Astăzi dorim să abordam un subiect general, și anume problema importanței și sarcinilor științei spirituale de orientare antroposofică în prezent, iar apoi marți, un subiect mai individual, care se referă doar la destinul și ființa omului individual.
Am subliniat adesea că antroposofia are o sarcină și o importanță deosebită pentru umanitate, mai ales în zilele noastre. La urma urmei, cel care se preocupă cu antroposofia ca o persoană care gândește trebuie să își pună întotdeauna întrebarea: Ce obiective urmărește de fapt această Mișcare spirituală și cum se raportează ea la alte sarcini în epoca noastră? – Acum, așa cum am făcut adesea, aceste sarcini pot fi examinate din cele mai diverse puncte de vedere. Astăzi vrem să încercăm să surprindem cursul evoluției omenirii la momentul în care ne aflam noi înșine, să privim puțin în viitor și apoi să ne întrebăm: Ce sarcină are antroposofia tocmai cu privire la punctul evoluției omenirii în care ne aflăm în prezent?
După cum știm, de la marea catastrofă atlanteană, care a remodelat complet Pământul ca loc de locuit al oamenilor, și până în prezent, se pot menționa cinci perioade de civilizație. Am enumerat adesea aceste cinci perioade culturale, ca fiind epocile de cultura protohindusă, protopersană, caldeo-egipteană, greco-latină și apoi, ca perioada în care ne aflăm noi înșine, epoca a cincea de cultură, care s-a pregătit, spunem noi, din secolele al VIII-lea, al IX-lea, al X-lea și în mijlocul căreia ne aflăm de fapt. Nouă trebuie să ne fie clar că astfel de diviziuni nu sunt desigur strict delimitate, ca și cum o epocă de evoluție s-ar încheia brusc și apoi ar începe una nouă, ci mai degrabă că una trece încet și treptat în cealaltă, astfel că, cu mult înainte ca o epocă să se fi încheiat, noua epocă se pregătește deja în interiorul ei. Astfel încât despre epoca noastră de cultură, a cincea din era postatlanteană, ne putem spune că ceea ce va caracteriza propriu-zis cea de-a șasea epocă de cultură este deja în curs de pregătire, și asta chiar în mod semnificativ. Iar omenirea prezentului, în general, se va împărți în două: în acei oameni care astăzi nu au nicio idee despre toate acestea, care nu știu nimic despre faptul că se pregătește ceva de genul celei de a șasea epoci de cultură, care, ca să spunem așa, trăiesc orbește în ziua de azi, și în oameni care își imaginează că ceva nou se pregătește și care chiar știu că în esență ceea ce se pregătește trebuie să fie făcut prin oameni, că trebuie să fie pregătit de oameni. Într-un anumit sens, noi ca oameni ne putem situa în epocă spunându-ne că facem ceea ce se obișnuiește în general, că facem ceea ce au făcut și alții, ceea ce ne-au învățat părinții. Sau putem să ne situam în așa fel, încât să știm în mod conștient: Dacă tu dorești în mod conștient să fii o verigă în lanțul uman, trebuie să faci ceva fie în tine însuți, fie în mediul tău înconjurător, care să contribuie la pregătirea a ceea ce trebuie să vină, și anume a șasea epocă de cultură, în măsura în care desigur depinde de tine. Putem înțelege cum este posibil să facem pregătiri pentru această a șasea epocă de cultură doar dacă analizăm ceva mai atent caracterul propriei noastre epoci. Cel mai bun mijloc de a face acest lucru este prin comparație.
Noi știm că aceste epoci de cultură diferă considerabil unele de altele, și noi am evidențiat în cursul Mișcării noastre antroposofice diverse caracteristici care le deosebesc. Ne-am referit la vechea epocă de cultură indiană și am arătat cum calitățile sufletești ale omului de atunci erau altele decât mai târziu, că omul era încă înzestrat într-o mare măsură cu o conștiență clarvăzătoare; și am arătat că evoluția de-a lungul următoarelor epoci de cultură a constat în faptul că oamenii au pierdut din ce în ce mai mult clarvederea și au trebuit să-și limiteze din ce în ce mai mult capacitatea lor de percepție, facultatea lor intelectuală, la planul fizic. Am văzut cum cea de-a patra epoca de cultură, în care oamenii, ca să spunem așa, s-au mutat complet pe planul fizic, s-a pregătit încet, astfel încât ființa pe care noi o numim Christos Iisus să se poată întrupa pe planul fizic ca o ființă, ca o ființă umană a planului fizic. Am văzut apoi cum această mutare s-a făcut printr-un anumit curent: cum de atunci toate facultățile omenești au devenit pe plan fizic și mai puternice, cum tendința materialistă a epocii noastre, toate înclinațiile oamenilor de a accepta doar ceea ce se prezintă în mediul fizic înconjurător sunt legate de o și mai mare coborâre a omului pe planul fizic. Dar aceasta nu trebuie nicidecum să rămână așa în cursul evoluției. Omenirea trebuie să urce din nou în lumea spirituală, să urce cu toate cuceririle nou dobândite, cu toate fructele planului fizic. Și tocmai asta vrea să fie antroposofia, ceva care să ofere oamenilor posibilitatea de a urca din nou în lumea spirituală.
