După ce s-a dat citire acestor cuvinte [Nota 1], dintre care unele au o vechime de mai bine de 30 de ani, doresc să menționez că în timpul scurt care ne stă la dispoziție este firesc ca ceea ce vă voi putea prezenta să nu fie decât o incursiune în concepția despre natură. În primul rând, deoarece acum nu va fi mult timp, cele începute vor putea fi continuate într-un viitor nu prea îndepărtat [Nota 2]; iar în al doilea rând, cum despre intenția unui asemenea curs mi s-a comunicat abia când am sosit aici, vom putea avea de-a face în aceste zile doar cu ceva episodic.
Pe de o parte intenționez să vă dau ceva ce poate fi folositor pedagogului, poate mai puțin în sensul ca el să le folosească nemijlocit în predare, cât mai mult în sensul de a conferi acesteia o anumită orientare științifică de bază. Pe de altă parte, va fi întotdeauna de o deosebită importanță pentru pedagog ca alături de feluritele rătăciri pe care le trăiește cunoașterea științifică contemporană, el să posede cel puțin un fundament corect al problemelor; în această privință vă pot oferi o serie de puncte de sprijin.
La cuvintele, care în mod prietenesc tocmai le-a amintit Dr. Stein, vreau să adaug ceva ce am spus la începutul deceniului al nouălea, pe când am fost solicitat de către Fundația Liberă din Frankfurt să țin o prelegere despre științele naturale în concepția lui Goethe. Am spus atunci, în introducere, că sunt nevoit să mă limitez la a vorbi mai mult despre raporturile lui Goethe cu științele privitoare la lumea organică. Căci este aproape o imposibilitate să transpui în concepțiile fizicii și chimiei de astăzi, ceva din ceea ce este concepția despre lume a lui Goethe, deoarece, prin ceea ce trăiește astăzi în fizică și chimie, fizicienii și chimiștii sunt pur și simplu condamnați să considere ca inepții cele ce provin de la Goethe în acest domeniu, ei nereușind să le înțeleagă. Și precizam pe vremea aceea că ar trebui să așteptăm până ce fizica și chimia vor fi conduse, chiar de propriile cercetări, la a constata cum însăși eșafodajul strădaniilor lor științifice conduce la absurdități. Atunci va veni timpul în care concepțiile goetheene își vor putea găsi loc și în domeniul fizicii și chimiei.
Mă voi strădui să realizez acum un acord între ceea ce poate fi denumit: științe naturale experimentale și concepția dobândită de pe urma rezultatelor experimentale. Vreau să prezint ca introducere și – cum se spune adesea – în mod teoretic, câteva elemente lămuritoare. îmi propun să fac accesibilă o reală înțelegere a contrastului dintre naturalism [Nota 3] și concepția științifică despre natură ce se poate dobândi pornind de la concepția generală despre lume a lui Goethe. Firește că va trebui să pătrundem puțin cu teoria în ipotezele acestei gândiri naturaliste. Cel ce gândește azi despre natură conform concepției curente, acela de obicei nu-și formează o imagine clară despre ceea ce este de fapt câmpul cercetării sale. Aș putea spune că „natură” a devenit o noțiune aproape nedefinită. Să nu plecăm deci de la ce se gândește despre esența naturii, ci mai mult de la modul în care se lucrează de obicei în cadrul științelor naturale. Acest mod de lucru, după cum îl voi caracteriza, reprezintă ceva în curs de transformare; și există realmente ceva ce poate indica zorile unei noi concepții despre lume. Totuși, în principal, domnește încă ceea ce vă voi prezenta în introducerea de azi.
Cercetătorul caută să se apropie de natură plecând din trei puncte. În primul caz el caută să observe natura în așa fel încât pornind de la ființele și fenomenele naturale să ajungă la noțiunile de gen și specie. El caută să grupeze fenomenele și ființele din natură. Amintiți-vă doar cum experiența exterioară, senzorială, îi oferă omului, să zicem, lupi individuali, hiene individuale, fenomene izolate de căldură sau de electricitate, și cum se străduie el mai apoi să asocieze asemenea fenomene, să le grupeze pe tipuri și specii; amintiți-vă modul în care vorbește despre specia de lupi, hiene, etc. și cum, chiar în cazul fenomenelor naturale, el vorbește despre anumite tipuri care înglobează cazurile particulare. S-ar putea spune că această importantă primă activitate ce se practică în cercetarea naturii este deja practicată oarecum „pe sub mână”. Nu există conștiența faptului că în fond ar trebui să se cerceteze modul în care se raportează acest general la particularul la care se ajunge atunci când faci divizări și grupări pe elemente.
