Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

Christian Rosenkreutz și Misiunea sa


2. CUM SE DOBÂNDESC CUNOŞTINŢE DESPRE LUMILE SUPERIOARE ÎN SPIRITUL ROSICRUCIENILOR? [Nota 12]

Printre poeziile mai puţin cunoscute ale lui Goethe se numără şi poemul Tainele [Nota 13], care este de fapt doar un fragment. Goethe ne povesteşte despre un pelerin, fratele Marcu, care ne aminteşte prin drumeţiile sale de destinul lui Parsifal. După un drum lung, el ajunge la o casă singuratică, un fel de mănăstire. În această clădire găseşte o confrerie, un grup de douăsprezece personalităţi. El învaţă, până la urmă, să cunoască natura şi caracterul celor doisprezece, şi ale celui de-al treisprezecelea, care le este conducător. Fiecare dintre cei doisprezece are de făcut ceva extraordinar de important şi trebuie să dea un fel de descriere a vieţii celui de-al treisprezecelea. Acest al treisprezecelea a trecut prin tulburări şi piedici de tot felul. Despre el se spune:

De puterea ce înlănţuie toate fiinţele
Se eliberează doar omul care se învinge pe sine,

ceea ce înseamnă cel care l-a configurat în sine pe omul superior.

Acest al treisprezecelea, numit Humanus, s-a înălţat întru totul dincolo de sine. Măreţia şi influenţa acestui înţelept, pe care o simţim şi o intuim, este sporită şi mai mult de faptul că, după cum auzim de îndată, el este pe moarte, şi are de dat tot ceea ce are el cel mai frumos şi mai măreţ ca ultimul său dar pentru cei doisprezece, înainte de intrarea sa în lumile spirituale superioare. Şi acum trebuie să răzbată înăuntru „nebunul pur”. El trebuie să-l înlocuiască pe cel de-al treisprezecelea. Asupra acestui fragment pluteşte ceva din vraja Vinerii Mari. De fapt, toate acestea ar fi trebuit să fie expuse în atmosfera Vinerii Mari. Goethe însuşi îşi explică în oarecare măsură poezia spunând: În lume există multe confesiuni, dar trebuie să vedem în toate acelaşi sâmbure de adevăr. Prin aceste vorbe Goethe indică că el voia ca pornind de la cele douăsprezece religii mondiale să stabilească una care să reprezinte nucleul comun de adevăr al celor douăsprezece. Iar cel de-al treisprezecelea este însuşi reprezentantul acestui adevăr originar. Poemul conturează de fapt indirect concepţia teosofică despre lume. Goethe vrea să exprime într-o imagine poetică modul în care o sinteză a tuturor religiilor poate duce la pace. Atunci când fratele Marcu trece prin poarta mănăstirii, îl întâmpină strălucitoare o cruce cu trandafiri. Goethe cunoştea profunda semnificaţie a acestui simbol, fapt indicat şi de versurile sale:

El e pătruns de sensul cu totul nou Al imaginii ce-i stă în faţă:
E crucea strâns de trandafiri înconjurată.
Dar cine a îmbinat cu crucea trandafirii?

Acestea sunt într-adevăr cuvinte în spirit esoteric.

