Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

Despre lucrarea îngerilor şi a altor entități ierarhice


IV. RELAŢIA OMULUI CU ÎNGERUL SĂU ŞI CU IERARHIILE SUPERIOARE

Am văzut că, potrivit cu adevărurile antroposofice, trebuie să-l situăm pe om, conform cu entitatea sa, în Universul întreg şi am studiat mai întâi forma umană, alcătuirea omului. Şi a trebuit să ne întoarcem, cu această alcătuire a omului, la cerul stelelor fixe, respectiv la cercul zodiacal. Am văzut că anumite forţe vin de la acele complexe stelare care intră în relaţie cu forţele Soarelui şi că ceea ce este forma capului uman, cu organele ce ţin de el, este în legătură cu semnele zodiacale superioare, Berbec,Taur, Gemeni, Rac; că ceea ce constituie organizarea pieptului uman are legătură cu semnele zodiacale mijlocii, Leu, Fecioară, Balanţă, Scorpion, că în fine, ceea ce face să existe metabolismul uman şi membrele are legătură cu imaginile zodiacale inferioare, cu activitatea lor, când ele sunt umbrite, într-un anumit sens, de Pământ, cu zodiile Săgetător, Capricorn,Vărsător şi Peşti. Aşa că putem spune: cerul stelelor fixe – fiindcă zodiile sunt doar reprezentanţii efectelor exercitate de stelele fixe asupra omului – acţionează asupra formei umane.

Sfera planetelor acţionează asupra treptelor de viaţă umane. Şi nouă trebuie să ne fie clar că în om există diferite feluri de viaţă. Noi n-am putea gândi, capul nostru n-ar putea fi un organ al gândirii, dacă în capul nostru s-ar desfăşura o viaţă atât de intensă ca aceea pe care o avem, de exemplu, în organele metabolice. Când metabolismul din cap devine prea intens, conştienţa noastră, luciditatea noastră se stinge. De aici puteţi deduce, chiar pe cale exterioară, că pentru ca omul să aibă conştiență, să desfăşoare o activitate de reprezentare, e necesară o viaţă estompată, paralizată, o viaţă pe moarte, pe când o viaţă în plin avânt, viguroasă, intensă e necesară pentru ceea ce, în noi, acţionează mai mult din inconştient, adică voința.

Noi avem, deci, printre treptele noastre de viaţă, unele care sunt mai mult pe moarte, care se autodistrug, şi altele care sunt nişte trepte de viaţă adevărate, aşa cum la copil, să zicem, apare viaţa organică intensă, puternică, în perioada în care gândirea încă n-a apărut. Noi avem necontenit în fiinţa noastră această viaţă de copil, dar în viaţa de copil se strecoară viaţa ce moare treptat.

Aceste diferite trepte de viaţă sunt dependente de sfera planetelor. Dacă cerul stelelor fixe acţionează asupra omului prin forţele sale fizice, sfera planetelor acţionează prin forţele eterice existente în ea. Prin urmare, sfera planetelor acţionează asupra omului într-un mod mai subtil. Dar corpul fizic uman îşi are forma de la cerul stelelor fixe, nu de la ceva pământesc, iar treptele de viaţă le are de la sfera planetelor.

Am studiat astfel, la corpul fizic al omului, forma, iar la corpul eteric uman – treptele de viaţă. Am putea înainta acum spre viaţa sufletească şi spre cea spirituală a omului. Dar aici trebuie să recurgem la un alt mod de a privi lucrurile. Ce este oare tot ceea ce corpul nostru fizic şi corpul nostru eteric ne transmit în viaţa de veghe de peste zi, ce este aceasta? E ceea ce noi putem percepe cu simţurile şi prelucra cu gândirea. Noi suntem cu adevărat treji numai în ceea ce putem percepe cu simţurile şi prelucra cu gândirea.

Priviţi, în schimb, simţirea. Deja la o observare superficială vă veţi putea spune că simţirea nu înseamnă un grad de trezie la fel de mare ca gândirea şi ca activitatea de percepţie senzorială. Când ne trezim dimineaţa, şi când de noi se apropie culorile şi sunetele exterioare, când suntem transpuşi, fiind conştienţi, în raporturile calorice din jurul nostru, atunci apare starea noastră de veghe deplină şi apoi noi prelucrăm cu gândirea ceea ce simţurile ne furnizează. Dar când din suflet se ivesc sentimentele, nu putem spune că suntem la fel de conştienți. Sentimentele apar în legătură cu percepţiile senzoriale. O percepţie senzorială ne place, alta nu ne place. Sentimentele apar şi în legătură cu gândirea. Dar cine compară imaginile pe care le avem în vis cu ceea ce trăim în sentimente va remarca foarte bine înrudirea dintre vis şi simţire.