Așadar noi putem spune: Imediat după marea catastrofă atlanteană au existat numeroși oameni care știau, prin intermediul facultăților lor de percepție directă, că în jurul nostru există o lume spirituală, că noi trăim într-o lume spirituală. Oamenii care știau acest lucru au devenit din ce în ce mai puțini, facultățile omului s-au limitat din ce în ce mai mult la percepția senzorială. Dar dacă, pe de o parte, astăzi capacitatea de a percepe lumea spirituală este încă la cel mai scăzut nivel imaginabil, pe de altă parte ceva se pregătește în timpul nostru, ceva care este atât de important, încât pentru un număr mai mare de oameni vor exista, în întruparea, în încarnarea care o urmează pe cea actuală, abilități cu totul diferite de cele de astăzi. După cum abilitățile oamenilor s-au schimbat de-a lungul celor cinci epoci de cultură, la fel ele se vor schimba în cea de-a șasea, și un număr mare de oameni de astăzi vor arăta deja clar în următoarea încarnare, prin întreaga lor natură sufletească, că abilitățile lor s-au schimbat considerabil. Și asta vrem noi să clarificăm astăzi, despre cât de diferite vor fi aceste suflete ale oamenilor în viitor, adică pentru un număr mare de oameni, deja în următoarea încarnare, pentru alții în a doua care urmează.
Am putea de asemenea să privim retrospectiv și într-un alt mod la perioadele trecute ale evoluției umane. Atunci am vedea că, cu cât ne întoarcem mai mult la vechea clarvedere, cu atât mai mult sufletul uman este legat de ceea ce putem numi caracterul de suflet-grup. Dumneavoastră ați fost deja adesea atenționați că la vechiul popor ebraic conștiența acestui caracter de suflet grup exista în cel mai eminent sens. Oricine se simțea, și asta în mod conștient, ca membru al vechiului popor ebraic, își spunea – asupra acestui lucru s-a atras atenția în mod special: Ca om individual sunt o apariție trecătoare, dar în mine trăiește ceva care are o legătură directă cu toată ființa sufletească care a coborât de la patriarhul Avraam. – Aceasta simțea aparținătorul vechiului popor ebraic. Putem descrie chiar ezoteric aceasta, ceea ce simțea atunci vechiul popor ebraic, drept un fenomen spiritual. Putem înțelege mai bine ceea ce s-a întâmplat atunci, dacă luăm în considerare următoarele.
Să luăm un inițiat vechi ebraic. Deși inițierea nu era atât de frecventă în rândul poporului vechi ebraic ca în rândul altor popoare, nu putem caracteriza în alt mod un astfel de inițiat real, unul care vedea cu adevărat în lumile spirituale, nu unul doar introdus în teorii și în Lege, nu-l putem caracteriza în alt mod decât luând în considerare întreaga particularitate a poporului. În știința exterioară, care funcționează candid după documentele sale, se obișnuiește astăzi peste tot să se verifice ceea ce este scris în Vechiul Testament cu tot felul de documente exterioare și apoi să găsească că nu se confirmă. Vom avea ocazia să subliniem faptul că Vechiul Testament este mai fidel faptelor decât istoria documentată exterior. În orice caz, știința spirituală arată că legătura de sânge a poporului ebraic poate fi într-adevăr dovedită până la patriarhul Avraam, și că considerarea lui Avraam drept strămoșul originar al poporului ebraic este pe deplin justificată. Însă acest lucru era ceva cunoscut în special în vechile școli oculte ebraice: o astfel de individualitate, o astfel de entitate sufletească precum cea a lui Avraam, nu era încarnată pur și simplu ca Avraam, ci ea este o entitate veșnică, care a rămas prezentă în lumea spirituala. Și în realitate, cel care a fost inspirat de același spirit de care a fost inspirat Avraam, care îl putea invoca pentru sine, care era străbătut de aceeași structura sufletească ca Avraam, era un inițiat adevărat. Astfel că între orice inițiat și patriarhul Avraam exista o legătură reală. Trebuie să ne dăm seama de aceasta; acest lucru se exprima în sentimentul membrului vechiului popor ebraic. Acesta era un fel de caracter de suflet-grup. Ceea ce se exprima în Avraam, era simțit drept suflet grup al poporului. Și la fel se simțea în celelalte suflete-grup ale omenirii.
Omenirea pornește în general de la suflete-grup. Cu cât mergem mai mult înapoi în dezvoltarea omenirii, cu atât individualitatea este mai puțin pronunțată la om. Ceea ce mai găsim astăzi în regnul animal, că un întreg grup aparține unei aceleiași entități, exista la fel la oameni, lucru care devine din ce în ce mai evident cu cât ne întoarcem mai mult în timpurile preistorice. Grupuri de oameni aparțineau acolo unui tot, iar sufletul grup era mult mai puternic decât sufletul individual al unui singur om.
Acum putem spune: Astăzi, în epoca noastră, sufletescul de grup al oamenilor nu a fost încă cu totul depășit, iar cine crede că a fost complet depășit, nu ia în considerare niște aspecte mai fine ale vieții. Dar cine le ia în considerare, va vedea foarte curând nu numai că anumiți oameni seamănă între ei prin fizionomia lor, ci și că anumite grupuri de oameni sunt asemănătoare între ele prin caracteristicile sufletești, că oamenii pot fi încadrați, ca să spunem așa, în categorii. Astăzi, orice om poate fi încă încadrat într-o anumită categorie. În ceea ce privește o caracteristică sau alta, el poate aparține eventual unor categorii diferite, însă o mentalitate de suflet-grup se formează nu doar pentru că există popoare, ci și din alte motive. Granițele trasate între diferitele națiuni dispar din ce în ce mai mult; însă și alte grupări sunt încă perceptibile. Anumite caracteristici de bază sunt comune la mai mulți oameni, în așa fel încât doar cel care nu vrea să vadă nu vede ultimele resturi ale sufletescului de grup rămase încă în oamenii de astăzi.
În prezent trăim într-o perioadă de tranziție în cel mai eminent sens. Toată mentalitatea de suflet-grup urmează să fie înlăturată treptat. După cum prăpăstiile care separă diferite națiuni dispar din ce în ce mai mult, după cum diversele părți ale mai multor națiuni se înțeleg din ce în ce mai mult între ele, la fel și alte mentalități de suflet-grup vor fi eliminate, iar individualul ființei umane va ieși din ce în ce mai mult în evidență.
