Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

FIZIOLOGIE ŞI TERAPIE ÎN CONCEPŢIA ŞTIINŢEI SPIRITUALE

GA 314


PRINCIPII ANTROPOSOFICE DE FIZIOLOGIE, PATOLOGIE ŞI TERAPEUTICĂ

CONFERINŢA A PATRA

Stuttgart, 28 octombrie 1922

Nu vă voi putea expune decât câteva elemente de metodă orientate spre terapeutică, aşa cum izvorăsc ele din ştiinţa spirituală. Nu avem timp să intrăm în amănunte. Dar cred că pentru începutul muncii pe care trebuie să o ofere ştiinţa spirituală în materie de medicină, este important, înainte de toate, să facem să apară clar punctele de vedere. Acestea au fost în mod scrupulos folosite pentru prepararea remediilor noastre. Poate modul de a dezvolta aceste puncte de vedere într-un domeniu particular nu va apărea imediat. Mă voi strădui, totuşi, să ofer, în cursul acestor consideraţii metodice, nişte indicaţii care să vă orienteze în această direcţie.

Când nu se cunoaşte faptul că funcţiile normale nu sunt, în fond, altceva decât nişte metamorfoze ale acelor procese pe care trebuie să le provocăm pentru a ajunge la nişte stări patologice, nu mai este înţeles nici organismul sănătos – sau pe calea sănătăţii –, nici organismul bolnav. Este important să ţinem întotdeauna seama de faptul că procesele de care abundă organismul nu sunt aceleaşi cu cele care se desfăşoară în afara lui. Să începem prin a reţine faptul că tot ceea ce absoarbe omul din exterior, provenind de exemplu, din regnul vegetal, trebuie să fie prelucrat mai înainte în aşa fel încât el să-i poată da pe urmă viaţă. Această înzestrare cu viaţă, o repet, trebuie să fie proprie omului, iar organismul uman nu ar putea exista fără ea. Ei bine, noi trebuie să vedem neapărat că în învelişul vegetal al Pământului se manifestă, în fond, un proces invers faţă de acela care are loc în interiorul omului. Când vorbim de înzestrare cu viaţă în ceea ce priveşte drumul urmat de hrană în organism, despre o curbă ascendentă, care se ridică de la anorganic spre viaţă, spre ceea ce poate fi purtătorul senzaţiilor şi, în cele din urmă, al organizării Eului, când vorbim de elaborarea hranei, până la integrarea sa în organizarea astrală – suport al senzaţiilor –, noi trebuie să vorbim despre o înzestrare cu viaţă a alimentelor absorbite.

În plantă se produce fenomenul invers. În organele periferice ale plantei, în tot ceea ce se dezvoltă de jos în sus, în apariţia procesului foliar, a procesului floral, asistăm, de fapt, la un proces de devitalizare. Elementul viu nu este păstrat decât pentru sămânţă. În plantă sau, mai exact, în partea care ne interesează în primul rând – căci ovarul şi sămânţa fac deja parte din planta ce va urma să apară, sunt ca puse în rezervă –, noi nu găsim un proces ascendent de vitalizare. Dimpotrivă, vitalitatea care provine din pământ, din căldura şi lumina solară a verii precedente, această vitalitate se epuizează. Viaţa cea mai intensă se află în rădăcină, şi o devitalizare progresivă se desfăşoară de jos în sus. La nivelul petalelor, în special al acelora care sunt bogate în uleiuri eterice, aflăm procesul de devitalizare cel mai puternic. Acest proces este adesea legat de o adevărată transformare a sulfului, prezent cu adevărat în uleiurile eterice ale florilor sau înconjurându-le. Sulful este cel care efectuează acest proces care aduce planta la această stare volatilă, anorganică, doar păstrând urma organicului, a vieţii. Este important să discernem bine ceea ce introducem în organism atunci când luăm o plantă. Planta se dăruieşte procesului invers faţă de acela care se desfăşoară în organismul uman.

Dacă, pornind de aici, aveţi în vedere procesul morbid propriu-zis, vă puteţi spune: Vegetalul este întru câtva – şi acesta este cazul şi altor substanţe din natura exterioară şi într-o mare măsură la animal – la polul opus faţă de tendinţa omului de a suscita în interiorul său un proces sau altul. Vom spune, aşadar, că orice aliment introdus în om trebuie să fie transformat în contrariul sau. Astfel, orice hrănire este, în sens strict, un început de intoxicare. În faţa unei intoxicări reale, vom discerne clar că este vorba, pur şi simplu, de o intensificare a ceea ce se produce deja când luăm un aliment şi-l impregnăm cu salivă. Iar ceea ce urmează digestiei, ceea ce am descris drept activitate renală, este, în mod indiscutabil, o dezintoxicare. Astfel, alimentându-ne zilnic, digerând alimentele, noi realizăm un ritm care alternează între o uşoară intoxicare şi o dezintoxicare. Este vorba de o metamorfoză foarte atenuată a ceea ce se petrece atunci când introducem un medicament în organism. De aceea, entuziasmul pentru o medicină care să nu facă apel la substanţe toxice este absurdă, pur şi simplu, absurdă, căci singura întrebare este aceea de a şti în ce măsură intensificăm ceea ce se petrece deja prin digestia obişnuită, dacă introducem nişte substanţe care au un caracter străin accentuat.

