Iubiții mei prieteni! Apocalipsa, pe lângă cele ce noi am discutat drept conținut al ei, este, așa cum ni se prezintă ea, și o carte inițiatică, și anume prin modalitatea în care descrie evoluția în timp, stadiile succesive, care vor putea fi viețuite de către cei care au urechi de auzit și ochi ca să vadă, în timp ce ele, desigur, vor trece pe lângă oamenii care nu au urechi și ochi pentru aceasta. Aceste stadii diferite, datorită ființei interioare a chestiunii, ne sunt astfel prezentate, încât putem considera fără să greșim Apocalipsa o carte inițiatică.
Nouă trebuie să ne fie clar, că atunci când pătrundem cu cunoașterea în lume – care va deveni tot mai mult viziune/ contemplare – dispare conținutul vieții sufletești, trăirile pe care le-am avut până atunci și tot ceea ce constituie în esență un fel de reflectare a naturii exterioare. Așadar, lumea fizic-senzorială dispare pe măsură ce avansăm în cunoaștere și, ca din fundal, apare treptat de cealaltă parte lumea spirituală. Despre acest mod de a te raporta la lumea spirituală autorul Apocalipsei are, după cum o arată el clar, o reprezentare corectă, foarte intensă, iar asta i-a permis să găsească atât de obiectiv lucrurile în viziunile sale imaginare. Căci, iubiții mei prieteni, este absolut corect că la o viziune asupra lumii se poate ajunge pe două căi. O cale este aceea în care te miști în fizic-senzorial, în care cunoști lumea multilateral printr-o anumită dăruire plină de iubire față de fizic-senzorial. Prin aceasta învățăm să o cunoaștem tot mai mult ca operă a zeilor. Ai atunci în față ceea ce, în sensul cel mai larg, se cheamă natură, în cazul că nu privim natura doar exterior-mecanic, ci și interior-spiritual. Însă poți să-ți reprezinți – și asta este o reprezentare absolut corectă –, că primești același conținut lumesc și într-un mod pur spiritual, dinspre interior, prin intermediul propriului suflet. Astfel se poate la fel de bine spune, că un om, înzestrat cu o forță interioară suficient de puternică, poate ajunge până acolo încât să vadă – chiar neavând nicio informație istorică –, că într-un anumit loc de pe scena lumii s-a întâmplat ceva, un fenomen natural. Se poate spune fără să greșim, că la acea cunoaștere poți ajunge din interior: Într-un an oarecare, când pentru omenire s-a petrecut ceva, au avut loc cutremure și așa mai departe. Acest sentiment – pe care îl au mulți oameni, mai mult sau mai puțin intens –, că omul poate cunoaște realmente lumea în detaliile ei concrete pornind dinspre interior, este un sentiment absolut corect. Se pune acum întrebarea, ce se întâmplă de fapt atunci când omul pătrunde pe această cale a imaginației în lumea spirituală?
Putem discuta foarte bine despre ce este vorba aici în legătură cu Apocalipsa, deoarece în Apocalipsă ne întâmpină una după alta diferite etape, în care autorul Apocalipsei vede ceva ce te introduce din ce în ce mai mult în lumea spirituală. Astfel, el începe prin a prezenta mai întâi scrisorile, apoi pecețile, trece apoi la ceva, ce în limbajul omenesc se poate exprima doar printr-un audibil, deci la trâmbițe, iar apoi trece la ceea ce eu v-am caracterizat alaltăieri drept iubire dumnezeiască, a cărei contraparte este mânia dumnezeiască. Dacă îl înțelegem corect pe autorul Apocalipsei, el vrea să ne spună: Când redă conținutul Apocalipsei prin scrisori, care lui i-au fost inspirate, respectivul conținut se referă la lumea fizică; în momentul când trece la peceți și desface pecețile, conținutul celor spuse atunci se referă la lumea astrală, lumea imaginativă, la ceea ce se poate numi lumea sufletelor; când trece la sunetele de trâmbiță intrăm în lumea spiritelor, iar atunci când viețuim iubirea dumnezeiască și mânia dumnezeiască intrăm, conform conținutului Apocalipsei, în interiorul propriu-zis al țării spiritelor. Trebuie doar să cugetăm, că în timp ce omul parcurge acest drum imaginativ, el se află în fond cu viețuirea sa în lume, astfel încât viețuirea sa este viețuire cosmică. El nu remarcă aceasta în stadiile incipiente, ci doar treptat, pe parcursul devenirii ca inițiat. El observă tot mai mult că ceea ce se întâmplă la el, prin el, cu el, în el, este în același timp fenomen cosmic. EI se simte tot mai mult și mai mult revărsat în afară, în conținutul obiectiv al lumii. Autorul Apocalipsei lasă să se întrevadă aceasta foarte clar. Astfel că noi putem spune deja: Conținutul scrisorilor se referă la lumea fizică.
