trebuie să le studiem prin nişte experienţe riguroase. Aceste experienţe vă vor furniza nişte indicaţii precise despre felul în care omul este impregnat de astralitate pornind de la sistemul renal. Alte elemente ale activităţii şi chiar ale patologiei renale, printre care prezenţa anumitor celule sanguine în urină, vor veni să confirme aceste indicaţii. Sistemul renal, pur şi simplu, face să radieze organizarea astrală în organismul uman. Nu organizarea fizică trebuie luată în considerare în acest caz, ci ceea ce este legat de ea drept organizare gazoasă şi, fără azot, noi am fi nişte fiinţe suprasensibile, tot aşa cum, fără oxigen, am fi nişte ființe eterice. Azotul acţionează asupra ansamblului astfel încât să permită omului să umble pe Pământ, să fie om pământesc. Asociindu-se cu carbonul şi oxigenul, azotul vine să formeze o triadă.

Astfel, principiile ştiinţei spirituale ne conduc în permanenţă spre o extindere a metodelor anatomiei şi fiziologiei. Aceasta nu este deloc de domeniul fanteziei, aşa cum o arată rezultatele. Se cere, pur şi simplu, să se abordeze, să se examineze sistemul renal cât mai exact posibil, mai riguros decât se face în prezent, ţinându-se seama de condiţiile astrale, de excreţia ureei şi a acidului uric, şi aceasta în mod sistematic. Vom vedea atunci verificându-se, punct cu punct, tot ceea ce s-a spus. Vom avea, astfel, o primă viziune de ansamblu asupra constituţiei organismului uman.

Atunci se poate spune: Tot ceea ce absoarbe omul ca hrană este integrat organizării sale astrale datorită sistemului renal. Mai trebuie s-o integrăm organizării Eului. Acest lucru se face, în primă instanţă, prin sistemul hepato-biliar. Ceea ce aparţine la propriu structurii calorice, îndeosebi celei din sistemul hepato-biliar, radiază în aşa fel încât întregul om este pătruns de organizarea Eului, care este legată în toate felurile de diferenţierile termice ale organismului în ansamblul său.

Referitor la cele de mai sus, dvs. vă puteţi aplica, desigur, cu toată rigoarea care este de dorit, metodele de cercetare. Începeţi prin a examina animalele inferioare, la care nu se poate vedea nici o umbră a unei organizări a Eului. Nu veţi găsi la ele un ficat structurat şi, încă şi mai puţin, suc biliar. Aceste procese nu apar decât treptat în decursul filogenezei în linia animală, atunci când ea se apropie de organizarea Eului. Formaţiunea hepato-biliară apare paralel cu intensitatea organizării Eului cu care este înzestrată o fiinţă. Şi în acest caz veţi putea face o serie de experienţe, pe care va trebui să le extindeţi la diferitele perioade ale existenţei umane. Veţi vedea atunci cum sunt legate funcţiile hepatice de organizarea Eului la om. Va fi suficient să studiaţi anumite stări patologice, în special anumite boli infantile mortale, şi veţi găsi relaţia dintre secreţia biliară şi anumite stări mintale, orientate nu spre afectiv, ci spre ceea ce se leagă mai mult de organizarea Eului. Se va deschide, astfel, o cale spre nişte experienţe fecunde, care se pot apropia în parte de descoperirile ştiinţei empirice, spre nişte experienţe pe care le vom putea extinde. Astfel, veţi descoperi că, tot aşa cum organizarea fizică se leagă de carbon, etericul de oxigen, astralul de azot, organizarea Eului se leagă de hidrogen. Veţi putea integra orice diferenţiere calorică funcţiei hidrogenului, combinat, evident, cu alte substanţe din organism. Astfel, înălţându-ne de la sensibil la suprasensibil, dar „apucând” suprasensibilul prin intermediul reprezentanţilor săi fizici, devine posibil să-l privim pe om – într-un fel – ca pe o celulă înzestrată cu suflet şi spirit.

Şi aici trebuie, înainte de toate, să ne străduim să nu abandonăm, pur şi simplu, minunatele rezultate ale cercetării ştiinţifice la punctul lor final, ci să le reluăm şi să le continuăm. Dacă începeţi să cercetaţi ceea ce se află în ştiinţa empirică obişnuită, dacă încercaţi să uniţi ceea ce este cel mai aproape de ceea ce este mai departe, dacă examinaţi cum se leagă lucrurile între ele, veţi găsi, sunt convins, întreaga confirmare a ceea ce vă spun. Sunt sigur că studierea ocultiştilor, sau a celor care sunt consideraţi astăzi ocultişti, nu v-ar sluji la nimic, dar studierea reală al faptelor empirice ale ştiinţei celei mai ortodoxe o să vă fie mai de folos.