Visele trebuie să fie sesizate mai întâi de către viaţa trează a gândurilor, dacă e să le putem valorifica şi înţelege în mod just. Dar şi sentimentele trebuie să fie observate mai întâi, într-un anumit sens, de către viaţa noastră de gândire, dacă vrem să le unim cu noi în mod just. În simţire noi, de fapt, visăm. Când visăm, visăm în imagini. Când suntem treji, visăm în sentimentele noastre. Iar în voință, noi dormim cu totul, chiar şi atunci când suntem treji. Nu trebuie decât să reflectaţi la următorul aspect: când vă ridicaţi un braţ, când faceţi un anumit lucru, ştiţi prin percepţie vizuală ce mişcare face braţul sau mâna dumneavoastră; dar nu ştiţi cum lucrează, de fapt, forţa voinţei în organismul dumneavoastră. E ceva care vă este la fel de necunoscut ca şi stările dintre adormire şi trezire. Când voim, când acţionăm, noi dormim, pe când în rest suntem treji, în ceea ce priveşte percepţiile senzoriale şi gândurile noastre. Noi nu dormim, deci, doar de la adormire şi până la trezire, cu o parte a fiinţei noastre dormim şi când suntem treji. Dormim cu voinţa şi visăm cu simţirea.

Ceea ce vieţuim în timpul somnului se sustrage, de fapt, conştienţei. Dar şi ceea ce este fiinţa adevărată a simţirii şi voinţei se sustrage conştienţei noastre. Este important, totuşi, ca omul să devină conştient şi de ceea ce vieţuieşte în lumile sale inconştiente, în lumile de care nu e conştient în viaţa obişnuită.

Dumneavoastră ştiţi, desigur, din diferitele expuneri antroposofice, că în perioadele dintre adormire şi trezire noi ne aflăm, cu eul şi cu corpul astral, în afara corpurilor fizic şi eteric. Dar poate avea o importanţă deosebit de mare faptul că noi ajungem să cunoaştem tocmai trăirile pe care eul şi corpul astral le au de la adormire şi până la trezire. Când suntem treji, noi avem în faţă percepţiile senzoriale din natură; răzbatem, ca să zicem aşa, până la percepţiile senzoriale din natură. Dar cu percepţiile senzoriale şi cu gândirea trează noi nu ajungem decât până la suprafaţa lucrurilor.

Cineva poate obiecta, bineînţeles, spunând că el ajunge mai departe de suprafaţa lucrurilor. Fiindcă el poate să taie mărunt o bucată de lemn de care dă cu percepţia lui, şi atunci se află în interior. Dar nu este aşa, căci dacă tăiaţi mărunt o bucată de lemn aveţi tot numai o suprafaţă, iar dacă tăiaţi două bucăţi de lemn, aveţi iar numai nişte suprafeţe. Iar dacă mergeţi până la molecule şi atomi, aveţi mereu numai suprafeţe. Nu ajungeţi până la ceea ce poate fi numit interiorul adevărat al lucrurilor. Interiorul adevărat al lucrurilor se află dincolo de percepţiile senzoriale. Ne putem reprezenta percepţiile senzoriale ca pe un covor aşternut de jur împrejurul nostru. Ceea ce se află de această parte a covorului e perceput de noi prin simţuri; ceea ce se află dincolo de covor nu e perceput prin simţuri. Noi ne aflăm în această lume a simţurilor de la trezire până la adormire. Sufletul nostru e plin de impresiile pe care lumea senzorială le face asupra noastră. Când trecem în starea de somn, nu ne mai aflăm în această lume, de această parte a simţurilor, fiindcă atunci suntem cu adevărat în interiorul lucrurilor, suntem dincolo de covorul senzorial. Dar omul aflat în starea de conştienţă pământească nu ştie nimic despre acesta şi el îşi imaginează, ca în vis, tot felul de lucruri despre care crede că există dincolo de percepţiile simţurilor. Visează despre molecule, despre atomi; dar toate acestea sunt numai nişte vise, nişte vise ale conştienţei treze: oamenii născocesc molecule, atomi, despre care cred că sunt nişte realităţi. Dar, ia luaţi o descriere oarecare, chiar cea mai atentă descriere modernă a atomilor; ei nu sunt altceva decât nişte mici chestiuni descrise după modelul a ceea ce omul percepe, când se află în stare de veghe, la suprafaţa lucrurilor. E o născocire, luată din ceea ce conştienţa trează vieţuieşte de această parte a covorului senzorial când este în stare de veghe.