Să luăm lumea fizică așa cum ne întâmpină ea la început. Această lume fizică este doar aparent ceea ce ne arată ea. Căci această lume fizică nu ne-ar înfățișa varietatea nesfârșită de culori, de nuanțe de căldură și alte lucruri ce afluează spre noi din toate părțile mediului înconjurător cosmic dacă, relativ la tot ceea ce ne prezintă lumea acum, în actuala epocă, ne-am gândi doar la conținutul ei fizic și am trece cu vederea, că ceea ce ne apare fizic este de fapt spiritual. Dacă ne transpunem în sufletul unei astfel de ființe omenești, precum cea a autorului Apocalipsei, trebuie să ne însușim, aș zice eu, limbajul sufletesc al unei astfel de ființe omenești, și acest limbaj să ne devină în așa măsură propriu pentru uzul nostru spiritual, încât, ca să folosesc o expresie comună, să devină în noi carne și sânge.
Aș dori astfel să vă ofer unele părți ale limbajului sufletesc interior al unui inițiat, pe care el nu îl utilizează întotdeauna exoteric, în exterior, dar care constituie propriu-zis mijlocul său de a da o formă interioară reprezentărilor sale, viețuirii sale simultane a lumii spirituale. Iată un exemplu: Estompează fulgerul și vei înțelege culoarea. – Acesta este un limbaj inițiatic. Ce înseamnă aceasta? Inițiatul vede fulgerul ca apariție fizică, el vede aprinderea fulgerului în spațiul cosmic, și îl privește drept licărirea spiritului în lăuntrul spațiului cosmic. Și el gândește acest fulger atenuat și tot mai atenuat, deci din ce în ce mai slab, și obține atenuarea, forma estompată a culorii; fulgerul se lățește oarecum și devine o suprafață colorată. Aceasta este reprezentarea unui inițiat. Sau inițiatul spune: Lasă tunetul să devină mai slab și tot mai slab și ascultă modulația sa, și va lua ființă muzicalul. – În felul acesta inițiatul vede ceva ce se întinde oarecum drept covorul simțurilor, drept revelația dinspre o latură. Și pentru el este o reprezentare absolut reală atunci când gândește: Ai în față conținutul lumii în multitudinea sa coloristică – ceea ce eu desenez aici (tabla 12, stânga), ar putea la fel de bine să fie sunet, ca și culoare –, și pe măsură ce conținutul lumii se apropie de simțurile noastre, acesta este precum vălul fizic-senzorial al lumii noastre perceptibile, care se așterne înaintea ochilor noștri, în care noi țesem inițial gândurile noastre abstracte, aparente. În spatele a tot ceea ce apare astfel, inițiatul vede – deci dacă dumneavoastră vă imaginați tabla (tabla 12, stânga) drept covorul care se întinde pretutindeni, acesta este sonoritatea, coloristică, caloricul care există în lume –, în spatele acestui covor inițiatul vede fulgerele care se dezlănțuie. Ele sunt în spate, iar ceea ce se vede din când în când ca fulger real, străpunge din spate, din lumea spirituală, acest covor al simțurilor. În fiecare apariție a fulgerului avem o iradiere a lumii spirituale. Și dacă ne uităm cum acest fulger este atenuat și diluat în coloritul uniform răspândit pe Pământ, avem atunci în față Pământul în varietatea sa de culori.
