De-a lungul anilor, din întregul spirit al muncii noastre antroposofice, dumneavoastră veți fi dedus că această muncă se caracterizează prin aceea de a nu reacționa imediat la un fapt senzațional, ci de a urmări în liniște tocmai acele fapte ale evenimentelor spirituale a căror cunoaștere poate fi importantă și pentru viața noastră. Nu prin faptul că vorbim mereu despre ceea ce este, ca să zicem așa, „la zi” servim spiritual ziua, ci prin aceea că ne însușim o cunoaștere despre marile conexiuni ale vieții. Propria noastră viață individuală depinde în fond de marile evenimente ale existenței, și noi putem de asemenea judeca corect propria noastră viață doar dacă o putem pune în balanță cu cele mai mari fenomene ale vieții. Așa se face că după ce am petrecut patru ani în timpul ciclului nostru de șapte ani de existență a Secțiunii germane, punând bazele concepțiilor și cunoștințelor noastre, în ultimii trei ani ne-am străduit să aprofundăm aceste concepții fundamentale în legătură cu marile probleme universale. Și veți fi observat, din ceea ce v-a parvenit din expunerile date în diferite cicluri, că aceste ultime analize au inclus considerații referitoare la Evanghelii. Aceasta nu numai pentru că conținutul Evangheliilor trebuie să fie adus mai aproape de noi, ci și pentru că studiindu-le, putem învăța lucruri relevante despre natura umană. De aceea să ne fie permis să spunem și astăzi câte ceva despre Evanghelii, cu tot felul de aplicații la viața umană personală.
Evangheliile sunt din ce în ce mai puțin menționate de știința exterioară ca un document istoric pentru cunoașterea celei mai mari individualități care a intervenit în evoluția omenirii, Christos Iisus. Atitudinea față de Evanghelii în primele secole creștine și o lungă perioadă de timp de-a lungul Evului Mediu a fost cu totul diferită de ceea ce a devenit în epoca moderna. Astăzi Evangheliile sunt percepute ca patru documente care se contrazic între ele, și nimic nu pare mai firesc astăzi decât să spunem: Cum pot patru documente să fie înscrisuri istorice, dacă ele se contrazic între ele, așa cum o fac cele patru Evanghelii, care vor să ne informeze despre ceea ce s-a întâmplat în Palestina la începutul erei noastre?
Gândirea omenească, dacă astăzi ea nu ar trece așa ușor cu vederea cele mai importante lucruri, ar putea totuși să fie frapată de un lucru. De exemplu, s-ar putea spune: De fapt, nu trebuie prea mult pentru a recunoaște că cele patru Evanghelii se contrazic între ele, în modul în care se înțelege aceasta astăzi. Orice copil poate vedea aceasta, s-ar putea crede. Dar s-ar mai putea spune în plus: Acum Evangheliile sunt oarecum în mâinile tuturor, acum toata lumea se ocupă cu ele. A existat o vreme, înainte de inventarea tiparului, când aceste Evanghelii nu erau nicidecum în mâinile tuturor, când erau citite doar de câțiva puțini, iar acești câțiva puțini erau tocmai cei care se aflau la vârful vieții spirituale. Conținutul lor era comunicat celorlalți, după măsura înțelegerii lor. Ne-am putea întreba: Oare acești câțiva, care se aflau la vârful vieții spirituale, erau atât de proști încât să nu realizeze ceea ce orice copil poate realiza astăzi: că Evangheliile se contrazic între ele în sensul modern?
Dacă ar fi să urmărim această întrebare, ne-am da seama curând de altceva, și anume că întreaga lume a simțirii omului se raporta la Evanghelii altfel decât astăzi. Astăzi există gândirea critică, care și-a luat întregul mod de a gândi din realitatea senzorială exterioară. Această gândire critică s-a apucat să disece și Evangheliile și, cu siguranță, acesteia nu i-a fost greu să găsească contradicțiile intelectuale, deoarece este o joacă de copii să le găsești.
Cum au reușit cei care se aflau la vârful vieții spirituale și țineau în mâinile lor Evangheliile cu secole în urma să se împace cu ceea ce noi numim astăzi contradicții? Acești oameni din vechime au căpătat o venerație enormă, greu de imaginat astăzi, pentru marele eveniment christic prin cele patru Evanghelii, și în mod paradoxal ei au simțit că tocmai pentru că aveau patru Evanghelii ar trebui cu atât mai mult să cinstească și să prețuiască acest eveniment. Cum este posibil acest lucru? Din cauza că acești vechi judecători ai Evangheliilor au surprins ceva cu totul diferit decât cei de astăzi. Judecătorii de astăzi nu procedează mai inteligent decât cineva care fotografiază, să zicem, un buchet de flori dintr-o parte – el obține atunci o anumită fotografie a buchetului de flori. Acum el merge cu fotografia prin lume. Oamenii observă cum arată fotografia și își spun: Acum eu am o reprezentare exactă despre buchetul de flori. Apoi vine cineva și fotografiază buchetul de flori din cealaltă parte. Imaginea este complet diferită. El arată din nou oamenilor poza aceluiași buchet de flori. Aceștia spun: Aceasta nu poate fi imaginea buchetului; imaginile se contrazic. – Și dacă buchetul este fotografiat din patru părți, cele patru poze nu seamănă deloc între ele; și cu toate acestea, sunt patru imagini ale aceluiași lucru. Așa percepeau vechii judecători cele patru Evanghelii. Ei își spuneau: Cele patru Evanghelii sunt reprezentări ale unui singur eveniment, căpătate din patru puncte de vedere diferite, și pentru că așa stau lucrurile, ele ne oferă o imagine perfectă tocmai pentru că nu se aseamănă între ele, și căpătam o idee de ansamblu a evenimentului din Palestina numai atunci când reușim să ne formăm o reprezentare de ansamblu despre toate cele patru laturi. – Și astfel, acești oameni își spuneau: Noi trebuie să privim în sus cu și mai multă smerenie atunci când vedem evenimentul din Palestina prezentat dinspre patru laturi, deoarece acest eveniment este atât de mare, încât nu poate fi înțeles dacă este descris doar dintr-o singură latură. Trebuie să fim recunoscători că avem patru Evanghelii, care descriu marele eveniment dinspre patru laturi. Noi nu trebuie decât să înțelegem cum au apărut aceste patru puncte de vedere diferite și apoi, după ce ne-am convins de acest lucru, ne putem forma și o opinie cu privire la ceea ce poate obține fiecare om în parte din cele patru Evanghelii.