Prin aceasta am caracterizat ceva esențial în cadrul evoluției. Dacă vrem să privim lucrurile dintr-un alt unghi putem spune că în cadrul evoluției omenirii, conceptul prin care natura de suflet-grup este cel mai puternic exprimată, și anume conceptul de rasă, își pierde din ce în ce mai mult importanța. Dacă ne întoarcem la civilizația de dincolo de marea catastrofă atlanteană, putem vedea într-adevăr cum se pregătesc rasele omenești. În vechea eră atlanteeană am grupat oamenii în funcție de semnele distinctive exterioare ale fizicului lor, asta mult mai mult decât astăzi. Ceea ce noi numim astăzi rase sunt doar niște rămășițe ale diferențelor semnificative existente între oameni în vechea Atlantidă. Astfel, conceptul de rasă este cu adevărat aplicabil doar la vechea Atlantidă. De aceea, având în vedere că ne raportăm la o evoluție reală a omenirii, noi nu am folosit conceptul de rasă în sensul cel mai eminent pentru perioada post-atlanteeană. Noi nu vorbim despre o rasă indiană, o rasă persană și așa mai departe, deoarece acest lucru nu mai este corect. Vorbim despre o epocă de cultură indiană veche, o epocă de cultură persană veche și așa mai departe.
Și s-ar pierde complet orice sens dacă ar fi să vorbim despre o a șasea rasă, care s-ar pregăti în timpul nostru. Dacă în epoca noastră mai există încă rămășițe ale vechilor deosebiri atlanteene, ale vechilor suflete-grup atlanteene, astfel încât astăzi se mai poate spune că diviziunea rasială încă mai acționează – ceea ce se pregătește pentru a șasea perioadă constă tocmai în aceea că caracterul de rasă este abolit. Acesta este lucrul esențial. De aceea este necesar ca mișcarea numită antroposofică, care urmează să pregătească cea de-a șasea epocă, să preia în caracterul său de bază tocmai această eliminare a caracterului rasial, și anume să încerce să unească oamenii din toate rasele, din toate națiunile, și în acest fel să depășească această diferențiere, aceste deosebiri, aceste prăpastii care există între diferitele grupuri de oameni. Pentru că, într-o anumită privință, vechiul punct de vedere rasial are un caracter fizic, și el va avea un caracter mult mai spiritual în viitor.
Acesta este motivul pentru care este atât de urgent necesar să înțelegem că Mișcarea noastră antroposofică este una spirituală, care are în vedere spiritualul și depășește prin forța Mișcării spirituale tocmai ceea ce provine din diferențele fizice. Este desigur ușor de înțeles că fiecare Mișcare are, ca să spunem așa, bolile copilăriei ei, și că la începutul Mișcării teosofice problema s-a prezentat ca și cum Pământul s-ar împărți, ca să spunem așa, în șapte perioade de timp – ele erau numite rase principale – și fiecare rasă principală era împărțită în șapte subrase; și că toate acestea s-ar repeta mereu, astfel încât întotdeauna se va putea vorbi de șapte rase și șapte subrase. Dar trebuie să trecem peste aceste boli ale copilăriei și să realizam faptul că conceptul de rasă încetează să mai aibă vreo semnificație, mai ales în zilele noastre.
De asemenea, se mai pregătește ceva – ceva care este legat de individualitatea omului într-un sens cu totul eminent – prin devenirea mai individuală și tot mai individuală a oamenilor. Se pune doar problema ca această individualitate să devină individualitate în sensul corect, și la aceasta ar trebui să servească Mișcarea antroposofică, ca oamenii să devină individualități, sau personalități am mai putea spune în sensul corect. Dar cum poate face ea acest lucru?
Aici noi trebuie să ne uităm la o caracteristică nouă, cea mai remarcabilă a sufletului uman, care este în curs de pregătire. Adesea se pune întrebarea: Da, dar dacă există o reîntrupare, de ce omul nu își amintește întrupătile sale anterioare? – Aceasta este o întrebare, la care eu am răspuns adesea, iar o astfel de întrebare se prezintă ca și cum ai aduce un copil de patru ani și, deoarece el nu poate socoti și este totuși un om, ai spune: Omul nu poate socoti. – Lăsați-l să ajungă la vârsta de zece ani, și atunci va fi capabil să facă socoteli. Așa se întâmplă și cu sufletul omenesc. Chiar dacă astăzi el nu își poate aminti, va veni timpul când își va putea aminti, timpul când va avea aceleași abilități ca o persoană inițiată din ziua de azi. Dar această schimbare bruscă are loc chiar astăzi. Astăzi exista un număr de suflete care sunt atât de avansate, încât se află chiar pe punctul de a-și aminti încarnările anterioare, sau cel puțin ultima. Un număr întreg de oameni de astăzi se află, ca să spunem așa, chiar înainte de deschiderea porții către memoria larg cuprinzătoare, care cuprinde nu numai viața dintre naștere și moarte, ci și încarnările anterioare, cel puțin ultima încarnare. Iar atunci când după încarnarea actuală un număr de oameni vor renaște, ei își vor aminti de încarnarea actuală. Este vorba însă și de modul în care își vor aminti. A ne aminti în mod corect, la aceasta vrea să dea ocazia dezvoltarea antroposofică și îndrumarea antroposofică.
