În această zi, care trebuie să ne înfățișeze sărbătoarea Crăciunului, este probabil potrivit să ne schimbăm puțin obiceiurile noastre de până acum, astfel încât să ne abținem de la căutarea cunoașterii și a adevărului, și în schimb să intrăm în acea lume de sentimente și simțăminte care vrea să fie trezită de lumina pe care o primim de la știința spirituală.
Acea sărbătoare care se apropie acum din nou și care pentru nenumărați oameni este o sărbătoare a fericirii în cel mai frumos sens al cuvântului, nu este o sărbătoare chiar foarte veche, așa cum trebuie considerată ea în viziunea noastră antroposofică asupra lumii. Ceea ce noi numim Crăciunul creștin nu a existat chiar imediat după ce Creștinismul a intrat în lume. Primii creștini nu aveau încă o astfel de sărbătoare de Crăciun. Ei nu sărbătoreau nașterea lui Christos Iisus. Și au trecut aproape trei secole înainte ca nașterea lui Christos Iisus să fie sărbătorită în cadrul Creștinătății.
În primele secole, când Creștinismul s-a răspândit în lume, în sufletele celor care au simțit impulsul lui Christos era în conformitate cu simțămintele și sentimentele acestora ca ei să se delimiteze puternic de viața exterioară, așa cum se perpetuase ea din cele mai vechi timpuri și cum devenise ea la vremea impulsului lui Christos. Căci în sufletele primilor creștini apărea ca o presimțire întunecată că ei urmau să dea naștere impulsului pentru o remodelare a lucrurilor pământești, pentru o astfel de modelare a lucrurilor pământești care să fie străbătută, spre deosebire de ce a fost mai înainte, de noi simțăminte, de noi sentimente, dar mai ales de o nouă speranță și o nouă încredere în evoluția omenirii. Iar ceea ce ar urma să apară apoi la orizontul marii existențe cosmice ar trebui să-și aibă punctul de plecare, ca o sămânță spirituală – „literalmente”, putem spune –, în interiorul Pământului.
Noi ne-am transpus adesea în spirit în catacombele romane, unde primii creștini celebrau sărbătoarea inimilor lor și sărbătoarea sufletelor lor, izolați de viața de atunci. Ne-am transpus în spirit în aceste lăcașuri de reculegere. La început nu se celebrau sărbătorile Nașterii; cel mult se celebrau duminicile fiecărei săptămâni, pentru a comemora o dată pe săptămână marele eveniment de pe Golgota. Și în afară de asta, în primele secole erau sărbătorite morțile celor care au vorbit cu un entuziasm deosebit și cu un sentiment profund despre acest eveniment de pe Golgota, și care au intervenit într-un mod semnificativ în mersul evoluției omenirii, astfel încât au fost persecutați de lumea îmbătrânită. Zilele morții martirilor erau, deoarece acești martiri intraseră în viața spirituală, sărbătorite de primii creștini din primele secole drept zilele de naștere ale omenirii.
La acea vreme nu exista încă o sărbătoare a Crăciunului. Dar tocmai apariția acestei sărbători a zilei de naștere a lui Christos ne poate arăta că noi chiar și astăzi avem tot dreptul să spunem: Creștinismul nu există printr-o dogma sau alta, printr-o instituție sau alta, și aceste instituții și aceste dogme trebuie doar să se perpetueze din generație în generație –, ci noi avem dreptul să ne întemeiem pe afirmația lui Christos, care spune că este alături de noi, că el ne umple cu spiritul lui în toate zilele. Și dacă noi simțim că acest spirit ne umple, atunci ne putem considera chemați la o dezvoltare permanentă și nesfârșită a spiritului christic. Și tocmai prin dezvoltarea spirituală antroposofică noi suntem chemați să perpetuăm nu un Creștinism mort, rigid, ci să dezvoltăm în viitor un Creștinism mereu nou, care scoate din interiorul lui însuși înțelepciuni și cunoștințe mereu noi. Noi nu vorbim niciodată de Christosul care a fost, ci întotdeauna de Christosul veșnic viu. Și ne putem aminti de Christosul veșnic viu, de Christosul veșnic activ, de Christosul care lucrează în noi, în special atunci când vorbim despre sărbătoarea nașterii lui Christos Iisus. Creștinii au simțit încă din primele secole că le era permis să imprime ceva nou în organismul evoluției creștine, că le era permis să adauge ceea ce se revarsă cu adevărat din spiritul lui Christos.