Dacă privim cerul și stelele, în stele avem niște puncte, care ne par de asemenea ca ieșind din lumea spirituală, numai că într-o revelare permanentă a străfulgerării. Însă în toate acestea inițiatul vede revelația exterioară a ceea ce se află în spate, și el își spune: Tu trebuie să vezi de fapt trandafirul roșu – și el îl și vede, dacă sufletul lui devine activ și tot mai activ. El începe să împroaște roșul său în sus și în jos ca în niște fulgere slabe, iar în timp ce prim-planul se estompează, roșul intervine în spate, în sfera Serafimilor, după cum sonorul intervine în sfera Heruvimilor, iar ceea ce palpăm intervine în sfera Tronurilor. Când noi privim natura din jur, tot ceea ce vedem în față în lumea fizică este de fapt o iluzie, căci în realitate toate sunt operele diluate, atenuate ale Serafimilor, Heruvimilor și Tronurilor. Dacă privim, iubiții mei prieteni, în lăuntrul lumii colorate, așa cum apare ea, ea nu este decât efectul de fulger nuanțat/atenuat uniform al Serafimilor. Este ceea ce în timpurile străvechi a fost numit caracterul de maya al lumii fizic-senzoriale, faptul că nu se știe că în realitate, peste tot, acolo sunt Serafimi, Heruvimi, Tronuri.
Mergem acum ceva mai departe în inițiere. Trecem acum la pasajul în care autorul Apocalipsei pune accentul pe desfacerea peceților. Și ce se întâmplă oare acolo? Acolo coloristicul lumii, caloricul se desprinde, se îndepărtează și apar din ce în ce mai mult efecte, care sunt spirituale și care devin deja asemănătoare adevăratelor forme de fulger pe care le știm. În loc să vedem irumperea bruscă în zig-zag a fulgerelor atunci când străpung covorul senzorial, vedem ceea ce se află în spate ca lume spirituală; vedem în spate fulgere într-o desfășurare blândă, domoală. Noi știm că în ele trăiesc mai întâi acele ființe ce sunt slujitorii Serafimilor, Heruvimilor și Tronurilor. Lucrul este valabil și pentru elementul sonor, la fel și pentru elementul caloric și pentru cel tangibil. Și pe măsură ce covorul senzorial pământesc care ne apare la început se stinge și în spate ne apare această lume de formațiuni de tipul fulgerelor, și din focul astral se formează astfel de figuri de sine stătătoare extinzându-se din ce în ce mai mult, în aceeași măsură stelele încep să radieze în jos; astfel că noi, precum niște fire de lumină, urmărim ceea ce sunt ele, iar în lucrurile care acționează elementar se amestecă fire stelare, radiații stelare, lumini. Terestrul se unește cu cerescul, și noi știm că intrăm în prima stare a celei de-a doua lumi, unde totul luminează încă în mod natural, unde noi doar bănuim că în spate sunt ființe. Noi observăm cel mult un ființial elementar, însă în aceste ființe elementare noi vedem oarecum organele prin care acționează niște ființe puternice, grandioase, sublime. Intrăm, am putea spune, în primul sector al Kyrioteteșilor, Dynamișilor, Exusiailor. Aceștia sunt încă în spate oarecum, însă ei intră în aceste ființe (elementare), iar pe măsură ce avansăm pe calea inițierii ajungem să percepem cum aceste ființe, Kyriotetes, Dynamis, Exusiai, își dezvăluie treptat din ce în ce mai mult propria lor ființă. Acest lucru este legat de faptul că înăuntru intră armonia cosmică a muzicii sferelor, însă sunetele individuale ale acestei armonii cosmice care răsună acum, care se compun și devin armonii și melodii doar în intervale mari de timp, care de asemenea se formează doar în timp drept armonii, când timpul devine o unitate [Nota 61], pe acestea autorul Apocalipsei le menționează drept sunete de trâmbiță, așa încât în sunetele trâmbițelor noi avem viața pură a celei de a doua ierarhii, în timp ce prima ierarhie stă într-o proporție colosal de mare la baza viețuirii senzoriale propriu-zise.
Și în continuare ajungem ca din această lume, în care, aș zice eu, toate acțiunile/efectele senzoriale au devenit torențiale și grandioase și maiestuoase și prin aceasta se întind nu numai asupra lucrurilor și proceselor din lumea fizică, ci sunt expresia propriu-zisă a ființialului care acționează în ierarhia a doua în ființele elementare –, ajungem tot mai mult ca din această lume să intrăm într-o a treia regiune, în care noi nu mai percepem nimic natural, de asemenea nici un natural dizolvat în elementar, ci în care tot ceea ce noi vrem să percepem trebuie să percepem spiritual. Intrăm într-un sector al lumii spirituale, despre care trebuie să vorbim în modul următor; noi trebuie să ne spunem: În timp ce noi am trecut prin experiențe asemănătoare percepțiilor senzoriale ale Pământului, care parcă se dizolvă, dar în același timp parcă se plăsmuiesc în forme, care sunt cuprinse de perceperea senzorială în extindere a stelelor, am ajuns să recunoaștem, ca pe niște ultime reziduuri ale percepției senzoriale, tot ceea ce acționează în Kyriotetes, Exusiai, Dynamis în univers, să recunoaștem că aceste ființe sunt legate parcă interior de adevărata substanțialitate a stelelor. Lumea stelară ni s-a preschimbat în ființele ierarhiilor. În loc să privim în aparența senzorială către stele, noi trăim în lumea ierarhiilor. Aici ierarhiile sunt încă impregnate cu ceea ce eu aș numi cunoaștere senzorială dezagregată și distrusă/dizolvată. Acum ajungem în al treilea sector, în care noi nu mai percepem senzorial tot ceea ce ține de pământesc, în care noi trebuie să percepem sufletesc-suprasensibilul, fără amprenta sau specificul senzorialului; ajungem în sectorul propriu-zis al lumii spirituale și luăm cunoștință de ea în primul rând prin Îngeri, Arhangheli, Arhai. Aceste ființe pot fi cunoscute în spiritualitatea lor și, dacă vrei ca pictor sau alții asemenea să le dai o formă, trebuie să știi că ele au această formă senzorială doar prin faptul că sunt întrețesute în elementele sufletesc-spirituale, în ființa ierarhiilor superioare. Noi trebuie să știm, dacă de exemplu le pictăm niște aripi, că aceste aripi sunt de la ființele ierarhiei a doua, care le împrumută substanțialitatea lor, dar capul ele îl primesc de la prima ierarhie, care le conferă această conformație și conținutul acesteia. Trebuie numai să fim perfect conștienți, că noi putem vedea ceea ce există în cadrul ierarhiei a treia – Îngeri, Arhangheli, Arhai –, doar în spirit.
Ceea ce vă spun acum, iubiții mei prieteni are o importanță istorică enorm de mare, deoarece dumneavoastră, dacă preluați scripturi din timpurile vechi, care, să zicem așa, vorbesc în mod intim despre aceste lumi spirituale, nu puteți deloc citi aceste scrieri dacă nu sunteți conștienți de faptul că prin viețuirea în interiorul lumii spirituale noi percepem prima dată în mod spiritual, oarecum, ierarhia cea mai de jos, în timp ce ierarhiile superioare le percepem încă împreună cu ingredientele lumii senzoriale. Și dumneavoastră trebuie să știți, că vechea înțelepciune inițiatică, care a descris absolut corect aceasta, așa cum o descriu eu acum, a căzut treptat, în perioadele de decadență ale spiritualului, în tot felul de interpretări eronate. Întâlnim astfel la inițiații, mai degrabă lumești, ai Evului Mediu, faptul că ei descriu întotdeauna că în apropierea Pământului se află, ca cele mai de jos ierarhii, Serafimii, Heruvimii și Tronurile, și că prin Dynamis, Kyriotetes și Exusiai se urcă la ierarhia Îngerilor, Arhanghelilor și Arhailor/Începătoriilor. Uitați-vă odată la cărțile din Evul Mediu care sunt ilustrate. Nu vă veți dumiri și veți întreba de ce Îngerii sunt așezați deasupra Serafimilor. Aceasta se întâmplă deoarece aceste procese nu se mai cunoșteau în mod intim foarte exact și nu se mai reprezentau în mod cu adevărat organic. Eroarea a luat naștere în special în perioada captivității babiloniene a evreilor, înainte de Christos, când învățătura, inițial foarte pură a evreilor, a fost impurificată prin venirea acestora în contact cu babilonienii, cu simbolurile babilonienilor. Prin Kabbala, prin mistica evreiască din Evul Mediu, această eroare privitoare la ordinea în rang a ierarhiilor spirituale s-a perpetuat. Dacă vrei să înțelegi evoluția în general a reprezentărilor despre spiritual în decursul civilizației omenești, trebuie să fii în temă cu astfel de chestiuni, iar aici, unde încercăm să explicăm Apocalipsa, este locul potrivit pentru a discuta aceste lucruri.
