Cincizeci de ani am cugetat intens la întrebarea: „Ce sunt cuantele de lumină?’'
și nu am ajuns la un răspuns satisfăcător. Firește, există în ziua de azi „flăcăi”
ce își închipuie că posedă acest răspuns. Dar ei se înșală profund.
Albert Einstein, 1951
Dacă lumina ar cânta
vărsându-și puzderia,
noi am vedea cum cântecul
consumă materia.
Lucian Blaga
Culorile sunt lumină oxidată.
Novalis
Vocabula „lumină” își are semnificația ei nu numai pentru fizician, ci și pentru psiholog, artist sau teolog. De la hierofaniile oricărei epoci și culturi până la fizica cuantică – în corelația ei cu fizica solidului sau astrofizica – întâlnim conceptul de lumină ca pe un element fundamental.
Fiind deci conștienți de polivalența termenului „lumină”, ne vom limita în cele ce urmează numai la aspecte legate de fenomenul „lumină” ca fenomen al lumii fizice și ca factor implicat activ în procesele cromatice. Acesta este și firul conducător al prezentului ciclul de conferințe ținut de Rudolf Steiner în 1919, într-o perioadă în care descoperirile din fizică făcute în ultimul deceniu al secolului 19 și la începutul secolului 20 duseseră la transformări revoluționare privind conținutul unor concepte de bază (spațiu, timp, atom, masă) ca și la apariția unor noi concepte, cum era cel de „cuantă de lumină”. Se răspundea unor vechi întrebări, dar apăreau noi întrebări de o neașteptată profunzime.
Renumitul profesor de optică cuantică, americanul Arthur Zajonc, scria nu de mult*: «Pe parcursul activității mele profesionale am încercat mai întâi să dau de urmele luminii cu ajutorul investigațiilor în laboratorul de optică cuantică. Prin experimentele cu laser pe care le-am efectuat la Institutele din Boulder și Amherst, la Paris, Hannovra și München, am cercetat modul în care lumina interacționează cu materia. Și cu cât mă adânceam – atât teoretic cât și experimental – în teoria cuantică a luminii cu atât îmi apărea mai minunat caracterul ei. Dar, deși ne stau la dispoziție teorii extrem de avansate, nu am impresia că strădania noastră profundă către cunoaștere va fi satisfăcută în viitorul apropiat. Ba dimpotrivă, până acum lumina nu a cedat nimic din tainele ei.....Bazându-se pe rezultatele experimentale ale cercetării de vârf, teoria cuantică a adus dovada că noțiunile sistemelor cognitive reducționist-mecaniciste ale vechilor teorii privitoare la lumină sunt neîntemeiate. În locul acestora a fost elaborată o nouă teorie a luminii pentru a cărei înțelegere și-au dat intens osteneala toți marii fizicieni contemporani de la Albert Einstein până la Richard Feynman, dar fără succes, după cum au mărturisit-o ei înșiși».
* A. Zajonc „Die gemeinsame Geschichte von Licht und Bewuβtsein”, Rowohlt 1994. (Titlul original: “Catching the Light: The Entwined History of Light and Mind”).
Noi asociem în mod firesc lumina cu organul percepției vizuale, fizicianul știe însă că de fapt lumina este invizibilă pentru ochi: astronautul se află în beznă absolută atunci când – în vacuumul interplanetar – plutește între Soare și Pământ. În viața de zi cu zi noi nu vedem lumina, ci materia luminată sau străluminată, particulele de carbon din fum, apa din nor sau gazele incandescente de la periferia Soarelui. Lumina este invizibilă dar ea ne revelează lucrurile. Și de de fapt, stricto senso, noi conștientizăm în cadrul procesului primar de percepție vizuală suprafețe colorate, cu ajutorul cărora – activând spontan mentalul – distingem și identificăm obiectele. Culoarea ne mijlocește accesul la/către lumea obiectelor.
Crepusculul, curcubeul sau Aurora Boreală sunt maiestuoase fenomene de culoare: ochiului nostru îi „apare”* ceva, el primește din lumi tainice un mesaj, care am putea spune că trezește în sufletul nostru o muzică a sentimentelor. Viața interioară se înviorează, devine mai bogată.
* Fenomen (gr. fainomenon) ceva ce „apare”, își face apariția
Dar ce este culoarea ca atare? Cum găsim – pe cale cogni¬tivă – un acces la ea? O primă constatare este că fenomenul „cu¬loare” ocupă un loc de seamă în cadrul problematicii „lumină-materie”, cu implicații care pot merge până la problematica „subiect-obiect”. Să ne oprim puțin asupra acestei teme.