Ceea ce noi numim evenimentul christic este un eveniment major în evoluția spirituală a omenirii. Cum putem plasa ceea ce s-a întâmplat atunci în Palestina, în contextul întregii evoluții omenești? Îl putem plasa în așa fel încât putem spune: Tot ceea ce omenirea a trăit spiritual înainte, ceea ce a experimental spiritual, toate acestea au curs, au fuzionat în evenimentul din Palestina, pentru a curge apoi mai departe într-un curent comun.
Dăm aici niște exemple, pentru a numi doar câteva: Învățătura ebraică străveche, așa cum ne este ea dată în Vechiul Testament. Aceasta este una dintre contribuții. Ea a curs în curentul mare, atunci când a avut loc evenimentul din Palestina. Apoi a existat un alt curent, care a pornit de la Zarathustra. Acesta a intrat în ceea ce a continuat apoi să curgă ca un curent principal prin lume, drept Creștinism.
Și mai există ceea ce putem numi curentul spiritual oriental, care a aflat expresia sa cea mai importantă în Gautama Buddha. Acesta a intrat și el în marele curent principal, pentru a continua apoi să curgă împreună. Toate aceste curente individuale sunt prezente astăzi în Creștinism.
Buddhismul de astăzi, care reîncălzește învățăturile pe care Buddha le-a dat cu șase sute de ani înainte de era noastră, nu vă arată ce este Buddhismul. Aceste învățături au curs în Creștinism. Cel care ia astăzi documentele persane vechi și pornind de acolo vrea să arate ființa Zarathustrismului, nu vă arată ce este cu adevărat Zarathustrismul; căci acela care a predat în Persia antică ceea ce stă scris în documentele persane vechi, a continuat să evolueze și să-și aducă contribuția sa la viața spirituală a omenirii, iar noi trebuie să căutăm în cadrul curentului creștin și Zarathustrismul.
Să ne întrebăm acum, pentru a ne face o imagine asupra situației reale: Cum au ajuns tocmai aceste trei curente, Budismul, Zaratustrismul și vechiul curent ebraic, în Creștinism?
Dacă vrem să înțelegem cum a ajuns Zarathustrismul să fie încorporat, trebuie să ne amintim că acea individualitate, pe care noi o considerăm Zarathustra, a fost marele învățător al celei de-a doua perioade de cultură post-atlanteene, care a predat mai întâi în rândul așa-numitului popor protopersan și care apoi a fost întrupat tot mereu și mereu. După ce s-a ridicat din ce în ce mai sus prin fiecare încorporare, a apărut cu aproximativ șase sute de ani înainte de era noastră ca un contemporan al marelui Buddha. El a apărut în școlile oculte ale vechii civilizații caldeo-babiloniene. Acolo s-a reîntrupat, acolo a fost învățătorul lui Pitagora, care a mers în Caldeea pentru a se perfecționa în mod corespunzator. Apoi acest Zarathustra, care atunci, șase sute de ani înainte de era noastră, a apărut sub numele de Zarathos sau Nazarathos, s-a născut din nou la începutul erei noastre, apărând într-un corp care provenea din părinții Iosif și Maria, care ne sunt descriși în Evanghelia după Matei. Ne referim la acest copil din Iosif și Maria, al așa-numiților părinți betlehemici, ca la unul dintre cei doi copii Iisus, care s-au născut atunci, la începutul erei noastre. Prin aceasta noi am transplantat în vechea Palestină tocmai acea individualitate care a fost purtătoarea Zarathustrismului, a unui curent spiritual important.
Dar nu numai acest curent spiritual trebuia să reînvie, pentru a putea să curgă în continuare în Creștinism într-o formă nouă, ci și alte curente spirituale. Pentru aceasta trebuiau să se întrunească în acel moment mai multe lucruri. De exemplu, trebuia să se întâmple de asemenea ca Zarathustra să se nască într-un corp care prin organizarea sa fizică să ofere perspectiva ca Zarathustra să poată dezvolta tocmai în acea încarnare acele facultăți înalte, pe care le avea deoarece se ridicase atât de sus de la o încarnare la alta. Căci trebuie să admitem cu siguranță: Dacă o individualitate, oricât de înaltă, ar coborî și ar găsi un corp nepotrivit – ceea ce s-ar putea întâmpla prin faptul că această individualitate nu poate găsi deloc un corp potrivit – ea nu ar putea transpune în viață abilitățile pe care spiritual-sufletește le are, deoarece nu ar exista instrumentele pentru aceasta. Trebuie să ai un creier de un anumit tip, dacă vrei să dai viață unor astfel de abilități precum cele avute de Zarathustra; adică trebuie să te naști într-un corp care, moștenit de la strămoși, are acele calități care îl fac un instrument potrivit pentru aceste abilități. Așadar, la copilul Iisus descris în Evanghelia după Matei trebuia nu doar să se aibă grijă ca în lăuntrul său, în ceea ce se reîntrupa, să aibă o organizare spiritual-sufletească atât de înaltă, încât să poată exercita acea acțiune puternică care trebuia exercitată, ci și ca acest suflet să se poată naște într-o organizare fizică perfectă, care să fie moștenită. Acest Zarathustra trebuia să găsească la sosire creierul fizic potrivit.