Prin urmare, Crăciunul este rânduit abia din secolul al IV-lea creștin. Putem spune că primul Crăciun creștin a fost sărbătorit la Roma în anul 354. Și aceasta ne arată în special că într-o perioadă mai puțin critică decât a noastră, mărturisitorii Creștinismului erau pătrunși de cunoașterea just presimțită că ei ar trebui să extragă roade mereu noi din marele pom creștin al vieții. Probabil acesta este și motivul pentru care noi am putea să ne amintim un simbol exterior al Crăciunului, simbolul pomului de Crăciun, pe care îl avem aici în fața noastră, pe care nenumărați oameni îl vor avea în fața lor în zilele următoare și pe care știința spirituală este chemată să îl imprime din ce în ce mai adânc inimilor și sufletelor oamenilor în semnificația lui specială.
Aproape ca am putea intra în conflict cu evoluția timpului dacă ne-am opri tocmai la acest simbol. Ar fi o greșeală să credem că acest simbol este unul vechi. Ar putea apărea cu ușurință în sufletul omului de astăzi convingerea că poeticul brad de Crăciun este o datină străveche. Există un tablou care înfățișează bradul de Crăciun din cămăruța familiei lui Luther. Acest tablou, care desigur a fost pictat abia în secolul al XIX-lea, este o reprezentare complet falsă, deoarece un astfel de pom de Crăciun nu exista încă în mediul rural german sau în alte părți ale Europei în vremea lui Luther. El este abia de mai târziu un simbol. Tocmai acest pom de Crăciun ne arată poate ceva cu totul curios. Nu putem spune eventual, că pomul de Crăciun de astăzi este ceva care ar putea fi înțeles ca o promisiune pentru viitor, în sensul că oamenii ar putea vedea din ce în ce mai mult în acest pom de Crăciun, treptat, treptat, un simbol a ceva extraordinar de semnificativ și important?
Ne putem uita la acest pom de Crăciun fără să ne facem iluzii cu privire la vechimea sa istorică și, făcând acest lucru, ne putem aminti într-o anumită măsură așa-numita Legendă Sfântă, care a ajuns adesea în fața sufletelor noastre. Aceasta ne spune că atunci când a fost alungat din Paradis – legenda o povestește în cele mai variate moduri, noi o vom reproduce acum cât mai pe scurt posibil –, Adam a luat cu el trei semințe din pomul vieții, din care oamenii nu trebuiau să mănânce, după ce mâncaseră deja din pomul cunoașterii binelui și răului. Când Adam a murit, Seth a luat aceste trei semințe și le-a sădit în mormântul lui Adam, iar din mormântul lui Adam a crescut un copac. Legenda spune că din lemnul acestui copac au fost făcute multe lucruri: Moise și-a făcut din acest lemn toiagul său, iar mai târziu din acest copac a fost luat și lemnul pentru crucea de pe Golgota.
Astfel, o legendă ne amintește într-un mod semnificativ de acel copac al Paradisului, care se afla acolo ca un al doilea copac: Oamenii au gustat din pomul cunoașterii, dar au fost opriți din a gusta din pomul vieții. Dar în inimile oamenilor a rămas mereu o dorință, un impuls către acel pom. Alungați din lumile spirituale – care sunt denumite „Paradis” –, în lumea exterioară manifestă, a aparențelor, oamenii simțeau în inimile lor îndemnul către pomul vieții. Ceea ce nu li se permitea să aibă fără meritul lor personal, fără dezvoltarea lor spirituală, ei trebuiau să și-o cucerească treptat, dobândind merite cu ajutorul cunoașterii, maturizându-se treptat și devenind capabili să primească fructele pomului vieții prin munca lor pe planul fizic.
Acele trei semințe ne sugerează dorința pentru fructele pomului vieții. Legenda ne spune că în lemnul crucii era conținut ceea ce provenea din pomul vieții. Și de-a lungul întregii evoluții a existat conștiența că lemnul uscat al crucii conține totuși sămânța noii vieți spirituale, că din el ar trebui să crească fructul pe care oamenii, dacă îl gustă în mod corect, pot să îl unească cu sufletul lor ca un fruct din pomul vieții, ca un fruct care le dă nemurirea în adevăratul sens al cuvântului, care le aprinde lumina sufletului și luminează sufletul, în așa fel încât acesta găsește drumul care conduce din adâncurile întunecate ale lumii fizice spre înălțimile luminoase ale existenței spirituale, și acolo se simte ca aparținând unei vieți nemuritoare.