Ieșim deci afară în lumea spirituală. Primele ființe care ne întâmpină în spiritualul propriu-zis sunt ființele celei de-a treia ierarhii. Autorul Apocalipsei arată cât de intim este el familiarizat cu toate acestea, căci nevoia lui este din ce în ce mai mare, ca pentru tot ceea ce descrie acum să facă să apară Îngeri, care aduc viziunile. Ceea ce este absolut fenomenal, este că niște domenii pământești pot reflecta ceea ce ne aduc Îngerii ca mesaje de la ierarhiile superioare, și în special, prin această apariție a Îngerului, noi intrăm în domeniul în care observăm realmente, cum aici iubirea divină domnește pe deplin drept ingredientul propriu-zis al lumii, de care noi oamenii aparținem. Căci noi observăm mai întâi cum Îngerii, Arhanghelii, Arhaii relativ normali sunt ceva precum întruparea ierarhiilor mai înalte. După cum noi, atunci când privim mâini, brațe, tălpi, picioare și restul corpului omului avem sentimentul: Acesta este trupul sufletesc-spiritualului –, tot astfel, atunci când ne ridicăm în lumea ierarhiei a treia căpătăm impresia: Aceștia sunt Îngeri, însă ei sunt precum mădularele, mai bine zis precum corporalitatea spiritelor divine mai înalte; ei sunt corporalitate spiritual-sufletească. Astfel că atunci simțim, iubiții mei prieteni, că suntem în pură spiritualitate, însă cu această spiritualitate în corporalitatea lui Dumnezeu. La aceasta ne ridicăm.
Și să ne aplecăm acum asupra unei astfel de reprezentări. Aceasta este ceva ce trebuie să facă oricine vrea să facă cunoștință cu adevărat cu ocultismul, pe care se întemeiază viața spirituală. Uitați-vă la corporalitatea fizică a unui om de pe Pământ, iubiții mei prieteni. Vă va fi imposibil să vă imaginați organizarea sa fizică supusă doar unor procese constructive, care constau deci doar în încolțire și lăstărire. Ar trebui mai degrabă să vă imaginați că în organism au loc niște procese distructive, care conduc la eliminări. Această deconstrucție, care arată corporalitatea într-un continuu proces distructiv, este destinată însă – deoarece are loc în fizic – să favorizeze primirea spiritualului, astfel că spiritul trăiește apoi în procesele de deconstrucție fizică. Spiritualul nu trăiește în organismul omenesc în procese constructive [Nota 62]. Când omul crește, când procesele fizice sunt în ascensiune, spiritualul este reprimat, nu favorizat. Este o reprezentare stupidă a materialiștilor, care cred că omul, în creierul lui, n-ar face decât să limpezească viața de încolțire, de lăstărire, că continuarea proceselor vitale s-ar rafina, S-ar transforma acolo, iar asta ar însemna gândire. Creierul care nu ar face decât să continue procesele digestive, ar avea doar o viețuire interioară înăbușită, de plantă. Spiritualul intră în creier doar în cursul proceselor de descompunere, când în creier se produce o continuă dezintegrare, când creierul este, să zicem așa, ușurat/ciuruit de procesele fizice. Spiritualul găsește calea a interveni creator în fizic tocmai prin această dezintegrare. Iar procesele de dezintegrare sunt recepționate deci de fizic. Noi vedem că în procesul de creștere este implantată o oprire, o frânare a creșterii.
Este de observat în particular un fenomen foarte interesant, incredibil aș spune eu. Dacă, de exemplu, ne îndreptăm privirea spirituală spre un astfel de fenomen, precum cel care urmează, putem vedea cum într-un sat mizer coboară în corpul pământesc individualitatea lui Fichte [Nota 63], cum ea se încorporează în corpul fizic, cum băiatul crește și, pe măsură ce crește, în creșterea lui se pun una după alta tot felul de opreliști, ceva mai mult decât este normal; nu foarte multe, ci extrem de puține, totuși au fost. Băiatul Fichte crește, devine tot mai mare și mai mare, însă el ar fi putut crește mai repede, dacă în permanență ceva minor nu ar fi ținut pe loc această creștere. Prin această ținere pe loc a creșterii lui Fichte – el a rămas, într-adevăr, mic de statură în cursul vieții – s-a dezvoltat această nuanță particulară a darului său filosofic. Atunci spiritualul intră în acțiune în lăuntrul fizicului. Astfel, în deconstrucție nu trebuie să vedem doar ceva antipatic, ci și un aspect simpatic, consolator, ceva care poate fi privit pe deplin cu iubire, căci pe lângă creștere, lăstărire, viața trebuie să conțină și opreliști.