Ceea ce a fost elaborat acolo drept o organizare fizică perfect adecvată este contribuția pe care vechiul poporul ebraic trebuia să o aducă Creștinismului. Din ea trebuia creat, prin ereditate pur fizică, un corp adecvat, cu cele mai perfecte instrumente fizice exterioare imaginabile. În acest scop trebuiau făcute pregătiri începând cu multe generații în urmă, pentru ca însușirile potrivite să poată fi transmise ereditar corpului care s-a născut acolo la începutul erei noastre.
Să ne facem acum o reprezentare despre modul în care această viață a intrat în marele curent principal al vieții noastre spirituale actuale. Aceasta înseamnă, după ce am văzut misiunea lui Zarathustra în cadrul Creștinismului, să ne întrebăm acum despre misiunea vechiului popor ebraic pentru cultura generală a Pământului nostru. Trebuie spus aici că cercetarea spiritual-științifică, pe măsură ce avansează, ajunge să fie din ce în ce mai mult de acord cu Biblia decât cu istoria culturală exterioară pe care o avem astăzi. Ceea ce se dezgroapă aici este de fapt de-a dreptul copilăresc în comparație cu ceea ce este scris în Biblie, care nu trebuie decât să fie citit corect pentru a-l înțelege. În ochii cercetării spirituale adevărate acest lucru este mai corect. Printre altele este de asemenea corect, într-o anumită privință, că iudaismul de mai târziu descinde dintr-un patriarh Avraam sau Avram. Există ceva foarte corect în spatele acestui lucru, și anume că dacă urcăm pe firul generațiilor ajungem la un patriarh, la un părinte originar, căruia i s-au atribuit facultăți cu totul speciale din lumea spirituală. Care au fost acestea? Dacă vrem să înțelegem ce facultăți cu totul speciale i-au fost împărtășite, trebuie să ne amintim puțin ceea ce noi am spus deja aici.
Dacă ne întoarcem în timpurile anterioare descoperim că oamenii aveau alte facultăți sufletești, facultăți sufletești pe care noi le putem descrie drept un fel de clarvedere obscură, în comparație cu cele de astăzi. Pe atunci oamenii nu erau capabili să vadă lumea într-un mod atât de conștient și rațional ca oamenii de astăzi, însă ei aveau încă capacitatea de a vedea spiritualul care există în mediul înconjurător, fenomenele, faptele și entitățile spirituale. Doar că această clarvedere, deoarece se petrecea într-o conștiență diminuată, era mai mult ca un vis viu, care însă avea o relație vie cu realitatea. Această clarvedere veche trebuia să devină din ce în ce mai slabă, pentru ca oamenii să-și poată însuși contemplarea noastră exterioară actuală și cultura noastră intelectuală actuală.
Întreaga evoluție a umanității este un fel de educație. Diferitele facultăți sunt dobândite treptat, treptat. Modul actual de a vedea, fără ca, de exemplu, atunci când privim o floare în starea de conștiență normală să vedem corpul astral care se încolăcește în jurul florii – în timp ce vechiul observator vedea floarea și corpul astral din jurul ei – acest mod actual de a vedea, care privește obiectele cu contururi clar inteligibile, a trebuit să fie inculcat prin educație omenirii prin faptul că clarvederea a dispărut. Aici, în dezvoltarea spirituală, prevalează o lege foarte clară. Tot ceea ce este întipărit omenirii trebuie să pornească întotdeauna de la o individualitate. Aptitudinile, care vor deveni apoi aptitudinile unui număr mare de oameni, trebuie, ca să spunem așa, să existe mai întâi la un om. Facultățile, care se refera în special la combinarea lipsita de o clarvedere, la judecarea lumii după măsură, număr și greutate, aceste facultăți, care se bazează în întregime nu pe privirea în lumea spirituală, ci pe combinarea fenomenelor senzoriale, au fost implantate mai întâi din lumea spirituală în acea individualitate desemnată cu numele de Avraam sau Avram. El a fost ales să fie primul care să dezvolte acele facultăți, care sunt în modul cel mai eminent legate de instrumentul creierului fizic. Nu degeaba Avraam este numit inventatorul aritmeticii, adică al acelei facultăți care combină și judecă lucrurile după măsură și număr. El a fost, ca să spunem așa, primul dintre cei din ale căror facultăți sufletești a fost ștearsă vechea clarvedere crepusculară și al cărui creier a fost pregătit în așa fel încât tocmai acea facultate care se folosește de creier să-și intre cel mai mult în drepturi. Aceasta a fost o misiune importantă și puternică, care i-a fost încredințată chiar lui Avraam.