Fără a ne dărui unei iluzii, putem simți în copacul care se află în fața noastră ca brad de Crăciun – dacă nu ca istorici, cel puțin ca ființe umane simțitoare – ceva ca un simbol al acelei lumini care trebuie să răsară în sufletul nostru pentru a ne aduce nemurirea în existența spirituală. Noi privim în interiorul nostru și ne simțim, prin curentul spiritual antroposofic, pătrunși de acea forță care ne permite să privim în sus, în lumea spirituală. Privim apoi acel simbol exterior, pe care îl avem în fața noastră ca pom de Crăciun și ne putem spune: Fie ca el să ne fie un simbol pentru ceea ce trebuie să lumineze și să ardă în sufletele noastre, ca să ne ridicăm în lumea spirituală!
Acest pom a răsărit de asemenea, ca să spunem așa, ca din niște adâncuri întunecate. Numai acei oameni pot dezaproba un astfel de mod neistoric de a privi lucrurile, așa cum tocmai a fost caracterizat, care nu știu că lucrurile pentru care cunoașterea fizică nu poate vedea motivele exterioare, au totuși motivele lor spirituale mai profunde. Este posibil ca ochiul exterior să nu observe cum acest pom de Crăciun se strecoară în mod ciudat în viața exterioară a omului. Într-un timp relativ scurt el s-a introdus ca un obicei care aduce bucurie în relațiile interumane generale. În exterior el poate scăpa privirii; însă cel care știe că toate evenimentele exterioare sunt amprente ale unei evoluții spirituale, acela trebuie să simtă că probabil a existat și un motiv special mai profund în planul fizic exterior pentru apariția pomului de Crăciun: că apariția pomului de Crăciun a rezultat ca dintr-un impuls spiritual profund, care îi conduce în mod invizibil pe oameni și care, în mod impalpabil probabil, a inspirat anumitor suflete cu o simțire justă să aducă lumina interioară care urmează să strălucească în lume, la o expresie exterioară în minunatul pom de Crăciun. Și când o astfel de cunoaștere se trezește la înțelepciune, atunci acest pom poate deveni prin voința noastră și un simbol exterior al celor Preaînalte.
Dacă antroposofia trebuie să fie înțelepciune, atunci ea trebuie să fie înțelepciune activă și să pătrundă plină de înțelepciune lumea, adică să poleiască cu aur, să înfrumusețeze impresiile și obiceiurile exterioare. Astfel poate că antroposofia, treptat, încălzind și iluminând, se răspândește peste inimile și sufletele oamenilor din prezent și din viitor, reușind să aurească și să pătrundă cu înțelepciunea ei și obiceiul exterior al pomului de Crăciun, devenit atât de materialist, să-l facă un simbol important, după ce el și-a făcut intrarea solemnă în viața pământească, ca și cum ar fi venit din adâncurile întunecate ale sufletului în cursul timpurilor din urmă. Și dacă totuși noi cercetăm poate ceva mai profund și presupunem că o conducere spirituală mai profundă a plasat impulsurile în inimile oamenilor, nu ni se arată nici nouă nejustificat ca oamenii să își exprime gândurile inspirate de o conducere spirituală prin simțăminte mai profunde lângă copacul aprins cu luminițe.
A fost un obicei vechi chiar și în alte țări din Europa, să se petreacă săptămânile de dinaintea sărbătorii Crăciunului căutând tot felul de lăstari de copaci, tot felul de arbuști, în cea mai mare parte plante foioase, care în noaptea de Crăciun ar fi putut fi aduse să se deschidă sau măcar să lăstărească. Si dacă lăstarii sau ramurile de pom, adunate cu grija, stăteau sărbătoresc în cămăruță în Ajunul Crăciunului și erau artificial făcute să se deschidă în noaptea în care Soarele se afla în punctul cel mai de jos, în foarte multe suflete se năștea, ca un fel de presimțire a vieții care nu poate fi niciodată învinsă, a acelei vieți care trebuie să fie biruitoare asupra morții. Acesta era un obicei vechi. Dar pomul de Crăciun în sine este de data mai recentă. Unde a apărut pentru prima dată obiceiul pomului de Crăciun?