Ei bine, este necesară o cunoaştere perfectă a organismului uman, dacă vrem să fim capabili să estimăm valoarea unui remediu de origine exterioară. Să luăm ca punct de plecare un element prezent în organism, care se comportă în permanenţă întru câtva ca un remediu: fierul sanguin. În sânge, fierul acţionează întru câtva, în permanenţă, ca un remediu, şi ne apără de o dispoziţie morbidă pe care o purtăm în noi. Voi expune mai întâi problema într-un mod rudimentar. Dacă creierul nostru, care cântăreşte 1.500 de grame, ar sta pe baza lui, vasele acestei baze ar fi, bineînţeles, strivite. Dar nu se întâmplă aşa, creierul, în realitate, pluteşte în lichidul cefalo-rahidian şi suferă, în virtutea principiului lui Arhimede, un impuls ascendent egal cu masa lichidului dislocuit, ceea ce reduce presiunea asupra bazei la circa 20 de grame, în loc de 1500 de grame. Acest factor este important ca principiu, căci el arată, pur şi simplu, că greutatea nu intervine în funcţiile cerebrale, de exemplu, în ceea ce priveşte activităţile Eului. Aceste activităţi ale Eului şi, într-o oarecare măsură, activitatea de reprezentare – este vorba aici, evident, de un corelativ fizic al activităţii cerebrale – nu se bazează pe greutatea materiei respective, ci pe un impuls ascensional, pe forţa care tinde să îndepărteze materia de Pământ. Noi nu trăim, cu Eul nostru şi cu gândurile noastre, în sfera greutăţii, ci în sfera imponderabilităţii. Aceasta se manifestă aici într-un mod deosebit de intens, dacă privim lucrurile aşa cum am făcut-o.

Ceea ce se produce în cazul creierului, se regăseşte în multe dintre procesele organismului şi îndeosebi în cazul celulelor sanguine încărcate cu fier, care plutesc în serum, fiecare devenind mai uşoară, proporţional cu lichidul dislocuit. Dacă realizaţi că viaţa noastră sufletească trăieşte în sfera imponderabilităţii, încercaţi să vă reprezentaţi efectul pe care îl vor avea un număr de hematii în plus sau în minus asupra a tot ceea ce simte organismul şi asupra vieţii sale în general. Astfel spus, dacă, într-un caz anume, realizăm că ceea ce se întâmplă datorită plutirii hematiilor nu se efectuează în mod corect, constatăm atunci necesitatea de a administra fier, evident, în aşa fel încât el să exercite un efect adecvat în sânge, şi nu altfel.

În termenii ştiinţei spirituale, aceasta înseamnă că acest conţinut în fier al sângelui are legătură cu raportul dintre organizarea eterică şi organizarea astrală a omului. Iar dacă înţelegeţi cum este înzestrat cu viaţă, prin activitatea cardiacă şi pulmonară, tot ceea ce absoarbe omul, şi că, la rândul ei, activitatea renală transferă acest proces în organizarea astrală, veţi înţelege că în acest punct trebuie să domnească echilibrul. O predominanţă a activităţii eterice sau a activităţii astrale, absenţa de echilibru, provoacă o dezordine generală a organismului. Mijlocul de a crea acest echilibru, pentru a oferi organismului posibilitatea de a transfera în mod corect activităţii renale ceea ce trebuie să preia din hrană, această posibilitate este creată prin reglarea conţinutului de fier din sânge. Orientând dinamica sângelui, fie spre greutate, fie spre imponderabilitate, în funcţie de felul în care reglaţi conţinutul de fier din sânge, veţi regulariza circulaţia sanguină în ansamblul ei, care are influenţă, la rândul ei asupra activităţii renale. Mărind sau diminuând conţinutul de fier, veţi avea un element care echilibrează circulaţia sanguină, aşadar, raportul reciproc dintre organizarea eterică şi cea astrală a omului.