Dar, când adormim, noi ieşim afară din întreaga lume senzorială şi ajungem de cealaltă parte. Iar când vieţuim natura aici, cu simţurile noastre şi cu gândirea noastră trează, noi vieţuim de cealaltă parte, dincolo, de la adormire până la trezire, lumea spirituală, acea lume spirituală prin care trecem înainte de naştere, prin care trecem şi după moarte. Dar, în evoluţia pe care o parcurge pe Pământ, omul e organizat în aşa fel încât, când se află dincolo de lumea senzorială, conştienţa i se stinge. Conştienţa sa nu e destul de puternică pentru a pătrunde în lumea spirituală. Dar ceea ce ne iese în întâmpinare, în ştiinţa spiritului, drept imaginaţie, inspiraţie, intuiţie, ne furnizează cunoştinţe despre realităţile aflate dincolo de covorul senzorial. Şi primul lucru pe care-l descoperim e treapta cea mai de jos a lumii, pe care o numim lumea ierarhiilor.

Când ne trezim, noi suntem transpuşi în lumea în care există animale, plante, minerale, fiinţele celor trei regnuri ale naturii, care ţin de lumea senzorială. Când adormim, trecem dincolo de lumea senzorială, suntem transpuşi, la început, în regiunea în care se află prima treaptă ierarhică, cea a îngerilor. Şi, de la adormire până la trezire suntem în contact cu acea fiinţă care-i e dată fiecărui om, drept înger al său, la fel cum prin ochii noştri şi prin urechile noastre suntem în contact cu cele trei regnuri de aici, din lumea senzorială. Chiar dacă, în primă instanţă, nu suntem conştienţi deloc de această legătură cu lumea îngerilor, ea există. Şi ea îşi trimite influențele până în corpul nostru astral.

Când noi trăim, în timpul somnului, în corpul nostru astral, dacă ne-am trezi brusc, am ajunge în atingere cu lumea îngerilor,

mai întâi cu îngerul care este în legătură cu propria noastră viaţă, la fel cum aici, în lumea pământească, suntem în legătură cu animalele şi plantele şi mineralele.

Dar şi în lumea pământească, dacă este atent, dacă îşi educă gândurile într-o măsură mai mare, omul vede mai mult decât atunci când e neatent, distrat. Legătura sa cu cele trei regnuri ale naturii poate fi, deci, mai intimă sau mai superficială.

Aşa este şi cu lumea entităţilor spirituale. Unui om care, în stare de veghe, e cu totul absorbit, în gândurile sale, de lumea materială, unui om care nu vrea să se ridice niciodată deasupra lumii materiale, care nu vrea să audă de nişte idealuri morale, aflate dincolo de sfera pur utilitară, unui om care nu vrea să trăiască o iubire de oameni adevărată, care nu cunoaşte dăruirea plină de evlavie către lumea divin-spirituală, unui asemenea om nu-i rămân, la adormire, forţele necesare pentru a intra în atingere în mod just cu îngerul său. Îngerul aşteaptă de fiecare dată, am putea spune, momentul adormirii noastre, ca să vadă câte sentimente ideale, câte gânduri ideale aducem cu noi la adormire. Şi cu cât aducem mai multe asemenea sentimente şi gânduri, cu atât devine mai intimă legătura noastră cu îngerul, când suntem cufundaţi în somn. Şi astfel, de-a lungul întregii vieţi, adunăm în noi gânduri şi sentimente pe care ni le credem dincolo de interesele materiale; adunăm lucruri care fac ca legătura cu îngerul nostru să devină tot mai intimă. Iar când trecem, apoi, prin poarta morţii, toate simţurile dispar. Lumea exterioară nu mai poate să facă nicio impresie asupra noastră, fiindcă impresiile nu le poate face prin mijlocirea simţurilor. Dar ele dispar odată cu trupul. Şi la fel se stinge acea gândire care porneşte numai de la percepţia senzorială, fiindcă ea îşi are sediul în corpul nostru eteric. Dar corpul eteric ni se păstrează numai timp de câteva zile după moarte. Îl vedem, vedem că, la început, el e prezent, sub forma unei panorame, despre care am vorbit deja, dintr-un alt punct de vedere zilele trecute, în cadrul unei conferinţe pentru publicul larg [Nota 13], sub forma unei panorame pe care o putem cunoaşte, o putem vedea, prin clarvedere, dar pe care trebuie s-o vedem neapărat după moarte.

Dar mai vedem şi cum această ţesătură eterică a corpului se dizolvă în Univers, vedem cum gândurile obişnuite, pe care ni le-am format în contact cu lumea senzorială exterioară, pleacă de la noi. Ele nu rămân. Tot ceea ce a gândit un om în viaţă în legătură cu aspectele utilitare, cu raporturile lumii senzoriale, tot ceea ce omul a gândit în legătură cu realităţile materiale, dispare când el trece prin poarta morţii. Când păşim prin poarta morţii, luăm cu noi numai ceea ce am reuşit să avem, în stare de veghe, drept gânduri şi sentimente ideale, drept iubire de oameni pură, dar şi drept evlavie religioasă, în sensul adevărat, veritabil al cuvântului şi pe care le-am unit cu îngerul nostru.