Concepții materialist-reducționiste
Ochiul nostru este capabil să diferențieze cca șapte milioane de valențe cromatice. Potrivit accepțiunii curente din fizică, lumea este incoloră, ea constând din „materie incoloră” și „energie incoloră”. În cadrul unei concepții științifice ce consideră că la baza realității stă numai lumea atomului, nu mai există loc pentru culoare. Dar și sunetul, căldura sau aroma florii — la rândul lor — nu reprezintă pentru o asemenea concepție decât senzații subiective. Lumea din afara noastră ar consta prin urmare numai din atomi ce oscilează cu diferite frecvențe pe anumite lungimi de undă l; în sine ea ar fi cenușie, mută și lipsită de orice aromă. Deci senzația de verde atribuită de noi frunzei ar trebui considerată numai ca produs al proceselor din ochi și din sistemul nostru nervos. Însă, potrivit acestui mod de a concepe realitatea, nu numai senzația, ci și alte aspecte psihice sau mentale sunt considerate ca simple produse ale unor procese fiziologice. Urmarea logică ar fi că procesele sufletesc-spirituale din om nu reprezintă altceva decât rezultatul exclusiv al proceselor fiziologice, sau o copie a proceselor senzorio-motorii. Iar aici, omul, ca ființă estetică, nu-și mai găsește locul.
Concepții speculativ-raționaliste.
Prin cunoscutul său postulat al „lucrului în sine”, Emmanuel Kant susținea că temelia originară a lucrurilor se află dincolo de sfera simțurilor și rațiunii noastre, și că aceasta nu este accesibilă capacității noastre de cunoaștere. Un remarcabil adept al lui Kant, Otto Liebmann, susținea următoarea părere: «Conștiența* omului nu se poate depăși pe sine. Trebuie să rămână în ea însăși. Ea nu poate ști nimic despre ceea ce se află în adevărata realitate, dincolo de lumea pe care ea o plăsmuiește». În acest fel, omului, ca ființă cunoscătoare i se pun granițe descurajatoare.
* Limba română permite distincția între conceptele de „conștient”, „conștiența” (germ. Bewuβtsein), și „conștiință” (germ „Gewissen”), acesta din urmă având o conotație morală (de ex „vocea conștiinței”).
La rândul său, John Locke considera ca fiind ceva real doar așa numitele calități primare (forma, mișcarea, măsurabilul) iar calitățile secundare (culoarea, sunetul, căldura) drept ceva pur subiectiv, inexistent în lumea exterioară.
Consecințele acestor moduri de tratare materialist-rațio¬naliste privitoare la relația „subiect-obiect”, „om-lume” sunt profunde, căci prin aceasta se creează și o anumită imagine (incompletă) despre om. Iar în acest context îl putem încadra și pe Isaac Newton (1643 – 1727), cu a sa „Teorie a culorilor”. Deși teoria lui Newton despre lumină și formarea culorilor fusese deja viu combătută de contemporani renumiți ai săi (Robert Hooke (1635 – 1703) și Christian Huygens (1629 – 1695)*, această concepție a marelui matematician, fizician și astronom o găsim și azi reprezentată în majoritatea cărților de fizică.
Luate împreună, concepțiile celor trei (Kant, Locke și Newton) subzistă până în prezent, în mod conștient și mai ales inconștient, în manierea de a concepe realitatea, cu consecințe de genul celor menționate mai înainte.
* A se vedea de ex. „Physik” DUDEN PAETEC Verlag, Berlin & Frankfurt, 2009.
Nașterea unei fenomenologii eliberate de premize
Dar în istoria științelor mai putem găsi și atitudini care ne permit o altă abordare, cu ajutorul căreia dobândim noi perspective. Este vorba în primul rând despre demersurile lui Johann Wolfgang von Goethe (1749 – 1832). Apelând la un mod de gândire eminamente științifică, și totodată înaripat de fantezia sa, artistică dar „exactă”, renumitul autor al lui Faust s-a interesat și de mineralogie, meteorologie sau metamorfoza plantelor. Iar cândva, ca un om ce practica pictura, a ajuns să se preocupe chiar și de teoria culorilor a lui Newton. Și iată că, reluând experimentele acestuia, și efectuând un set important de noi experimente*, el a obținut rezultate care corectează și completează această teorie. Acesta este unul dintre subiectele principale ale cărții de față.
* Este cunoscut faptul că Newton a efectuat 4 experimente (v. Anexa I), pe când Goethe a efectuat 19 experimente diferite, recunoscute de fizicieni de seamă, ca de ex. Werner Heisenberg (premiul Nobel).
Principiul fenomenologiei goetheaniste
Iată acum și elemente de bază, ce permit descrierea metodei de cercetare a fenomenelor, fondată de Goethe: În procesul de cunoaștere rămânem în mod consecvent în domeniul fenomenelor perceptibile și trecem de la un prim fenomen la celălalt, căutând să descoperind procesul de devenire, metamorfoza. Cu această ocazie selectăm un fenomen de bază, așa-numitul fenomen originar. Printr-o ordonare logică în succesiunea evenimentelor, acesta din urmă ne furnizează el însuși explicația. Această explicație o dobândim fără a face apel la modele teoretice („atom”, „electron”, etc), cu ajutorul cărora științele curente teoretizează „dincolo” de limitele percepției noastre senzoriale. În concluzie se poate afirma că acest fenomen originar este echivalentul axiomelor din matematică, iar în demersul nostru cognitiv am rămas în interiorul realității perceptibile.