Al doilea lucru ce se face azi, când ești activ în domeniul cercetării naturii, este încercarea de a ajunge la așa numitele cauze ale fenomenelor, fie prin etapa pregătitoare a experi¬mentului, fie prin ceea ce se asociază ulterior acestuia ca urmare a prelucrării conceptuale a rezultatelor sale. Iar când se vorbește despre aceste lucruri, cel mai adesea se au în vedere forțe și substanțe luate într-un sens mai cuprinzător (se vorbește despre forța electricității, forța magnetismului, forța căldurii ș.a.m.d.). Se afirmă că îndărătul fenomenelor luminoase sau electrice există un fel de eter necunoscut. Din rezultatele experimentale se încearcă să se stabilească însușirilor acestui eter. Știți cât de contestabil este tot ce s-a spus despre acest eter [Nota 4]. Dar în același timp trebuie atrasă atenția asupra unui lucru: Când intenționezi să pătrunzi la cauzele fenomenelor și cauți o cale de intrare din domeniul cunoscutului în cel al necunoscutului, nu este destul de clar cât de îndreptățită este trecerea de la cele cunoscute spre cele necunoscute. De pildă, se ia prea puțin în seamă cât drept avem să spunem că, atunci când percepem un fenomen oarecare de lumină sau culoare (pe care-l definim în mod subiectiv ca pe o calitate de culoare), acesta ar fi acțiunea asupra noastră – asupra sufletescului și asupra aparatului nostru nervos –, acțiune efectuată de către un proces obiectiv, care se desfășoară în eterul cosmic ca mișcare ondulatorie. Astfel că ar trebui să distingem o dualitate: procesul subiectiv și cel obiectiv, care ia naștere printr-o mișcare ondulatorie a eterului sau din interacțiunea acestuia cu procesele din materia ponderabilă.
Acest mod de a concepe lucrurile, care actualmente suferă o mică modificare, a dominat secolul al XIX-lea și de fapt, în felul în care se vorbește azi despre fenomene, el poate fi găsit pretutindeni, străbate literatura noastră științifică, caracterizând demersul cognitiv.
Dar mai există un al treilea punct prin care cercetătorul caută să se apropie de alcătuirea naturii. Și anume faptul că el se ocupă de fenomene. Să luăm un fenomen simplu, cel prin care fiecare piatră ce o lăsăm liberă cade spre Pământ, sau, dacă o legăm de o sfoară și o lăsăm să atârne, ea trage spre Pământ după o direcție verticală. Prin asocierea acestor fenomene se ajunge la ceea ce se numește o lege a naturii. Se consideră astfel că este vorba de o lege a naturii atunci când spunem: fiecare corp din Cosmos atrage corpurile aflate în apropierea lui. Forța care acționează aici este denumită forță gravitațională sau de atracție universală și este formulată potrivit unei anumite legi. Un asemenea exemplu îl constituie cele 3 legi ale lui Kepler.
În aceste trei moduri caută așa numita cercetare naturală să se apropie de natură. Doresc să vă prezint acum modul în care concepția despre lume a lui Goethe este în contrast față de toate acestea trei. În primul rând, pentru Goethe, atunci când a început să studieze fenomenele naturii, această grupare pe categorii și specii – atât a ființelor cât și a fenomenelor din natură – a fost a fost ceva foarte problematic. El nu voia să acorde importanță acestei ridicări de la ființele concrete, de la realitățile concrete, la anumite noțiuni rigide de grupuri și specii; el se străduia să urmărească transformarea succesivă a unui fenomen în altul, îl interesa mai mult trecerea de la forma unei ființe la forma alteia. De aceea la el nu importa atât gruparea pe genuri și specii, cât metamorfoza fenomenelor naturale și a ființelor individuale din natură. Dar chiar și sensul în care întreaga cercetare postgoetheană a naturii a încercat să ajungă la așa-numitele cauze din natură, nu a fost conform modului de reprezentare al lui Goethe; și exact în acest punct este foarte important să facem deosebirea dintre felul în care se cercetează astăzi natura și felul în care Goethe se apropia de ea.
Cercetarea naturii se face astăzi prin experimente. Se urmăresc fenomenele, se încearcă apoi prelucrarea lor concep-tuală și găsirea unor reprezentări privitoare la ceea ce se află îndărătul fenomenelor, la ceea ce este denumit: cauză; de exemplu mișcarea obiectivă ondulatorie din eter, aflată îndără¬tul fenomenelor subiective de lumină și culoare.