Cunoaștem limbajul penetrant folosit de marii noștri mistici germani, în special de Johannes Tauler [Nota 22], care a activat în Alsacia. Cine lasă să acționeze asupra lui predicile lui Johannes Tauler, cu profunda lor interioritate, cu infinita lor valoare emoțională, își va spune că în acea perioadă când Tauler se străduia pentru aprofundarea și spiritualizare, chiar și apropierea de inimă a Creștinismului în Alsacia, circula un spirit cu totul deosebit, care căuta pretutindeni sufletul care era plin de Misterul de pe Golgota. Când Tauler își ținea predicile sale în Strassburg, cuvintele sale înfocate pătrundeau adânc în suflete și era posibil ca multe impresii durabile să fi încolțit uneori în sufletele oamenilor. Este posibil ca multe impresii să fi venit din ceea ce spunea Johannes Tauler adesea în minunatele sale predici de Crăciun. De trei ori, spunea el, este născut Dumnezeu pentru omenire: mai întâi provenind din Tatăl, din marele Univers; apoi coborând la oameni și primind învelișuri omenești; și în al treilea rând, când Christos se naște în fiecare suflet omenesc, care găsește în el însuși posibilitatea de a uni cu sine ceea ce este înțelepciunea divină și de a naște în sine un om superior.
Johannes Tauler rostea, în special în ziua de Crăciun, în tot felul de expresii frumoase și solemne, cea mai profundă înțelepciune, chiar în regiunea Strassburgului. Este posibil ca tocmai o astfel de înțelepciune profundă să se fi cufundat în suflete, să fi rămas și să fi continuat să acționeze acolo. Sentimentele își au și ele tradițiile lor. Este posibil ca de la un secol la altul să fi continuat să acționeze ceea ce a fost întipărit atunci în suflete. Astfel, este posibil ca sentimentul care a pătruns atunci în sufletele oamenilor, ca toate sentimentele reale, pătrunse de spirit, să se fi imprimat în ochi și în atitudine, să fi inspirat ochiului sentimentul, de a vedea și în simbolul exterior învierea, nașterea luminii spirituale omenești. De aceea, pentru gândirea materialistă poate fi o frumoasa întâmplare, însă pentru cel care știe că conducerea spirituală străbate prin tot ceea ce este fizic, aceasta este mai mult decât o simplă întâmplare atunci când auzim că primele știri despre un pom de Crăciun [Nota 23] care a stat într-o cămăruță germană au venit din Alsacia, și anume din Strassburg. Din anul 1642 datează prima raportare despre existența unui astfel de pom de Crăciun într-o casa, pentru bucuria interioară a acelora care într-un simbol exterior voiau să vadă lumina, care trebuie trezită în noi înșine prin primirea înțelepciunii spirituale.
Cât de rău este primită mistica germană de acel Creștinism care se agață de formele exterioare, o putem vedea în cazul lui Meister Eckhart [Nota 24], marele predecesor al lui Johannes Tauler: el a fost declarat eretic după moartea sa, uitându-se să se facă acest lucru în timpul vieții sale. Iar cuvintele înflăcărate ale lui Johannes Tauler, care izvorau dintr-o inimă cu adevărat plină de Christos, au primit de asemenea puțină recunoaștere. Cum s-a poziționat acel Creștinism exterior, care nu crede în realitatea spiritului, față de aprofundarea Creștinismului prin Meister Eckhart, Johannes Tauler și așa mai departe, o putem vedea din faptul că prima veste despre pomul de Crăciun ne vine de la un adversar al spiritului. Persoana în cauza a considerat că acesta ar fi un joc de copii; oamenii ar trebui să meargă mai degrabă acolo unde pot auzi cum li se vestește învățătura corectă.
Acest pom de Crăciun s-a răspândit la început lent. Îl vedem apărând în Germania centrală pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, dar chiar și aici doar în câteva locuri. Abia spre secolul al XIX-lea bradul de Crăciun, această decorațiune spirituală tot mai răspândită a Crăciunului, devine un nou simbol pentru ceva care trăia de secole. Pentru cei care puteau simți cu adevărat toate lucrurile, nu în lumina Creștinismului de paradă, ci în lumina Creștinismului spiritual autentic, bradul de Crăciun putea declanșa întotdeauna sentimente umane frumoase. Și dumneavoastră veți crede cu ușurință că bradul de Crăciun este de dată atât de recentă, dacă vă reprezentați în suflet faptul că cei mai mari poeți germani nu au scris nicio poezie despre bradul de Crăciun. Dacă acesta ar fi existat mai devreme, Klopstock, de exemplu, s-ar fi făcut cu siguranță cunoscut cu o poezie despre acest simbol. De aceea și acest pom de Crăciun să ne fie o chezășie că simboluri pentru Suprem și Măreț pot apărea din nou. Iar aceste simboluri pot apărea în fața sufletelor noastre mai ales atunci când simțim adevărul spiritual despre deșteptarea Eului în sufletul omului, a acelui Eu care simte legăturile spirituale de la suflet la suflet, și le simte cu adevărat îndeosebi atunci când oamenii nobili acționează împreună.