Dar aceasta face să se întâmple un lucru foarte important, în perioada în care noi evoluăm, între moarte şi o nouă naştere. Şi în cursul vieţii pământeşti noi suntem în legătură cu ierarhiile mai înalte, şi e adevărat că, atunci când adormim şi trăirile ideale ajung până la îngerul nostru, îngerul este, la rândul lui, în legătură cu arhanghelul, cu arhaiul etc. Aşa că, într-un anumit sens, existenţa noastră e continuată într-o bogată lume spirituală. Dar această lume spirituală bogată nu are pentru noi nicio importanţă deosebită în perioada pe care o petrecem între naştere şi moarte. Lumea ierarhiilor superioare începe să aibă o importanţă foarte mare pentru noi de-abia atunci când ea devine ambianţa în care noi trăim între moarte şi o nouă naştere. Cu cât noi i-am furnizat mai mult îngerului nostru, cu atât mai mult poate şi îngerul, după moarte, când noi suntem o fiinţă spiritual-sufletească, să ne dea de la ierarhiile superioare, drept viaţă conştientă, drept conţinuturi sufleteşti conştiente. Aş spune: Ceea ce aici, în lumea fizică, sunt ochii noştri sau urechile noastre este, pentru conştienţa noastră dintre moarte şi o nouă naştere, în lumea spirituală, ceea ce îngerul, ceea ce, prin îngerul nostru creează celelalte fiinţe din sfera ierarhiei a treia, în colaborare cu ierarhiile şi mai înalte. Şi conştienţa noastră devine cu atât mai luminoasă, străluceşte cu atât mai cald, cu cât noi i-am trimis îngerului nostru mai multe gânduri şi sentimente ideale, mai multă iubire de oameni şi mai multă evlavie religiosă.

Dar între moarte şi o nouă naştere vine o anumită perioadă în care îngerul are de îndeplinit o sarcină anume. Îngerul trebuie să creeze o legătură şi mai intimă, şi mai importantă decât înainte, între noi şi sfera arhanghelilor. Eu am descris din cele mai diferite puncte de vedere perioada prin care omul trece între moarte şi o nouă naştere – aşa ceva este posibil –, ultima dată în ciclul prezentat de mine la Viena, în anul 1914, sub titlul Ființa interioară a omului şi viaţa dintre moarte şi o nouă naştere [Nota 14]. Azi vreau să prezint lucrurile din alte câteva puncte de vedere.

La un anumit timp – mai lung – după moarte, vine momentul important în care îngerul trebuie să-i predea arhanghelului cele primite de la noi, oamenii, prin trăirile ideale descrise. Omul e pus, am putea spune, în faţa lumii arhanghelilor, care pot prelua trăirile spiritual-sufleteşti avute de el deja între naştere şi moarte. Şi aceasta e marea deosebire dintre un om şi alt om, care se arată în perioada dintre moarte şi o nouă naştere: în epoca actuală a evoluţie omenirii există personalităţi care aduc cu ele prea puţin din sentimentele şi gândurile ideale, din iubirea de oameni, atunci când îngerul trebuie să-i predea arhanghelului, pentru evoluţia pe mai departe a lumii, ceea ce noi am dus prin poarta morţii.

Activitatea care se desfăşoară între îngeri şi arhangheli trebuie să aibă loc neapărat. Dar nu e totuna dacă, prin trăirile descrise, noi putem urmări mai conştient ceea ce se petrece cu noi, între îngeri şi arhangheli, sau dacă vieţuim acest lucru numai într-o stare crespusculară, prea puţin conştientă, aşa cum îl vieţuiesc oamenii care s-au pătruns numai de o conştienţă materialistă.

Nu este o expresie foarte potrivită aceea când eu spun: Oamenii au vieţuri crepusculare, prea puţin conştiente. Ca să caracterizez situaţia mai exact, poate că ar trebui să spun: Asemenea oameni vieţuiesc lucrurile în aşa fel încât se simt în permanenţă împinşi afară dintr-o lume de care ar trebui, de fapt, să fie primiţi, aşa că ei se simt în permanenţă cuprinşi de răceală, din direcţia unei lumi care, de fapt, ar trebui să-i primească în sânul ei cu căldură. Fiindcă, în importantul moment amintit, omul ar trebui să fie primit cu simpatie, cu căldură de lumea arhanghelilor. Şi în acest caz el e condus în mod greşit şi spre ceea ce, într-una din dramele misteriu [Nota 15], am numit „ceasul miezului de noapte” al existenţei.

Apoi omul e condus de către arhangheli în sfera arhailor. Şi, numai prin faptul că e integrat, ca să zicem aşa, în sfera arhailor omul e integrat în toate ierarhiile superioare, fiindcă prin arhai el intră în legătură cu toate ierarhiile superioare, şi primeşte din sfera ierarhiilor superioare imboldul de a coborî iar pe Pământ. Fiindcă primeşte în el forţa de a lucra din nou, în mod spiritual-sufletesc, la ceea ce mai târziu îi va fi predat sub formă materială prin curentul ereditar.