Astăzi urmează să ne preocupe aşadar problema: Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare, în spiritul rosicrucienilor? Vrem să discutăm câte ceva despre metoda rosicruciană. Ea este una dintre căile de cunoaştere care duc în lumile suprasensibile. Cuvântul rosicrucian poate suna straniu şi neobişnuit pentru unii. S-a vorbit despre rosicrucieni ca fiind membrii unei confrerii secrete, care a apărut în secolul al XIV-lea sub această denumire. Ceea ce apare în enciclopedii şi în literatura curentă despre rosicrucieni este neconcludent. Rosicrucienii au reprezentat o orientare spirituală foarte precisă, printr-un număr de personalităţi foarte influente. Cât de uşor ajunge cineva să facă cele mai grave erori atunci când crede că a găsit adevărurile supreme, o dovedesc multe dintre publicaţiile în care s-a vorbit despre rosicrucieni. Rosicrucienii alcătuiau una dintre cele mai închise confrerii secrete, şi trebuiau să treacă prin probe severe şi încercări grele. Cel care dorea să intre în Ordinul rosicrucian era supus la foarte multe încercări înainte de a fi primit. El trebuia să parcurgă o instruire ocultă foarte precisă, pentru a ajunge la cunoaşterea de sine. Dar ignoranţa îi poate face pe oameni să vadă doar o caricatură în ceea ce este sublim. Aşa a fost înţeles greşit şi rosicrucianismul, fiind deformat până la caricatural. Ceea ce s-a scris despre rosicrucieni este pur şi simplu şarlatanie. Cine poate evalua în mod corect rosicrucianismul, vede adevărata esenţă a acestuia. Dar cât de greu a fost dintotdeauna să cunoşti rosicrucianismul se poate deduce din faptul că Helmont, Leibniz şi alţii, nu au putut afla nimic despre rosicrucianism. Iniţierea rosicruciană este reconstituită istoric dintr-o carte de la începutul secolului al XVII-lea [Nota 14], în care se spune printre altele că rosicrucienii s-ar fi ocupat de chestiuni legate de alchimie şi de diverse alte probleme, de exemplu de educaţia superioară, şi altele asemenea. Astfel de lucruri pot fi citite în Fama Fraternitatis.

Dar nici acolo nu găsim nimic despre ceea ce este într-adevăr rosicrucianismul, deoarece tainele rosicrucienilor au fost transmise doar prin tradiţie orală. Ceea ce s-a atribuit din afară numelui de rosicrucian este prea puţin potrivit pentru a înţelege esenţa rosicrucianismului. Vrem să ne ocupăm astăzi de metodele adevăraţilor rosicrucieni, în măsura în care acest lucru este posibil în public. Mişcarea teosofică a provenit, la început, din calea orientală [Nota 15]. Adevărul poate fi găsit pretutindeni, dacă omul ştie să îl caute şi are maturitatea necesară. În omenire a existat cândva un alt mod de gândire, o altă simţire şi o altă voinţă, o altă vedere şi o altă percepţie, pe vremea când vechii hinduşi primeau învățăturile sfinţilor Rishi. Metodele care erau posibile atunci nu mai pot fi utilizate astăzi. Nimic nu are o valoare absolută în lume, omenirea se află într-o evoluţie continuă. Oamenii au acum o structură complet diferită, mai subtilă, a creierului, chiar şi o compoziţie complet diferită a sângelui, faţă de omul de atunci. De aceea, orice adevăr trebuie reformulat astăzi, şi metodele de iniţiere trebuie organizate în aşa fel, încât să fie potrivite pentru europeanul din ziua de astăzi. Acestea sunt motivele pentru care trebuia să existe rosicrucianismul, pentru care era nevoie de o altă formă de inițiere. Curentul rosicrucienilor este susţinut de mari Învăţători spirituali, care au rămas întotdeauna în umbră [Nota 16].

Rosicrucianismul cuprinde şapte trepte de inițiere. [Nota 17] Aceste şapte trepte formează o metodă unitară, prin care europeanul este în stare să treacă toate probele pe care trebuie să le parcurgă. Treptele nu trebuie neapărat parcurse în anumită ordine, ci Maestrul alege, în funcţie de individualitatea discipolului, succesiunea cea mai potrivită pentru el.

Cele şapte trepte sunt: studiul, Imaginația (conştienţa imaginativă), cunoaşterea inspirată sau citirea scrierii oculte, pregătirea pietrei filosofale, corespondenţa dintre microcosmos şi macrocosmos, trăirea în macrocosmos, precum şi cea de-a şaptea şi cea mai înaltă treaptă, fericirea divină.