Dacă vrem să caracterizam această Mișcare antroposofică din acest punct de vedere, trebuie să ne spunem: Caracterul ei este acela că îl conduce pe om să înțeleagă în sensul corect ceea ce se numește Eul uman, partea cea mai lăuntrică a ființei umane. Am atras adesea atenția că Fichte a spus pe bună dreptate [Nota 18], că majoritatea oamenilor ar prefera să se considere mai degrabă o bucată de lavă de pe Lună decât un Eu. Și dacă vă gândiți la câți oameni există în zilele noastre, care să aibă măcar o idee despre ce este un Eu, adică ce sunt ei înșiși, veți ajunge în general la o concluzie foarte tristă.
Când apare această întrebare, eu trebuie întotdeauna să-mi amintesc de un camarad, pe care l-am avut acum mai bine de treizeci de ani, și care de foarte tânăr era complet infectat de mentalitatea materialistă. Astăzi este mai modern să spunem „mentalitate monistă”. Era deja infectat de aceasta, în ciuda vârstei sale tinere. Întotdeauna râdea când se spunea că în om există ceva care ar putea fi numit ființă spirituală; căci el credea că ceea ce trăiește în noi ca gând este produs de procesele mecanice sau chimice din creier. I-am spus adesea: Uite, dacă tu crezi cu adevărat că acesta este conținutul vieții, de ce minți tot timpul? – într-adevăr, el mințea tot timpul, pentru că nu spunea niciodată: Creierul meu simte, creierul meu gândește, ci: Eu gândesc, eu simt, eu știu asta sau asta. – Cu alte cuvinte, el își elabora o teorie pe care o contrazicea cu fiecare cuvânt, așa cum o face orice om; căci este imposibil să te ții consecvent de ceea ce îți imaginezi ca o teorie materialistă. Nu poți rămâne sincer dacă gândești materialist. Dacă cineva spune: Creierul meu te iubește –, atunci nu ar trebui să spui „te”, ci: Creierul meu iubește creierul tău. – Oamenii nu-și dau seama de această inconsecvență. Dar de fapt este ceva, care nu este doar umoristic, ci ceva, care arată ce substrat adânc de falsitate inconștientă stă la baza culturii noastre intelectuale actuale.
Cei mai mulți oameni ar prefera mai degrabă să se considere o bucată de lavă de pe Lună, adică un cocteil de materie amestecată, decât ceva ce poate fi numit un Eu. Și bineînțeles, cel mai puțin se ajunge astăzi la o înțelegere a Eului prin știința exterioară, care ca atare, conform metodelor sale, trebuie să gândească materialist. Cum poate omul să ajungă la această înțelegere a Eului? Prin ce poate el căpăta treptat-treptat și o noțiune, o idee despre ceea ce el simte instinctiv atunci când pronunță: Eu gândesc? – Numai și numai cunoscând, pe baza concepției antroposofice despre lume, cum este structurată această ființă omenească, cum corpul fizic are caracter saturnian, corpul eteric caracter solar, corpul astral caracter lunar și Eul caracter pământesc. Dacă luăm în considerare tot ceea ce noi adunăm ca idei din întregul Univers, vom înțelege că Eul lucrează ca un adevărat meșter asupra tuturor celorlalte mădulare/componente ale omului. Și astfel ajungem treptat și la o noțiune despre ceea ce noi reprezentăm cu cuvântul „Eu”. Ne înălțăm treptat la cel mai înalt concept despre acest Eu, atunci când învățăm să înțelegem un astfel de cuvânt. Ne simțim ca o ființă spirituală nu doar dacă ne simțim în interiorul unui Eu, ci dacă ne putem spune: în individualitatea noastră trăiește ceva care era acolo înainte de tatăl Avraam. – Dacă ne putem spune nu doar: Eu și tatăl Avraam suntem una –, ci: Eu și Tatăl, acesta este spiritualul care țese și viază prin lume. – Ceea ce trăiește în Eu este aceeași substanță spirituală care urzește și viază prin lume ca spirit. Astfel, noi ne ridicăm treptat la înțelegerea acestui Eu, adică a purtătorului individualității omenești, deci a ceea ce se trece din încarnare în încarnare.
Dar în ce mod înțelegem noi Eul, înțelegem noi cu adevărat lumea prin concepția antroposofică despre lume? Această concepție antroposofică asupra lumii se înfăptuiește în modul cel mai individual și este în același timp lucrul cel mai neindividual care poate fi conceput. Ea se poate înfăptui în modul cel mai individual doar prin aceea că misterele Universului se revelează într-un suflet omenesc, că în el se revarsă marile entități spirituale ale lumii. În individualitatea omenească, conținutul lumii trebuie viețuit în modul cel mai individual, dar în același timp el trebuie viețuit cu un caracter total impersonal. Cine vrea să viețuiască adevăratul caracter al secretelor lumii trebuie să se situeze complet pe acel punct de vedere, din care își spune: Cel care încă își respectă propria opinie nu poate ajunge la adevăr. – Aceasta este de fapt particularitatea adevărului antroposofic, că observatorul nu are voie să aibă o părere proprie, o preferință pentru o teorie sau alta, că el nu are voie în niciun caz să iubească, prin particularitatea sa individuală deosebită, o concepție mai mult decât alta. Atât timp cât el se situează pe acest punct de vedere, este imposibil să i se dezvăluie adevăratele taine ale lumii. El trebuie să cunoască absolut individual; însă individualitatea sa trebuie să fie într-atât de avansată, încât să nu mai aibă nimic din ceea ce este personal, deci și din ceea ce este individual simpatic și antipatic pentru el. Acest lucru trebuie luat strict și serios în considerație. Cel care mai are încă o preferință pentru o noțiune sau alta sau pentru o concepție sau alta, cel care prin educația sa, prin temperamentul său înclină spre una sau alta, nu va cunoaște niciodată adevărul obiectiv.