Știința despre spirit modernă și fenomenele naturii
Revenind la deceniile de prag de secol menționate la început, ele au fost marcate de transformări epocale nu numai în știință (fizică, chimie) sau pe plan social (mișcările muncitorești, abolirea unor monarhii) ci și artistic. Căci de la impresionism se trecea la expresionism, la arta abstractă: artiști căutători profunzi se străduiau să redea cu ajutorul culorii aspecte mai profunde ale realității. Impulsurile noi date în pictură de un Vasili Kandinski sau Franz Marc (mișcarea „Der Blaue Reiter”) proveneau printre altele din preocuparea lor de a revalorifica „Teoria culorilor” a lui Goethe. Acest interes le-a fost stimulat și de expunerile despre fenomenele cromatice ale austriacului Rudolf Steiner, în care găseau răspunsuri la unele din căutările lor. La rândul său, Paul Klee a purtat pe aceeași temă corespondență cu acesta.
Născut în 1861 (deci în perioada în care Nicolae Grigorescu lua contact în Franța cu grupul de la Barbizon), Rudolf Steiner a fost solicitat sa colaboreze la editarea în premieră a „Operelor complete” ale lui Goethe, el fiind responsabil tocmai cu acea parte care până atunci fusese insuficient cercetată: lucrările de științe naturale ale acestuia, printre ele aflându-se și „Teoria culorilor”. Rudolf Steiner, om cu facultăți deosebite de percepție, își însușise și o pregătire științifică serioasă la universitatea din Viena, fizica fiind una dintre specialitățile sale. Prelucrând manuscrise inedite din arhiva lui Goethe de la Weimar, el a descoperit la marele poet și gânditor un mod de abordare a realității pe care el – ca un treaz observator al evenimentelor la prag de secol 20 –, îl considera a fi purtător de viitor. Susținut pe de o parte de propriile investigații spirituale, iar pe de altă parte abordând cu claritatea gândirii filozofice problematica cunoașterii, el duce mai departe ceea ce Goethe doar intuise în această privință. Și astfel, el a pus bazele Științei despre Spirit moderne, Antroposofia, cu ajutorul căreia pot fi aduse într-un raport armonic știința, arta și etica.
În ce privește contribuția lui Rudolf Steiner adusă teoriei culorilor de o manieră care a reușit să trezească chiar și interesul unor mari pictori contemporani cu el – ca cei menționați mai sus
– putem rezuma afirmând:
- Goethe a corectat și completat teoria culorilor a lui Newton, făcând din ea o fenomenologie.
- Rudolf Steiner a desăvârșit această fenomenologie, făcând din ea o fenomenosofie a culorilor.
Evident, din 1919 până astăzi fizica a făcut pași importanți. Dar pentru cel ce caută un mod de abordare fenomenologică a fizicii cu domeniile ei, conținutul acestei cărți nu a pierdut cu nimic din importanță; momentele cruciale din istoria fizicii prezentate aici constituie și astăzi remarcabile puncte de referință. Se poate afirma, că sub multe aspecte, acest conținut chiar a premers tendințelor mai noi din mecanica cuantică.
Conferințele cuprinse în volumul de față s-au adresat inițial întregului colegiu de profesori ai primei Școli Waldorf, independent de specialitatea lor. Evitând intenționat limbajul de specialitate, dar nefăcând compromisuri de la legități, Rudolf Steiner a căutat să dea impulsuri autentice celor ce urmau să predea fizica. Pe de altă parte – în scopul susținerii principiului interdisciplinarității – el a oferit astfel și „umaniștilor” posibilitatea să aibă o imagine despre ce înseamnă o autentică fenomenologie, sau despre ceea ce ar trebui să se petreacă în timpul orelor de fizică.
Fondul de idei al prezentei cărți mijlocește oricărui suflet căutător o relație profundă cu lumea culorilor. Comentariile și trei Anexe au ca scop facilitarea unui asemenea demers. Cartea poate fi mai întâi pur și simplu citită atent; dar multe pasaje merită să fie reluate și abordate în mod contemplativ. Iar efortul și răbdarea vor fi răsplătite, căci sufletul însuși al naturii se dezvăluie sufletului uman prin fenomenele cromatice. Prin acest demers se deschide perspectiva unei gândiri procesuale, a unei „minți ce nu ucide tainele” în accepțiunea lui Lucian Blaga; strădania cercetătoare se întâlnește cu intuiția poetului:
«Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
și nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi.»
Gheorghe Paxino