Să menționăm doar un exemplu, în care putem vedea cum lumina bradului de Crăciun a luminat în sufletul unui mare conducător al omenirii. În anul 1822, Goethe, pe care l-am întâlnit atât de des atunci când am analizat viața spirituală în lumina antroposofiei, a simțit atât de just, la sfârșitul „Faustului” său, cum simbolurile creștine erau singurele posibile pentru a reprezenta intențiile sale poetice. Și de asemenea el a simțit la fel de just că Creștinismul trebuie să înnoade cele mai nobile legături de la un suflet omenesc la alt suflet omenesc, că el trebuie să întemeieze acele legături strânse ale iubirii frățești, care nu sunt legate de sânge, ci de suflet, care se supun spiritului. Simțim ceea ce se afla încă în Creștinism ca impuls, atunci când ne gândim la sfârșitul Evangheliilor. De pe crucea de pe Golgota, Christos Iisus vede mama, vede fiul, și atunci el fondează acea comuniune, care înainte era stabilită doar prin sânge. Un fiu a fost dăruit mamei, o mamă a fost dăruită fiului, anterior posibil doar prin sânge. Legăturile de sânge nu trebuie să fie anulate prin Creștinism. Legăturile de sânge trebuie să rămână. Dar în plus trebuie adăugate legăturile spirituale, care inunda legăturile de sânge cu lumina spirituala. De aceea a rostit Christos Iisus de sus de pe cruce cuvintele: „Femeie, iată, acesta este fiul tău!” și către ucenic: „Iată, aceasta este mama ta!” Ceea ce în trecut era fondat doar pe legături de sânge, acum este fondat de sus de pe cruce pe legături spirituale.
Acolo unde spiritul trăiește într-o nobilă comuniune spirituală, acolo Goethe s-a simțit întotdeauna îndemnat să privească spre spiritul creștin veritabil. El a simțit de asemenea nevoia să lase acest spirit creștin să pătrundă din inimă în ochi. În 1822 el a avut o ocazie specială în acest sens. Oamenii din principatul căruia Goethe îi dedicase atât de mult din energia sa se adunaseră pentru a fonda o școala comunală superioară/școală medie. Era într-un fel un dar făcut prințului de Weimar. Goethe nu a știut o modalitate mai bună de a sărbători acest mic impuls întru progresul spiritual, decât să cheme înainte de sărbătoarea Crăciunului un număr de oameni, ca să celebreze acest progres al spiritului prin poezii individuale, fiecare după puterile lui. Apoi el a adunat aceste poezii provenite din popor, le-a făcut el însuși o introducere poetică, iar viitorul Mare duce Karl Alexander, care pe atunci era un băiețel de trei ani, trebuia să-i înmâneze mica broșura prințului Karl August sub pomul de Crăciun. Căci pomul de Crăciun era în 1822 deja un simbol constant.
Prin acest mic gest Goethe a arătat că pomul de Crăciun este pentru el un simbol pentru simțirea și percepția progresului spiritual, în mic și în mare. Iar în introducerea poetică pe care el a făcut-o acestei mici broșuri, care se află și astăzi în biblioteca din Weimar, Goethe a cântat pomul de Crăciun drept acest simbol, prin cuvintele:
Putem număra aceasta poezie a lui Goethe al nostru, să spunem așa, printre primele poezii de Crăciun. Dacă vorbim în domeniul științei spirituale despre simboluri, putem spune de asemenea ca simbolurile, care pătrund inconștient sau subconștient în sufletele oamenilor, care apar în cursul timpului, pot fi poleite cu aur și îmbrăcate cu înțelepciune.
Vedem astfel cum Crăciunul creștin a apărut întâi în secolul al IV-lea, că atunci el a fost sărbătorit pentru prima dată la Roma. Și din nou trebuie să privim aproape ca o fatalitate faptul că sărbătoarea Crăciunului se suprapune – nu într-un mod exterior materialist, ci printr-un destin misterios – peste o sărbătoare străveche din regiunile din Europa Centrala și de Nord, în care din timpuri imemoriale era sărbătorită poziția cea mai joasă a Soarelui: sărbătoarea solstițiului de iarnă. Nu este permis să credem ca sărbătoarea Crăciunului din Europa Centrala și de Nord ar fi fost strămutată în această perioada, deoarece s-ar fi dorit ca prin transformarea vechii sărbători în sărbătoarea Crăciunului să se realizeze, ca să spunem așa, o reconciliere a popoarelor. Sărbătoarea Crăciunului s-a născut exclusiv din Creștinism. Prin adoptarea sărbătorii Crăciunului în regiunile nordice s-a vădit înrudirea spirituală profundă a acestor popoare și a simbolurilor lor cu Creștinismul. În timp ce în Armenia, de exemplu, sărbătoarea Crăciunului nu a fost deloc acceptata ca obicei, și chiar și în Palestina creștinii i s-au opus mult timp, în Europa aceasta s a încetățenit rapid.