Dacă deci observăm că această lume a Îngerilor, Arhanghelilor și Arhailor este de fapt corporalitatea spiritului dumnezeiesc și dacă privim această țesere vie, această forfotă și muncă a Îngerilor, Arhanghelilor și Arhailor, felul cum se țese acolo lumea, cum omul individual este îngrijit în sufletescul său de Îngerul său, cum diferite grupuri de oameni sunt conduse de Arhangheli și curentele evenimentelor cosmice sunt împinse înainte de la epocă la epocă de Arhai, dacă luăm întreaga țesătură a acestui veșmânt minunat al lumii care se țese acolo – exprimat atât de frumos în legenda Proserpinei, legenda Persefonei a Greciei –, atunci în lume tălăzuiește, precum sângele roșu în corp, iubirea dumnezeiască. Însă ca un corolar necesar se formează curentul mâniei divine, care se alcătuiește întotdeauna din toate piedicile și obstacole existente în evoluția cosmică, produse de ființe animate de sentimente cu adevărat morale, care trebuie mai întâi să pună în concordanță moralitatea lor cu mersul cosmic. Și noi vedem oarecum în iubirea dumnezeiască corporalitatea dumnezeiască în încolțirea și lăstărirea ei, iar în legătura cu făpturile slabe, care caracterizează însă căile pe care Zeii vor să conducă lumea, în ceea ce pornește de la creaturile slabe noi vedem: Acest trup spiritual al spiritului dumnezeiesc este îmbibat de ceva asemănător cu produsele de secreție din corpul fizic omenesc; ceea ce se secretează în om prin glande, se secretează și acolo. Centrele de secreție apar precum cupele mâniei divine, care sunt întrețesute în mersul cosmic. Noi recunoaștem legătura dintre iubirea dumnezeiască și mânia dumnezeiască chiar în cadrul acestor trei lumi, și în interior primim reprezentarea poruncind venerație: Da, dar ce se întâmplă oare prin vărsarea cupelor mâniei? Prin acestea ființele divin-spirituale gândesc cum ar putea să ducă mai departe mersul progresiv al lumilor, în ciuda piedicilor și a faptelor rele comise de făpturile slabe, și cum ar putea transforma aceste impedimente în vehicule ale actului încărcat de spirit, progresist, pentru ca omul, prin ființa sa deconstructivă, să prindă posibilitatea de a pătrunde în corp nu doar vegetând fizic, ci spiritual-sufletește. Autorul Apocalipsei prezintă toate acestea în perfect acord cu Căile de inițiere. Prin Apocalipsă realizăm o adâncire grandioasă în lăuntrul mersului cosmic, mergând până la evenimente fizice concrete, după cum am văzut ieri și chiar mai înainte. Este în același timp o pătrundere grandioasă în viețuirea căilor de inițiere.
Dacă privim în acest fel Apocalipsa, ea devine atunci ceva care ne face mai întâi, într-o anumită măsură, văzători pentru mersul cosmic, astfel încât să privim în viitor lucrurile de care avem nevoie și să le putem primi în reprezentările noastre. Ea devine însă în continuare și o carte de meditație; ea poate fi folosită în chip minunat drept carte de meditație, în această privință ea este cu adevărat extraordinară. Dacă în Apocalipsă ajungeți la un paragraf, care la început vă oferă ceva paradoxal pentru capacitatea dumneavoastră de reprezentare și înțelegere, atunci încetați să gândiți și începeți să meditați, căci întotdeauna acesta este un loc unde dumneavoastră puteți deveni, printr-o preluare și prelucrare interioară a ceea ce nu mai puteți înțelege intelectual, mai spirituali. Dacă, de exemplu, apare o frază în care este vorba despre apariția unei glande rele [Nota 64] (Apoc. 16, 2), un intelectualist va spune, desigur: Glandele există doar la oameni și animale. Ce ar putea fi asta? Este o imagine poetică. – Se trece rapid peste. Însă nu este așa. Autorul Apocalipsei folosește cuvântul glandă, deoarece el știe că un lucru real din microcosmos este justificat a fi imaginat și în macrocosmos. Veți ajunge deja la concluzia: După cum funcția glandulară în corp are a face cu secrețiile, în macrocosmos conduce la mânia divină. Astfel, ceea ce în Apocalipsă este aparent paradoxal, tocmai aceasta conduce la dorința de a transcende desfășurarea pur intelectuală a vieții sale sufletești, cu care omul din ziua de azi este atât de obișnuit, într-o desfășurare spirituală.