Ştiinţa însăşi vă va conduce să recunoaşteti ceea ce nu poate fi perceput decât prin contemplare suprasensibilă. Această contemplare va indica, totuşi, în ce direcţie trebuie să fie studiate faptele empirice. Veţi descoperi metodele adecvate, ele se vor impune pe baza faptelor înseşi. Să nu reproşăm acestor principii orientative că ar da naştere unor prejudecăţi sau sugestii. Lucrurile se vor rezolva de la sine, dar, aş spune, într-un mod complicat. Pentru a progresa, va trebui să examinăm de acum înainte toate cunoştinţele dobândite despre om în raport cu lumea exterioară.

Acum, v-aş ruga să urmăriţi raţionamentul pe care vi-l propun doar ca exemplu, dar care vă va orienta spre demersul care va trebui urmat. Să considerăm o plantă anuală, care răsare din pământ primăvara şi îşi parcurge ciclul anual. Asociaţi acest fenomen observabil la planta anuală cu altele, cu faptul că ţăranii îşi păstrează cartofii în nişte gropi săpate la o anumită adâncime. Ei îi pot folosi astfel în anul următor, în timp ce, dacă i-ar fi păstrat, pur şi simplu, afară, la aer, într-o pivniţă obişnuită, ei s-ar fi stricat. Ştiţi că toate experienţele arată că ceea ce rezultă din schimburile dintre Soare şi Pământ se cufundă mai adânc în pământ în timpul lunilor de iarnă ce urmează. În pământ se exercită nişte efecte de căldură, precum şi de lumină. În cursul iernii, dinamica se exercită sub suprafaţa solului. Repercusiunile verii se regăsesc sub suprafaţa solului. Vara ne înconjoară din exteriorul pământului, ceea ce se manifestă ulterior, în cursul iernii, sub suprafaţa solului. Iată ce rezultă de aici – trebuie să înaintez cu paşi de uriaş, dar faptele sunt uşor de verificat empiric -: atunci când planta, în ciclul său anual, iese din pământ, ea creşte, de fapt, cu ajutorul forţelor pe care Soarele le-a dat Pământului, cel puţin în anul precedent, ea îşi extrage dinamica sa din pământ. Această dinamică poate fi urmărită până în ovar, până în formarea grăuntelui. Aşadar, noi ajungem la o botanică într-adevăr conformă cu întreaga fiziologie doar dacă ţinem seama nu numai de dinamica luminii şi căldurii din anul în care creşte planta, ci şi de dinamica luminii şi căldurii din anul precedent, cel puţin, dinamică pornind de la rădăcină. Acest lucru poate fi urmărit până în ovar. Găsim, astfel, aici ceea ce s-a întâmplat în anul precedent, ceea ce acţionează pornind din anul precedent. Dacă, în schimb, examinaţi frunzele sau petalele, veţi descoperi în frunze un compromis între dinamica din anul trecut şi aceea din anul în curs. Frunzele posedă ceea ce urcă din pământ şi ceea ce provine din ambianţă. Florile sunt o manifestare pură a anului în curs. Ceea ce apare în culoarea lor şi în alte aspecte nu are nimic vechi şi provine din anul prezent. Astfel, nu puteţi examina o plantă anuală dacă nu ţineţi seama decât de condiţiile prezente. Examinaţi structurile corespunzătoare pentru doi ani succesivi – dar efectele Soarelui persistă mai mult timp –, şi veţi vedea că ceea ce observaţi la planta din acest an trebuie să fie raportat la condiţiile solare din anul precedent. Vedeţi cum larvele de cărăbuş mănâncă încă asemenea plante şi le plac, deşi ele nu apar decât mai târziu, după ce şi-au încheiat stadiul larvar.

Aceste fapte trebuie să constituie obiectul unei cercetări riguroase. Vedem atunci că structurile substanţelor pe care le regăsim în frunze şi în petale sunt diferite de structurile substanţelor provenite din rădăcini, şi chiar din grăunţe. Există o deosebire enormă. Este deosebirea pe care o găsiţi între un ceai făcut din petale sau din frunze, sau un decoct de rădăcini sau grăunţe. Dacă puneţi astfel în legătură organizarea omului cu mediul său ambiant, veţi putea verifica ceea ce aflaţi în mod pur senzorial. Veţi descoperi astfel că dezordinile de integrare a chimului în eteric prin sistemul cardio-respirator pot fi influenţate cu ajutorul frunzelor; că ceea ce se referă la tractusul digestiv va fi influenţat, în principal, cu ajutorul unei infuzii din petale. Un decoct de rădăcini şi seminţe acţionează asupra activităţii ulterioare a sistemului vascular, până asupra sistemului renal. Astfel, veţi observa o relaţie logică între ceea ce se petrece în organismul uman şi lumea exterioară, care ne oferă remediile sale.

Voi continua în această după-amiază prin a vă expune relaţiile care există între diferitele structuri vegetale, pe de o parte, organizarea neuro-senzorială şi organizarea digestivă a omului, pe de altă parte.