Acum, această facultate, care a fost sădită ca predispoziție în Avraam din lumea spirituală, trebuia, ca la orice predispoziție, să devină din ce în ce mai perfectă. Vă puteți imagina cu ușurință că tot ceea ce apare în lume trebuie să se dezvolte. Tot așa și această facultate de a observa lumea prin creierul fizic trebuia să se dezvolte treptat dintr-o predispoziție. Dezvoltarea acestei facultăți a avut loc deci de-a lungul generațiilor următoare, în sensul că ceea ce i-a fost dat lui Avraam a fost transmis generațiilor următoare în cursul epocilor următoare. Dar trebuia să se întâmple ceva diferit față de ceea ce se întâmplase anterior, când o misiune era predată de oamenii în vârstă celor mai tineri. Căci celelalte misiuni nu erau încă legate de un instrument fizic. Tocmai cele mai mari misiuni nu erau legate de un creier fizic. Să-l luam de exemplu pe Zarathustra. Ceea ce el le-a dat discipolilor săi a fost o contemplare clarvăzătoare mai înaltă decât o aveau ceilalți oameni. Aceasta nu era legată de un instrument fizic; ea era transmisă de la învățător la discipol. Discipolul devenea la rândul lui învățător, o transmitea din nou discipolului, și așa mai departe. Dar acum nu mai este vorba despre o învățătură, despre un fel și chip de a privi clarvăzător, ci despre ceva ce era legat de instrumentul creierului fizic. Așa ceva poate fi transplantat în timpurile viitoare doar dacă este transmis fizic ereditar. De aceea, ceea ce i-a fost dat lui Avraam ca misiune era legat de faptul că se moștenea fizic ereditar de la o generație la alta, adică această organizare perfectă a creierului fizic trebuia să fie transmisă ereditar de la Avraam la descendenții săi din generație în generație. Deoarece misiunea sa consta tocmai în a face creierul fizic din ce în ce mai perfect, atunci acesta trebuia să devină din ce în ce mai perfect tot din generație în generație.
Astfel, misiunea lui Avraam era legată de procreare, pentru a deveni din ce în ce mai perfectă în cursul evoluției fizice. Acum, de această contribuție, pe care trebuia să o aducă vechiul popor de cultură ebraica, mai era legat și altceva. Și vom înțelege acest altceva dacă vom lua în considerare următoarele.
Dacă luăm oamenii din alte culturi, cu vechea lor clarvedere crepusculară, atunci vom spune: Cum primeau ei ceea ce era cel mai important pentru ei, ceea ce ei venerau cel mai mult în lume? Îl primeau în așa fel încât acel ceva se aprindea în întregime în interiorul lor ca inspirație. Nu era nevoie să se cerceteze, așa cum facem noi astăzi. Astăzi omul ajunge la știință cercetând în exterior, experimentând și luându-și din combinarea faptelor exterioare legile. Astfel, strămoșii nu aflau de la alții ceea ce ar fi trebuit să știe, ci aceasta străfulgera în ei ca o inspirație. Ei o primeau în interiorul lor; sufletul lor trebuia să o nască în interiorul lor. Ei trebuiau să-și întoarcă privirea de la lumea exterioară, dacă voiau să lase adevărurile cele mai înalte să răsară ca inspirații.
Acest lucru avea să fie diferit în acel popor care își trăgea obârșia din Avraam. Avraam urma să aducă oamenilor tocmai acel lucru care este obținut prin observații din exterior și prin combinații. Așadar, când membrul celorlalte culturi, care erau clădite pe vechea clarvedere, privea spre Cel Preaînalt, își spunea: Eu sunt recunoscător Dumnezeului care mi se revelează în interior. Eu îmi întorc privirea de la exterior, iar divinitatea îmi devine prezentă atunci când, fără să-mi îndrept privirea spre exterior, las inspirațiile acestei divinități să se aprindă în interior. – Însă poporul care descinde din Avraam trebuia să spună: Eu vreau să renunț la inspirațiile care vin doar din interior; vreau să mă pregătesc, să îmi îndrept privirea în mediul înconjurător. Vreau să observ ceea ce se revelează acolo, în aer și în apă, în munți și pe câmp, în lumile stelare, vreau să îmi îndrept privirea în sus și apoi să pot reflecta la cum stă un lucru lângă celălalt. Vreau să combin lucrurile din afară între ele și să văd că din toate obțin un gând. Și când comprim ceea ce observ în lumea exterioară într-un singur gând, atunci vreau să numesc ceea ce îmi spune lumea exterioară Iahve, sau Iehova. Vreau să primesc Supremul printr-o revelație, care vorbește prin lumea exterioară.
Aceasta a fost misiunea poporului avraamic: să ofere omenirii ceea ce venea ca revelație din afară, în opoziție cu ceea ce trebuiau să ofere celelalte popoare. De aceea, acest instrument al vieții spirituale trebuia să se moșteneasca ereditar în așa fel încât să corespundă în organizarea sa revelațiilor din exterior, după cum mai înainte facultățile sufletești interioare corespundeau revelațiilor din interior.
Acum să ne întrebăm: Ce se întâmpla atunci când vechii clarvăzători se dăruiau revelațiilor din interior? Ei se fereau să privească în exterior, pentru că ceea ce se revela în lumea exterioară nu le putea spune nimic despre lumea spirituală. Ei își abăteau privirea chiar și de la Soare și de la stele, pentru că nu făceau decât să-și asculte interiorul, iar acolo se dezvăluia marea inspirație despre secretele lumii; acolo ieșeau la iveală viziunile, modul în care este construit edificiul lumii. Iar ceea ce știau ei despre stele/planete și mișcările lor, despre legile lumii stelare, despre lumile spirituale, aceasta membrii vechilor culturi nu o dobândeau prin observație exterioară. Ei știau ceva despre Marte, Saturn și așa mai departe prin faptul că naturile acestor stele li se dezvăluiau în interior. Așadar legile Universului, care sunt, ca să spunem așa, scrise în stele, erau în același timp înscrise în interiorul sufletului omului. Acolo ele se revelau prin inspirație. După cum legile lumii, care guvernează armata de stele, se revelaseră înainte în suflet, tot așa acum legile care guvernează lumea trebuiau să se reveleze poporului avraamic prin combinație exterioară, să fie obținute prin revelație exterioară. În acest scop ereditatea trebuia dirijată în așa fel încât prin intermediul ei creierul să capete acele însușiri prin care să poată vedea acolo afară combinația corectă. Minunata legitate a fost implantată în predispozițiile care au fost transmise lui Avraam, predispoziții care s-au dezvoltat de-a lungul generațiilor în așa fel încât dezvoltarea să corespundă marilor legi cosmice. Creierul a trebuit să fie moștenit ereditar în așa fel încât abilitățile interioare ale creierului, configurația creierului să se dezvolte precum legile numerice ale stelelor acolo sus în Univers. De aceea i se spune lui Avraam de către Iahve: Vei vedea coborând din tine generații care sunt orânduite conform numărului stelelor de pe cer. După cum stelele de pe cer sunt orânduite în raporturi numerice armonioase, la fel și generațiile urmează să fie orânduite după legi numerice armonioase. Cu alte cuvinte, aceste generații ar trebui să poarte în sine legi, precum legile stelelor de pe cer.