Iar ceasul miezului de noapte al existenţei este acel punct din viaţa omului, dintre moarte şi o nouă naştere, prin care el trece în aşa fel încât, mai întâi, se înstrăinează tot mai mult şi mai mult de existenţa pământească, transpunându-se tot mai mult şi mai mult în lumea spirituală. El e primit aici cu tot mai multă simpatie, în sensul caracterizat, de către lumea spirituală, e atras cu tot mai multă căldură de această lume spirituală sau e respins de ea, e cuprins de frig.

Dar pe urmă, când ceasul miezului de noapte al existenţei a sosit, în om se trezeşte iar, încetul cu încetul, dorul de a duce o nouă existenţă pe Pământ. Şi, în a doua parte a drumului, el întâlneşte din nou lumea arhanghelilor. Este cu adevărat aşa: între moarte şi o nouă naştere omul urcă mai întâi spre lumea îngerilor, a arhanghelilor, a arhailor, apoi el coboară iar, şi după lumea arhailor dă de aceea a arhanghelilor.

Şi acum vine iar un punct important în viaţa dintre moarte şi o nouă naştere. În omul care n-a dus prin moarte nimic din ceea ce sunt gândurile ideale, sentimentele ideale, iubirea de oameni şi o evlavie adevărată, autentică, a murit ceva din spiritual-sufletescul său, sub acţiunea antipatiilor lumii superioare, a răcelii care-i vine din partea lumii superioare. În spiritual-sufletescul unui om care se apropie într-un mod just, într-un mod spiritual-sufletesc, de sfera îngerilor, se sădeşte lăuntric forţa de a acţiona, iar mai târziu, în viaţă, pe Pământ, pătrunzând trupul, iar în omul care n-a adus cu sine asemenea cunoştinţe spiritual-sufleteşti, îngerii trebuie să sădească dorul după viaţa pământească într-un mod care acţionează mai mult inconştient. În acest act de sădire se decid extrem de multe lucruri. Acum se decide spre ce popor, spre ce limbă, spre ce aşa-numită limbă maternă coboară omul, pentru următoarea viaţă pământească. Şi se decide dacă acest imbold spre un anumit popor, spre o anumită limbă maternă este sădit într-un mod mai lăuntric sau într-unul mai exterior. Aşa că, la coborâre, omul e pătruns de o iubire lăuntrică pentru ceea ce va fi apoi limba sa maternă, sau el e transpus într-un mod mai mult automat în ceea ce el va trebui să exprime în viaţă, drept vorbire, prin organele sale de vorbire.

Şi nu e indiferent modul în care omul e determinat, pentru viaţa pământească următoare, să adopte o limbă sau alta. Un om care deja înainte de a păşi în viaţa pământească, la a doua trecere prin sfera îngerilor, poate fi pătruns într-un mod sufletesc-lăuntric, plin de iubire, de înclinaţia spre limba sa maternă, îşi va asimila această limbă în mod lăuntric. El o va asimila ca pe o parte a fiinţei sale. Va deveni una cu ea. Iubirea va fi ceva de la sine înţeles, va fi o iubire sufletească. Omul creşte transpunându-se firesc în limba şi în poporul în sânul cărora va trăi.

Dacă omul se transpune, însă, într-o limbă şi într-un popor, în alt fel – eu l-am numit automat – el va ajunge mai târziu pe Pământ, prin naştere, pentru următoarea viaţă pământească, în aşa fel încât va învăţa să-şi iubească limba într-un mod doar instinctiv, am putea spune! Ceea ce omul nu are înăuntrul lui drept iubire firească pentru limba sa, pentru poporul său, e impus de el, aş zice, afară din existenţa sa corporală. Şi în aceasta constă marea deosebire dintre cazul în care cineva creşte în sânul unui popor, al unei limbi cu acea iubire liniştită, castă, proprie unui om care concreşte lăuntric cu poporul său, cu limba sa, şi cazul în care cineva se transpune într-un mod mai mult automat în limba sa, în poporul său, în aşa fel încât el stoarce din instinct, din viaţa sa instinctuală, o iubire lăuntrică faţă de poporul respectiv, faţă de limba respectivă. În primul din aceste două cazuri nu se manifestă niciodată ceea ce lumea numeşte şovinism, adică tendinţa exterioară de a te făli cu poporul tău, iubirea cucerită cu adevărat din trăirile ideale, evlavioase avute într-o viaţă anterioară, iubirea spiritual-sufletească lăuntrică faţă de popor şi de limbă se manifestă într-un mod firesc şi e întru totul compatibilă cu iubirea de oameni universală autentică. Printr-o asemenea iubire faţă de propria limbă şi faţă de propriul popor, atitudinea cosmopolită, internaţională nu se va atrofia niciodată. Dar dacă omul se transpune în limba sa într-un mod mai mult automat, dacă el manifestă cu instinctele, cu pornirile sale, o iubire organică, animalică, hiperexcitată faţă de limbă şi poporul său, atunci ia naştere o mentalitate şovină, un naţionalism greşit înţeles, care se făleşte în mod exterior cu poporul său.

Mai ales în epoca actuală e necesar să privim din punctul de vedere al vieţii dintre moarte şi o nouă naştere ceea ce ne întâmpină în lumea exterioară, în perioada pe care o petrecem ca oameni, pe Pământ, între naştere şi moarte. Fiindcă de felul cum ne întâlnim a doua oară cu sfera arhanghelilor depinde felul în care ne vom cufunda în limbă şi în popor, prin unirea, la naştere, cu curentul ereditar.

De acela care vrea să înţeleagă din punct de vedere spiritual tocmai viaţa de azi se apropie, drept ceva foarte important, această trăire dintre moarte şi o nouă naştere, atunci când el ajunge pentru a doua oară în sfera arhanghelilor. Noi vedem azi cum pe toată suprafaţa Pământului popoarele îşi privesc într-un mod greşit naţionalitatea, specificul naţional, limba. Şi multe dintre lucrurile care au apărut în evoluţia omenirii occidentale în perioada catastrofală din cel de al doilea deceniu al secolul al XX-lea pot fi înţelese numai dacă le privim din asemenea puncte de vedere. Cine înţelege viaţa în mod lăuntric-antroposofic, spiritual-ştiinţific, acela vede azi la mulţi oameni că viaţa lor pământească anterioară a fost una în care oamenii s-au împotmolit treptat în materialism. Cunoaşteţi cu toţii faptul că, în mod normal, între moarte şi o nouă naştere trece un timp mai lung. Dar tocmai în ciclul actual de evoluţie a Pământului sunt mulţi oameni care au trăit doar un timp scurt între ultima lor moarte şi naşterea de acum, şi deja în viaţa lor pământească anterioară ei s-au pătruns într-o măsură foarte mică cu iubire de oameni, cu sentimente ideale. Deja în viaţa lor pământească anterioară ei s-au gândit doar la aspectele utilitare. Şi prin aceasta li s-a pregătit, la a doua atingere cu sfera îngerilor, între moarte şi o nouă naştere, tot ceea ce acum apare într-un mod atât de nefast în viaţa Occidentului.

Exact aşa cum îl putem înţelege pe om ca fiinţă situată în spaţiu numai dacă ştim că trebuie să-i urmărim forma până la cerul stelelor fixe, că trebuie să-i urmărim treptele vieţii până la sfera planetelor, că omul, ca fiinţă a spaţiului, nu-şi absoarbe forţele ce acţionează în ea numai de la Pământ, ci din întregul Cosmos, pe cât este de necesar, pentru cunoaşterea omului ca fiinţă a spaţiului, să se treacă dincolo de lumea pământească, tot pe atât de necesar este, pentru a înţelege viaţa socială, viaţa naţională de pe Pământ, să se depăşească limitele vieţii dintre naştere şi moarte.

Dacă studiem multe aspecte ale vieţii actuale, vom constata că, deşi strigă atât după libertate, oamenii sunt, de fapt, neliberi lăuntric; că, în trebuinţele care fac să apară asemenea forţe ale declinului, nu pulsează o viaţă liberă, ci pulsează instinctele şi pornirile, care fac ca viaţa socială să devină atât de nenorocită. Când vezi asemenea lucruri vrei să le şi înţelegi.

Ei bine, după cum are loc o a doua întâlnire cu sfera arhanghelilor, mai târziu, când omul se apropie iarăşi de o viaţă pământească, se formează o legătură mai strânsă cu îngerul său. Când se îndreaptă din nou spre o viaţă pământească, omul e răpit mai mult, e scos într-o măsură mai mare din sfera arhanghelilor. Cât timp omul se află în sfera arhanghelilor, îngerul său este şi el mai puternic legat de această sferă. Omul trăieşte, am putea spune, în sânul ierarhiilor superioare. Pe măsură ce se scurge timpul dintre moarte şi o nouă naştere, omul depinde tot mai mult de sfera îngerilor şi aceştia îl duc apoi, trecând prin elemente, prin foc, pământ, aer, apă, spre curentul ereditar. Îngerul său îl duce spre existenţa fizic-pământească. Şi îngerul poate să facă din el un om care este în măsură să acţioneze în mod liber, din adâncul cel mai adânc al fiinţei sale spiritual-sufleteşti, dacă în cursul unei vieţi anterioare au fost îndeplinite toate condiţiile, aşa cum am arătat deja.

Dar îngerul nu poate să-l conducă pe om spre o viaţă liberă, dacă a fost necesar ca el să fie legat în mod automat, aş zice, de limba sa, de naţionalitatea sa. Atunci şi viaţa individuală devine neliberă. Şi nelibertatea se exprimă în faptul că, ce-i drept, omul îşi formează, lăuntric, o conştienţă, dar nu concepe nişte noţiuni libere, ci doar gândeşte lăuntric nişte cuvinte; în acest caz omul devine superficial, neliber, prin faptul că întreaga sa gândire se reduce la cuvinte. Dar aceasta este o trăire fundamentală a oame¬nilor din epoca actuală, faptul că gândirea lor se reduce la cuvinte. Nu putem înţelege nici viaţa pământească, în evoluţia ei istorică, mai ales în starea ei actuală, dacă nu ne ridicăm până la viaţa dintre moarte şi o nouă naştere, până la lumea spiritual-sufletească.

Dacă vrem, deci, să înţelegem forma umană, trebuie să ne îndreptăm privirile spre cerul stelelor fixe. Dacă vrem să înţelegem treptele vieţii umane, trebuie să ne îndreptăm privirile spre sfera planetelor. Dacă vrem să înţelegem viaţa spiritual-sufletească a omului, nu ne putem opri la perioada dintre naştere şi moarte, fiindcă viaţa spiritual-sufletească îşi are rădăcinile, după cum am văzut, în lumea ierarhiilor superioare, la fel cum fiinţa fizică şi cea eterică ale omului ţin de lumile fizică şi eterică exterioare.

Dacă vrem să înţelegem în mod just gândirea, simţirea şi voinţa umane nu trebuie să-l studiem doar pe om în raporturile sale cu lumea senzorială exterioară, ci trebuie să studiem viaţa sa dintre moarte şi o nouă naştere. Gândirea, simţirea şi voinţa sunt forţele prin care se dezvoltă, în primă instanţă, fiinţa noastră sufletească. Gândurile noastre ideale, ceea ce s-a sădit în aceste gânduri, în fiinţa sufletului, drept iubire ideală, drept evlavie, ne duc, aş zice, prin poarta morţii. Felul în care ne-am influenţat gândirea, cum ne-am păstruns-o de o atitudine ideală, ne conduce în mod just spre prima întâlnire cu arhanghelul. Dar apoi, când trecem prin ceasul miezului de noapte al existenţei, gândirea noastră începe să se stingă. Fiindcă tocmai gândirea este aceea care e prelucrată acum, după ceasul miezului de noapte al existenţei, în vederea următoarei vieţi pământeşti. Şi din ceea ce a fost gândirea noastră sunt plăsmuite acum forţele care în viaţa pământească următoare vor străbate organele de gândire fizice.

Dacă priviţi capul uman şi vedeţi cum lucrează forţele din el, să ştiţi că acestea nu sunt doar forţele care acţionează în viaţa actuală. Sunt forţele care provin de la gândirea vieţii anterioare şi care plăsmuiesc forma creierului nostru. Iar la cea de a doua întâlnire cu arhanghelul voinţa este aceea care îşi joacă rolul său deosebit în viaţa sufletesc-spirituală a omului. Şi voinţa este aceea care apoi, în viaţa pământească următoare, va lua în stăpânire mai ales organismul metabolismului şi al membrelor. Când intrăm, prin naştere, în existenţa pământească, voinţa este aceea care, din direcţia omului metabolismului şi al membrelor, ne face să fim mai îndemânatici, mai pricepuţi într-o privinţă sau alta. Aş zice că în interiorul capului vedem mai ales copia fizică a gândurilor pe care ni le-am format în viaţa precedentă. În facultăţile omului metabolismului şi al membrelor noi vedem activitatea forţelor de voinţă nou dobândite, care sunt integrate acum fiinţei noastre, la cea de a doua întâlnire cu arhanghelul, fie într-un mod lăuntric¬sufletesc, aşa cum am arătat, fie într-unul mai mult automat.

Cine vede cum s-a plăsmuit actuala viaţă, care tocmai la omenirea occidentală duce la asemenea fenomene ale declinului, acela va privi cu cel mai mare interes, cu cel mai ideal interes spre ceea ce a fost activ în om în perioada dintre moarte şi o nouă naştere, spre viaţa care a precedat viaţa pământească de acum. Şi tocmai din ceea ce reuşeşte să cunoască în această privinţă, el va primi impulsul puternic de a-i aduce omenirii, care deja în încercarea ei anterioară a fost prea materialistă, acum, când consecinţele acestui materialism au apărut în viaţa popoarelor, drept stimulent, ceea ce poate să ducă din nou la interiorizare, la libertate, la o viaţă cu adevărat lăuntrică, adică firească, în limbă şi popor, care să nu fie în dezacord cu internaţionalismul, cu cosmopolitismul.

Dar acest lucru poate fi cucerit numai dacă gândirea noastră va fi pătrunsă de jarul unei spiritualităţi reale. Ce conţine, propriu-zis, spiritul actual al omului? Gânduri – gânduri despre ceva. Când omul vorbeşte azi despre spiritul său, el vorbeşte, de fapt, numai despre gândurile sale, despre gândirea mai mult sau mai puţin abstractă. Dar ceea ce ne trebuie este nu spirit real, care să pătrundă lăuntric în noi, un spirit viu. Dar despre un asemenea spirit viu vorbeşte cu adevărat antroposofia, când priveşte lumea aflată între moarte şi o nouă naştere. Omul are nevoie astăzi, aşadar, să se privească pe sine însuşi din direcţia formei sale, a înfăţişării sale, a treptelor sale de viaţă, a spiritual-sufletescului său, ca parte a unei lumi situate în afara celei pământeşti. Atunci el va putea să introducă în lumea pământească ceea ce e bine să fie introdus în ea.

Noi am văzut cum spiritualul din om a fost înghițit cu încetul de celelalte elemente ale existenţei de pe Pământ, de viaţa politică, de viaţa economică. E necesar acum ca omenirea să se întoarcă spre o viaţă spirituală independentă. Numai ea poate da temelia necesară pentru pătrunderea omului cu spiritualitate reală, cu substanţă spirituală, nu numai cu gândurile referitoare la un lucru sau altul. De aceea, antroposofia se simte îndemnată să lucreze la eliberarea vieţii spirituale. Dacă această viaţă spirituală nu se va situa pe propriile ei picioare, omul va înclina tot mai mult şi mai mult spre abstractivism. El nu se va putea pătrunde cu un spirit viu, ci doar cu un spirit abstract.

Când, aici, în viaţa fizică, omul trece prin poarta morţii, cadavrul său fizic e îngropat în pământ sau e predat elementelor. În cadavrul fizic nu se mai află omul în entitatea sa adevărată. Când omul trece prin naşterea fizică în aşa fel încât el devine, prin procedeele descrise, un automat în ceea ce priveşte naţionalitatea sa, limba sa, modul său de a acţiona, atunci gândirea vie, voinţa vie, spiritual-sufletescul viu, toate mor, când omul se naşte, intrând în lumea fizică. Şi atunci se formează cadavrul omului divin-spiritual-sufletesc în cadrul existenţei pământeşti fizice.

În gândirea noastră abstractă, raţionalistă noi avem cadavrul spiritual-sufletescului. La fel cum în cadavrul fizic lăsat în urmă nu mai avem entitatea adevărată a omului, într-o gândire abstractă, într-o fiinţă sufletească nespiritualizată nu mai avem decât cadavrul lumii divin-spirituale. Şi omenirea se află azi într-un mare moment de răscruce, când ea trebuie să se decidă să primească din nou în sine lumea spirituală, pentru ca ceea ce s-a înrădăcinat, într-o măsură mai mare sau mai mică, în gândirea abstractă a omenirii, drept cadavru divin-spiritual, pentru ca ceea ce a făcut iar loc instinctelor şi pornirilor, automatismului, să poată fi din nou pătruns de către om.

Vedeţi, desigur, e profund adevărat ceea ce am spus ieri, la sfârşitul conferinţei mele, ţinute în faţa studenţilor de aici, e profund, profund adevărat lăuntric acest lucru: dacă vrea să ajungă din nou de la declin la o ascensiune reală, omul trebuie să învingă, în prezent, abstractivismul, ceea ce este cadavru sufletesc, care există în intelectualismul şi raţionalismul de azi. Omul trebuie să treacă printr-un fel de trezire a sufletesc-spiritualului. Această trezire a sufletesc-spiritualului o recunoaştem, în necesitatea ei, din fenomenele vieţii sociale şi istorice a prezentului. Dacă o recunoaştem într-un mod just şi lipsit de prejudecăţi, ne vom spune: Antroposofia are în mod sigur o misiune eternă, o misiune faţă de acel ceva din om care trebuie să trăiască în el de-a lungul tuturor epocilor. Dar în epoca actuală ea are şi o misiune temporală. Ea trebuie să-l întoarcă pe om de la superficialitatea, de la paralizarea, de la uciderea vieţii divin-spirituale din el. Ea trebuie să aducă înapoi această viaţă divin-spirituală, prin faptul că omul va învăţa să nu se mai considere doar o fiinţă pământească, ci şi una cerească, prin faptul că omul va învăţa că îşi poate duce existenţa pământească în mod just numai dacă va pătrunde această viaţă pământească de forţele existenţei cereşti, de forţele existenţei dintre moarate şi o nouă naştere.

De la aceste lucruri ne vom începe consideraţiile data viitoare, spre a le da apoi un fel de încheiere, în timpul pe care-l voi mai putea petrece în mod satisfăcător printre dumneavoastră.