În această vară, aici, noi am încercat să înțelegem înțelepciunile orientale din punctul de vedere al învățăturii occidentale [Nota 19]. Am încercat să apreciem just înțelepciunile orientale și le-am prezentat cu adevărat într-un mod în care acestea intră în drepturile lor. Trebuie să subliniem cu strictețe că în epoca noastră este imposibil, într-o cunoaștere spirituală independentă, să ne pronunțăm mereu printr-o preferință deosebită în favoarea concepției orientale sau a celei occidentale asupra lumii. Cel care spune în funcție de temperamentul său că ar iubi mai mult particularitatea, legitatea lumii, așa cum există ea în concepția orientală sau așa cum există ea în concepția occidentală, nu are încă o înțelegere deplină a lucrului despre care este de fapt vorba. Nu din cauza educației sale occidentale sau a temperamentului său ar trebui să se decidă cineva, de exemplu în favoarea importanței mai mari a lui Christos în comparație, să zicem, cu tot ceea ce recunoaște învățătura orientală. Ești competent să decizi în problema: Cum se raportează Christos la Orient? – abia atunci când, din punct de vedere personal, problema creștină îți este la fel de indiferentă precum problema orientală. Atât timp cât ai o preferință pentru una sau pentru cealaltă, nu ești încă competent să iei decizia. Începi să devii obiectiv doar atunci când lași faptele să vorbească de la sine, când nu mai respecți motivul opiniei proprii, ci lași doar faptele să vorbească în acest domeniu.
De aceea în viziunea antroposofică asupra lumii, atunci când ea ne întâmpină astăzi în adevărata ei formă, întâlnim ceva care este strâns întrețesut cu individualitatea umană, deoarece el (acel ceva – n.t.) trebuie să izvorască din forța Eu a individualității, și pe de altă parte să fie independent, astfel încât această individualitate să fie la rândul ei complet indiferentă. Omul în care apar înțelepciunile antroposofice trebuie să fie cel mai indiferent față de ele; persoana lui nu trebuie să aibă nicio importanță. Ceea ce contează este că el a ajuns atât de departe, încât nu impune nimic din coloratura sa acestor lucruri. Apoi ele vor trebui să fie într-adevăr individuale, deoarece spiritualul nu poate apărea în lumina stelelor sau a Lunii, ci doar în sufletul omenesc, în individualitate. Apoi, pe de altă parte, acesta (sufletul omenesc n.t.) va trebui să fie atât de avansat, încât să se poată elimina pe sine, când este vorba de realizarea/punerea în aplicare a ceea ce sunt înțelepciunile lumii.
În felul acesta însă, ceea ce aduce Mișcarea antroposofică omenirii devine pe de o parte ceva, care îl privește pe fiecare om, indiferent de rasa, națiunea și așa mai departe din care a provenit, deoarece aceea (ceea ce aduce Mișcarea n.t.) se adresează doar umanității/bunătății omenești, omului ca atare, nu unui concept general abstract „om”, ci fiecărui om în parte. Aceasta este ceea ce contează. De aceea, cum ea provine din individualitate, din miezul ființial al omului, ea vorbește către miezul ființial cel mai profund al omului, ea cuprinde acest miez al omului. după cum și noi atunci când vorbim în mod obișnuit de la om la om, în fond vorbește întotdeauna doar suprafața către suprafață, ceva ce noi nu am conectat cu miezul cel mai profund al ființei. Înțelegerea unui om cu altul, înțelegerea deplină, este cu greu posibilă astăzi într-un alt domeniu decât acela în care ceea ce se produce iese din centrul ființei omenești, și dacă este corect înțeles de către celalălt, vorbește de asemenea centrului acestuia. De aceea, într-o anumită privință, prin antroposofie se vorbește o limbă nouă. Chiar dacă astăzi suntem încă forțați să propovăduim în diferitele limbi ale țărilor ceea ce este propovăduit – conținutul este o limbă nouă, care este vorbită de antroposofie.
Ceea ce se vorbește astăzi afară în lume este un limbaj care se aplică de fapt doar unui domeniu foarte limitat. În timpurile străvechi, când oamenii încă mai priveau în lumea spirituală prin vechea lor clarvedere crepusculară, cuvântul lor însemna ceva care se afla în lumea spirituală. Cuvântul însemna ceva care era în lumea spirituală. Chiar și în Grecia mai era încă altfel decât este astăzi. Cuvântul „idee” folosit de Platon însemna ceva diferit de cuvântul „idee” folosit de filosofii noștri de astăzi. Filosofii de astăzi nu-l mai pot înțelege pe Platon, deoarece ei nu au habar despre ceea ce el numea idee și o confundă cu noțiunea abstractă. Platon avea încă în față spiritualul, chiar dacă deja distilat; el era, ca să spunem așa, ceva absolut real. Atunci mai exista încă în cuvinte seva spiritualului, dacă ne putem exprima așa. Puteți intui aceasta în cuvinte. Când cineva folosește astăzi cuvântul „vânt” sau „aer”, el se gândește la ceva exterior, fizic. Cuvântul vânt corespunde acum la ceva exterior, fizic. În ebraica veche, de exemplu, când oamenii foloseau cuvântul vânt „ruach”, nu se refereau doar la ceva exterior, fizic, ci la un spiritual, care hălăduia prin spațiu. Atunci când omul inspiră – astăzi știința materialistă îi spune că el pur și simplu inspiră aer material. În antichitate nu se credea că se inspiră aerul material; atunci îți era clar că se inspiră un spiritual, sau cel puțin un sufletesc.