Noi avem douăsprezece constelații. O imagine a acestora trebuia să apară în cele douăsprezece triburi, așa cum descindeau ele din Avraam, pentru ca abilitățile corespunzătoare sădite în Avraam ca predispoziție să fie transmise din generație în generație. Așadar, în întreaga construcție organică a poporului, în evoluția acestuia de la o epocă la alta, trebuia creată o imagine a numărului și măsurii de pe cer. O traducere a Bibliei a redat aceasta în felul următor: „Urmașii tăi vor fi la fel de numeroși ca stelele de pe cer”, în timp ce în realitate pasajul ar trebui să sune astfel: Urmașii tăi vor fi dispuși după o regulă în consangvinitate, astfel încât dispunerea să fie o reflectare a legilor stelelor de pe cer. Oh, Biblia este profunda! Însă ceea ce ne este oferit astăzi drept Biblie, este colorat de viziunea modernă asupra lumii. Ea spune: „Urmașii tăi vor fi la fel de numeroși ca stelele de pe cer”, în timp ce în realitate este spus: Toate acestea urmează să fie într-atât de regulat urmate în descendența ta, încât, de exemplu, se succed douăsprezece triburi, ele corespunzând celor douăsprezece constelații de pe cer.
Și la fel trebuiau să apară și însușirile individuale, încât întotdeauna să reiasă că misiunea poporului avraamic consta în aceasta: Eu primesc ca un dar din exterior – nu ca ceva care se trezește în interior – ceea ce este misiunea mea. Ceea ce eu am de fapt de adus pentru lume, îmi este dat din exterior. – Acest lucru, faptul că misiunea lui Avraam vrea să fie ceva care îi este dat din exterior, este minunat ilustrat în Biblie, în contrast cu vechile revelații, care erau date din interior. Care trebuia să fie misiunea lui Avraam? Misiunea lui Avraam trebuia să fie aceea de a asigura ceea ce curge prin sânge până la Christos Iisus. În aceasta trebuia transferată întreaga spiritualitate a unui anumit curent. Aceasta trebuia să acționeze ca și cum ar veni din afară, ca și cum ar fi un dar din exterior. Avraam trebuia să dea lumii vechiul popor ebraic. Aceasta era misiunea lui.
Dar dacă acest lucru trebuia să corespundă întregii naturi a misiunii sale, atunci acest popor, care era însăși misiunea lui, trebuia să fie un dar din afară, trebuia să-i fie dat ca un dar din exterior. Lui Avraam i s-a dat un fiu, Isaac. Pe el trebuia să îl sacrifice, așa ne spune Biblia. Și când s-a dus să îl sacrifice, acest fiu i-a fost dăruit din nou de către Iahve. Ce i-a fost dăruit lui? Întregul popor care descindea din Isaac. Dacă Isaac ar fi fost sacrificat, nu ar fi existat un popor ebraic. Prin urmare, întregul popor i-a fost dat lui ca dar. Prin această sacrificare a lui Isaac se exprimă în mod minunat acest caracter de dar. Poporul în sine este misiunea lui Avraam, iar prin Isaac el primește acest întreg popor ebraic ca dar de la Iahve.
Atât de profunde sunt descrierile Bibliei, și toate acestea corespund în detaliu, prezentate într-un mod grandios și puternic, caracterului lăuntric din dezvoltarea ulterioară a omenirii. Acest străvechi popor ebraic a trebuit să renunțe bucată cu bucată la ceea ce celelalte culturi cuprinseseră în sine, a trebuit să renunțe la vechea clarvedere. Această veche clarvedere era legată de niște abilități care veneau din lumea spirituală. Aceste abilități clarvăzătoare erau etichetate în funcție de ceea ce erau ele, folosindu-se expresii luate de la constelații. Ultima facultate care a fost oferită, pentru ca vechiul popor ebraic să-i fie dăruit lui Avraam, a fost cea care este legată de constelația Berbecului. De aceea, în locul lui Isaac este jertfit un berbec. Aceasta este expresia exterioară a faptului că ultima facultate de clarvedere a fost sacrificată, pentru ca străvechiul popor ebraic să fie dăruit lui Avraam. Astfel, acest popor a fost ales să dezvolte tocmai acele însușiri care erau legate de observarea lumii exterioare. Dar în toate apar și rămășițe atavice ale trecutului. De aceea s-a întâmplat ca vechiul popor ebraic să fie nevoit mereu și mereu să elimine ceea ce nu era pur în sânge, care nu servea pentru transmiterea acestor facultăți orientate spre exterior, care amintea încă de vechea clarvedere. Mereu era necesar să se elimine ceea ce provenea de la alte popoare ca o moștenire.
Aici atingem un capitol care este de a dreptul dificil de descris astăzi, deoarece conține un adevăr care este cât se poate de îndepărtat de gândirea de astăzi; dar este totuși un adevăr și se poate pretinde că cei care au lucrat în Ramurile noastre o perioadă mai lungă de timp pot suporta și astfel de adevăruri, care sunt oarecum străine de gândirea obișnuită de astăzi.