Iar aici ajungem în punctul în care, legat tocmai de lucrarea preoțească, este necesar să privim lucrurile clar și în mod adecvat. Oamenii simt că epoca actuală intelectualizează în mod excesiv sufletul, motiv pentru care apar aceste reacții, dorința de a avea puțin suflet și simțire, după care tânjesc, și în celelalte domenii. Uitați-vă numai la modul în care confesiunile religioase se împotrivesc intelectualismului general de astăzi. Ele nu mai vor să aibă de-a face cu predici despre adevărurile mântuirii în forme intelectuale, ele vor ca acestea să fie plăsmuite din sentiment, din irațional. La baza acestui lucru stă fără îndoiala un dor justificat, însă dacă se merge doar pe aceste căi ajungem, prin dorința noastră unilaterală de simțire a conținutului religios, să pierdem cu totul chiar elementul religios.
Același lucru este valabil și în pedagogie, care a cunoscut un parcurs foarte curios, la care preoțimea ar face bine să ia aminte. Pedagogia a izvorât din viața instinctivă, cel mai bine ea a acționat acolo unde oamenii nu au gândit pedagogic, ci au făcut ceea ce le-a dictat instinctul. În timpurile vechi nu se practica pedagogia, ci se făcea ceea ce le dicta instinctul. S-a început să se vorbească mult despre pedagogie abia după ce s-a uitat educația făcută instinctiv, iar multa noastră vorbărie pe marginea acestui subiect este o dovadă că noi suntem cei mai proști pedagogi din întreaga evoluție. Oamenii încep să vorbească cel mai mult despre o chestiune, atunci când nu o mai posedă. Așa s-a început să se vorbească și despre transsubstanțiere, când ea, respectiv taina ei, nu a mai fost înțeleasă. Dacă vrem să ne axăm atenția pe conținuturile discuțiilor intelectuale ale unui curent actual, adesea de un nivel superior, trebuie, referitor la ceea ce se exprimă acolo, să ne întrebăm: Ce le lipsește de fapt acestor oameni, ce au uitat ei? În perioada în care se discuta deosebit de intens problema muncitorească, această discuție arăta că în realitate se înțelegea extrem de puțin din această
problemă. Acest lucru merge, desigur, cu mult în urmă în timp, în epoca în care în omenire a apărut scrierea, și pe parcurs ea s-a transformat din ce în ce mai mult în tipar. Era perioada în care oamenii înțelegeau tot mai puțin scrierea divină, care vorbește din stele, Soare și vânt.
Pe când participanții la vechea masă rotundă a lui Arthur mai puteau citi încă în marea învolburată, în tălăzuirea valurilor care se spărgeau de mal, în amestecul picăturilor de apă împroșcate de talazuri cu undele de aer saturate de lumină, în acea epocă în care toate acestea mai puteau fi încă citite precum o scriere clară, nu exista nici cea mai mică nevoie de a te sluji de o scriere care fixează (strict) ceva. În fond, ceea ce trebuie să facem este ca peste tot, din luciul vizibilului, să tragem concluzii asupra tăciunilor mocnind ai invizibilului, ai spiritualului, pentru ca apoi, cu timpul, când spiritualul iese în mod deosebit la suprafață, să percepem cum simbolistica exterioară, fizic-senzorială, se retrage.
Aceasta este ceva ce ne atrage atenția, că noi nu trebuie să reacționăm printr-o negare a intelectualismului, printr-o viață afectivă întunecată, nebuloasă, ci să înălțăm această viață afectivă făcând din ce în ce mai mult ca intelectualul să treacă prin metamorfoza spiritualului. Atunci vom afla că viața noastră afectivă poate fi realmente înnobilată prin conținutul spiritual al revelațiilor, care nu mai sunt subiective, ci obiective.