Să aplicăm acum acest lucru la un caz particular. Presupuneţi că primul simptom constatat ar fi balonarea. Ca să ne putem înţelege, reţin lucrurile cele mai elementare. Care este, aşadar, semnificaţia balonărilor, pentru acela care percepe în mod clar organismul uman? Aceste balonări revelează prezenţa unor formaţiuni gazoase prea pătrunse de organizarea astrală, care, din această cauză, se dezagregă foarte lent. Dvs. ştiţi că asupra omului acţionează nişte influenţe ale organizării astrale, şi ele se concentrează acolo unde în mod normal ar trebui să alterneze construcţia şi deconstrucţia. Balonările rezultă dintr-un exces al activităţii astrale organizatoare, care are o influenţă asupra omului-aer, din punct de vedere fizic. Dar excesul de activitate astrală stânjeneşte activitatea noastră senzorială globală, în special activitatea cefalică. Pentru că, din cauza repartizării neregulate a activităţii astrale în organism şi a blocajului său, ea nu mai acţionează corect asupra metabolismului şi se revarsă asupra sistemului neuro-senzorial, cu care este înrudită. Atunci, vom constata în curând că nici sistemul neuro-senzorial nu mai lucrează aşa cum ar trebui. Să admitem cel puţin un sindrom care cuprinde o iregularitate a activităţii neuro-senzoriale. Acest lucru cere o explicaţie complementară. Despre sistemul neuro-senzorial, fiziologia spune, de fapt, o serie de aberaţii, vorbind fără rea-credinţă; mă exprim fără ocolişuri, ca să mă înţelegeţi mai bine. Luaţi-o cu un dram de umor! Dacă aş face concesii, ne-am înţelege mai puţin bine; permiteţi-mi, aşadar, să mă exprim în mod radical. Pentru contemplarea suprasensibilă, organismul uman se prezintă în aşa fel încât orice funcţie care poate fi verificată în mod empiric este copia sensibilă a unei realităţi spirituale. Întregul organism uman este copia sensibilă a unei realităţi spirituale. Dar relaţia dintre spiritual-sufletesc şi fizic-organic, aşa cum apare ea în cazul sistemului neuro-senzorial, este mai puţin simplă decât se crede. Dacă privim omul doar din punctul de vedere al organizării sale fizice, nu există, chiar dacă ar dori unii, pe de o parte, o organizare fizică, excluzând aparatul neuro-senzorial, şi, pe de altă parte, inserat în această organizare fizică, un sistem nervos izolat, un instrument al vieţii sufleteşti. Teoriile fiziologice se exprimă într-un mod mai puţin radical, dar, în practică, este acelaşi lucru. De aceea este atât de greu să enunţi astăzi o judecată valabilă în legătură cu ceea ce este denumit adesea tulburări funcţionale, boli nervoase. În organismul uman nu există, de fapt, nimic care să nu aparţină întregului organism şi care să nu fie legat de celelalte organe. Nu există sistem nervos izolat, inserat în organism, suficient sieşi, datorită nu ştiu cărei divinităţi, pentru ca acesta să aibă un suflet. Veţi găsi fără dificultate dovezi în acest sens. Sistemul nervos este în primul rând acela din care izvorăsc forţele de structurare, forţele modelatoare ale organismului, despre care a fost vorba ieri. Forma nasului dvs., toate formele organismului, sunt structurate pornind din sistemul nervos. Sistemul renal face să radieze forţele substanţei în direcţie radială, iar rolul sistemului nervos este acela de a da organismului formele sale, atât în interior cât şi în exterior, şi nu are la început nimic de-a face cu viaţa sufletească. El este modelatorul interior şi exterior al organismului uman. Şi, încă din stadiile timpurii ale dezvoltării individuale a omului, o parte din activitatea nervoasă, de care organismul uman nu are nevoie pentru structurare, se izolează şi se adaptează – fapt secundar –, se adaptează tot mai mult vieţii sufleteşti. Iar atunci când se constată această „exatragere” a unei părţi a procesului nervos, în cursul primilor ani ai copilăriei, şi adaptarea vieţii sufleteşti la principiile formatoare, atunci suntem în prezenţa unor adevărate fapte empirice. Sistemul nervos nu a fost deloc inserat în organism prin vreo întrunire de zei, pentru ca să poată sluji drept bază pentru viaţa de voinţă, de simţire şi de reprezentare. Viaţa sistemului neuro-senzorial este, la naşterea sa, înzestrată cu un fel de hipertrofie, din care o parte este pusa în rezervă, şi căreia i se adaptează apoi viaţa sufletească, în timp ce activitatea primară a sistemului neuro-senzorial este activitatea structurantă. Pentru o verificare empirică, începeţi cu simţurile localizate la nivelul pielii, cu simţul termic, cu simţul tactil, şi încercaţi să vedeţi în ce fel a fost modelată întreaga formă umană, în timp ce alte simţuri au dat formă unor organe particulare. Însuşi văzul provine din faptul că se păstrează ceva din forţa structurantă a tractusului ocular, care, la origine, forma organele cerebrale. Din această forţă se mai păstrează ceva, căreia i se adaptează ceea ce se desfăşoară în procesul văzului.

Trebuie să percepem aceste fapte în mod limpede, altfel este imposibil să ne facem o idee clară despre om. Trebuie să ştim că, pe durata întregii zile, a întregului an, sunt aprovizionate fără încetare nişte organe, prin ceea ce emană în mod radial din sistemul metabolic, pornind din sistemul renal, şi trebuie apoi să fie modelat, rotunjit. Substanţa care emană din rinichi, de-a lungul întregii existenţe, trebuie să fie modelată de organele nervoase, care, pornind din organele de simţ, se extind în întreg organismul. Activitatea senzorială superioară, activitatea de reprezentare etc., iau naştere, pur şi simplu, pornind de la adaptarea vieţii sufleteşti la aceste tractusuri organice, iar acest lucru ne va dovedi că, dacă, pe de o parte, sindromul conţine balonări, semn al unei organizări astrale prea active, acest exces al organizării astrale ne va îndrepta atenţia, pe de altă parte, spre forţa de structurare a organelor de simţ. Astfel, noi nu vom găsi doar o concentrare a activităţii astrale spre periferia şi spre partea de sus a organismului, ci şi aceste bule de gaz care tind să se rotunjească, să devină organe. Altfel spus, o activitate renală excesivă încearcă să reţină organizarea Eului la polul superior, şi nu lasă ca tot ceea ce pătrunde în organism o dată cu sângele să revină în mod adecvat. Astfel, sindromul despre care este vorba va conţine în mod frecvent nişte crampe, provocate de faptul că astralul nu se integrează în mod corect în organism. Când el se blochează sus, nu mai pătrunde bine în restul organismului. Observăm atunci nişte manifestări spasmodice, care indică întotdeauna faptul că astralul este reţinut. Observând un asemenea sindrom cu ajutorul percepţiei suprasensibile, devine posibil să raportăm ceea ce constatăm din punct de vedere exterior la ceea ce percepem din punct de vedere interior.