Goethe folosește în alt fel gândirea natural-științifică. Cercetând natura, el nu pășește din așa-numitul cunoscut în așa-numitul necunoscut; el vrea să rămână în permanență în domeniul cunoscutului, fără să se îngrijească dacă cunoscutul este doar subiectiv (ca o acțiune asupra simțurilor noastre, asupra nervilor sau sufletului nostru), sau dacă el este obiectiv. Goethe nu-și formează de fel asemenea noțiuni privitoare la fenomenele subiective de culoare sau la mișcările ondulatorii din spațiul exterior; pentru el, ceea ce vede cum se extinde în spațiu, cum se desfășoară în timp, reprezintă o unitate absolută, la care nu-l mai interesează subiectivitatea sau obiectivitatea. El nu folosește deloc gândirea și metodele din științele naturii pentru a pătrunde din cunoscut în necunoscut, ci el folosește toată gândirea și toate metodele pentru a cuprinde fenomenele în așa fel încât, prin această asociere a fenomenelor, să ajungă în final la un acel aspect pe care el îl numește fenomenul originar, și care acum – fără a lua în seamă subiectivul și obiectivul – exprimă ceva pe care vrea să-l pună la temelia modului său de concepere a universului și naturii. Și astfel Goethe rămâne în permanență în înlănțuirea fenomenelor, dar el le simplifică și ia în seamă numai ceea ce poate fi privit ca fenomen simplu, ca fenomen originar.
Goethe ia deci în considerare tot ce ține de metoda științelor naturii, dar numai ca pe un instrument ce-i permite ca, fără să părăsească sfera fenomenelor, să le grupeze pe acestea în conexiune cauzală astfel ca ele să-și dezvăluie misterele. Nicăieri nu încearcă Goethe să treacă de la așa-numitul cunoscut, spre ceva necunoscut. De aceea la Goethe nici nu există ceva ce poate fi numit lege a naturii.
Avem o lege a naturii atunci când spunem: la rotirea în jurul Soarelui, planetele efectuează diferite mișcări, prin care se descrie o traiectorie sau alta. La Goethe nu este vorba de a se ajunge la asemenea legi; ceea ce el exprimă ca fundament al cercetărilor sale sunt realități, de pildă realitatea interacțiunii dintre lumină și materia interpusă în traiectoria acestei lumini. El exprimă în cuvinte modul în care acestea interacționează, dar asta nu este o lege, ci o realitate. Și el se străduie să pună asemenea realități la temelia studierii naturii. El nu vrea să urce de la cunoscut spre necunoscut, nici nu vrea să aibă de-a face cu legi; vrea în fond să aibă un mod rațional de a descrie natura. Numai că la el apare o deosebire între descrierea fenomenului – care este nemijlocit și complex — și ceea ce se poate extrage din el, ceea ce evidențiază doar elementele cele mai simple și este pus de către Goethe la baza înțelegerii naturii, în același mod cum se procedează de obicei cu legitatea necunoscută sau cu cele stabilite pe bază de concepte pur teoretice.
Dar mai există ceva care poate răspândi lumină asupra a ceea ce își propun considerațiile noastre cu privire la natură, conform metodei lui Goethe. Și anume, că prea puțini au o părere așa de clară ca Goethe asupra relației dintre fenomenele naturale și abordarea matematică a lor. Acest lucru este întotdeauna contestat. Pur și simplu, deoarece Goethe însuși nu era un matematician „inveterat”, se contestă că el avea o concepție clară a relațiilor dintre fenomenele din natură și formulările lor matematice, formulări care au ajuns tot mai iubite și care astăzi reprezintă de fapt singurul lucru sigur în considerațiile asupra naturii. Acest mod matematic de aborda fenomenele naturii (ar fi fals să spunem: considerare matematică a naturii) a devenit în ultimul timp tot mai uzual, tratarea fenomenelor naturii prin formulări matematice devenind determinantă asupra modului în care se fac reprezentări despre natură.
Trebuie să elucidăm aceste lucruri. Vedeți Dvs., pe drugul obișnuit către natură avem de fapt mai întâi o triadă. Această triadă este folosită de către om mai înainte de a ajunge la natură. Prima este aritmetica uzuală. Noi calculăm excepțional de mult în cadrul examinării actuale a naturii; calculăm și numărăm. Dar trebuie să ne fie clar că aritmetica este ceva cu care omul concepe prin el însuși. Este absolut indiferent ce numărăm, atunci când numărăm. Când primim aritmetica în noi, primim ceva ce nu are nici o legătură cu lumea exterioară. De aceea putem număra boabe de mazăre tot așa de bine ca și electroni. Modul în care constatăm că metodele noastre de numărare și de calcul sunt corecte, este cu totul altceva decât ceea ce ni se dă în procesul utilizării de către noi a aritmeticii.