Pentru a înțelege bradul de Crăciun ca un simbol, să încercăm să înțelegem corect sărbătoarea Crăciunului în sine prin contemplare antroposofică. Pe tot parcursul anului, când noi suntem împreună aici, lăsăm să ne pătrundă din izvoarele spirituale acele cuvinte care nu vor să fie doar cuvinte, ci forță, care în sufletul nostru trebuie să fie din ce în ce mai active, astfel încât sufletul să poată deveni un cetățean al veșniciei. De-a lungul anului noi ne adunăm pentru a lăsa aceste cuvinte, acest Logos să răsune în această încăpere în cele mai variate moduri: Christos este întotdeauna alături de noi și, dacă suntem împreună, Spiritul lui Christos acționează lăuntric, astfel încât cuvintele noastre sunt pătrunse de Spiritul lui Christos. Dacă rostim lucrurile doar cu conștiența că cuvântul este un purtător înaripat pentru revelațiile spiritului încredințate omenirii, noi lăsăm să curgă în sufletul nostru ceea ce este cuvântul spiritului. Dar noi știm că cuvântul spiritului nu este pe deplin cuprins de noi, că el nu poate fi pentru noi tot ceea ce ar trebui să fie, dacă îl primim doar într-o formă exterior-abstracta drept cunoaștere. Noi știm că el poate fi ceea ce trebuie să fie doar atunci când produce acea căldură interioară, prin care sufletul se dilată și simte că se dilată prin căldură interioară, și în cele din urmă, revărsându-se în toate fenomenele existenței cosmice, învață să se simtă una cu acel Spirit care este revărsat peste toate fenomenele.
Să simțim că ceea ce ajunge la urechile noastre drept cuvânt al spiritului trebuie să devină forță, viață în noi, în timp ce noi, la momentul potrivit, așezăm în fața noastră simbolul care poate răsuna în suflet fortificându-ne: Lasă să se nască în tine ca ceva nou, ca omul-spirit, ceea ce se poate aprinde drept căldură, ceea ce poate lumina ca lumină, cuvântul care vine spre noi din izvoare spirituale, din substraturi spirituale –, atunci simțim și noi că ceea ce răsună spre noi drept cuvânt al spiritului are o semnificație. Într-un astfel de moment, cum este cel de astăzi, să simțim cu seriozitate ceea ce ne poate oferi știința spirituală drept o astfel de lumină sufletească și o astfel de căldura sufletească! Să o simțim oarecum în felul următor: Să ne uităm la lumea materialistă de astăzi, cu agitația ei, cum oamenii se grăbesc și se agită de dimineața până seara și cum ei judecă totul în termeni de utilitate materialistă, în funcție de etalonul planului fizic exterior, cum ei nu bănuiesc deloc că în spatele tuturor lucrurilor trăiește și țese spiritul. Oamenii adorm seara nebănuind nimic altceva, decât ca ar fi în acest timp fără conștiență și că dimineața se trezesc din nou în conștiența planului fizic. Omul adoarme după ce s-a grăbit și a muncit în timpul zilei, fără să-și pună întrebări, fără să se ilumineze cu privire la sensul vieții. Dacă persoana care tinde către cunoaștere spirituală a absorbit cuvintele spiritului, atunci ea știe ceva, care nu este doar teorie și dogmă. Știe ceva care îi dă lumină sufletească și căldură sufletească, știe: Dacă ziua tu ai primi doar reprezentările vieții fizice, te-ai usca. Întreaga ta viață ar fi stearpă, tot ceea ce tu câștigi dacă ai avea doar reprezentările planului fizic ar dispărea. Când te culci seara și dormi, intri într-o lume a spiritului, te cufunzi cu toate forțele sufletului tău într-o lume a ființelor spirituale superioare, către care tu trebuie să crești cu ființa ta. Iar când te trezești dimineața, ieși nou întărit dintr-o lume spirituală și reverși peste ceea ce tu primești din planul fizic viață divin-spirituală, conștient sau inconștient. Din veșnicie întinerești tu însuți temporalul existenței tale în fiecare dimineață.