Nouă trebuie să ne fie clar că, pentru anumite clase de oameni din trecut, vechile facultăți s-au păstrat până mai târziu, în special în ceea ce privește cunoașterea. Capacitățile clarvăzătoare erau prezente în suflet. Omul era în strânsă legătură cu ființele spirituale. Acestea se revelau în el. Dar în anumiți oameni, care constituiau, ca să spunem așa, produse în declin ale acestor timpuri străvechi, acest lucru se exprima în așa fel încât ei reprezentau într-o formă inferioară această legătură cu lumea spirituală exterioară. În timp ce oamenii care erau cu adevărat clarvăzători erau conectați mai mult cu întregul Univers prin intuiția și inspirația spirituală, acei oameni care se aflau în declin, care dezvoltau în decadență această legătură veche cu mediul, erau tipuri mai inferioare de oameni. Ei nu erau independenți, Egoul lor nu voia să se exprime, însă nici vechile capacități clarvăzătoare nu mai erau la nivelul corespunzător. Astfel de oameni se iveau mereu, iar la ei se vădea înrudirea anumitor organe fizice cu vechile organe clarvăzătoare. Și acum vine adevărul, care va suna atât de ciudat. Ceea ce s-ar putea numi vechea clarvedere, această străluminare a secretelor lumii în interior, trebuia să intre într-un anumit fel în suflet. Noi trebuie să ne imaginăm că în om existau influxuri. Omul din vechime nu percepea aceste influxuri, dar apoi, după ce influxurile aveau loc și se aprindeau în el, el le percepea ca pe vechile sale inspirații. Așadar, în om curgeau anumiți curenți din mediul înconjurător; mai târziu aceștia s-au transformat la om.
În epocile vechi acești curenți erau curenți pur spirituali, pentru un clarvăzător ei erau perceptibili de exemplu drept curenți pur astral-eterici. Dar mai târziu acești curenți pur spirituali au secat, ca să spunem așa, s-au condensat în curenți eterici-fizici. Și ce a ieșit din aceasta? A apărut părul. Părul este rezultatul influxurilor curenților vechi. Ceea ce astăzi sunt firele de păr de pe corpul omenesc au fost cândva curenți spirituali, care curgeau în om din exterior. Curenții astral-eterici secați sunt părul nostru de astăzi. Și astfel de lucruri s-au păstrat de fapt doar acolo, unde vechile adevăruri au rămas pur exterioare, în formă scrisă, prin tradiții. De aceea, în ebraică cuvântul „păr” și cuvântul „lumină” sunt desemnate aproximativ prin aceleași caractere de literă, deoarece exista o conștientizare a înrudirii dintre lumina astrală revărsată în om, și păr; după cum în literatura ebraică, în documente vechi în general, cele mai mari adevăruri sunt conținute chiar în cuvintele însele.
Așadar am putea spune că există o evoluție continuă a umanității. În cazul acelor oameni care aveau vechile facultăți în declin, acolo a evoluat în așa fel, încât influxurile s-au transformat într-adevăr, au secat ca să spunem așa, dar în locul lor nu s-au dezvoltat facultăți noi. Ei erau uniți în modul vechi cu noul, și totuși neuniți, deoarece influxurile secaseră. Astfel de oameni erau foarte păroși, în timp ce cei care s-au dezvoltat în continuare erau mai puțin păroși, deoarece au apărut facultăți noi în locul acelora care s-au densificat ulterior în păr.
Știința va ajunge la aceste adevăruri importante doar după mult timp. Ele sunt scrise în Biblie. Biblia este mult mai savantă decât știința noastră actuală, aflată încă la un nivel copilăresc. Citiți povestea lui Iacob și Esau! Iacob este cel care a avansat un pic, care a dezvoltat facultatea ultimei epoci. Esau a rămas la un stadiu anterior, este cel care este, ca să spunem așa, prostănacul în comparație cu Iacob. Când fiii i-au fost prezentați tatălui Isaac, mama a simulat un păr fals la Iacob, pentru ca Isaac să-l confunde pe cel mai tânăr dintre fii cu Esau. Prin aceasta se vrea a se arăta că vechiul popor ebraic încă mai avea în el ceva ca moștenire de la alte culturi, iar acest lucru trebuia să fie lepădat. Esau este alungat. Prin Iacob se propagă ceea ce urma să supraviețuiască drept facultate a combinării exterioare. Și după cum ceea ce fusese păstrat într-o formă oarecum înapoiată, ca să spunem așa, a fost izgonit în Esau, la fel și vechile facultăți clarvăzătoare s-au exprimat sub o formă atavică în Iosif, care este apoi alungat de frați în Egipt. El are vise; el poate interpreta prin ele lumea. Aceasta este facultatea care nu trebuia să se dezvolte în misiunea poporului avraamic. Acesta este motivul pentru care el este alungat și trebuie să meargă în Egipt.
Vedem astfel cum în vechiul popor ebraic s-a dezvoltat un curent, care se bazează pe rudenia de sânge în cursul generațiilor și din care se elimină treptat ceea ce a rămas ca o veche moștenire. Este facultatea pe care vechiul popor ebraic o are ca o predispoziție a sa proprie: ca ceea ce se transmite ereditar din generație în generație să devină un instrument din ce în ce mai perfect, pentru ca din acesta să se poată dezvolta corpul, care să poată furniza instrumentul pentru acela care a fost reîntrupat atunci. Dacă vechiul popor ebraic nu a putut primi revelațiile din interior, el trebuia să le primească din exterior. Ceea ce celelalte popoare primiseră prin inspirație directă, vechiul popor ebraic trebuia să primească printr-o revelație din exterior. Aceasta înseamnă că evreii – conduși de Iosif – trebuiau să poposească în treacăt la un popor care avea vechea inspirație. Și acolo ei au obținut prin mediere exterioară, Iosif fiind inițiat în Misteriile egiptene, ceea ce ei aveau nevoie să știe despre inițiații în tainele lumilor spirituale. Chiar și legea morală ei au primit-o din exterior, nu ca ceva care se aprindea în interior. Aceasta era misiunea vechiului poporul ebraic. Apoi – după ce și-au însușit ceea ce trebuiau să-și însușească din exterior –, s-au întors în Palestina lor cu aceasta, ca o revelație obținută din exterior.
