Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

CURSUL DE ECONOMIE

GA 340

CONFERINŢA a VIII-a

Dornach, 31 iulie 1922

Astăzi va trebui să ne ocupăm în continuare de corectarea unor noţiuni care sunt prezente şi care pur şi simplu îl perturbă pe cel care vrea să facă o analiză economică conformă cu realitatea, şi care apoi, cu o asemenea analiză, vrea să se şi integreze în cursul vieţii economice. O ştiinţă economică care nu poate și fecunda viaţa practică nu are de fapt nicio valoare. Iar noţiunile care rezultă dintr-o astfel de ştiinţă economică  contemplativă vor conduce de fapt mereu la o anumită insuficienţă.

Din moment ce, probabil, deja am înţeles că în cadrul examinării economiei naţionale cel mai important lucru este problema preţului, este vorba acum să privim preţul în sensul pe care l-am arătat: că el de fapt ne indică, după cum este el în creştere sau în scădere sau dacă este stabil sau dacă pentru unele produse este – în baza unei simţiri – prea mare sau prea mic, că el ne indică dacă lucrurile în cadrul organismului economic sunt în ordine sau nu. Căci aceasta este ceea ce trebuie să revină asociațiilor: de a găsi, în funcţie de barometrul nivelurilor de preţ, ce este de făcut în restul vieţii economice.

Dumneavoastră ştiţi desigur că în multe cercuri este dominantă opinia că în privinţa preţurilor nu se poate face practic nimic în afară de ceea ce rezultă de la sine ca urmare a aşa-numitei cereri şi oferte. Ce-i drept, sub presiunea nu a faptelor economice, ci mai mult sub presiunea aspiraţiilor sociale din ce în ce mai stringente în epoca modernă, a fost totuşi zdruncinată această opinie, pe care nu numai Adam Smith, ci încă mulţi alţii o afirmă: că preţul se regularizează de la sine în viaţa economică sub influenţa cererii şi ofertei. Această opinie susține că, dacă este prezentă o ofertă prea mare, atunci această ofertă va trebui să conducă la faptul că va fi redusă, că nu va mai fi păstrată la acelaşi nivel. Și prin aceasta intervine de la sine o regularizare a preţurilor. Tot astfel şi când cererea este prea mare sau prea mică, atunci va trebui să intervină o reglementare a ceea ce se produce, pentru ca să nu se producă prea puţin sau prea mult. Și cu aceasta se consideră că oarecum automat, sub influenţa cererii şi ofertei de pe piaţă, preţul se apropie de un anumit nivel de echilibru. 

Acum important este dacă cu o astfel de viziune asupra lucrurilor te mişti doar în domeniul teoretic, în sistemul conceptual, sau dacă cu o astfel de viziune te ridici în domeniul realităţii. Cu această viziune, fără îndoială, nu o faci; căci imediat ce atacați aceste două noţiuni, cerere şi ofertă, veţi vedea că este cu totul imposibil chiar și numai să le stabiliți în sens economic. În sensul celui care observă contemplativ economia naţională le puteţi stabili. Puteţi trimite oamenii în piaţă pentru a observa cum funcționează cererea şi oferta; însă se ridică întrebarea dacă cu ceea ce observi acolo, poți pătrunde atât de adânc în desfăşurarea proceselor economice încât să ai ceva concret în mână cu astfel de noţiuni. Şi exact în realitate, cu astfel de noţiuni nu aveți nimic în mână, pentru că omiteţi peste tot ceea ce se află în spatele fenomenelor pe care vreţi să le prindeți cu aceste noţiuni. Vedeţi că pe piaţă are loc oferta şi ceea ce numim cerere; dar acestea nu cuprind şi ceea ce se află în spatele a ceea ce mă întâmpină acolo ca ofertă, şi ceea ce pe de altă parte precede ceea ce apare ca cerere. Abia acolo se află procesele economice reale care, aș spune, doar se strâng ghemotoc împreună pe piaţă. Și aceasta vă arată cel mai bine că aceste noţiuni sunt extrem de fărâmicioase.