Când transformăm astfel cuvântul spiritului în sentimentul pe care îl putem avea în fiecare seară: Eu nu intru pur și simplu în inconștiență, ci mă cufund în lumea în care sunt ființele veșnicului, cărora propria mea ființă trebuie să le aparțină. Eu adorm cu sentimentul: Înăuntru, în lumea spirituală! – și mă trezesc cu sentimentul: Afară din spirit! – atunci ne pătrundem cu acel sentiment în care trebuie să se transforme cuvântul spiritului, pe care l-am primit aici într-o viață dedicată cunoașterii spirituale, de la o zi la alta, de la o săptămână la alta. Atunci spiritul devine viață în noi, atunci ne trezim altfel și adormim altfel.
Dacă ne simțim uniți cu spiritul Universului, dacă în fiecare dimineață ne simțim ca niște misionari ai spiritului cosmic, dacă treptat, treptat ne simțim conectați cu ceea ce străbate și întrețese ca spirit cosmic întreaga existență exterioară, atunci simțim și noi, când Soarele este sus vara și își trimite razele dătătoare de viață Pământului, cum spiritul lucrează în mod exterior și, pentru că ne trimite chipul său, chipul său exterior prin razele exterioare ale Soarelui, el își lasă oarecum ființa sa interioara să se retragă.
Unde vedem noi acest spirit al Universului, pe care Zarathustra l-a vestit deja ca fiind în Soare, dacă nouă nu ne vin decât razele fizice exterioare ale Soarelui? Acest spirit al Universului îl vedem, dacă putem recunoaște, acolo unde el însuși se vede pe sine. Cu adevărat, acest spirit al Universului își creează organele sale senzoriale, prin care se poate vedea pe sine, în timpul verii. El își creează organe senzoriale exterioare. Să învățăm să înțelegem ce acoperă Pământul cu o pătură vegetala verde din primăvară încolo, îmbrăcând Pământul cu o față nouă! Ce este aceasta? O oglindă pentru spiritul cosmic al Soarelui. Când Soarele ne trimite razele sale fizice, spiritul cosmic privește în jos spre Pământ. Creșterea plantelor, florile și frunzele care răsar nu sunt altceva decât chipul spiritului cosmic pur și cast, care se vede oglindit pe sine în opera sa, pe care el o face să răsară din Pământ. În pătura vegetală sunt conținute organele senzoriale ale spiritului cosmic.
Când toamna pătura vegetală dispare, noi vedem cum forța exterioară a Soarelui scade, cum chipul spiritului lumii se retrage. Dacă suntem pregătiți în mod corect, vom simți spiritul care pulsează prin Univers în lăuntrul nostru. Atunci putem urmări și spiritul cosmic, când acesta se sustrage vederii exterioare. Când ochii noștri nu mai pot zăbovi asupra păturii vegetale, noi simțim cum spiritul se trezește, în măsura în care se retrage din fenomenele lumii exterioare, în noi. Iar spiritul care se trezește devine pentru noi un ghid pentru adâncurile în care viața spirituală se retrage, unde noi predăm spiritului germenii pentru primăvara următoare. Atunci noi învățăm să privim cu privirea noastră spirituală și ne spunem: Când viața exterioară devine treptat, treptat invizibilă pentru simțurile exterioare, când tristețea și melancolia toamnei se strecoară în sufletul nostru, sufletul urmează spiritului în mineralul mort, pentru a extrage din el acele forțe care primăvara acoperă Pământul cu organe senzoriale noi pentru spiritul cosmic.
Astfel, acei oameni care cuprindeau spiritul în spirit, simțeau iarna că pașesc împreună cu spiritul cosmic, că pășesc împreună cu sămânța coborâta în pământ. Atunci când Soarele exterior are cea mai mică putere, când strălucește cel mai slab, când întunericul exterior este cel mai puternic, spiritul din noi se simte unit prin spiritul din Univers cu care s-a legat, cu care s-a legat aici jos, cu acele forțe care devin cel mai clar perceptibile și vizibile atunci când încredințează sămânța unei noi existențe.