Și al doilea lucru este ceva ce se practică întotdeauna mai înainte de a se ajunge de fapt la natură. Este vorba de domeniul reprezentat de către geometrie. Cubul sau octaedrul, felul unghiurilor acestora, sunt concepute de noi fără a ne extinde observația asupra naturii, sunt produse ale gândirii noastre. Faptul că desenăm lucrurile servește doar comodității noastre. Tot ceea ce ilustrăm prin desen, am putea să ne reprezentăm doar, și chiar ne este util să ne reprezentăm în mod nemijlocit anumite lucruri, folosind cât mai puțin desenarea lor ca pe un mijloc ajutător. Rezultă că ceea ce vrem să exprimăm prin forma geometrică este luat dintr-un domeniu care, inițial, se află departe de natura exterioară. Ceea ce vrem să afirmăm despre un cub, ne este cunoscut fără să fi fost învățat de la un cristal cubic de sare. Dar trebuie să poată fi găsit și la acesta din urmă. Mai întâi facem ceva străin de natură, și apoi îl aplicăm acesteia.
Un al treilea element, cu care deasemeni încă nu avem accesul la natură, este ceea ce practicăm în cadrul așa-numitei phoronomii, a cinematicii [Nota 5]. Este destul de important să vă devină clar modul în care chiar și această cinematică se află încă departe de ceea ce este numit fenomen natural real. Vedeți, îmi imaginez (nu privesc un obiect în mișcare, ci îmi imaginez) că un obiect se mișcă – să zicem – de la punctul a la punctul b (Fig. 1.1).
Spun chiar că punctul a s-ar deplasa spre punctul b, lucru pe care mi-l reprezint. Acum îmi pot imagina că această mișcare de la a către b, care este indicată prin săgeată, este compusă din două mișcări. Gândiți-vă că punctul a ar urma să ajungă în b, dar el nu ar urma direcția spre b, ci mai întâi s-ar deplasa pe direcția spre c. Apoi, când el se mișcă de la c spre ajunge tot la b. Și eu pot să-mi reprezint mișcarea de la a la b nu parcurgând linia a – b, ci pe traiectul a – c – b format din două linii. Îmi pot reprezenta că și mișcarea a – b este constituită din mișcările a – c și c – b, deci din alte două mișcări. Pentru aceasta nu aveți nevoie să urmăriți un proces natural, ci vă puteți imagina că mișcarea a – b este compusă din celelalte două mișcări, adică în locul unei mișcări se pot efectua celelalte două mișcări, obținând același efect. Dacă-mi reprezint acest lucru, reprezentarea obținută provine doar din activitatea mea de gândire. Căci, în loc să vă fi desenat aceasta, aș fi putut să vă indic modul de reprezentare al procesului, și el ar fi trebuit să vă ducă la o reprezentare corectă.
Dar dacă există în natură ceva ca un punct a, un mic grăunte, și el se deplasează o dată de la a la b, altă dată de la a la c și de la c la b, atunci se petrece cum mi-am reprezentat eu. Cu teoria mișcării lucrurile stau deci în așa fel încât eu îmi reprezint mișcarea, iar această reprezentare este aplicabilă fenomenelor naturale, ea trebuie să fie confirmată de fenomenele naturale.
Astfel că putem spune: prin aritmetică, geometrie și cinematică avem trei trepte de tratare a naturii. Noțiunile pe care le câștigăm aici sunt produse cu totul din noi înșine, dar ele sunt determinante pentru ceea ce se petrece în natură.
Și acum vă rog să faceți o mică incursiune în studiul fizicii (cu care ați avut de-a face de mai mult sau mai puțin timp), și să vă amintiți de paralelogramul forțelor: dacă într-un punct a acționează o forță, această forță poate să tragă punctul a către punctul b (Fig. 1.2). Prin punctul a înțeleg ceva material, să spunem un mic grăunte. Pe el îl trag, cu ajutorul unei forțe, din a în b. Remarcați vă rog deosebirea între ce spun acum și ce am spus mai înainte. Până acum am vorbit despre mișcare, acum spun că o forță trage pe a spre b. Dacă vreți să exprimați prin segmente liniare măsura forței ce trage din a în b și care are, să zicem, cinci grame, ea este (se desenează): un gram, două grame, trei grame, patru grame, cinci grame, astfel că puteți spune: trag pe a spre b, cu o forță de cinci grame.