Prin studiu se înțelege însuşirea acelor concepte şi idei care-l fac pe om apt să poată formula judecăţi sănătoase şi cuprinzătoare asupra corelaţiilor esenţiale. Studiul la rosicrucieni conţinea tot ceea ce avem noi astăzi în teosofie, după îndepărtarea veşmântului oriental [Nota 15]. Ceea ce aduce astăzi teosofia, este înțelepciune rosicruciană. Eu am vorbit şi în conferinţele publice despre învățătura de bază a rosicrucienilor. Esenţială este însuşirea unei sume de concepte despre lume care să constituie un tot armonios în sine, care să reprezinte un edificiu solid de gândire. Prin rosicrucianism se înființează un sistem de gândire raţional. Rosicrucianul trebuie să fie o persoană gânditoare, lucidă. Aceste învățături sunt adevăruri inteligibile atât pentru cele mai modeste inimi cât şi pentru firile cele mai spirituale. Care este deci scopul studiului? El ne face să putem privi în lumile suprasensibile, în lumea astrală, apoi în lumea spirituală sau devachanică, în acele lumi care ne înconjoară pe toţi în mod invizibil.

Omul are capacităţile necesare pentru a conştientiza toate aceste lumi care îl înconjoară. Desigur că pentru început aceste capacităţi sunt nedezvoltate. Pentru cel care s-a născut orb, faptul că începe să vadă înseamnă o nouă naştere. Tot aşa, ieşirea la lumină a fiecărei lumi noi constituie pentru om o nouă naştere. Lumea astrală, pe care o numim aşa din anumite motive, se află împrejurul nostru, la fel ca şi lumea spirituală sau devachanică. Este o mare cutezanţă din partea celui care nu ştie nimic despre lumile superioare, să afirme că acestea nu ar exista. Atât lumea astrală cât şi lumea devachanică se deosebesc foarte mult de ceea ce este vizibil în lumea fizică din jurul nostru. În lumea astrală şi în lumea devachanică trăim impresii complet noi. Dar chiar dacă percepţiile din aceste lumi sunt întru totul diferite de cele din lumea fizică, logica rămâne aceeaşi. Gândirea este aceeaşi în toate cele trei lumi; abia în lumi mai înalte se modifică şi ea. Dacă am învăţat să gândim într-una din aceste lumi, legile gândirii rămân aceleaşi şi în lumile superioare. Totuşi în lumea fizică o eroare se corectează, pentru om, prin experienţă. În celelalte lumi nu există această posibilitate comodă de corectare, şi de aceea omul trebuie să aibă acolo un etalon sigur al obiectivităţii. Dacă pătrunzi acolo fără această obiectivitate, eşti lipsit de sprijin! De aceea era necesar un guru în vechile iniţieri. Guru trebuia să pătrundă ca cea mai înaltă autoritate în sufletul aceluia care era iniţiat în vechea înţelepciune hindusă yoga. În instruirea rosicruciană, această relaţie dintre guru şi discipol este înlocuită de sprijinul unei gândiri educate. Discipolul trebuie să fie propriul său călăuzitor [Nota 18]. De aceea studiul este o parte componentă atât de importantă a formării. În lucrările Adevăr şi Ştiință şi Filosofia libertăţii [Nota 19] sunt expuse adevăruri fundamentale ale teosofiei, atât pentru inimile cele mai modeste, cât şi pentru oamenii care năzuiesc mai sus. Citirea acestor cărţi implică o participare lăuntrică deplină, fiecare gând trebuie elaborat din cel precedent.

A doua treaptă a căii rosicruciene este Imaginația [Nota 20] . Printr-o metodă cuprinzătoare, ea duce deja la primul pas în lumile superioare. Trăirea conştienţei imaginative este legată de sensul mai profund al cuvintelor lui Goethe: „Tot ceea ce este trecător, nu este decât un simbol” [Nota 21].

Dacă luăm în considerare o plantă, putem simţi din alcătuirea şi din fiinţa ei cât de adevărat este faptul că prin ea ni se dezvăluie într-un fel Spiritul Pământului, în întristarea sau în voioşia sa. Este un mare adevăr faptul că omul aparţine Pământului în aceeaşi măsură în care un deget aparţine trupului omenesc. Omul este doar un membru al întregului, dar el se complace în iluzia că trăieşte de sine stătător. Degetul este ferit de această iluzie, deoarece el nu se poate plimba, desprins din locul lui, pe trupul omului. Dacă simţim că suntem un element component al Pământului, atunci resimţim nu numai poezia cuvintelor lui Goethe despre Spiritul Pământului, ci şi adevărul lor. Şi dacă omul îşi îndreaptă atenţia înspre ceea ce produce Spiritul Pământului la suprafaţa sa, unele plante vor fi pentru el lacrimile, iar altele surâsul Spiritului Pământului.

Prin intermediul instruirii, discipolului i se mai aducea ceva în conştienţă. Lui i se spunea: Priveşte receptaculul plantei, cu organele sale de reproducere îndreptate în mod cast spre Soare. Raza solară sărută interiorul receptaculului. Planta îşi îndreaptă cu inocenţă organele de reproducere în afară, înspre lume. Imaginează-ți acest fenomen transpus pe o treaptă superioară. Priveşte mai întâi animalul şi omul, şi vezi cum omul ascunde ceea ce planta îndreaptă spre Soare. Şi apoi, spune-ţi: Omul trebuie să atingă cândva o treaptă pe care se va fi retras tot ceea ce este inferior în organele sale. Pe această treaptă superioară, el va îndrepta spre Soare ceea ce este astăzi receptaculul la plantă. Atunci, se va purifica de tot ceea ce este instinctual, individualitatea omenească învingând natura dorinţelor nestăpânite. Această transformare era denumită în înțelepciunea rosicruciană Graalul, Sfânta cupă.

Trăind un răstimp cu asemenea reprezentări, atingem maturitatea necesară pentru a ne înălţa la trăiri superioare. Ochiul fizic nu vede decât sămânţa plantei. Prin pregătire, sufletul ajunge atât de departe încât poate să pătrundă până la imaginea ce rezultă din sămânţă, şi îşi poate da seama ce anume face să crească planta. În faţa sufletului apare imaginea unei formaţiuni învăpăiate care se înalță din sămânţă. Învăţăm astfel să vedem spiritualul de dincolo de lucruri, învăţăm să recunoaştem cum tot ceea ce este fizic a luat naştere dintr-o lume a spiritualului.

A treia treaptă în instruirea rosicruciană este numită citirea scrierii oculte. Forţele cosmice care acţionează în lume se dezvăluie prin anumiţi curenţi şi prin combinaţii de culori şi sunete. Această scriere ocultă este înscrisă prin structura ei în Univers. Un exemplu în acest sens este spirala pe care o zărim în Cosmosul exterior în forma a două vârtejuri, înfăşurate unul în celălalt, în nebuloasa Orion. La nivel microcosmic, prima încorporare a embrionului uman are loc tot într-o formă de spirală. Imaginea a două vârtejuri înfăşurate unul în altul este semnul zodiacal al Racului. În scrierea ocultă, acest semn indică trecerea de la un stadiu evolutiv la următorul. De fapt, punctul vernal al Soarelui se afla în semnul Racului atunci când, după scufundarea Atlantidei, în vechea Indie a început o nouă epocă a omenirii.

Un alt semn al scrierii oculte este triunghiul, care este şi el înscris în macrocosmos. La nivel microcosmic, figura triunghiului echilateral cu centrul marcat este simbolul echilibrului obţinut între cele trei puteri sufleteşti. Din armonizarea gândirii, simţirii şi voinţei creşte puterea superioară a iubirii.

După această a treia treaptă, pe care este cucerită conştienţa Inspirației [Nota 20], urmează ritmarea vieţii şi a respiraţiei [Nota 22]. Ea este desemnată în limbajul rosicrucian şi drept prepararea pietrei filosofale. Prin aceasta, este din nou anticipată o treaptă evolutivă ulterioară generală de evoluţie a omenirii. Astăzi, omul are nevoie de oxigen când inspiră. El expiră dioxidul de carbon, ca substanţă nocivă. În cazul plantei este invers, ea utilizează tocmai dioxidul de carbon şi elimină oxigen. Într-un viitor îndepărtat, omul va folosi în mod conştient carbonul, pe care îl preia astăzi din hrană, pentru clădirea corporalităţii sale, şi nu-l va mai expira. Atunci corporalitatea omenească va fi alcătuită din cu totul altă substanţă decât este astăzi. Această substanţă va fi un carbon transparent, moale. În felul acesta, însuşi trupul omului devine piatra filosofală. Iar simbolul acesteia este diamantul de transparenţa cristalului, care este alcătuit din carbon.

Acest întreg proces este pregătit printr-o ritmare a respiraţiei, ca şi în general a tuturor proceselor vitale. La plante şi la animal, aceste procese sunt reglate din exterior. La omul actual nu mai are loc o reglare din exterior, el trebuie să-şi creeze singur ritmul care în natură domneşte fără contribuţia fiinţelor care trăiesc în ea. Respectarea riguroasă a unui astfel de ritm constituie o parte componentă importantă a instruirii rosicruciene.

Pe cea de-a cincea treaptă a instruirii rosicruciene este trăită corespondenţa dintre microcosmos şi macrocosmos. Paracelsus spune că tot ceea ce se află în spaţiu, în jurul nostru, este înrudit cu noi. – În lume se află literele separate, iar omul este cuvântul. Pe această treaptă este posibilă o adâncire înlăuntrul nostru. Omul posedă în mic, în esenţă, ceea ce există afară în lume. Să te cunoşti pe tine însuţi pentru a cunoaşte lumea este sarcina care se pune pe această treaptă.

Trăirea în afară, în macrocosmos, este ceea ce se cere pe următoarea treaptă, cea de a şasea. Aici omul trebuie să iasă din sine însuşi, şi să lase în urmă tot ce este al său. El învaţă acum să cunoască într-adevăr macrocosmosul.

Cea mai înaltă treaptă pe care o poate atinge rosicrucianul este fericirea divină. Pe această treaptă iniţiatul concreşte cu întregul Univers, el vieţuieşte culmea evoluţiei umane aşa cum este ea prevăzută pentru omenire într-un viitor îndepărtat. Discipolul rosicrucian îşi îndreaptă întreaga strădanie întru pregătirea acestei evoluţii.

În om trăieşte o natură inferioară, pasivă, şi un element activ. Dacă se dezvoltă în modul descris, el îşi învinge natura inferioară şi renaşte prin spirit. Acest sens al evoluţiei umane este conţinut în cuvintele lui Goethe [Nota 23]:

Şi cât timp nu îl ai pe acest
„să mori şi să devii!”
Eşti doar un trist oaspete
Pe întunecatul Pământ.

Simbolul pentru „să mori” este crucea. Simbolul pentru „să devii” sunt trandafirii. Trupul fizic al omului reprezintă crucea.Tot ceea ce este legat de forţele de creştere constituie elementul pasiv din om. Iar dintre acestea face parte în special laptele. Dimpotrivă, în sânge, omul care năzuieşte spre evoluţie dezvoltă un element activ. Aceasta este taina trandafirului alb şi a celui roşu. Natura umană superioară este cea care caută echilibrul între trandafirul alb şi trandafirul roşu. În poemul lui Goethe [Nota 24] Tainele, cel de-al treisprezecelea ne oferă imaginea omului care a atins această treaptă înaltă. De aceea, cuvintele spuse de acest al treisprezecelea pot fi considerate drept leitmotiv pentru întreaga strădanie rosicruciană:

Căci orice forţă tinde înainte, în depărtare,
Spre a trăi şi a acţiona şi aici şi acolo;
Şi, dimpotrivă, ne înghesuie şi ne frânează din orice parte
Curentul lumii luându-ne cu sine;
În această furtună lăuntrică şi în conflictul exterior
Spiritul percepe un cuvânt greu de înţeles:
De puterea ce înlănţuie toate fiinţele
Se eliberează doar omul ce se învinge pe sine.