Dacă vrem să ne formăm noţiuni temeinice, atunci aceste noţiuni pot şi trebuie să fie mobile în raport cu viaţa. Trebuie să fim în stare să avem o asemenea noţiune, să o putem într-o oarecare măsură purta dintr-un domeniu al realităţii în alt domeniu al realităţii și ea trebuind să se modifice; însă noţiunea n-are voie să fie astfel încât să se facă pulbere. Iar noţiunea de ofertă precum şi cea de cerere se face pulbere. Căci să presupunem că ceva oarecare este o ofertă: Este o ofertă atunci când cineva aduce mărfuri pe piaţă şi le oferă spre vânzare la un anumit preţ. Aceasta este o ofertă.

Aceasta o poate afirma oricine. Eu însă afirm: Nu, acesta este o cerere. Dacă cineva aduce mărfuri pe piaţă şi vrea să le vândă, atunci aceasta este pentru el o cerere de bani. Și anume, îndată ce nu ne mai ocupăm de contextul  economic, nu este nicio diferenţă dacă am ofertă de mărfuri şi cerere de bani, sau dacă vin cu cererea în sensul obișnuit. Dacă vreau să dezvolt cererea, atunci am nevoie de ofertă de bani.

Deci oferta de mărfuri este cerere de bani, şi oferta de bani este cerere de mărfuri. Acestea sunt realităţi economice. Căci procesul economic, în măsura în care este troc sau negoţ, nu se poate realiza altfel decât dacă, atât la cumpărător cât şi la vânzător, este prezentă cererea şi oferta; căci ceea ce cumpărătorul are ca ofertă a sa de bani, aceasta trebuie de asemenea să se dezvolte mai întâi în spatele său sau în spatele cererii în procesul economic, tot aşa cum trebuie să se dezvolte marfa care apare ca ofertă.

Deci nu avem noţiuni reale în faţa noastră, atunci când credem că preţul se dezvoltă din raportul reciproc dintre ceea ce numim în mod obişnuit ofertă şi cerere:

p=ƒ(o,c)

Anume, el nu se dezvoltă deloc în felul în care este definit atunci când lucrurile sunt prezentate astfel; căci şi asupra formării preţului are cu siguranță influenţă dacă solicitantul poate deveni un ofertant în bani, sau dacă de exemplu într-o anumită perioadă, în conformitate cu procesul economic, el nu poate deveni aceasta în privinţa unui produs. Adică, în procesul economic nu este vorba doar de faptul că acolo se află ca ofertă un anumit număr de bunuri, ci că acolo se află şi un număr de oameni care pot crea oferta de bani exact pentru aceste bunuri. Aceasta este ceva ce vă va arăta imediat că nu se poate vorbi deloc despre ofertă şi cerere ca fiind unilaterale.

Şi cu toate acestea, dacă acum nu ne uităm la noţiuni, care desigur pot fi incorect formate, ci dacă ne uităm la faptele concrete, la realitățile pieţii sau chiar la realitățile simplului schimb de bunuri şi de bani în afara pieții, atunci este indubitabil că între ofertă şi cerere – însă de ambele părţi – se formează preţul. Acesta este situația conform realității.

Acum, oferta şi cererea şi preţul sunt trei factori primari. Nu este astfel, că scriem preţ = funcţie de ofertă şi cerere, adică tratăm, dacă mă exprim matematic: o şi c ca mărimi variabile, iar p, preţul, ca fiind o mărime care rezultă din cele două variabile p=f(o,c); ci trebuie să le considerăm în acelaşi mod pe o şi pe c, oferta şi cererea, şi p, preţul, ca variabile independente una de alta, şi astfel să ajungem la o mărime x – vedeţi, ne apropiem de o formulă. Nu trebuie să credem că avem de a face cu variabile independente numai în cazul lui o şi c, şi că preţul este o funcţie de cele două, ci avem de a face cu trei valori independente una de alta, care intră în interacțiune şi care dau ceva nou. Preţul este acolo între ofertă şi cerere; însă este acolo într-un fel foarte specific.

x=ƒ(o,c,p)

Acum trebuie să începem întreaga abordare dintr-un alt unghi. Dacă vedem undeva pe piaţă că pentru acel domeniu oferta şi cererea se află în corelaţia în care le-a văzut de exemplu Adam Smith, atunci acesta este aproximativ așa – dar nu pe deplin – pentru circulaţia mărfurilor din punctul de vedere al comerciantului. Nu este însă abolut deloc așa din punctul de vedere al consumatorului și nici din punctul de vedere al producătorului. Din punctul de vedere al consumatorului este valabil cu totul altceva. Punctul de vedere al consumatorului este determinat de ceea ce are el. Iar între ceea ce are şi ceea ce dă se dezvoltă un raport similar cu cel ce se dezvoltă pentru comerciant între ofertă şi cerere: Consumatorul are o interacţiune între preţ şi cerere. El face o cerere mai mică, dacă preţul este prea mare pentru buzunarul său, şi cere mai mult dacă preţul este suficient de scăzut pentru buzunarul său. Ca consumator, el are în vedere în general doar preţul şi cererea.

Astfel că spunem: La consumator avem de observat mai mult interacţiunea dintre preţ şi cerere. La comerciant avem de observat mai mult interacţiunea dintre oferă şi cerere. Iar la producător este vorba de faptul că la el avem de observat interacţiunea dintre ofertă şi preţ. [ Nota 10 ] Și anume, el se organizează în primul rând în privinţa ofertei după preţurile care sunt posibile în întregul proces economic. Astfel că prima ecuaţie o putem numi ecuaţia comerciantului:

p = f(o,c)

Adam Smith a considerat-o ca fiind valabilă pentru întreaga economie; însă pentru întreaga economie ea este incorectă. Căci putem, de asemenea, forma ecuaţia: oferta, o, o putem considera o funcţie de preţ şi cerere; iar cererea o putem considera o funcţie de ofertă şi preţ. Atunci avem în această ecuaţie c = funcţie de ofertă şi preţ, ecuaţia producătorului.

c = ƒ(o,p)

Iar în a treia ecuaţie – oferta este o funcţie de preţ şi cerere – avem ecuaţia consumatorului.

o = ƒ(p,c)

Dar mai mult de atât, am făcut aceste ecuaţii diferite din punct de vedere calitativ prin faptul că aici o-ul la consumator este o ofertă în bani, la producător este o ofertă în mărfuri [ Nota 11 ], iar la comerciant avem de a face cu ceva ce se află propriu-zis între bani şi marfă.

p = ƒ(o,c) = ecuația comercianului (vezi și Nota 11)
x =
ƒ(o,c,p)
o =
ƒ(p,c) = ecuația consumatorului
c =
ƒ(o,p) = ecuația producătorului

tabla 7 Tabla 7

Însă în orice caz vedeţi că mecanismul economic trebuie examinat într-un mod cu mult mai complex decât se face de obicei. Din cauză că, aş spune, se dorește să se intercepteze noţiunile atât de repede, nu există astăzi practic nici o teorie economică ca lumea. Este însă vorba acum că noi, pentru a intra în realitatăți, trebuie să ne întrebăm: Ce trăieşte de fapt în această desfăşurare economică, ce trăieşte de fapt aici înăuntru tuturor acestora?

Putem spune: Ceea ce îmi procur pentru necesităţile mele, trece în acest domeniu al meu – vreau să vorbesc abia mai târziu despre posesie şi proprietate, acum vreau să mă exprim pe cât posibil nedeterminat,  întrucât chiar și așa acoperă chestiunea –, trece în domeniul meu în condiţiile în care trăim în prezent. – Eu dau bani, sau ceva ce am produs pentru bani – aşa se întâmplă lucrurile de regulă –, dar cu aceasta chiar am epuizat întreaga realitate a desfăşurării economice? Aş putea, cum să nu, să procur bani sau marfă şi altfel decât dând o marfă pentru bani sau dând bani pentru o marfă. Să presupunem că le fur. Fur: şi în acest caz aș procura ceva. Şi dacă aş putea să fur în stil mare, aşa cum au făcut câteodată decenii de-a rândul vechile căpetenii ale bandelor de tâlhari, atunci pentru aşa ceva ar trebui întemeiată o cu totul altă știință economică decât cea care trebuie întemeiată în general pentru morala noastră. Acum s-ar putea să vi se pară un exemplu foarte grotesc că spun: Da, eu fur. – Dar ce înseamnă de fapt furtul? Furtul înseamnă: A-i lua cuiva ceva fără ca el să se fie capabil să se apere împotriva acestui fapt, şi fără ca cel care fură să găsească folositor să ia acel lucru contra unei plăți, a unei compensaţii. – Acum comparaţi de exemplu această termen devenit nenobil al furatului, cu ceea ce în limba germană este desemnat printr-un cuvânt străin, prin cuvântul rechiziţionare. În anumite condiţii se rechiziţionează, li se ia oamenilor ceva şi nu li se dă nicio compensaţie pentru  aceasta. Şi se întâmplă de altfel și în procesul economic, ca oamenilor să le fie luat ceva fără ca ei să primească vreo compensaţie pentru aceasta. Acestea sunt lucruri care trebuie doar indicate, altfel oamenii ar crede că dorim să producem agitaţie. Eu însă nu vreau decât să fac ştiinţă aici, nu să agit. Acum să presupunem că aş institui undeva într-o regiune relativ mică o ordine socială în care desființez banii, prin aceea că organizez pur şi simplu înlăturarea cu forţa armelor, și oamenii care au ceva sunt doborâți şi li se ia ceea ce au. Ei bine, ce stă împotriva întâmplării acestui lucru? Împotrivă stă faptul că poate ceilalţi se vor apăra, și atunci ei trebuie să aibă mijloacele de a se apăra, sau dacă nu, trebuie ca eu să nu găsesc folositor să fac acest lucru. Dacă regiunea mea nu ar fi mare, nu l-aș găsi folositor.

Deci aici trebuie să intre în joc altceva în procesul economic. Nu pot așa pur şi simplu să îi iau altcuiva ceva. Dar de ce nu pot face aceasta? Pentru că trebuie să fie recunoscut într-un fel de către semenul meu că am voie să păstrez acel lucru. Şi nu se recunoaşte în niciun fel faptul că îmi este permis să păstrez ceea ce am obţinut ucigându-mi semenul din împrejurimi. Ce intră așadar în joc aici? Aici intră în joc dreptul. Şi nu puteţi examina deloc procesul economic fără să aveţi peste tot intervenind dreptul. Nu se poate gândi deloc din punct de vedere economic, şi nici realiza din punct de vedere economic, ceea ce trebuie să se facă, fără ca dreptul să intervină în economie. Iar dacă în loc de schimbul în natură, de troc, luaţi comerţul bazat pe bani, atunci vedeţi nemijlocit că dreptul intervine în economie. Căci altfel, ce modalitate mi-ar mai da posibilitatea ca eu pentru o pereche de pantofi, să nu dau un joben, ci, să zicem de exemplu douăzeci de mărci, cât fac ei – astfel încât eu am pantofii mei, el are însă douăzeci de mărci –, dacă aceste douăzeci de mărci, fie ele chiar din aur, nu ar fi recunoscute de nimeni ca o valoare în schimbul căreia poţi primi ceva? Dacă banii nu ar fi integrați în procesul economic, atunci oricât de mulți ai strânge nu ai primi niciodată ceva în schimbul lor. Aşadar, în momentul în care apar banii în tranzacțiile economice vedem foarte concret apariţia factorilor juridici. Este extraordinar de important să avem în vedere acest lucru; căci aici vedeţi realmente că întregul organism social poate fi examinat numai dacă mutăm treptat ceea ce se întâmplă doar din punct de vedere economic în ceea ce se petrece sub influenţa dreptului.

Acum însă să presupunem că am cumpărat aşadar de la pantofar o pereche de încălțări, plătindu-i douăzeci de mărci. Acest pantofar ar putea desigur chiar acum, imediat ce mi-a vândut mie încălțămintea, să-și aducă aminte că pantofarii au mai fost câteodată şi altceva în lume decât pantofari – Hans Sachs, Jakob Böhme; şi el ar putea acum, după ce a primit cele douăzeci de mărci, să se gândească să facă cu totul altceva cu banii decât să producă o nouă pereche de cizme. Cu aceștia ar putea să facă ceva în care să-și folosească ingeniozitatea, astfel încât aceste douăzeci de mărci ar avea pentru el dintr-o dată o cu totul altă valoare decât valoarea unei perechi de încălțări. În acel moment, în care va să zică am transformat marfa în bani, aşadar de fapt în drept, ori se păstrează dreptul – îmi cumpăr cu cele douăzeci de mărci ceva care are aceeaşi valoare ca perechea de pantofi –, ori cu ajutorul ingeniozităţii mele folosesc banii astfel încât produc ceva cu totul nou în procesul economic. Aici intervin capacitățile umane, aceste capacități umane care cresc, se dezvoltă în mod liber printre oameni, și care se integrează în exact acelaşi fel în dreptul pe care l-am achiziționat cu banii, precum banii se încorporează ca înfăptuirea dreptului – înfăptuire în acest sens –, acolo afară în marfă. Însă prin aceasta, în ceea ce am examinat până acum în procesul organic astfel încât am spus: natură, natură prelucrată, apoi muncă divizată prin intermediul spiritului –, prin aceasta am introdus în acest întreg proces dreptul şi capacitățile oamenilor.

Am găsit aşadar înăuntrul procesului economic însuşi o structurare, care este o divizare în trei, o tripartiţie. Acum se pune problema să și gândim într-un mod corect asupra acestei tripartiţii.

Dacă însă examinăm economia naţională vedem că, prin însuși faptul că ceea ce tocmai am caracterizat acum sunt realităţi, că exact prin aceasta, în cadrul economiei naţionale apar anumite imposibilităţi reale. Căci, la un drept se poate ajunge şi prin cucerire şi altele asemănătoare, prin faptul că respectivul are puterea să ia acel drept. La un drept cineva nu ajunge întotdeauna prin schimb pur şi simplu, ci şi prin faptul că are posibilitatea, puterea, de a-și însuși acel drept. Atunci însă avem în acel drept ceva care, în măsura în care este prezent, nu poate fi comparat deloc cu o marfă. Nu există niciun punct de contact cu marfa, între marfă şi drept. Dar în procesul nostru economic sunt schimbate necontenit mărfuri, sau valoarea în bani a mărfurilor, cu drepturi. Când, să zicem, plătim terenul, când doar contribuim cu chiria noastră la plata valorii terenului, atât cât are el valoarea astăzi, atunci plătim un drept printr-o marfă, respectiv prin banii pe care i-am primit în schimbul unei mărfi, aşadar în orice caz plătim valoarea unui drept cu valoarea unei mărfi. Iar când angajăm un profesor la școală căruia îi plătim un anumit salariu, atunci plătim capacitățile spirituale eventual cu valoarea unei mărfi, sau cu valoarea în bani corespunzătoare. Astfel că în procesul economic au loc necontenit schimburi între drepturi şi mărfuri, între capacități şi mărfuri şi, la rândul lor, între capacități şi drepturi.

În procesul economic se face schimb cu lucruri care nu sunt absolut deloc comparabile între ele. Gândiţi-vă la cazul în care cineva este plătit pentru o invenţie pe care a brevetat-o: în schimbul unei valori pur spirituale el este plătit iniţial cu o valoare în marfă. Nu este absolut nimic ce ar putea să figureze aici ca element de comparaţie. Însă aici atingem un element unde cu atât mai mult intră viaţă în procesul economic. Iar treaba devine deosebit de complicată atunci când introducem noţiunea de muncă.

Am vorbit deja despre faptul că în realitate salariatul nu primeşte ceea ce se înţelege în mod obişnuit prin noţiunea de salariu, ci că el de fapt vinde în totalitate rezultatul muncii sale patronului, și este plătit, și abia patronul prin activitatea economică conferă valoarea cuvenită, o valoare mai înaltă celor cumpărate de la muncitor. Profitul, privit din punct de vedere economic, nu este făcut în acest caz ca plusvaloare din muncă. Pe cale economică nu se poate ajunge la o astfel de judecată, la aceasta se poate ajunge cel mult printr-o judecată morală. Profitul este adus prin faptul că muncitorul se află într-o situaţie socială mai nefavorabilă, și ca urmare rezultatele muncii sale, pe care el le vinde, în locul unde le vinde el au o valoare mai mică decât atunci când patronul, care se află într-o altă poziţie, le vinde mai departe. Acesta cunoaşte pur şi simplu mai bine situația, poate să vândă mai bine. Este valabil acelaşi lucru pentru raportul dintre muncitor şi patron ca pentru acela care se duce la piaţă şi cumpără pentru un preţ o marfă. El trebuie să o cumpere de acolo. De ce? Din simplul motiv că situația sa nu îi permite, să zicem, să şi-o cumpere în altă parte. Un altul poate să cumpere această marfă mult mai ieftin în altă parte. Nu este nicio diferenţă; privit din punct de vedere economic, ceea ce există între patron şi salariat este un fel de piaţă.

Dar există realmente o anumită diferenţă dacă sunt pe deplin conştient că acesta este cazul, sau dacă cred că îi plătesc muncitorului munca. Aţi putea vedea aceasta poate ca pe o simplă diferenţă teoretică; însă dacă lăsați un astfel de punct de vedere sau două astfel de puncte de vedere – primul punct de vedere și al doilea – să devină reale, atunci veţi vedea cum se modifică raporturile economice reale sub primul și sub al doilea punct de vedere; căci ceea ce se petrece între oameni este exact rezultatul modurilor lor de a vedea lucrurile. Modurile de a gândi modifică ceea ce se petrece, după cum se modifică ele însele. În prezent întregul proletariat îşi construieşte agitaţia pe faptul că munca trebuie plătită corespunzător; însă nicăieri nu se plăteşte munca, ci mereu sunt plătite doar rezultatele muncii. Iar acest lucru, dacă ar fi înţeles în modul corect, şi-ar găsi expresia şi în realitatea preţurilor. Nu poți spune: Este indiferent dacă denumești ceva preţ al mărfii sau salariu. Căci în momentul când vorbeşti despre salariu crezi că în realitate plătești munca. Și atunci ajungi la toate celelalte noţiuni secundare, care aduc munca ca atare în corelație cu alte procese economice care sunt creatoare de valoare, şi iau naştere tulburările sociale într-un mod greșit. Tulburările sociale iau naştere în mod corect în măsura în care iau naştere din simţire, din sentimente. Sentimentele şi simţirea sunt întotdeauna îndreptățite într-un anumit sens; însă nu putem corecta ceea ce trebuie corectat, dacă nu avem noţiunile corecte. Și aceasta este în viaţa socială lucrul fatal, faptul că adesea iau naştere discrepanţe într-un mod cu totul corect, însă corecturile se realizează pe baza unor noţiuni false. Iar oamenii dezvoltă astfel de noţiuni false în toate detaliile, care apoi sunt și aduse în întreaga concepţie economică, producând un rezultat devastator.

Luaţi de pildă un exemplu foarte simplu: Un domn – aş vrea să povestesc acest exemplu din viaţă – mi-a spus odată: Da, îmi place foarte mult să scriu cărţi poştale prietenilor, cât mai multe cărţi poştale. Eu i-am răspuns: Mie nu-mi place deloc să scriu cărţi poştale, şi anume – era încă într-o perioadă când încă nu aveam atâtea de făcut ca în prezent – şi anume, i-am spus, din motive economice. – De ce? – a întrebat el. Am răspuns: La fiecare carte poştală pe care o scriu nu pot să nu mă gândesc involuntar că poate un poştaş fuge cu ea până sus la etajul patru. Pe scurt, cauzez o redistribuire a procesului economic. Nu este vorba de munca poştaşului, însă la poştaş este greu să faci diferența între îndeplinirea sarcinii și munca depusă pentru aceasta. Iar îndeplinirea sarcinii trebuie evaluată. Așa că sporesc în mod neeconomic volumul de muncă pe care poştaşii trebuie să-l aibă, dacă îmi place să scriu multe cărţi poştale prietenilor. – El a răspuns: Acest fapt nu este gândit din punct de vedere economic; căci dacă se stipulează: un poştaş trebuie să aibă numai atât sau atât de mult de îndeplinit, atunci desigur pentru multele cărţi poştale pe care le scriu oamenii, corespunzător sunt angajaţi mulţi poştaşi noi, și atât sau atât de mulți poştaşi îşi primesc leafa, remuneraţia. Eu sunt aşadar, a spus el, un binefăcător al oamenilor care sunt angajaţi. – Am putut să replic doar: Da, dar din toate acestea produceți şi ceea ce au nevoie să mănânce aceşti oameni, care sunt angajaţi? Dumneavoastră nu sporiţi obiectele de consum; dumneavoastră doar cauzaţi o redistribuire. Prin faptul că sunt angajaţi mai mulţi poştaşi nu se sporesc obiectele de consum.

Aceasta este ce generează adesea în cazuri particulare cele mai crase erori. Căci dacă o întrunire a unor astfel de domni este un consiliu orăşenesc de undeva – acest lucru se poate fireşte întâmpla, astfel de domni pot deveni chiar miniştri, atunci această adunare ar putea deveni un consiliu de miniştri – atunci s-ar putea spune pur şi simplu: Acolo este un cutare număr de şomeri, deci se execută clădiri noi, apoi oamenii au unde să locuiască. Da, pentru următorii cinci pași am scăpat de problemă, însă cu toate astea nu s-a produs nimic nou. Toţi muncitorii luaţi laolaltă nu au mai mult de mâncare acum decât aveau înainte. Dacă pe de o parte las talerul balanţei să se încline, atunci pe cealaltă parte se va ridica. Aşadar prin faptul că pricinuiesc ceva nu printr-un proces economic coerent, ci printr-o simplă reglementare punctuală, trebuie ca de cealaltă parte să intervină o calamitate economică. Şi s-ar putea calcula, dacă s-ar ştii cum să se observe: dacă vreau să fac reformă socială în felul acesta, că doar le dau un minim de subzistență celor care nu au, prin construirea de noi clădiri, atunci voi scumpi un articol sau altul pentru un alt număr de oameni. Se poate astfel vedea că în special în domeniul economic nu este permis să se gândească pe termen scurt, ci că toate trebuie gândite în corelaţie. Astfel, trebuie să-ţi spui: Important este ca lucrurile să fie gândite în corelaţie unele cu altele.

Nu este absolut deloc așa uşor să gândeşti lucrurile în corelaţie în procesul economic, pur şi simplu pentru că procesul economic este altceva decât un sistem ştiinţific. Sistemul ştiinţific poate fi gândit în totalitatea sa într-un singur om – poate doar în mod schematic, însă poate fi gândit într-un singur om –; procesul economic nu se poate desfășura însă niciodată în totalitatea sa într-un singur om, ci acesta se poate oglindi numai acolo unde conlucrează judecăţile oamenilor care se află în cele mai diferite domenii.

În privința acestor lucruri pe care vi le-am prezentat acum, nu există nicio altă posibilitate de a ajunge la o judecată reală, decât în mod asociativ – nu la o judecată teoretică, ci la o judecată reală. Cu alte cuvinte: Dacă aveţi aceste trei ecuaţii (vezi ecuatiile mai sus), atunci acela care cunoaşte numai şi numai uzanţele comerciantului va avea întotdeauna în cap prima ecuaţie, va acţiona sub influenţa acestei ecuaţii şi va putea aşadar să ştie ce se află sub influenţa acestei ecuaţii. Tot la fel şi consumatorul, care urmăreşte cu rațiunea sa consumul, va şti tot ce se află sub influenţa celei de a doua ecuaţii. Iar producătorul va şti tot ce se află sub influenţa celei de a treia ecuaţii. Însă dumneavoastră veţi spune: Oamenii nu sunt totuşi atât de înguști la minte încât să nu poată gândi și dincolo de orizontul lor; se poate totuşi ca cineva, care este doar consumator sau doar comerciant, să gândească dincolo de orizontul lui. – Acest lucru chiar trebuie făcut, în măsura în care este vorba de concepţia asupra lumii, filosofia de viață. Însă nu există nicio cale de a şti, să zicem, ceea ce se petrece în comerţ, de a şti ceva în mod competent, decât să fii în comerţ şi să faci comerţ. Nu există nicio altă cale. Despre aceasta nu există teorii. Teoriile pot fi interesante – însă nu este vorba ca dumneavoastră să ştiţi cum se face comerţ în general, ci ca dumneavoastră să ştiţi cum circulă produsele încoace şi încolo în Basel şi împrejurimi. Iar atunci când ştiţi aceasta, cu aceasta nu ştiţi încă cum circulă produsele în regiunea Lugano. Deci, nu este vorba de a şti ceva în general despre aceasta chestiune, ci de a şti ceva într-o regiune precisă. Și tot aşa, atunci când vă puteţi forma o judecată competentă despre preţul mai ridicat sau mai scăzut la care se pot fabrica coase sau alte maşini agricole, dumneavoastră nu știți nici pe departe despre preţurile la care se pot fabrica şuruburi sau altele asemănătoare.

Judecățile care trebuie formate în viaţa economică, trebuie să fie formate din concreteţea nemijlocită. Iar aceasta nu se poate întâmpla în niciun alt chip decât ca pentru anumite domenii, a căror mărime – aşa cum am văzut – rezultă din procesul economic, să se formeze asociațiile în care să se afle, în măsură egală din ramurile cele mai diferite, toate cele trei categorii de reprezentanți a ceea ce apare în viaţa economică: producţia, consumul şi distribuția.

Este de fapt, aş spune, extraordinar de trist faptul că în epoca noastră nu se găseşte înţelegere pentru ceva ce în definitiv este atât de simplu şi atât de adecvat. Căci în momentul în care se găseşte cu adevărat înţelegere, atunci chestiunea poate fi realizată nu abia până poimâine, ci chiar până mâine. Căci desigur, nu este vorba de a face transformări radicale, ci de a căuta în fiecare caz reunirea asociativă. Pentru aceasta este nevoie doar de aportul de voinţă şi de înţelegere. Aceasta este ceea ce realmente atinge atât de dureros, acolo unde gândirea economică coincide în fapt cu gândirea morală şi, aş spune, cu cea religioasă într-un anumit fel; căci mie, de exemplu, îmi este cu totul de neînţeles cum a putut trece o asemenea examinare economică pe lângă aceia care, să zicem, trebuie să se îngrijească oficial de nevoile religioase ale lumii. Căci este totuşi indubitabil faptul că în decursul timpurilor mai noi s-a dovedit că raporturile noastre economice au ieșit de sub control, că faptele au trecut dincolo de cele la care oamenii puteau face față, astfel că ne aflăm înainte de toate în faţa întrebării: Cum o scoatem la capăt? Cum poate fi stăpânită această situație? – Trebuie însă să fie stăpânită prin oameni şi să fie stăpânită prin oameni în asociații.

Nu aş dori să fac o glumă la încheierea unei examinări mai degrabă foarte serioasă, ci aş dori să spun: Ştiinţa noastră economică s-a dezvoltat astfel că ea nu a luat parte în concepţiile ei, la ceea ce s-a petrecut prin trecerea de la economia bazată pe troc, barter la economia bazată pe bani și la economia bazată pe capacități. Ea încă tândăleşte în noţiunile ei în economia bazată pe troc şi încă consideră banii ca şi cum aceştia ar fi doar un fel de înlocuitor pentru schimb. Oamenii nu recunosc aceasta; dar este vârâtă în teoriile reale. Şi aşa s-a întâmplat, că în sistemele economice mai vechi, chiar dacă acestea nu mai pot fi atractive pentru noi în prezent, se făcea troc, apoi au apărut banii, iar atunci – nu doresc, aşa cum am spus, să fac o glumă, spiritul limbii acţionează aici – atunci din schimb [Tauschen] s-a născut numai umlautul, totul a devenit neclar: ne înşelăm [täuschen] astăzi în toate procesele economice posibile. Schimbul [Tauschen] a devenit o înşelare [Täuschen]. Nu o înşelare intenţionată, ci o neclaritate, întregul proces a devenit nedeslușit. Şi trebuie mai întâi să descoperim din nou cum se desfăşoară în interior procesele economice.