Întregul proces l-aș putea concepe și în alt fel: aș putea să-l trag pe a, cu o anumită forță, mai întâi spre c. Dacă însă trag de la a spre c, atunci pot efectua și al doilea drum. Eu pot trage în aceeași direcție, care este dată aici prin linia ce unește pe c cu b, și apoi trebuie să trag cu o forță ce corespunde acestei lungimi. Dacă și aici trag cu o forță de cinci grame, atunci ar trebui să calculez, potrivit cu figura dată, cât de mare trebuie să fie tracțiunea a – c și cât de mare c – b. Și dacă trag simultan din a către c și din a către d, atunci tracționez astfel asupra lui a încât acesta ajunge în final în b; și apoi pot calcula cât de intens trebuie tras către c și către d. Dar nu pot calcula ca în cazul mișcării din exemplul anterior. Ceea ce găseam pentru mișcare, puteam calcula conform cu reprezentarea făcută. Atâta timp cât se exercită o tracțiune reală, adică o forță reală, eu trebuie să măsor cumva această forță. Și deoarece pentru aceasta trebuie să merg în natură, trebuie să trec de la reprezentare în lumea realității. Cu cât vă faceți mai clară deosebirea dintre paralelogramul mișcării (căci într-adevăr ia naștere un paralelogram dacă completați prima figură cu punctul d) și paralelogramul forțelor, cu atât mai clară și mai bine conturată vă va apare deosebirea dintre tot ceea ce poate fi stabilit în domeniul reprezentării și ceea ce se află acolo unde reprezentările încetează. Prin reprezentare puteți ajunge la mișcări, dar nu și la forțe. Pe acestea trebuie să le măsurați în lumea exterioară. Și numai dacă veți efectua experimente în lumea exterioară, veți putea constata că, dacă se exercită două tracțiuni – din a spre c și din a spre d, atunci a va fi tras către b potrivit legii paralelogramului forțelor. Nu mai avem o demonstrație prin reprezentare, ca mai înainte. Trebuie făcute măsurători în lumea exterioară. Din aceasta rezultă ca paralelogramul mișcării poate fi dobândit prin pura rațiune; paralelogramul forțelor însă trebuie cucerit pe cale empirică, prin experimente în lumea exterioară. Și atunci când faceți deosebirea dintre paralelogramul mișcării și paralelogramul forțelor, aveți în față în mod precis deosebirea dintre cinematică și mecanică în general. Mecanica propriu-zisă, care are deja de-a face cu forțe și nu numai cu mișcări, este deja o știință naturală. Aritmetica, geometria, cinematica încă nu sunt o știință naturală propriu-zisă. Numai mecanica propriu-zisă [Nota 6] are de-a face cu acțiunea forțelor în spațiu și în timp. Dar trebuie să treci dincolo de viața de reprezentare atunci când intenționezi să pătrunzi în această primă știință naturală care este mecanica.
Deja în această problemă contemporanii noștri nu gândesc de fapt suficient de clar. Vă voi arăta pe baza unui exemplu cât de mare este saltul de la cinematică la mecanică. Fenomenele cinematice se pot desfășura în întregime în interiorul spațiului reprezentării, pe când fenomenele din statică și dinamică trebuie mai întâi verificate în lumea exterioară. Acest lucru este așa de puțin clar încât, de fapt, se confundă ceva ce încă mai poate fi privit în mod matematic, cu ceva în care deja se manifestă elemente ale lumii exterioare. Căci cu ce avem de-a face în fond, atunci când vorbim despre paralelogramul forțelor? Cât timp vorbim despre paralelogramul mișcării, nu este necesar să intervină un corp creat prin gândire. Dar în cazul paralelogramului forțelor, acolo deja trebuie să existe o masă, masă care, de pildă, are greutate. Aceasta să ne fie clar: în a trebuie să fie o masă. Acum simțim imboldul de a ne întreba: dar ce este de fapt o masă?
Iată că va trebui să ne spunem: aici deja mă împotmolesc [Nota 7]. Asta din cauză că – privitor la natură – constatăm că acolo unde părăsim ceea ce poate fi cuprins în lumea reprezentării, intrăm într-un domeniu destul de nesigur. Cunoașteți că, pentru a se face față acestei situații cu ajutorul aritmeticii, geometriei, cinematicii și cu puținul luat din dinamică, se iau acestea ca unelte de lucru și se caută ca prin mecanica moleculelor, a atomilor (în cadrul căreia ceea ce se numește materie se consideră a fi fracționată) să se creeze reprezentări asupra fenomenelor naturale, considerate mai întâi ca experiențe subiective. Abordăm un oarecare corp încălzit. Cercetătorul naturii ne povestește: Ceea ce numești tu căldură, este acțiunea asupra nervilor tăi receptori de căldură. Procesul obiectiv constă din mișcarea moleculelor, a atomilor. Pe aceștia îi poți studia potrivit legilor mecanicii. – Și în felul acesta sunt studiate legile mecanicii, ale atomilor și moleculelor, crezându-se vreme îndelungată că se pot explica toate fenomenele din natură prin studiul mecanicii, al atomilor ș.a.m.d. Astăzi deja lucrurile încep să se schimbe. Dar chiar și atunci când se ajunge la atom prin gândire, trebuie ca prin felurite experimente să ajungem la întrebarea: în ce fel intervine aici forța? Cum acționează masa? Dacă înaintăm până la atom, trebuie să ne întrebăm asupra masei atomului și apoi să ne întrebăm: cum poate fi ea cunoscută? Masa însă poate fi cunoscută de fapt numai prin acțiunea ei.