Astfel, cuvintele erau în întregime desemnări pentru spiritual și sufletesc. Astăzi acest lucru a încetat, astăzi limbajul se limitează la lumea exterioară, sau cel puțin se caută de către aceia care doresc să fie în ton cu vremurile să se vadă un sens materialist chiar și îndărătul a ceea ce este, evident, luat din domeniul sufletesc-spiritualului. Fizica vorbește despre o „ciocnire” a corpurilor. Ea a uitat că cuvântul „ciocnire” este preluat din ceea ce face o ființă vie atunci când se ciocnește de o altă ființă, că ea face aceasta din viul cel mai lăuntric al ei. Se uită astfel sensul originar al cuvântului în aceste lucruri simple.
Așadar astăzi limbajul nostru – și acesta este mai ales cazul limbajului științific – a devenit un limbaj care poate exprima doar ceva material. Ca urmare, ceea ce se află în sufletul nostru în timp ce vorbim este inteligibil doar pentru acele facultăți ale sufletului nostru care sunt legate de creierul fizic ca instrument al lui; și atunci sufletul nu mai înțelege nimic din ceea ce semnifică aceste cuvinte atunci când el este destrupat. Când sufletul a trecut prin poarta morții și nu se mai folosește de creier, atunci toate discuțiile științifice de astăzi devin niște plăsmuiri care pentru sufletul destrupat sunt ceva complet neinteligibil. Acesta nici măcar nu aude, nu percepe ceea ce se exprimă în limbajul de astăzi. Acesta nu mai are niciun sens pentru un suflet destrupat, deoarece are un sens doar pentru ceea ce se află pe planul fizic.
Acest lucru este de asemenea ceva care este chiar mai important de luat în seamă în ceea ce am putea numi mod de reprezentare, de gândire. În acesta este mult mai important să se țină seama de el decât în teorie, căci ceea ce contează este viața, nu teoria, și este un fapt caracteristic, că și în Mișcarea teosofică însăși se poate vedea că s-a strecurat materialismul. Pentru că acum este la modă, el s-a strecurat în concepția teosofică în multe feluri, astfel încât și acolo, în reprezentarea teosofică însăși, predomină un adevărat materialism, de exemplu atunci când se descrie corpul eteric sau corpul vieții. Deși ar trebui să ne străduim să înțelegem spiritualul, acesta este descris de obicei ca și cum ar fi un ceva material mai fin, iar pentru corpul astral la fel. Se pornește de obicei de la corpul fizic, apoi se trece la corpul eteric sau corpul vieții și se spune: Acesta este construit după modelul corpului fizic, doar ca mai fin –, și se merge în sus astfel până la Nirvana. Aici se găsesc descrieri care își iau imaginile din nimic altceva decât din fizic. Eu am trăit deja experiența ca atunci când cineva dorea să exprime că într-o cameră există o atmosferă bună printre cei prezenți, nu se exprimă aceasta simplu, într-un sens direct, ci se spunea: Oh, în acest spațiu există vibrații fine. – Nu se ține câtuși de puțin cont de faptul că atunci când gândim spațiul umplut cu un fel de ceață fină care este străbătută de vibrații, ceea ce există spiritual într-o dispoziție sufletească este materializat.
Da, vedeți dumneavoastră, aceasta este ceea ce eu aș numi cel mai materialist mod de gândire imaginabil. Chiar și pentru cei care vor să gândească spiritual, materialismul le suflă, ca să spunem așa, în ceafă. Aceasta ar vrea să fie doar o caracteristică a timpului nostru; este însă important să devenim conștienți de acest lucru. Și de aceea trebuie să fim atenți la ceea ce s-a spus: că limba noastră, care este până la urmă un fel de tiran pentru gândirea omenească, transplantează în suflet o tendință spre materialism. Și mulți oameni care se dau idealiști astăzi se exprimă, seduși de tirania limbii, în întregime în sens materialist. Aceasta este o limbă care nu mai poate fi înțeleasă de suflet, imediat ce el nu se mai simte legat de creierul omenesc.
Există chiar și altceva, puteți să o credeți sau nu. Pentru cel care cunoaște contemplarea ocultă, percepția cu adevărat spirituală, modul în care sunt prezentate adesea astăzi scrierile teosofico-științifice înseamnă o adevărata durere, deoarece ele i se par lipsite de sens, atunci când el începe să nu mai gândească cu creierul fizic, ci cu sufletul, care nu mai este legat de creierul fizic, adică trăiește cu adevărat în lumea spirituală. Atât timp cât gândești cu creierul fizic, poți ajunge să caracterizezi lumea în acest fel. Dar de îndată ce începi să dezvolți o concepție spirituală, încetează să mai aibă sens să vorbești despre lucruri în acest fel. Apoi chiar doare atunci când trebuie să auzi spunându-se: în acest spațiu există vibrații bune în loc de: Aici domnește o dispoziție, o atmosfera bună. Aceasta provoacă imediat o durere aceluia care este capabil să-și reprezinte lucrurile cu adevărat spiritual, căci gândurile sunt realități. Când cineva plasează tipul de gândire: Există vibrații bune în spațiu –, în loc de: Domnește o dispoziție bună, atunci spațiul chiar se umple cu o ceață întunecată.