Și acum – după ce acest vechi popor ebraic a trecut prin toate acestea – ar trebui arătat cum s-a dezvoltat el din generație în generație, astfel încât în cele din urmă acest trup, care a devenit trupul lui Isus, să se poată naște din acest popor, pentru ca acest curent vechi ebraic să curgă în Creștinism.
Amintiți-vă că noi am discutat despre dezvoltarea predispozițiilor la omul individual. Viața oricărui om este împărțită în perioade de câte șapte ani. Prima perioadă se întinde de la naștere până la schimbarea dinților, până în al șaptelea an, când corpul fizic pur și simplu își construiește formele. Apoi avem a doua perioadă de șapte ani, până la maturitatea sexuală, în care corpul eteric este activ, pentru ca formele să crească, să devină mai mari. Până la șapte ani se definesc formele, apoi cresc în dimensiune doar formele deja definite. Apoi, din al paisprezecelea până în al douăzecișiunulea an de viață, corpul astral este cel care se remarcă cu predilecție. Și astfel vedem cum abia în al douăzecișiunulea an se naște și devine independent Eul propriu-zis al ființei umane. Astfel vedem cum viața omului individual se desfășoară în mai multe perioade până la nașterea Eului omenesc.
La fel și predispozițiile trebuiau să se dezvolte puțin câte puțin în poporul care tocmai ca popor urma să furnizeze un corp pentru Eul cel mai desăvârșit. De aceea el trebuia să se dezvolte în așa fel încât ceea ce la un om apare în ani, aici apare din generație în generație. Aici o generație ulterioară trebuia întotdeauna să aibă o predispoziție mai evoluată decât cea anterioară. Nu se poate dezvolta totul dintr-o dată, doar într-o singură generație. Ar însemna să mergem prea departe dacă am vrea să explicăm motivele oculte pentru care lucrurile stau așa. Dar ne putem aminti de un fenomen foarte obișnuit. Amintiți-vă că ereditatea este de așa natură încât anumite însușiri nu se moștenesc direct, ci sar peste o generație, și abia nepotul se aseamănă cu bunicul în însușirile moștenite. Acesta a fost și cazul moștenirii însușirilor în generațiile succesive ale poporului ebraic. Întotdeauna a trebuit să se sară peste o generație. Ceea ce la omul individual corespunde unei perioade a vârstei, la generațiile succesive corespunde la două. Astfel încât putem spune: Acest popor a trebuit să se dezvolte ca un mare individ de la o generație la alta în așa fel încât ceea ce la omul individual se petrece mai întâi între naștere și schimbarea dinților (șapte ani – n.t.), corespunde la de două ori șapte, adică la paisprezece generații. Apoi a trebuit să urmeze o a doua perioadă, în care din nou există de două ori șapte generații; aceasta corespunde perioadei dintre schimbarea dinților și maturitatea sexuală. Apoi o a treia perioadă, în care există din nou de două ori șapte generații, care corespund perioadei dintre al paisprezecelea și al douăzecișiunulea an de viață, când apare în mod special corpul astral. Atunci se poate naște Eul. În vechiul popor ebraic Eul s-a putut naște atunci când au trecut de trei ori doi ori șapte, adică de trei ori paisprezece generații.
Cel care a vrut să ne descrie corpul care i-a fost dat lui Zarathustra ca instrument a trebuit să arate cum predispoziția care i-a fost dată lui Avraam s-a dezvoltat prin de trei ori doi ori șapte generații, astfel încât după ce au trecut de trei ori paisprezece generații, Eul să se poată naște; la fel cum la omul individual Eul se naște după de trei ori șapte ani în corporalitatea sa triplă. Aceasta este ceea ce face scriitorul Evangheliei după Matei. El descrie de trei ori paisprezece generații, generațiile de la Avraam până la David, generațiile de la David până la captivitatea babiloniană și cele de la captivitatea babiloniană până la nașterea lui Iisus. În Evanghelia după Matei avem evidențiată din adâncuri ale cunoașterii misiunea vechiului popor ebraic, cum că forțele care au făcut posibil ca într-un corp al acestui popor să se nască Eul desăvârșit, Eul lui Zarathustra, s-au format treptat, treptat.
Și când vedem acum care au fost destinele acestui vechi popor ebraic, constatăm că captivitatea a avut loc pentru întregul popor atunci, când pentru omul individual are loc pregătirea pentru viața propriu-zisă, după al paisprezecelea an, când încolțește ceea ce se poate realiza ulterior în viață și ceea ce se capătă între al paisprezecelea și al douazecișiunulea an de viață: speranțele tinereții; că această captivitate a fost timpul în care întră în discuție, ca să spunem așa, corpul astral al vechiului popor ebraic, când prin ultimele paisprezece generații se implantează ceea ce îi dă acestuia impulsul său. Acesta este motivul pentru care vechiul popor ebraic este condus în captivitatea babiloniană, unde chiar atunci, șase sute de ani înainte de era noastră, în școlile oculte ale babilonienilor era învățător Zarathos sau Nazarathos în încarnarea sa de atunci.
Și în aceste școli oculte, cei care au fost cei mai proeminenți conducători ai vechiului popor ebraic au intrat în contact cu marele învățător al timpurilor străvechi, cu Zarathos. Acolo el a devenit învățătorul lor, acolo el s-a unit cu ei, acolo ei au preluat marele impuls care a acționat în așa fel încât în ultimele paisprezece generații acest popor a fost pregătit pentru nașterea lui Iisus.