Concepția uzuală privitoare la cuantumul minim considerat ca fiind purtător de forță mecanică [Nota 8], constă în a recunoaște o astfel de acțiune a sa, încât să se poată afirma: dacă o asemenea fracțiune minimă pune în mișcare o altă mică parte de materie, în greutate de un gram, de la această materie trebuie să se transfere o forță ce o pune pe cealaltă în mișcare. Când prima masă o pune în mișcare pe cea de un gram, în așa fel încât ea se deplasează cu un centimetru într-o secundă, atunci prima masă a utilizat o forță care se obișnuiește să fie considerată un fel de „unitate universală”. Și atunci când se poate spune: O oarecare forță este cu atât mai mare decât cea care trebuie să se folosească pentru a deplasa pe o distanță de un cm o masă de un gram, într-o secundă, atunci se cunoaște raportul forței folosite față de o anumită unitate universală. Exprimată ca greutate, această unitate cosmică este de 0,001019 grame. Astfel că s-ar putea spune: acesta este un corp de dimensiuni atomice care permite folosirea unei forțe dincolo de care – în natură – nu se mai poate coborî și care este în stare să impulsioneze în așa fel un corp oarecare de un gram încât să se deplaseze, într-o secundă, cu un centimetru.
Dar cum s-ar putea oare evidenția ceea ce se află în această forță? Este posibil, dacă ne referim la cântar și spunem: această forță este similară apăsării exercitate cu 0,001019 grame pe talerul balanței. Și astfel sunt nevoit să mă exprim prin ceva foarte exterior, foarte real, pentru a ajunge la ceea ce în mod curent este numit masă. Pe acel ceva pe care l-am născocit ca masă, îl pot exprima prin faptul că aduc în discuție ceva cunoscut din experiența exterioară: greutatea. Numai prin greutate exprim eu masa. Chiar și când ajung în domeniul atomic al masei, mă exprim tot prin greutate.
Prin aceasta doresc să vă precizez în mod exact punctul de trecere din domeniul celor stabilite aprioric în cel aflat în conformitate cu natura. Și doresc să vă fac atenți asupra necesități de a avea clare limitele până la care se poate folosi ceea ce stabilim noi, în afara naturii, prin aritmetică, geometrie, cinematică; a necesității de a vedea în ce măsură acestea pot juca un rol în domeniul celor ce ne întâmpină dinspre partea exact opusă, inițial din domeniul propriu-zis al mecanicii, și care constituie de fapt conținutul a ceea ce noi numim fenomen natural.
Vedeți Dvs., lui Goethe îi era clar că putem vorbi despre fenomene naturale abia în clipa în care trecem de la cinematică la dinamică. Și pentru că el știa asta, de aceea i-a fost așa de clară relația dintre matematică – pe care o adora – și științele naturii.
Vă pot clarifica aceasta printr-un exemplu. Așa cum putem spune că cel mai simplu element natural de acțiune a forței ar fi cel care într-o secundă este capabil să deplaseze un gram cu un centimetru, am putea să conchidem că oriunde acționează forțe, forța vine dintr-o parte și acționează într-o alta. De aici ne putem obișnui (și această obișnuință este deja un lucru frecvent în cadrul științelor naturale) ca, pretutindeni în natură unde există acțiuni, să căutăm punctele din care pleacă forțele. Vom vedea, în diferite cazuri, că avem un fel de câmpuri de manifestare a fenomenelor și că de la acestea mergem înapoi la puncte din care provin forțe care guvernează fenomenele. De aceea vorbim despre niște forțe și căutăm punctele din care ele să acționeze în așa fel încât să controleze întregul câmp de manifestare a fenomenului; adică vorbim despre forțele centrale, numite așa pentru că ele acționează întotdeauna din centre. Putem să mai spunem: suntem îndreptățiți să vorbim despre forțe centrale atunci când găsim un asemenea punct din care acționează anumite forțe, care sunt active în întregul câmp de fenomene. Dar nu este întotdeauna necesar ca acest sistem de forțe active să se manifeste în mod real, ci este suficient ca acest joc de forțe să existe latent în câmpul central, urmând ca ele să devină active doar dacă survin anumite condiții în ambianța respectivă.
În cursul acestor zile vom vedea cum sunt concentrate – în puncte – forțele, fără ca ele să intre în acțiune. Și abia când îndeplinim anumite condiții, ele fac ca – în ambianța – lor să se producă fenomenele. Trebuie totuși să admitem că în acest punct sau în acest spațiu sunt concentrate forțe care pot acționa asupra ambianței proprii. Așa stau lucrurile de fapt întotdeauna când vorbim despre lume potrivit concepțiilor fizicii. Întreaga cercetare efectuată în lumea fizică constă în a urmări forțele centrale care acționează din centrele lor, în a găsi puncte din care să poată porni acțiuni. Ca urmare trebuie să admitem că pentru asemenea acțiuni din natură există centri încărcați cu capacități de a acționa în anumite direcții. Există diverse procedee prin care putem măsura aceste capacități latente și putem chiar să exprimăm mărimea intensității de acțiune într-un asemenea punct. Atunci când într-un asemenea punct sunt concentrate forțe care pot acționa, putem – dacă îndeplinim anumite condiții – să numim măsura acestor forțe concentrate: potențial sau potențialul forțelor. Prin urmare, mai putem spune: când studiem realitățile active din natură, începem prin a urmări forțele centrale potrivit potențialelor lor. Și stabilim anumite puncte centrale așa încât să le putem studia ca puncte din care pornesc forțele potențiale.
Acesta este de fapt cursul urmat de acea orientare a științelor naturale care dorește să transforme totul în procese ale mecanicii. Ea caută forțele centrale, respectiv potențialele forțelor centrale. Problema este cum să progresăm în cunoașterea naturii încât să conștientizăm faptul că este imposibil să înțelegem un fenomen în care se desfășoară procese de viață, dacă vom proceda numai conform acestei metode, dacă vom căuta doar potențialele pentru forțele centrale. Nu veți fi pe calea cea bună dacă vreți să studiați, potrivit acestei metode, jocul de forțe dintr-un germene animal sau de plantă. A studia și fenomenele organice prin potențiale, printr-un soi de forțe centrale, reprezintă un ideal al științelor naturale contemporane. Zorile unei noi concepții despre lume în acest domeniu vor apare atunci când se va recunoaște că, pe calea unor asemenea forțe centrale, nu pot fi studiate procesele prin care se manifestă viața. Dar de ce nu se poate? Să ne reprezentăm, în mod schematic, că am porni să studiem procesele naturale prin cercetări cu caracter fizic. Căutăm centrele, studiem capacitățile de acțiune ce pot lua naștere din acele puncte. Prin aceasta găsim efectul. Astfel, dacă evaluez potențialele în trei puncte a, b, c, găsesc că a poate acționa asupra lui α, β, γ; similar, c poate acționa aspra lui α1, β1, γ1, etc. Atunci aș obține o concepție asupra modului în care se desfășoară acțiunea într-o anumită sferă, sub influența potențialelor de la anumite puncte centrale. Pe această cale nu voi găsi niciodată posibilitatea să explic ceva din ceea ce se petrece în lăuntrul proceselor de viață. Din ce cauză? Pentru că forțele care intervin în cazul proceselor vitale nu au nici un potențial și nu sunt forțe centrale, așa încât, dacă ați căuta să găsiți acțiuni fizice în d sub influența lui a, b, c, ar trebui să reveniți la forțele centrale; dacă vreți să studiați acțiunile proceselor de viață, niciodată nu veți putea spune că ele provin din centrele a, b, c; veți avea o reprezentare corectă numai dacă veți spune: în d am un proces viu. Și acum să caut forțele ce cauzează viața. Nu le găsesc nici în a, b, c și nici dacă merg mai departe, ci numai dacă merg până la capătul lumilor, și anume la întreaga periferie a lor. Asta înseamnă că ar trebui să plec de aici din d până la capătul lumilor și să-mi reprezint că, de pretutindeni, dinspre sfera universului au coborât forțe care au acționat în acest d. Avem exact contrariul forțelor centrale, care au un potențal. Cum aș putea sa fac calcule pentru ceea ce se revarsă din toate părțile, dinspre depărtările nesfârșite ale spațului? Ca să calculez așa ceva ar trebui să divid forțele, să dezmembrez o forță globală în mici componente, și astfel aș ajunge tot mai mult la limitele universului. Prin aceasta forța ar fi fărâmițată. Dar și acest calcul ar fi fărâmițat, căci aici nu acționează forțe centrale, ci forțe universale, fără potențial. Aici încetează orice calcul. Acesta este saltul de la naturalul fără viață la natura vie.