Reprezentaţi-vă acest astral reţinut la polul superior, atrăgând întreg metabolismul în sus, care nu se ocupă în mod corect de organele renale şi încă şi mai puţin de stomac. Acesta, luat prea puţin în seamă de organizarea astrală, se revoltă, ceea ce se manifestă în exterior prin colici, prin crampe stomacale. Nişte crampe caracteristice mai pot apărea şi la nivelul organelor sexuale, dacă acestea nu sunt organizate, astralizate, în mod corect. Apar nişte opriri ale ciclului menstrual, din cauza reţinerii activităţii Eului.

Cum putem remedia noi aceste dezordini? Trebuie să vedem clar că numele magice cu care sunt împopoţonate aceste boli nu slujesc la altceva decât la o informare convenţională, că este important să vedem pretutindeni modul în care se grupează, modul în care interferează simptomele. Trebuie, totuşi, să ştim să le evaluăm. Acum, încercaţi să vă reprezentaţi toate funcţiile pe care le are o floare care conţine sulf. Acest conţinut de sulf arată că are loc un intens proces anorganic, un proces de care organicul ramâne, totuşi, legat. Dacă noi introducem acum această floare, sau chiar sulful pe care-l extragem din ea, ca remediu, în organismul uman, noi stimulăm ceea ce se produce în tractusul digestiv, intensificăm această activitate. Prin faptul că planta este sediul unui proces de devitalizare care trebuie inversat, stomacul şi intestinul vor fi stimulate dacă bem un ceai de flori care conţine sulf. Astfel, dezordinile activităţii renale vor fi indirect chemate la o reacţie intensă. Vom fi remediat în acest fel – probabil în mod trecător, căci aceste acţiuni sunt de durată limitată, dar permit cel mai adesea organismului să iasă singur din încurcătură – această concentrare, acest blocaj de la nivelul polului superior, îl vom fi compensat printr-o contra-presiune spre partea de jos, ceea ce se va manifesta printr-o dispariţie a colicilor şi a crampelor gastrice. Dar acest lucru nu este, cel mai adesea, suficient. Ar fi suficient, poate, în caz de crampe gastrice uşoare, dar noi nu vom solicita organismul în mod excesiv, nu vom folosi un remediu puternic, acolo unde ar fi suficient un remediu mai uşor.

Să presupunem că, într-un asemenea sindrom, tulburarea ar fi foarte pronunţată. Să ne îndreptam atenţia asupra faptului că, în acest caz, corpul astral super-activ este absorbit de intensa activitate renală, că el acţionează prea intens asupra organizării senzoriale, ceea ce o slăbeşte şi o ruinează. Forţa structurantă a organizării neuro-senzoriale va fi astfel invadată numai de activitatea organizării astrale. Organele senzoriale şi, în general, organizarea neuro-senzorială în ansamblul ei, nu vor fi mai puţin active, dar vor accepta întru câtva ceea ce este propriu organizării astrale şi vor exercita o activitate asemănătoare cu a ei. Astfel, sistemul neuro-senzorial nu îşi va mai exercita în mod corect activitatea modelatoare. Va trebui atunci să declanşăm un proces care va fi în măsură să facă să iasă din el activitatea astrală. Noi trebuie să folosim atunci ceva care să acţioneze asupra organizării neuro-senzoriale, care se află cel mai mult în legătură cu lumea exterioară şi, de asemenea, care este cea mai înrudită, în om, cu lumea anorganică.

Ceea ce constituie fericirea fiziologiei nervilor este faptul de a putea da o explicaţie anorganică, altfel spus, pur fizică, sau, cel mult, chimică, proceselor referitoare la organele de simţ. Gândiţi-vă la tot ceea ce este optică pură în cazul ochiului. Putem face un desen foarte drăguţ al ochiului, comparându-l cu un aparat fotografic. Aceasta, pentru a indica în ce măsură se înrudesc organele de simţ cu lumea exterioară, pentru a arăta că organele noastre de simţ sunt nişte golfuri prin care lumea exterioară pătrunde în noi, tocmai prin intermediul anorganicului.