Sarcina modului de reprezentare antroposofic – iar modul de reprezentare este mai important decât teoriile – este deci să învățăm să vorbim o limbă care efectiv este înțeleasă de sufletul omenesc nu numai atât timp cât se află în corpul fizic, ci și atunci când acest suflet nu mai este legat de instrumentul creierului fizic; așadar să mai fie înțeleasă fie de un suflet care se află încă în corp dar contemplă spiritual, fie de sufletul care a trecut prin poarta morții. Și acesta este esențialul! Când noi prezentăm noțiunile care explică lumea, care explică ființa omenească, atunci aceasta este o limbă care poate fi înțeleasă nu numai aici, pe planul fizic, ci și de cei care nu sunt întrupați acum în corpul fizic, ci trăiesc între moarte și o noua naștere. Da, ceea ce se vorbește pe terenul nostru antroposofic este auzit și înțeles de către cei așa-numiți morți. Atunci trăiesc deplin împreună cu noi pe un teren unde se vorbește aceeași limbă. Atunci noi vorbim către toți oamenii. Căci într-o privință este incidental dacă un suflet omenesc se află într-un corp de carne sau se află în cealaltă stare, între moarte și o noua naștere. Iar prin antroposofie noi învățăm o limbă care este înțeleasă de toate ființele umane, indiferent dacă se află într-o stare sau cealaltă. Așadar, în domeniul antroposofic vorbim o limbă care este vorbita și pentru așa-zișii morți. Prin ceea ce noi cultivăm în sens real în cadrul discuțiilor antroposofice, chiar dacă aparent este abstract, noi atingem miezul cel mai lăuntric al omului, ființa cea mai lăuntrică a omului. Pătrundem până în sufletul omului. Și prin faptul ca pătrundem în sufletul omului, noi îl eliberăm de orice caracter de suflet-grup, ceea ce înseamnă că omul devine în acest mod din ce în ce mai capabil și mai capabil să se înțeleagă cu adevărat pe sine în Egoul său.
Și aceasta este curiozitatea, faptul că aceia care se apropie astăzi de antroposofie, care receptează cu adevărat antroposofia, arată comparativ cu ceilalți oameni care rămân departe de ea, ca și cum Eul lor s-ar cristaliza prin gândurile antroposofice ca o entitate/ ființă spirituală, care este luată apoi cu ei și trecută prin poarta morții. În locul în care este entitatea-Eu, care rămâne atunci, care acum este în corp și care rămâne după moarte, în locul acelei entități-Eu, la ceilalți oameni este un gol, un nimic. Tot restul, ceea ce omul poate asimila astăzi ca noțiuni, devin din ce în ce mai fără obiect, mai inutile pentru sâmburele ființial sufletesc propriu-zis al omului. Centrul ființial al omului este sesizat, este cuprins prin ceea ce noi primim ca gânduri antroposofice. Aceasta cristalizează în om o substanță spirituală, pe care el o ia cu el după moarte și prin ea percepe în lumea spirituală. Cu ea el vede și aude în lumea spirituală, cu ea pătrunde acel întuneric, care altfel există pentru om în lumea spirituală. Și astfel, dacă astăzi omul, prin aceste noțiuni antroposofice și prin modul antroposofic de reprezentare, dezvoltă în el însuși acest Eu, care se află în corelație cu toate înțelepciunile lumii, pe care noi le putem primi – dacă îl perfecționează –, el îl ia cu el și în următoarea încarnare. Atunci el se naște din nou cu acest Eu, acum perfecționat, și își amintește de acest Eu perfecționat. Și aceasta este sarcina mai profundă a Mișcării antroposofice mondiale astăzi: să trimită în următoarea încarnare un număr de oameni cu un Eu pe care ei să și-l amintească ca fiind Eul lor individual. Și aceștia vor fi oamenii care vor forma nucleul următoarei perioade de cultură.
Acei oameni care au fost bine pregătiți de Mișcarea spirituală antroposofică ca să-și amintească de Eul lor individual vor fi răspandiți pe întregul Pământ. Pentru că lucrul esențial în următoarea perioadă de cultură va fi că ea nu va fi limitată la câteva localități, ci va fi răspândită pe întregul Pământ. Acei oameni vor fi împrăștiați pe întregul Pământ, iar în cadrul întregului teritoriu pământesc va exista nucleul de oameni care va fi esențial pentru cea de-a șasea perioadă de cultura. Și astfel, printre acești oameni se va întâmpla că ei se vor recunoaște pe ei drept unii care în încarnarea lor anterioară s-au străduit împreună să ajungă la Eul individual.
Aceasta este cultivarea corectă a acelei facultăți sufletești, despre care noi am vorbit. Această facultate sufletească se dezvoltă de asemenea în așa fel încât nu numai cei care au fost descriși acum își vor aminti, ci din ce în ce mai mulți oameni vor avea amintirea încarnării lor anterioare, chiar dacă ei nu și-au dezvoltat Eul lor. Dar ei nu își vor aminti de un Eu individual, pentru că ei nu l-au dezvoltat, ci de un Eu-grup în care au rămas. Astfel vor exista oameni care au avut grija în această încarnare de a-și dezvolta Eul lor individual. Ei își vor aminti de ei ca individualitate independentă; ei vor privi în urmă și vor spune: Tu ai fost acesta sau acela. – Cei care nu și-au dezvoltat individualitatea, nici nu își vor putea aminti această individualitate.
Să nu credeți că prin simpla clarvedere vizionară dobândiți capacitatea de a vă aminti Eul anterior. Oamenii au fost odată clarvăzători. Dacă simpla clarvedere ar fi suficientă, toți ar trebui să-și amintească, căci toți au fost clarvăzători. Nu contează dacă ești clarvăzător, oamenii devin deja clarvăzători în viitor. Ceea ce contează este dacă ți-ai cultivat sau nu Eul în această încarnare. Dacă nu l-ai cultivat, el nu există ca o entitate omenească interioară. Te uiți în urmă și îți amintești, ca Eu-grup, ce ai avut specific comunitar. Așa încât acești oameni vor spune: Da, eu am fost acolo, dar nu m-am desprins. – Acești oameni vor resimți atunci acest lucru ca pe căderea lor, ca pe o nouă cădere a omenirii, ca pe o recădere în starea de coeziune interioară conștientă cu sufletul-grup. Și aceasta va fi ceva teribil pentru epoca a șasea: să nu te poți simți în privirea retrospectivă ca individualitate, ci să fii inhibat de faptul că nu poți trece dincolo de starea de suflet-grup. Și ca să ne exprimăm direct, putem spune: Acelor oameni care își cultivă acum individualitatea le va aparține întregul Pământ, cu tot ceea ce el poate produce – cel puțin la figurat –; acei oameni care nu își reliefează/conturează Eul lor individual, vor fi obligați să se alăture unui anumit grup și să se lase inspirat de acesta, cum să gândească, să simtă, să vrea și să acționeze. Acest lucru va fi perceput în cadrul omenirii viitoare ca un regres, ca o cădere.
Așadar, noi nu trebuie să privim ceea ce este Mișcarea antroposofică, viața spirituală, ca pe o simplă teorie, ci ca pe ceva ce ne este dat în prezent, deoarece ea pregătește ceva ce este necesar pentru viitorul omenirii. Dacă ne înțelegem în mod corect în acest punct, în acest moment în care tocmai ne aflăm acum, noi venind din trecut, și privind puțin înspre viitor, trebuie să spunem: Acum este momentul în care începe să se dezvolte facultatea omenească de amintire retrospectivă. Este important doar ca noi să o dezvoltăm corect, adică să ne educăm în direcția formării unui Eu individual. Căci numai ceea ce noi am creat în sufletul nostru ne putem noi aminti. Dacă nu am creat ceva, atunci nu ne rămâne decât amintirea înrobitoare de obediență la un Eu-grup, și atunci am simți aceasta ca o cădere într-un grup, ca să spunem așa, de animalitate mai înaltă. Chiar dacă sufletele grup omenești sunt mai fine și superioare celor animale, ele rămân totuși suflete-grup. Oamenii din timpurile preistorice nu percepeau aceasta ca pe o cădere, deoarece se aflau pe punctul de emancipare de la sufletul-grup la sufletul individual. Dacă această stare este menținută acum, atunci ei cad conștient în ea, iar acesta va fi simțământul opresiv în viitor al acelora care nu găsesc în modul corect posibilitatea de a ține pasul, acum sau într-o încarnare ulterioară: că vor simți căderea în particularitatea de suflet-grup.
Aceasta este sarcina reală a antroposofiei: să ofere posibilitatea de a ține pasul cu evoluția. Acesta este modul în care trebuie să o înțelegem în viața omenească. Dacă ținem cont de faptul că a șasea epocă de cultura este tocmai prima depășire, depășirea completă a conceptului de rasă, trebuie să ne fie clar că ar fi fantezist să credem că și a șasea rasă ar porni dintr-un anumit loc de pe Pământ și s-ar forma în același mod ca și rasele/culturile anterioare. Tocmai acesta este progresul, faptul că în cadrul evoluției apar mereu tipuri noi de manifestare a vieții, că conceptele care au fost valabile pentru timpurile anterioare nu se mai aplică și celor viitoare. În caz contrar – dacă nu ne dam seama de acest lucru, ideea de progres nu ne va deveni complet clară. În caz contrar vom cădea, ca să spunem așa, mereu și mereu în greșeala de a spune: Atâtea și atâtea Runde, Globuri, Rase și așa mai departe. Și roata se învârte perpetuu [Nota 20], mereu și mereu în același fel. – Nu putem înțelege de ce această roată de Runde, Globuri, Rase trebuie să se învârtă continuu. De aceea trebuie să ne fie clar că cuvântul rasă este o denumire valabilă doar pentru anumite epoci. În jurul celei de-a șasea epoci, termenul acesta nu mai are niciun sens. Rasele conțineau încă în ele elementele care au rămas din era atlanteană.
În viitor, ceea ce vorbește profunzimilor sufletului omenesc se va exprima din ce în ce mai mult și în aspectul exterior al omului, iar ceea ce omul a dobândit pe de o parte ca ceva cu totul individual, și totuși pe de altă parte viețuiește neindividual, se va exprima prin aceea că lucrează în afară până în fizionomia umană; astfel încât pe chipul sau va fi înscrisă individualitatea omului, nu spiritul de grup. Aceasta va constitui diversitatea umană. Totul va fi dobândit individual, cu toate că el există prin depășirea individualității. Și nu vom întâlni grupuri printre aceia care sunt cuprinși de Eu, ci în exterior se va exprima individualul. Aceasta va forma și diferența dintre oameni. Vor exista unii care și-au dobândit Egoul; ei vor fi într-adevăr prezenți pe întregul Pământ cu cele mai variate chipuri, însă în diversitatea lor se va recunoaște că până în gesturi se exprimă Eul individual. În timp ce la cei care nu și-au dezvoltat individualitatea, caracteristica de suflet-grup se va exprima prin faptul că ei și pe figura lor vor purta caracterul de suflet-grup; cu alte cuvinte, ei se vor împărți în categorii de oameni se vor asemăna între ei. Aceasta va fi fizionomia exterioară a Pământului nostru: că va fi pregătită o posibilitate de a purta în sine individualitatea ca semn exterior și de a purta în sine sufletul-grup ca semn exterior.
Acesta este sensul evoluției pământești, ca omul să atingă din ce în ce mai mult capacitatea de a afișa în exteriorul său interiorul. Din această cauză există o scriptură veche, în care cel mai mare ideal pentru dezvoltarea Eului, Christos Iisus, este caracterizat prin aceea că se spune: Când cele două devin una, când exteriorul devine asemenea interiorului, atunci omul a atins în sine asemănarea cu Christos. Acesta este sensul unui anumit pasaj din așa-numita Evanghelie egipteană [Nota 21]. Astfel de pasaje sunt înțelese prin înțelepciunea antroposofică.
După ce astăzi am încercat să înțelegem sarcina antroposofiei din profunzimile cunoașterii noastre, dorim ca marți să abordăm o problemă spirituală care, tot ca o chestiune individuală deosebită a omului, ne poate conduce la destinul său, la ființa sa.