Se ajunge deci la o corectă examinare a naturii numai dacă se știe, pe de o parte, care este saltul de la cinematică la mecanica propriu-zisă, iar pe de alta cum se face trecerea de la natura exterioară la ceea ce nu mai este accesibil prin calcul, deoarece acest calcul se pulverizează, acest potențai se destramă. Prin acest al doilea salt, se pătrunde din natura exterioară anorganică în natura vie. Dar trebuie să ne fie clar că pentru a înțelege ceea ce este viu orice calcul trebuie să înceteze.
Mie nu mi-a fost prea greu să vă separ ceea ce poate fi redus la niște forțe potențiale și centrale de ceea ce conduce spre forțele universale. Dar, afară în natură, lucrurile nu sunt așa de separate unele de celelalte. S-ar putea naște întrebarea: unde găsim ceva în care acționează doar forțe centrale, în conformitate cu potențialele, și unde găsim altceva în care acționează numai forțele universale, și care nu se lasă calculat în conformitate cu potențialele? Se poate da un răspuns, dar din acesta va reieși imediat la cât de importante puncte de vedere trebuie să recurgem. Se poate spune: în tot ceea ce produce omul, ca mașini, ca o combinație a elementelor din natură, acolo se găsesc forțele centrale cu potențialul lor. Dar cele ce se află în natură, chiar și cele fără de viață, nu se lasă pe deplin calculate conform cu potențialele. Nu merge, nu se potrivește. De fapt, pretutindeni unde nu avem de-a face cu producțiile artificiale ale omului are loc o confluență a acțiunilor forțelor centrale cu acțiunile forțelor universale. În întregul domeniu al așa-numitei naturi nu există nimic care să fie lipsit de viață în adevăratul sens al cuvântului, cu excepția a ceea ce produce omul în mod artificial: mașinile și mecanismele lui.
Și acesta a fost la Goethe – aș putea spune – un instinct profund al naturii, dar, deoarece la el era instinct al naturii, i-a fost parțial clar, parțial neclar; totuși pe acesta și-a construit el întreaga sa concepție despre natură. Și contrastul dintre Goethe și cercetătorul naturii – așa cum este el reprezentat prin Newton [Nota 9] – constă în faptul că cei care cercetează natura au redus-o la niște forțe centrale, lăsând la o parte tot ceea ce nu putea fi abordat în maniera acestor forțe centrale și a potențialelor. Goethe nu accepta un asemenea mod de tratare, deoarece ceea ce rezultă din definirea naturii prin această prismă este de fapt o abstracțiune lipsită de esență. Pentru Goethe, realitate adevărată este numai acolo unde acționează deopotrivă forțe centrale și forțe periferice, universale. Pe această atitudine opusă este construită și întreaga lui teorie despre culori. În zilele următoare vom vorbi mai în amănunt despre aceasta.
Vedeți deci că în cele ce mi-am propus astăzi ca introducere, a trebuit să mă refer la ceea ce poate da o lămurire asupra relației omului cu modul de considerare a naturii. În epoca actuală se impune să ne îndreptăm tot mai des spre astfel de considerații ca cele care ne-au preocupat astăzi, căci a sosit într-adevăr timpul în care în subconștient se presimte – aș putea să spun – insuficiența concepției actuale despre natură, și se acceptă că lucrurile trebuie să se schimbe. Astăzi încă mai sunt luați în derâdere, pe multiple căi, cei care constată că vechea concepție nu este suficientă. Dar va veni timpul – și nu este departe – când această ironie va înceta, când se va putea vorbi în sensul lui Goethe [Nota 10] chiar și în problemele fizicii. Probabil că se va vorbi despre culori în sensul lui Goethe atunci când va fi cucerit un alt bastion, considerat încă a fi solid, dar care deja se clatină. Acest bastion este teoria gravitației. În acest domeniu concepțiile deja se schimbă aproape de la an la an, reprezentările lui Newton privitoare la gravitație sunt zdruncinate, rezultând că este imposibil să o scoți la capăt cu aceste reprezentări newtoniene despre gravitație, care se sprijină de fapt numai pe mecanismul forțelor centrale.
Cred că tocmai astăzi, dascălul tinerilor, ca și cel care vrea să se angajeze în evoluția culturii, trebuie să-și facă o imagine clară asupra poziției omului față de natură.