Apoi evenimentele au continuat așa cum le știți. Și apoi noi vedem ceva curios: vedem cum autorul/scriitorul Evangheliei după Matei observă în domeniul spiritual o lege, care va fi recunoscută din ce în ce mai mult ca o lege importantă pentru întreaga viață. Aceasta este legea conform căreia ceea ce s-a întâmplat anterior se repetă mai târziu pe o treaptă superioară. Într-o formă oarecum distorsionată, știința naturală de astăzi are deja această lege, care spune că ceea ce s-a petrecut în perioade mai lungi de timp pe treptele inferioare ale speciei se repetă pe scurt la ființa individuală (Ontogeneza repetă pe scurt filogeneza – E. Haeckel – n.t.). Autorul Evangheliei după Matei ne arată acest lucru într-un mod grandios. El ne-o arată în așa fel încât ne spune: Eul Lui Zarathustra urma să se întrupeze într-un corp care s-a format treptat, treptat în cadrul poporului avraamic. Avraam a plecat din Ur-ul Caldeei, din locul în care a început civilizația babiloniană, a pornit pe drumul său prin Orientul Apropiat până în Palestina. Urmașii săi au fost conduși în continuare spre sud prin visele lui Iosif, în Egipt, și după ce au primit aici impulsul egiptean, s-au întors în Canaan.
Acesta este destinul întregului popor. Mai întâi întregul popor este condus în Egipt trecând prin Canaan, și apoi iarăși înapoi în Canaan. Acum urmează să se repete pe scurt ceea ce s-a întâmplat acolo ca destin al poporului. Când se naște Eul, căruia i s-a pregătit învelișul prin aceea că s-a desăvârșit tot ceea ce exista ca predispoziție în Avraam, acest Eu ia din nou punctul său de plecare din Caldeea. În Caldeea Zarathustra fusese în ultima sa încarnare învățătorul ocult, spiritul său era legat de Caldeea.
Ce cale ia sufletul lui Zarathustra atunci când vrea să se încarneze în Betleem? Zarathustra rămăsese legat de cei care au fost inițiați în școlile oculte caldeene, de Magi. Aceștia își aminteau foarte bine, că ei auziseră de la învățătorul lor, că el va reapare, că acest suflet, care dintotdeauna fusese numit Zarathustra/Zoroastru, Steaua de aur, urma să ia la un anumit moment calea Betleemului. Și când a venit momentul, ei au urmat calea pe care a mers acest suflet, repetând calea străvechiului popor ebraic. După cum Avraam parcursese drumul până în Canaan, tot așa și steaua, adică sufletul lui Zarathustra, a parcurs acest drum până în Canaan. Iar cei trei Magi au mers după steaua lui Zarathustra, și el i-a condus în acel lăcaș în care el s-a născut în trupul din poporul avraamic care îi fusese destinat. Mai întâi Zarathustra, Eul lui Zarathustra, fusese condus, repetând în spirit drumul pe care Avraam îl parcursese până în Palestina. Apoi, vechiul popor ebraic a trebuit să ia calea spre Egipt. El a fost călăuzit într-acolo de visele vechiului Iosif. Acum Eul, care s-a născut în băiatul betleemic Iisus, a fost condus în Egipt – prin visele tot ale unui Iosif – pe același drum pe care poporul avraamic fusese condus prin visele anteriorului Iosif. Repetat în spirit, acest Eu al lui Zarathustra parcurge întregul destin al vechiului popor ebraic în trupul lui Iisus. Acolo el a mers în Egipt și s-a întors din nou în Palestina. Aici noi avem repetarea în spirit efectuată de sufletul lui Zarathustra, și aceasta este o copie a destinului vechiului popor ebraic.
În Evanghelia după Matei avem descris cu fidelitate acest lucru, pornind de la cunoașterea legii că ceea ce apare pe o treaptă superioară este o repetare pe scurt a ceea ce a fost acolo mai înainte. Oh, aceste Evanghelii descriu în profunzime evenimentul petrecut acolo, la începutul erei noastre. Acesta este atât de mare, încât patru autori și-au spus: Noi nu putem descrie acest mare eveniment, decât fiecare din punctul său de vedere. Fiecare dintre aceștia patru a descris evenimentul unic în funcție de capacitățile lui limitate. După cum atunci când reprezentăm o ființă dinspre patru laturi noi primim întotdeauna câte o imagine și prin reunirea imaginilor contradictorii cunoaștem întreaga ființă, tot așa autorul Evangheliei după Matei a descris ceea ce știa despre legea lui de trei ori doi ori șapte, despre pregătirea trupului pentru marele Eu al lui Iisus din Nazaret prin misiunea vechiului popor ebraic, conform acestor secrete, de care era conștient tocmai el prin inițierea sa. Autorul Evangheliei după Luca a scris conform acelei inițieri de care tocmai el era conștient și conform căreia a descris cum că în Creștinism s-a infiltrat în alt mod curentul lui Buddha, pentru a continua să curgă în el și mai departe. Iar ceilalți evangheliști au scris din alte premise inițiatice. Evenimentul pe care ei l-au descris este așa de mare, încât noi trebuie să fim recunoscători că îl găsim descris dinspre patru laturi, dinspre patru laturi inițiatice.
Astăzi s-a vrut să se menționeze doar câteva lucruri din spiritul apariției Creștinismului, pentru a arăta că cunoașterea noastră despre lume, cunoașterea noastră despre omenire crește atunci când învățăm să urmărim cel mai mare eveniment al umanității. S-a vrut a fi trezită doar o vagă idee despre cât de profund trebuie luat acest eveniment, și cât de profunde sunt Evangheliile dacă înțelegem cum să le citim cu adevărat.