Ei bine, este perfect posibil să susţinem această activitate specific neuro-senzorială cu ajutorul silicei sau a ceea ce este înrudit cu ea în organismul uman, căci silicea are o afinitate faţă de acest element periferic anorganic. Noi expulzăm întru câtva organizarea astrală prin ceea ce, în silice, tinde atât de intens, în exterior, spre anorganic. Când o floare conţine silice, veţi constata că ea devine spinoasă şi tinde către anorganic. Aceasta ne conduce la ideea de a descărca organele cu ajutorul silicei, pe de o parte, şi, de asemenea, pe de altă parte, dând organismului mai mult zahăr decât primeşte de obicei. Zahărul este şi el o substanţă care suferă în organism o transformare foarte apropiata de anorganic. Din acest motiv, tot ceea ce este introdus ca zahăr descarcă şi organele de simţ. Puteţi fortifica această acţiune administrând, eventual, nişte săruri alcaline, care descarcă îndeosebi sistemul nervos de activitatea astrală. Aceste indicaţii trebuie verificate în mod experimental.

Ştiinţa spirituală face posibil accesul la principiile călăuzitoare, ea ne permite, de exemplu, să percepem bine, dacă dezvoltăm cunoaşterea intuitivă, efectele remanente ale silicei, să observăm că ea se îndreaptă spre periferie, că ea se desfăşoară în organele de simţ. Acest lucru poate fi verificat. Astfel, nişte remedii compuse din săruri alcaline, din zahăr şi silice, sunt foarte active atunci când suntem în prezenţa sindromului descris, dacă el se manifestă în mod intens. În această compoziţie, zahărul trebuie să fie introdus nu în proporţia obişnuită, ci neobişnuită, vă voi vorbi despre aceasta.

Forma cea mai bună sub care se află substanţele respective este realizată de rădăcina de muşeţel, din care trebuie să preparăm un decoct adecvat. S-ar putea să vi se pară ciudat că vorbesc tocmai de rădăcină, dar trebuie să vedem în mod limpede că, în caz de simptome intense, avem nevoie de mai puţin sulf şi de procesul floral, şi avem nevoie mai ales de ceea ce planta conţine în mod intens, vital. Demersul trebuie să fie prelungit, pentru ca să fortificăm îndeajuns reacţia. Când introducem în tractusul digestiv substanţele caracterizate, conţinute în rădăcina de muşeţel, şi în mod corect dozate, reacţia nu este destul de puternică pentru a face să pătrundă vitalizarea, cu ocazia trecerii din intestin în sânge, şi această trecere este, pur şi simplu, forţată, fără transformarea zahărului, a silicei şi a sărurilor alcaline. Din acest motiv, activitatea renală integrează aceste substanţe activităţii sale radiante, şi le conduce spre activitatea neuro-senzorială, care le primeşte. Astfel, activitatea neuro-senzorială este descărcată de funcţiile astrale respective.

Dacă înţelegem aceste lucruri în mod clar, vedem cu adevărat câte forţe de vindecare aduce o asemenea acţiune terapeutică, iar o asemenea înlănţuire de gânduri devine deosebit de instructivă. Putem atunci să mai înaintăm uşor cu un pas şi să vedem, într-un anumit fel, cum se transformă ceea ce absoarbe organismul uman, cum se manifestă activitatea renală care pune, de fapt, stăpânire pe ceea ce îi aduc vasele sanguine, făcând ca aceasta să radieze, şi cum procedează, la rândul său, activitatea modelatoare, această activitate care este restabilită în puritatea ei de către silice, zahăr şi sărurile alcaline. Suntem, astfel, tentaţi să spunem: pentru contemplarea suprasensibilă, percepute intuitiv, silicea, zahărul şi sărurile alcaline, în proporţii potrivite, apar ca un fel de fantomă umană. Suntem în prezenţa unui fel de fantomă, atunci când ne reprezentăm aceste substanţe ca forţe modelante. Căci aceste substanţe, eminamente modelante, sunt purtătoare de forţe plăsmuitoare. Acest lucru este perceptibil până în structura lor fizică exterioară.

În primul rând, efectul puternic al silicei derivă din tendinţa sa de a forma cristale lungi, atunci când ea se manifestă în lumea anorganică. Ceea ce obţinem cu silicea nu poate fi obţinut cu alte substanţe, mai înclinate spre formele rotunjite decât spre formarea de cristale. Cu asemenea substanţe am putea, eventual, trata un arici, dar nu un om, al cărui principiu de creştere constă în alungire.

Cel care nu poate sesiza ce are artistic natura atunci când structurează organismul, când îl structurează, de preferinţă, pornind de la activitatea neuro-senzorială, este incapabil să descopere logica, „ratio”, care se stabileşte între substanţele exterioare şi procesele organice. Dar o asemenea terapeutică există, care percepe ca pe un întreg ceea ce se petrece în exteriorul şi în interiorul organismului, ceea ce este deconstruit în organism, putând atunci să radieze din activitatea renală şi să fie apoi reluat de activitatea modelatoare a organizării neuro-senzoriale.

Să luăm ca exemplu o activitate renală care, în loc să fie excesivă, este prea slabă, şi atunci o parte insuficientă de alimente poate fi absorbită de către astralitate. Tot ceea ce conţine sindromul precedent provine dintr-o integrare excesivă în organizarea astrală, dintr-o activitate prea activă în omul superior, care se îndepărtează de activităţile digestive şi cardiace, fenomen însoţit de obstruare mucoasă şi de alte simptome uşor de observat. Toate acestea rezultă dintr-o activitate astrală excesivă.

Să presupunem, dimpotrivă, că activitatea astrală ar fi deficientă. Activitatea renală radiantă este insuficientă, de asemenea, organizarea astrală a omului nu este în măsură să furnizeze forţei modelante ceea ce îi este necesar. Forţa structurantă nu ajunge să se integreze în organizarea astrală. Aceasta nu ajunge până la periferie şi nu se poate stabili un contact viu între forţa modelatoare şi forţa alimentelor, a substanţelor care circulă pentru a fi repartizate. Substanţele se repartizează fără a fi luate în primire de forţele structurante. Forţa modelatoare este insuficientă, iar substanţa este părăsită în voia sorţii. Corpul astral rămâne instabil, el nu transformă în mod corect substanţa. Toate acestea constituie în mod cert un sindrom. Cum se manifestă el? În primul rând, ceea ce circulă în vasele sanguine nu este corect integrat activităţii renale prea slabe, aşadar, activităţii insuficiente a organizării astrale, şi va tinde întru câtva să se decanteze: hemoroizii, ciclul menstrual foarte puternic. Lipseşte legătura, şi metabolismul este lăsat de capul lui. Când organismul se află într-o asemenea stare, apar stări febrile latente, chiar intermitente.

Ce facem în cazul unui asemenea sindrom? Suntem în prezenţa unei activităţi astrale prea slabe. Trebuie să stimulăm activitatea renală pentru ca, prin intermediul ei, să fie absorbită suficientă substanţă de către activitatea astrală. Ceea ce se manifestă aici a fost deja semnalat. Acum, lucrul cel mai bun de făcut este să realizăm echilibrul între organizarea eterică şi cea astrală. Obţinem astfel un transfer corect spre activitatea renală a ceea, ce provenind din tractusul digestiv, trece în sistemul cardio-respirator. Este posibil, în multe cazuri, să ajungem la un fel de echilibru reglând conţinutul de fier al sângelui. Acest lucru reglementează circulaţia, suscitând, efectiv, o activitate renală intensă, ceea ce poate fi verificat în exterior prin creşterea diurezei şi prin sudaţie. Acest lucru poate fi pus în evidenţă în mod clar. Trebuie să vedem neapărat că, în multe cazuri, acest echilibru este extraordinar de labil şi că remediul despre care este vorba aici, şi pe care îl purtăm deja în noi, nu acţionează decât în cazurile cele mai pregnante.

În timp ce remediile care conţin sulf acţionează, în principal, în tractusul digestiv, iar substanţele care exercită o activitate structurantă sunt cele mai înrudite cu silicea şi cu sărurile alcaline, metalele pure sunt capabile să restabilească echilibrul necesar între greutate şi imponderabilitate. Experienţa ne va învăţa cum să le punem în lucrare pentru a restabili, într-un anumit fel, echilibrul, pornind de la fier, aur sau cupru, în funcţie de cum arată sindromul. Dacă am stabilit caracterul bolii, vom obţine cele mai bune rezultate cu metalele pure. Iar când echilibrul dintre formare şi deformare va înclina spre deformare, când, astfel, această relaţie dintre sistemul cardio-respirator şi sistemul renal va fi perturbat, cel mai bun remediu va fi fierul.

Dar se poate întâmpla ca nişte perturbări prelungite ale proceselor să antreneze nişte deformări de organe, activitatea modelatoare nu mai poate coborî până la ele. Astfel, când există deja deformarea unor organe care au suferit din cauza carenţei activităţii modelatoare, vom recurge la mercur. Mercurul, prin faptul că posedă deja nişte forţe modelatoare, prin faptul că el îşi păstrează forma de picătură de metal, este deosebit de activ asupra organelor inferioare ale omului. În acelaşi mod, putem descoperi nişte relaţii între metale şi organele lezate, deformate, ale capului, când este lezat însuşi sistemul nervos. Este bine, în acest caz, să nu ne încredem doar în stabilirea echilibrului care devine instabil. Este aici ceva foarte dificil. Acest echilibru se aseamănă cu acela al unei balanţe foarte sensibile: El este mai uşor de realizat dacă acţionăm nu doar asupra tijei, ci şi asupra talgerelor. Echilibrul poate fi realizat dacă favorizăm acţiunea fierului prin introducerea unui principiu sulf în tractusul digestiv şi dacă îi opunem efectul contrar al sărurilor alcaline în organismul neuro-senzorial. Fierul devine astfel activ în omul ritmic, median – aceasta se repartizează în mod minunat. Potasiul, calciul, sau sărurile alcaline sunt active în organizarea neuro-senzorială, iar sulful în sistemul digestiv. Astfel, echilibrul poate fi restabilit mai uşor.

În mod curios, vom întâlni o situaţie opusă în frunzele anumitor plante. Dacă preparaţi corect nişte frunze de urzici – de Urtica dioica – veţi obţine un remediu compus din sulf, fier şi sărurile necesare care acţionează în acelaşi mod. Trebuie neapărat să vedem corelaţia dintre forţa devitalizantă care exista în plantă şi forţa vitalizantă care exista la om. Este clar ca în urzică procesul sulf din rădăcină tinde în mod treptat spre anorganic. Organismul uman procedează invers, transformă în mod treptat sulful, prin intermediul albuminei, în aşa fel încât să restabilească ordinea în digestie. În urzică, fierul acţionează din frunze şi, prin intermediul seminţei, asupra frunzelor din anul următor, astfel că ea risipeşte ceea ce, în organismul uman, procesul ritmic adună. Urzica acţionează în sens invers: într-adevăr, ceea ce vă agresează în frunzele de urzică este acest efect distructiv pe care trebuie să-l biruim pentru ca procesul ritmic al omului să devină regulat. În fine, sărurile alcaline pe care le conţine planta sunt cel mai puţin transformate în direcţia organismului şi, din această cauză, au de parcurs cel mai lung drum, merg până la organizarea neuro-senzorială, traiect parcurs cu uşurinţă, căci noi ştim că în sindromul respectiv activitatea renală dormitează, ea este stânjenită. În organism, repartizarea este cu adevărat inversul a ceea ce are loc în plantă. Dar nimic nu ne obligă să ne mulţumim cu nişte remedii vegetale. Putem să preparăm şi nişte remedii de sinteză, asociind în mod corect substanţele caracterizate, şi ajungem, astfel, la vindecare.

Acestea sunt nişte noţiuni capabile să facă din terapeutică o ştiinţă logică şi, totodată o artă, căci ea nu va mai putea fi doar ştiinţă, aşa cum nu poţi fi sculptor fără să fii artist. Poţi şti totul despre mânuirea daltei, despre modul în care modelezi argila, fără să fii, prin aceasta, artist. Fără artă nu exista terapeutică. Am putea spune că trebuie să ne cucerim o îndemânare – desigur, o „îndemânare spirituală” – în privinţa dozării. Evident, acest lucru nu le convine acelora, atât de numeroşi, care ar vrea să facă din medicină o ştiinţă pură, şi totuşi, aşa stau lucrurile.

Iată încă un exemplu de ceea ce s-ar putea întâmpla: Se poate instala o perturbare în coordonarea dintre procesul care conduce spre anorganic, procesul pregătitor al perioadei de organizare, şi intrarea în joc a corpului eteric, a activităţii cardio-pulmonare. Această perturbare este cu atât mai de temut, cu cât înaintăm în vârstă. Tractusul digestiv şi sistemul vascular nu mai cooperează atunci la fel de bine. Când se întâmplă acest lucru, trebuie să fim atenţi la acumularea produselor ce rezultă de aici. Proasta lor repartizare aduce, evident, după sine, acumularea lor. Abordăm, astfel, domeniul acţiunilor metabolice, de la formele lor cele mai uşoare până la cele mai grave. Trebuie atunci să vedem clar că, şi aici, activitatea renală este dezorganizată, pentru că ea nu primeşte nimic pe care să-l emane, substanţa depunându-se în alta parte. Atunci se instalează nişte forme de boală foarte complicate, căci, pe de o parte, activităţile digestive şi cele renale furnizează materialul activităţii modelatoare, iar, pe de altă parte, atrofia acestora este însoţită de o perturbare a echilibrului, cu dispariţia treptată a activităţii plăsmuitoare. Produsele de metabolism se răspândesc în organism, dar nu mai sunt integrate structurii, şi folosirea lor ca material de construcţie încetează treptat. Atunci se instalează nişte afecţiuni metabolice atât de dificil de combătut. Pentru a le trata, trebuie să încercăm să punem în lucrare tot ceea ce este înrudit cu devenirea organică, tot ceea ce are legătură cu elementul sulfuric, cu elementul fosforic, cu ceea ce, în flori, este apropiat sau legat de uleiurile eterice. Trebuie să facem să se desfăşoare aceste activităţi în cadrul tractusului digestiv, pentru a determina activitatea renală să se exercite în organism şi să ajutăm la restabilirea activităţii plăsmuitoare. Tocmai în cazul unei asemenea boli este important să găsim acces la aparatul digestiv.

Activitatea renală şi sudaţia sunt, în anumite privinţe, nişte procese polare, interdependente. Astfel, deficienţa de activitate a procesului renal, drept consecinţă a celor prezentate adineaori, va fi însoţită întotdeauna de o reducere a secreţiei sudorale. Este un fapt la care trebuie să fim foarte atenţi, căci, de fiecare dată când aceasta este perturbată, activitatea renală este şi ea perturbată. Ca regulă generală, în cazul reducerii secreţiei sudorale, activitatea renală se aseamănă cu aceea a unei maşini care s-ar învârti în gol, căci ceea ce provine din alimente s-a acumulat în prealabil în organism, răspândindu-se în mod anormal. Dacă reuşim atunci să stimulăm în mod intens tractusul digestiv – acest lucru se poate face din interior, ca şi din exterior, pornind de la piele, precum şi de la rinichi –, dacă reuşim să-l stimulăm atât de intens încât el să poată stimula, la rândul său, activitatea cardio-respiratorie, iar sistemul renal să fie reaprovizionat, substanţele nu se vor mai acumula şi vom veni de hac bolilor metabolismului.

Dar, să fim conştienţi că suntem în prezenţa unui proces din organismul uman care nu cere să fie vindecat în mod complet, ci doar stimulat în direcţia vindecării. Organismul bolnav caută, de fapt, o stimulare în direcţia vindecării. Iar dacă vrem să facem vindecarea durabilă, trebuie să ne limităm la o stimulare. Căci o vindecare facilă conduce mai uşor la o recădere, decât o boală a cărei vindecare doar am amorsat-o. Organismul se obişnuieşte cu activitatea pe care o desfăşoară în vederea vindecării şi continuă această activitate de la sine. El i se asociază astfel mai intim, până în momentul când se produce reacţia, dar aceasta este precedată de acomodare. Şi a te obişnui astfel cu procesul de vindecare constituie, de fapt, cea mai bună dintre vindecări. Astfel, organismul acceptă în mod real ceea ce a fost modificat în el prin procesul de vindecare.

Nu am putut să vă dau decât nişte indicaţii referitoare la metodă, dar veţi înţelege că acest mod de a aduce lumină în domeniul fiziologiei, patologiei şi al terapeuticii prin ştiinţa spirituală trebuie luat în serios. În acest fel veţi înţelege că omul nu trebuie să fie considerat o fiinţă izolată, că el aparţine întregului Cosmos şi că pentru orice proces care se desfăşoară în el într-o anumită direcţie, să spunem, ascendentă, trebuie să căutăm în afara lui procesul cu direcţie descendentă. Astfel, vom putea exercita o acţiune compensatoare asupra unei curbe prea puternic ascendente ş.a.m.d. Medicina este, într-un anumit sens, o disciplină care pretinde cunoaşterea întregului univers. Nu v-am putut oferi decât o scurtă vedere de ansamblu, suficientă totuşi pentru a vă arăta că exista un alt mod de a cunoaşte Urtica dioica, Colchicum autumnale. Trebuie să vedem, în primul rând, că anotimpul în care apare planta are o anumită semnificaţie pentru întreaga ei structură. Se stabileşte, astfel, o anumită relaţie cu devitalizarea. Veţi putea deduce din culoarea florii şi din perioada când apare că acest proces de devitalizare a lui Colchicum este foarte restrâns. Când îi experimentaţi apoi calităţile curative, veţi constata că organismul trebuie să facă un mare efort de direcţie ascendentă, pentru a realiza vitalizarea din direcţia opusă, el trebuie să înceapă prin a face planta să moară, pentru ca apoi să-i redea viaţa. Şi acest întreg proces se ridică până la nivelul tiroidei umane. Veţi putea face, astfel, nişte experienţe care să arate că Colchicum autumnale este remediul împotriva hipertrofiei tiroidei.

Nu este vorba deloc să tunăm şi să fulgerăm, de pe poziţiile unui diletantism confuz, împotriva metodelor ştiinţifice actuale, ci să arătăm căile care conduc la nişte aplicaţii mai practice decât experimentarea pură. Nu spun că experimentarea pură nu poate, şi ea, să ducă la ţel, dar prin ea multe lucruri ne scapă, mai ales tot ceea ce ne învaţă natura. Dar este bine, chiar atunci când preparăm un remediu de sinteză, pe bază de fier, sulf şi săruri alcaline, să ştim că, într-o anumită plantă, însăşi natura a procedat, într-un anumit fel, la această sinteză şi că ea ne poate învăţa multe, în vederea acestei preparări, dacă înţelegem ce se petrece în ea.

Ar fi plăcut, desigur, sa abordăm mult mai multe detalii. Cred că prietenii noştri medici vor fi făcut acest lucru într-o expunere sau alta. Multe lucruri figurează în literatura noastră şi ar fi de dorit ca în curând să se mai adauge şi altele. Căci sunt convins că dacă lucrurile vor fi expuse în mod corect în literatura noastră, unii vor gândi: Ca medic, eu sunt dator să vindec, chiar dacă pentru aceasta trebuie să recurg la ceva care îmi este antipatic. Dacă este vorba de ceva eficace, nu voi putea să nu ţin seama de ceea ce figurează în literatură.

Astfel, cred că va fi bine să avem cât mai repede posibil o literatură care să constituie puntea de legătură între ştiinţa spirituală şi ştiinţa a ceea ce este accesibil doar simţurilor. Această literatură va contribui la apariţia următoarei opinii: Remediile sunt eficace, aşadar, întreaga literatură de acest fel nu poate fi un morman de absurdităţi. Încercaţi aceste remedii, veţi vedea că ele sunt eficace. Şi acest lucru este important, căci în ceea ce practică medicina modernă sunt atâtea lucruri ineficace. Iar în lupta dintre ceea ce este eficace şi ceea ce nu este eficace se va decide ceea ce am dori să vedem instaurându-se conform ştiinţei spirituale.