Astfel, noi ne trăim pe noi literalmente în Pământ împreună cu forța seminței, ca să spunem așa, pătrundem în Pământ. Dacă în timpul verii ne-am îndreptat spre atmosfera inundată de lumină a aerului, spre fructele încolțite și înmugurite ale Pământului, acum ne întoarcem spre piatra moartă, dar acum știm: în această piatră moartă odihnește ceea ce va apărea din nou ca existență exterioară. – Noi urmăm în spirit cu propriul nostru suflet forța de încolțire, de înmugurire, care se sustrage vederii exterioare și este ascunsă complet în piatră pe timpul iernii. Și când acest timp de iarnă a ajuns la mijloc, când domnește întunericul cel mai puternic, atunci simțim, tocmai prin faptul că lumea exterioară nu ne împiedică să ne simțim uniți cu spiritul, cum în adâncurile în care ne-am retras încolțește lumina spirituală, acea lumină spirituală pentru care Christos Iisus a dat omenirii cel mai puternic impuls. Atunci retrăim ceea ce simțeau oamenii în timpurile de demult, când vorbeau despre nevoia de a coborî acolo unde sămânța odihnește iarna, pentru a cunoaște spiritul în forțele lui ascunse. Simțim atunci că pe Christos trebuie să-l căutăm în cele ascunse, în acel domeniu ascuns care este întunecat și sumbru, dacă nu ne-am luminat mai întâi noi singuri pe noi în suflet, dar care devine luminos și strălucitor dacă am primit în suflet lumina lui Christos. Vom simți atunci că în fiecare Crăciun ne întărim și ne revigorăm prin acel impuls care a pătruns în omenire prin Misterul de pe Golgota.
Astfel, în fiecare an simțim cu adevărat impulsul lui Christos ca o fortificare a strădaniei noastre, și luăm din acest impuls garanția și chezășia că de la an la an întărim în noi acea viață care ne conduce într-o lume spirituală, în care nu poate exista moarte, așa cum există în lumea fizică. Atunci noi putem spiritualiza și înferici, ceea ce pentru omul materialist de astăzi nu este deloc un simbol, ci doar o bucurie senzorială materialistă exterioară. Și atunci noi presimțim în simbol realitatea, presimțim același lucru pe care îl înțelegea Johannes Tauler, de exemplu atunci când vorbea despre Christos, că el s-a născut de trei ori: o dată din Dumnezeu-Tatăl veșnic, care întrețese și vivifiază lumea, o dată ca om în perioada întemeierii Creștinismului, și apoi mereu și mereu în sufletele acelora care trezesc în ei cuvântul spiritual. Fără această ultimă naștere, Creștinismul nu ar fi complet, iar antroposofia nu ar putea să cuprindă spiritul creștin dacă nu ar înțelege ce înseamnă că cuvântul care ne răsună din an în an nu trebuie să rămână teorie și dogmă, ci să devină căldură și lumină și viață, pentru ca prin această forță să ne putem insera în viața spiritualității Cosmosului, să fim absorbiți de ea și odată cu ea să fim noi înșine încorporați în eternitate.
Aceasta este ceea ce ar trebui să simțim noi atunci când stăm în fața simbolului Crăciunului, să ne simțim cufundați oarecum în lumea adâncă, înghețată, aparent moartă de sub pământ, nu doar bănuind, ci cunoscând că spiritul trezește viață nouă din moarte. Indiferent de treapta de evoluție pe care ne aflăm putem simți ceea ce simțeau în toate timpurile cei care erau inițiați atunci, care coborau realmente de Crăciun la ora miezului de noapte, pentru a vedea acolo Soarele spiritual la ora miezului nopții de Crăciun, unde Soarele spiritual al miezului nopții de Crăciun trezește întâi viața de încolțire și înmugurire din piatra aparent moartă, pentru ca să poată apărea în noua primăvară.
Noi înșine ne simțim uniți cu acele forțe ale Cosmosului care domnesc acolo, chiar dacă s-au retras exterior fizic în îngheț și lipsă de lumină. Vrem să simțim acest lucru, cum de altfel vor simți toți aceia care în perioada Crăciunului își aminteau întotdeauna Soarele spiritual, acel Soare christic/Christos Soare, care stă în spatele Soarelui fizic. Noi vrem să simțim împreună cu ei, pentru a ne înălța treptat, treptat până la a viețui, și apoi până la a putea contempla ceea ce omul poate contempla dacă dezvoltă în el forțe mereu noi, care îl unesc cu spiritualul. Și fie ca acele cuvinte, despre care vorbeam în urma cu câțiva ani când sărbătoream Crăciunul, să încheie și această considerație a noastră, drept lucrul cel mai important pe care îl putem primi și turna în sufletele noastre într-un an:
