Se poate spune că modul în care fizica tratează sunetul și tonul, provine cam din secolul al XV-lea. Tocmai cu asemenea exemple se pot concretiza cel mai bine afirmațiile științei spirituale (pe care adesea le-am expus), și anume că în perioada anterioară acestei epoci de cotitură întregul mod de gândire și reprezentare al oamenilor era diferit decât după aceea, și că actuala metodică de abordare a fenomenelor acustice s-a format abia în mod treptat. Atenția a fost îndreptată mai întâi asupra vitezei cu care se propagă sunetul. Căci este relativ ușor să se evidențieze – măcar cu o anumită aproximare –, ceea ce poate fi interpretat ca propagare a sunetului. Când la o mare depărtare se trage cu tunul, se vede de departe fulgerarea luminoasă, iar mai târziu se aude bubuitul, tot așa cum se aude tunetul după apariția fulgerului. Dacă se neglijează existența vitezei luminii, se poate considera că timpul ce se scurge între perceperea impresiei luminoase și perceperea sunetului reprezintă timpul necesar ca sunetul să parcurgă traseul respectiv. Apoi se poate calcula cât de repede avansează sunetul prin aer, să spunem într-o secundă, obținându-se un fel de viteză a propagării sunetului.
Acesta a fost unul din primele elemente luate în considerare în acest domeniu. Leonardo da Vinci [Nota 33] și alții au studiat apoi rezonanța (sau împreună-vibrarea) pe care o întâlniți atunci când, aflându-vă într-o încăpere, atingeți o coardă sau ceva similar iar dacă acolo se mai află și o coardă acordată la fel sau un alt obiect acordat la fel, atunci acestea din urmă încep să vibreze. De așa ceva s-au ocupat în mod deosebit jezuiții, în secolul XVII remarcându-se aportul jezuitului Mersenne [Nota 34] la teoria sunetului și tonului. Și anume, el a venit cu o importantă contribuție în privința studiilor de pe vremea aceea asupra așa-numitei înălțimi a sunetului. La un sunet puteți distinge o triadă: el are mai întâi o anumită intensitate, apoi sunetul are o anumită înălțime și mai are apoi o anumită coloratură, un anumit timbru. Dintre toate trei cea mai importantă este înălțimea. Trebuie acum să stabilim ce corespunde înălțimii sunetului tocmai din punctul de vederea al acusticii. V-am pomenit deja faptul că nu este greu să constatăm că, atunci când avem o percepție sonoră, la baza ei stă – sau altfel spus, procesul însoțitor este – ceva ce vibrează. Prin experimente obișnuite – vă întoarceți acum din nou pe băncile școlii –, se poate foarte ușor stabili acest caracter oscilatoriu al aerului sau al altor corpuri, când de exemplu se activează prin lovire un diapazon și apoi, plimbându-l aici [Nota 35] se urmăresc liniile formate; nu este necesar să efectuăm în amănunt aceste experiment. Imaginea produsă aici pe funinginea depusă va arăta că diapazonul efectuează o mișcare regulată. Bineînțeles că această mișcare regulată se transmite și în aer, și putem spune: când auzim un corp oarecare ce produce un sunet, aerul dintre el și noi este în mișcare. O asemenea punere în mișcare a aerului o provocăm și la instrumente, de exemplu la fluier. Și cu timpul s-a constatat despre ce fel de mișcări este vorba. Este vorba despre așa-numitele vibrații în lungime, despre vibrații longitudinale. Faptul că se poate vorbi despre vibrații longitudinale în aer, poate fi dovedit atunci când producem un sunet într-o țeavă metalică unită cu un tub umplut cu aer, în așa fel că mișcările țevii metalice se transmit tubului. Dacă tubul plin cu aer se umple cu o pulbere ușor deplasabilă, prin mișcarea micilor sfere de praf se poate stabili că sunetul se propagă în așa fel încât mai întâi ia naștere o comprimare a aerului. Această comprimare a aerului pulsează înapoi. Prin aceasta ia naștere o destindere a aerului*. În clipa în care metalul vibrează din nou înainte, comprimarea inițială pulsează din nou și astfel comprimările și dilatările alternează. Experimental se poate dovedi că este vorba de destinderi și comprimări. În realitate nu este necesar să efectuăm astfel de experimente, deoarece asemenea lucruri sunt – aș zice – foarte la îndemână. Nu aș dori să vă mai prezint aici tot ceea ce poate fi luat din cărți. Important este faptul că pentru acest domeniu al fizicii, date fiind condițiile sociale la începutul noii epoci, jezuiții sunt cei care au o contribuție importantă. Iar la ei a existat întotdeauna strădania nu de a pătrunde în mod spiritual procesele naturale, de a considera spiritualul în procesele naturii, ci de a rezerva spiritualul pentru viața religioasă. Modul de tratare a fenomenelor naturii în conformitate cu spiritul, cum suntem noi obișnuiți potrivit concepției lui Goethe [Nota 36], a fost considerat întotdeauna de către jezuiți ca ceva primejdios. Ei voiau să trateze natura în mod strict materialist, să nu apropie spiritul de natură, și din multe puncte de vedere tocmai jezuiții sunt primii tutori ai acelor concepții materialiste ce domnesc și în prezent. Lucrul este cunoscut d.p.d.v. istoric, dar nu se ține seama de faptul că modul de a gândi folosit actualmente în fizică, este, de fapt produsul acestei tendințe catolice.
* Oscilația presiunii aerului reprezintă de fapt schimbarea stării de comprimare/densificare sau de dilatare/rarefiere a acestuia în zona respectivă n.trad.
Se pune acum problema să ajungem la ceea ce se află la baza percepției distincte a sunetelor de înălțimi diferite. Prin ce se deosebesc fenomenele vibratorii exterioare ce apar ca sunete, privite ca sunete de diferite înălțimi ? Aceste lucruri pot fi dovedite prin experimente de genul celor ce urmează. Vom pune în mișcare rapidă acest disc cu diferite orificii, iar Dl. Stockmeyer [Nota 37] va fi așa de bun și va trimite un curent de aer către discul ce se rotește. (Are loc experimentul). Puteți face ușor distincție între aceste sunete de înălțimi diferite. Cum ia naștere diferența? Ea ia naștere prin aceea că la partea interioară a discului avem numărul cel mai mic de orificii, numai 40. Atunci când Dl. Stockmeyer a îndreptat aici curentul de aer, acesta a putut să treacă dacă a întâlnit un orificiu, în spațiul dintre orificii nu a putut trece, ș.a.m.d. Mișcarea face ca mereu un nou orificiu să sosească în dreptul curentului de aer, înlocuindu-l pe precedentul și astfel iau naștere atâtea impulsuri câte orificii trec prin zona curentului de aer. De aceea avem la interior 40 de impulsuri, iar pe cercul exterior avem 80 de impulsuri. Ele produc undele, vibrațiile. Deoarece aceste 80 de orificii se rotesc simultan cu cele 40, avem în același timp pe de o parte 80 de impulsuri și 80 de vibrații ale aerului, iar pe de altă parte 40 de impulsuri și 40 de vibrații ale aerului. Sunetul ce ia naștere când avem 80 de vibrații ale aerului, este de 2 ori mai înalt decât cel ce ia naștere când avem 40 de vibrații ale aerului. Prin aceste experimente, și prin altele asemănătoare, se poate dovedi că înălțimea sunetului este corelată cu numărul de vibrații ce iau naștere în mediul de propagare a sunetului.
Corelând toate cele spuse azi, putem cugeta în modul următor: dacă luați ceea ce este o vibrație – o comprimare și o destindere –, atunci, prin aceasta putem defini lungimea de undă. Dacă într-o secundă se formează n asemenea unde de lungime l, mișcarea undei avansează cu n · l , adică drumul (îl voi numi v) pe care-l străbate întreaga mișcare ondulatorie este n · l . Și acum amintiți-vă vă rog cele spuse în considerațiile anterioare. V-am spus că trebuie să facem o clară distincție între tot ceea ce este cinematic și ceea ce nu este doar produsul vieții noastre de reprezentare, ci constituie realități exterioare; și vă precizam că realitățile exterioare nu pot fi niciodată doar numărabilul, spațialul și mișcările. Pe când vitezele sunt întotdeauna realități exterioare. Și firește că nu este altfel atunci când vorbim despre acustică sau sunete. Trăirea exterioară nu se află nici în l, nici în n; căci l este doar ceva spațial, iar n este doar un număr; realul se află tocmai în viteză, și dacă eu separ în două abstracțiuni această viteză, ce conține în ea esența a ceea ce desemnez eu ca fenomen sonor, firește că din aceste abstracțiuni nu obțin ceva cu adevărat real, ci doar ceva dedus prin abstractizare, ceva separat, dezmembrat. Lungimile de undă, unitățile de măsură spațiale și numărul n sunt produse ale unei dezmembrări. Dacă vreau să am de-a face cu realitatea sunetului, cu ceea ce realmente se exteriorizează, atunci trebuie să privesc la însușirea interioară a sunetului, care este viteza. Aceasta ne duce la o abordare calitativă a sunetului, spre deosebire de modul uzual, cantitativ de abordare, folosit de fizica actuală; este deci o abordare care pune calitativul – exprimat tocmai printr-o anumită capacitate de a conține viteza –, în locul a aceea ce poate fi constatat exterior cantitativ, drept spațial, temporal, cinematic și numărabil, lucru care se vede clar în cadrul teoriei despre sunet, al acusticii.
În ziua de azi nu se mai observă cum deja în acustică se pornește pe o cale materialistă eronată. Se poate spune: este evident că lucrurile stau așa, că sunetul ca atare nu există în afara noastră, că în afara noastră sunt doar vibrații. Deci, ce poate fi mai clar decât faptul că atunci când este produs un curent de aer ce provoacă comprimări și destinderi, iar urechea mea le aude, atunci acel ceva necunoscut din mine (pe care firește că fizicianul nu are nevoie să-l admită, căci asta nu-i fizică) transformă vibrațiile aerului, vibrațiile corpurilor în trăiri subiective, în ceea ce este calitativul sunetului. Și veți găsi spus în cele mai diferite variante, că în afara noastră există vibrații, iar în noi avem acțiunile acestor vibrații, care sunt însă doar ceva subiectiv. Oamenilor le-a intrat treptat în sânge părerea că așa se petrec lucrurile; în cartea mea, Enigmele filosofiei, puteți găsi citate din lucrările lui Robert Hamerling [Nota 38] care, acceptând teoriile fizicii, spune de la început: ceea ce viețuim noi ca sunet, nu este în afara noastră decât o cutremurare a aerului, iar cine pornește de la aceasta și nu poate crede că ceea ce viețuiește el ca senzație sonoră există doar în el, în exterior existând doar aer sau eter în vibrație, acela nu are nevoie să citească mai departe o carte ca cea scrisă de el. Iar despre cel ce crede că imaginea pe care o capătă despre cal ar corespunde într-adevăr unei realități exterioare, R. Hamerling afirmă că acela nu înțelege nimic și este mai bine să închidă cartea.
Dar, iubiți prieteni, trebuie să fie urmărite odată consecințele logice ale unor asemenea lucruri. Gândiți-vă, dacă eu v-aș trata pe Dvs., cei ce stați aici, după acest mod de gândire raționalist-materialist – spun mod de gândire, nu metodă – cu care sunt obișnuiți fizicienii să trateze fenomenele sonore, luminoase, atunci ar rezulta următoarele: pe toți cei ce stați aici în fața mea, eu vă am doar prin impresiile mele. Aceste impresii sunt cu totul subiective, precum senzațiile de lumină și culoare. Nici unul nu existați în afara mea așa cum vă văd eu, ci numai vibrațiile aerului dintre mine și Dvs. mă conduc la vibrațiile ce sunt și în Dvs.; și ajung să constat că de fapt tot ce aveți sufletește lăuntric (și care pentru Dvs. nu poate fi contestat), de fapt nu există, altminteri acest sufletesc lăuntric al tuturor celor ce vă aflați aici, ar fi pentru mine doar efectul asupra psihicului meu. Altfel spus, aici, în bănci, stă ceva ca un fel de aglomerări de vibrații. Este același mod de gândire ca atunci când negați esența lăuntrică a luminii și sunetului, interioritatea lor, pe care o trăiți în mod aparent subiectiv. Este ca și când avându-vă în fața mea, aș considera că ceea ce am în fața mea este doar ceva pur subiectiv, negând trăirea Dvs. lăuntrică.
Ceea ce spun acum pare așa de la sine înțeles și atât de banal, că firește, fizicienii și fiziologii nu se cred capabili să comită asemenea erori. Și totuși ei le comit. Atunci când se face diferențierea tranșantă între impresia subiectivă (adică a ceea ce este considerat drept subiectiv) și procesul obiectiv, avem de-a face tocmai cu acest fapt. Firește că atunci când în mod cinstit se spune: ca fizician, eu nu vreau să studiez în principal sunetul, nu abordez de loc calitativul, ci îl las la o parte și intenționez să cercetez numai procesele exterioare din spațiu – care nu pot fi numite obiective, dar care se prelungesc până în mine –, eu vreau să le desprind din întregul lor ca pe niște abstracțiuni, ocolind calitativul; atunci se ia o atitudine corectă, dar în acest caz nu se poate afirma că un proces este obiectiv iar altul subiectiv și nici că unul este efectul celuilalt. Căci ceea ce trăiți în sufletul Dvs. nu este (dacă și eu am această trăire) efectul vibrațiilor creierului Dvs. asupra mea. Nu există ceva mai important pentru cerințele epocii actuale și pentru cerințele științifice al omenirii, decât să se înțeleagă și să se admită acest lucru.
În asemenea probleme nu trebuie evitată admiterea unor corelații mai profunde. Se poate spune de pildă cu ușurință: caracterul vibratoriu al sunetului provine numai din aceea că, dacă eu ciupesc o coardă într-o încăpere în care se află și o altă coardă acordată pe aceeași înălțime, cea din urmă începe să vibreze. Aceasta se bazează pe faptul că vibrațiile se transmit în mediul în care ele se propagă, mergând paralel cu sunetul. Dar ceea ce se observă aici, nu poate fi înțeles dacă nu este interpretat ca parte dintr-un fenomen mult mai cuprinzător. Și acest fenomen mai cuprinzător, care de asemeni poate fi observat, este următorul.
Să admitem că într-o cameră aveți un ceas cu pendulă ce funcționează, pe care l-ați pornit, și că mai aveți în cameră un alt ceas cu pendulă (ce firește trebuie construit într-un anumit mod), pe care nu l-ați pornit; dacă raporturile sunt adecvate, veți descoperi că încetul cu încetul, ceasul al doilea începe de la sine să meargă. Este ceea ce poate fi numit „simpatie a fenomenelor”. Această simpatie a fenomenelor poate fi găsită în nenumărate domenii. Ea este chiar ultimul dintre aceste fenomene care mai au ceva de-a face cu lumea exterioară, și tocmai acest ultim fenomen ar trebui să fie mai intens cercetat, căci el se manifestă de fapt foarte frecvent. îl puteți trăi în nenumărate cazuri: stați cu un om la o masă și acela spune ceva ce tocmai gândeați mai înainte. Ați gândit ceva, și el exprimă ceea ce nu ați spus. Avem aici producerea simultană prin simpatie a unor evenimente corelate într-un anumit fel, a unor corelații de evenimente, care aici este valabilă pentru un domeniu cu totul spiritual. Și trebuie văzută o succesiune continuă de stări situate între simpla împreună-vibrare a unei coarde – care numai datorită unui mod grosier de reprezentare este considerată ca un simplu eveniment nespiritual produs în lumea exterioară –, și între ceea ce apare într-un mod deja mai spiritual ca fenomene paralele, cum este cazul cu împreună-viețuirea gândurilor.
Dar, vedeți Dvs., nu se pot obține păreri clare asupra acestor lucruri dacă nu există voința de a pătrunde profund modul în care omul însuși este amplasat în ceea ce se numește natură fizică. Acum câteva zile, am prezentat aici ochiul fizic și l-am analizat puțin. Astăzi vom prezenta urechea umană. Ochiul uman, după cum știți, are la partea posterioară umoarea sticloasă, despre care spuneam că încă mai conține vitalitate, iar aici este lichidul dintre lentilă și cornee; și cu cât pătrundem spre interior, ochiul este tot mai vitalizat. Spre exterior el are o structură preponderent anorganică. Firește, în același fel ca ochiul, poate fi descrisă și urechea; privind-o d.p.d.v. exterior se poate spune: așa cum lumina impresionează ochiul – îl afectează sau cum vreți să-i spuneți –, iar nervul primește o excitație, tot așa vibrațiile sonore exercită o acțiune asupra urechii, pătrund pe traseul auditiv, lovesc timpanul ce încheie traseul auditiv. În spatele timpanului sunt amplasate oscioarele urechii medii: ciocanul, nicovala, scărița, denumite așa după forma lor. Vorbind din punct de vedere fizic, ceea ce ia naștere și se exprimă exterior în aer prin undele de comprimare și destindere, este transmis prin intermediul acestui sistam, format din oscioarele urechii medii, până la ceea ce se află în urechea internă. În urechea internă se află mai întâi așa numitul melc, care este umplut cu un lichid și în care se termină nervul auditiv. În fața sa se află cele trei așa-numite canale semicirculare, care au particularitatea că planurile lor sunt orientate în spațiu după trei direcții perpendiculare una față de alta. Astfel că ne putem reprezenta: sunetul pătrunde aici în forma unor unde ale aerului. El se propagă în continuare prin oscioarele organului auditiv și pătrunde la lichid. Acolo ajunge la nervi și acționează asupra creierului, care îl recepționează. Și avem deci ochiul ca un organ de simț, iar urechea ca un alt organ de simț. Putem aranja elegant aceste două lucruri unul lângă altul și putem continua abstractizarea, emițând o teorie fiziologică comună privind percepția senzorială.
Însă lucrurile nu mai apar așa de simple atunci când luați în considerare ceea ce tocmai am spus despre interacțiunea dintre ritmul de ridicare și coborâre a lichidului cranian și ceea ce observăm că se petrece în aer. Căci, dacă vă mai amintiți, spuneam: nu trebuie afirmat că ceea ce vedem ca pe un corp de sine stătător, ar fi o realitate definitivă, integrală. Nu este obligatoriu să fie o realitate de sine stătătoare. Trandafirul pe care-l rup din tufiș nu este o asemenea realitate, fiindcă el nu poate lua naștere de la sine; el își poate căpăta existența numai prin relația ce o are cu tufișul de trandafiri. În fapt, atunci când doar gândesc la un trandafir, eu am de-a face doar cu o abstracțiune. Trebuie să avansez către întreg, cel puțin către întregul tufiș. Astfel că în privința auzului, urechea, așa cum este considerată ea în mod uzual, reprezintă ceva ireal. Căci trebuie admisă o interacțiune între ceea ce se inserează prin ureche, din exterior către interior, și ceea ce se desfășoară ca ritm interior și se revelează în ridicarea și coborârea lichidului cranian; astfel că înaintăm de la ceea ce se petrece în ureche către ceea ce se petrece în cadrul acestor mișcări ritmice ale lichidului cefalorahidian. Dar nici cu asta nu am încheiat. Căci ceea ce se desfășoară ca ritm, și cuprinde în domeniul său de acțiune creierul, se află în om și stă la baza a ceea ce într-o altă parte a organismului își face apariția în procesul vorbirii, prin laringe și organele învecinate lui. Să luăm actul vorbirii, ce potrivit organului propriu este conectat la procesul respirației și care la rândul lui stă la baza procesului ritmic de înălțare și coborâre a lichidului cefalorahidian. Puteți asocia acest act tot așa de bine cu ceea ce ia naștere ca ritm în timpul respirației pe de o parte, cât și cu auzul, pe de altă parte; și așa aveți de-a face cu un întreg, ce se manifestă printr-o componentă preponderent mentală în cazul auzului și printr-una preponderent volitivă, pe de altă parte. Aveți un întreg numai dacă luați volitivul ce pulsează prin laringe, împreună cu senzitiv-cognitivul ce trece prin ureche. Acestea sunt interdependente și trebuie văzute ca ceva ce ține de realitatea concretă. Căci a lua separat urechea pe de o parte și laringele pe de alta, constituie doar o abstracțiune și, dacă se separă astfel, nu se ajunge niciodată la un întreg. Cel care, ca fizician-fiziolog sau ca fiziolog-fizician studiază în mod separat urechea și laringele, acela se comportă în cadrul procesului său de cercetare așa cum ați proceda Dvs. dacă, pentru a readuce un om la viață, l-ați tăia în bucăți, în loc să considerați lucrurile într-o interacțiune vie.
Și dacă reușim să pătrundem în mod corespunzător aceste aspecte, vom mai putea constata ceva: dacă observăm ce mai rămâne în ochi după ce înlăturăm atât umoarea sticloasă, cât și tot – sau o parte – din ceea ce se extinde în el ca retină, mai rămân mușchiul ciliar, cristalinul și lichidul exterior. Și ce fel de organ ar fi acesta ? Acesta ar fi un organ pe care – dacă procedez în mod realist – niciodată nu aș putea să-l compar cu urechea, ci întotdeauna ar trebui să-l compar cu laringele. El nu este o metamorfoză a urechii, ci o autentică metamorfoză a laringelui. Chiar și la o observare simplistă, putem constata cum mușchii laringelui antrenează coardele vocale pentru a îngusta sau lărgi spațiul de trecere al aerului, lucru pe care îl fac și mușchii ciliari în ochi. Ei antrenează cristalinul, care la interior este mobil. Prin aceasta am dat la o parte ceea ce joacă rolul de laringe pentru eteric, așa cum laringele nostru își are rolul lui pentru aer. Și dacă mă refer din nou mai întâi la retină și apoi la umoarea sticloasă (caz în care pentru anumite animale ar trebui să menționez anumite organe precum „evantaiul” – care la om există doar în stare eterică – sau „apofiza”; la anumite animale inferioare acestea sunt prelungite spre interior ca niște organe sanguine), dacă iau toate acestea, am voie să le compar doar cu urechea. Asemenea lucruri, precum părțile răsfirate ale „evantaiului” le pot compara cu ceea ce se dezvoltă în ureche ca labirint, ș.a.m.d. Astfel că pe de o parte am în organismul omenesc ochiul, care lăuntric reprezintă o ureche metamorfozată iar în exterior este înconjurat de un laringe metamorfozat. Dacă luăm pe de altă parte laringele și urechea ca pe un întreg, avem, pe o altă treaptă, un ochi metamorfozat.
V-am indicat prin aceasta ceva ce conduce pe un drum foarte important. Căci nu e posibilă cunoașterea profundă a unor asemenea lucruri, dacă ele sunt comparate în mod cu totul fals unele cu altele, ca atunci când pur și simplu se pun alături ochiul și urechea; căci, de fapt, pot compara cu urechea doar ceea ce se află în ochi îndărătul cristalinului și este mai vitalizat către interior; iar ceea ce avansează spre în față și are un caracter predominant muscular trebuie să fie comparat cu laringele omenesc. Firește că asta face ca știința metamorfozelor să fie ceva dificil, căci nu căutăm metamorfozele într-un mod grosier, ci trebuie să ajungi la dinamica lăuntrică, la ceea ce este real. Dar acest fapt ne constrânge să nu facem doar o simplă paralelă între fenomenele luminoase și ceea ce se petrece în fenomenele acustice, tonale. Dacă se pleacă deja de la presupunerea falsă că ochiul este un organ de simț ca și urechea, atunci ceea ce rezultă din această corelare duce la o tratare cu totul falsă. Atunci când privesc, lucrurile se petrec cu totul altfel decât atunci când aud. Când privesc, în ochi se petrece ceva ca atunci când aud și, simultan vorbesc. La un nivel mai înalt, activitatea propriu-zisă receptivă a ochiului este însoțită de o activitate pe care o pot compara numai cu vorbirea. Poate dobândi ceva în acest domeniu numai cel care se străduiește să înțeleagă aceste realități; de abia acum este ceva de povestit. Căci dacă se va ajunge la înțelegerea faptului că în ochi avem reunit un proces dublu, care la auz, la sunet, este amplasat în organe corporale aparent diferite, atunci va deveni clar că în privința vederii, a ochiului are loc ceva ca un fel de înțelegere cu sine însuși. Întotdeauna ochiul procedează așa cum procedați Dvs. atunci când auziți un cuvânt dar, mai înainte de a-l înțelege, îl murmurați. În realitate activitatea ochiului se aseamănă cu situația când ascultați ceva, dar încă nu l-ați perceput pe deplin. Ca atunci când cineva spune: „el scrie”, și încă nu vă este clar. Murmurați atunci: „el scrie”. Abia acum se împlinește actul. Tot așa se petrece în ochi cu fenomenele luminoase. Ceea ce pătrunde în conștiența noastră datorită faptului particular că avem o parte vitală a ochiului, devine o trăire completă a procesului vederii abia prin aceea că îl redăm în partea anterioară a ochiului care corespunde laringelui. Atunci când privim, vorbim în mod eteric cu noi înșine. Ceea ce efectuează ochiul constituie o convorbire cu sine însuși. Ca urmare, nu poate fi comparat rezultatul unei convorbiri cu sine însuși (ce conține deci și activitatea ascultătorului) cu simplul proces al auzului, care constituie doar un moment, o parte a întregului act. Cred că dacă veți aprofunda pe deplin prin Dvs. înșivă acest punct de vedere, veți putea câștiga extraordinar de mult. Căci prin aceasta veți reuși să înțelegeți măsura în care concepția materialistă despre lume rătăcește într-o totală irealitate, atunci când asociază și compară lucruri ce nu pot fi comparate în mod nemijlocit, așa cum este cazul urechii și ochiului; și veți înțelege cum prin asemenea puncte de vedere pur exterioare, ce nu se sprijină pe realități luate în totalitatea lor, se deviază de la modul spiritual de considerare a naturii. Și gândiți-vă cum ajunge teoria despre culoare a lui Goethe – în capitolul privitor la efectul senzorial-moral al culorii – să pună în mod logic în evidență spiritualul, pornind de la aspectele fizice. Nu veți putea face aceasta niciodată, dacă vă bazați numai pe actuala teorie pur fizică despre culoare.
Iar acum, privitor la sunet, avem acea părere îndoielnică, potrivit căreia ar fi vorba în mod evident numai de formarea unor vibrații exterioare. Dar trebuie să vă puneți întrebarea (și vă rog să decideți Dvs. înșivă dacă nu cumva această întrebare, atunci când este pusă în mod temeinic, nu reprezintă oarecum deja și răspunsul) dacă nu s-ar putea petrece și următoarele. Vedeți Dvs., dacă aveți aici un balon umplut cu aer și dacă aveți o gaură în balon la care montați un robinet deschis, nu se va întâmpla nimic atâta timp cât aerul din interior este la fel de dens ca cel din exterior, chiar dacă ați făcut gaura. Dacă însă balonul este fără aer, atunci se va întâmpla ceva: aerul din exterior șuieră spre înăuntru, umple spațiul gol. Veți spune în acest caz că aerul care ajunge mai târziu înăuntru a luat naștere numai datorită a ceea ce s-a petrecut în interior? Nu! firește că veți zice: aerul a pătruns de afară, este ca și cum spațiul gol a „absorbit” – ca să zicem așa – aerul din exterior. Atunci când punem în rotație discul și apoi suflăm aerul prin el, noi creăm doar condițiile prin care să se întâmple ceva ce trebuie definit ca o supțiune. Ceea ce se manifestă mai târziu ca sunet, atunci când pun în mișcare sirena și produc vibrații în aer, acest ceva există numai dincolo de spațiu, încă nu pătrunde în spațiu. În locul respectiv nu există condițiile ca ceva să vină în spațiu, atâta timp cât nu creez eu aceste condiții; în mod similar, pentru aerul exterior nu există condiții de a pătrunde în interiorul balonului, atât timp cât nu le creez eu. Ceea ce reprezintă vibrațiile exterioare ale aerului poate fi foarte bine comparat cu spațiul lipsit de aer; iar ceea ce devine apoi audibil poate fi bineînțeles comparat cu ceva care, din spațiul dinafară, pătrunde în spațiul lipsit de aer deoarece s-au creat condiții adecvate. Dar variațiile presiunii aerului nu au nimic de-a face cu esența lăuntrică a sunetului; doar că acolo unde există vibrații ale aerului ia naștere un proces de supțiune care scoate la iveală sunetul. Firește că prin felul vibrațiilor aerului se modifică ceea ce se manifestă ca sunet, dar modificarea s-ar produce și în spațiul lipsit de aer, dacă aș crea aici accesul și aerul s-ar putea destinde după anumite traiectorii. Atunci liniile după care se dilată aerul ar constitui o copie a sunetului. Și astfel, în ceea ce se petrece ca procese vibratorii, sunt reproduse în mod exterior procesele sonore.
Vedeți deci că procesul real care stă la baza fizicii nu poate fi imaginat tot așa de simplu ca în cazul reprezentărilor matematice privitoare la procesele vibratorii. Sunt necesare anumite exigențe privind aspectul calitativ al gândirii omenești folosite. Dar dacă aceste exigențe nu vor fi luate în considerare în suficientă măsură, se vor forma numai reprezentări de genul imaginii despre lume a materialismului raționalist, imagine așa de iubită astăzi, care este, față de realitate, precum un om de hârtie față de un om viu. Vom mai trata aceste lucruri vinerea viitoare.
