În zilele dinaintea Crăciunului am încercat să ne ridicăm la acea dispoziție care și în sens antroposofic poate fi numită dispoziția corectă de Crăciun. Am încercat atunci să evocam în suflet că există o interpretare a sărbătorii de Crăciun care, într-un anumit fel, face aplicabilă dispoziția de Crăciun la tot ceea ce se întâmplă important în viețuirea de peste an a omului. Pentru cel care caută cunoașterea, în special în vremurile noastre, una dintre cele mai importante dispoziții față de cunoașterea spiritului însăși trebuie să fie, ca să spunem așa, să poată sărbători Crăciunul. Și față de cunoașterea spiritului, a sărbători Crăciunul ce altceva ar putea să însemne, decât a evoca în suflet cât mai profund, cât mai ardent, felul în care încercăm noi pe tot parcursul anului să ne îndeplinim datoria noastră spirituală față de evoluția actuală a omenirii, că înțelegem sarcina omenirii în epoca noastră, că ne facem sufletele din ce în ce mai bogate în conținut, care este luat din viețuirea lumii spirituale, pentru a putea aparține, pentru a ni se permite să aparținem acelor oameni care vor trebui să presteze munca spirituală necesară în următoarea epocă a omenirii.
Astfel, noi încercăm să cufundăm în sufletele noastre pe tot parcursul anului conținutul spiritual-științific, să pătrundem în înțelepciunea antroposofică. Și când anul se apropie de acel sfârșit, care este simbolizat deja exterior ca un semn important prin faptul că în exterior, de jur-împrejur, domnește un exces de întuneric datorită puterii scăzute a razelor Soarelui, atunci, în timpul acestei perioade de sărbătoare noi încercăm să înțelegem cum putem sărbători Crăciunul nostru relativ la acest an antroposofic. Să încercăm să conștientizăm din nou că întregul adevăr antroposofic trebuie să fie impregnat și luminat de acel impuls puternic, pe care noi îl numim impulsul lui Christos!
Dacă încercăm să ne înscriem adevărurile antroposofice în inimă, să le înscriem în sufletele noastre ca însuși mesajul lui Christos, putem spune că de Crăciun noi, antroposofii, trebuie să dezvoltăm o astfel de dispoziție de Crăciun prin care lăsăm ca ceea ce noi primim în sufletele noastre pe parcursul întregului an să fie străluminat de sentimente mai profunde, astfel încât el să devină complet o forță și noi să putem simți: noi nu numai că știm câte ceva despre înțelepciunea antroposofică, dar aceasta pătrunde în sufletul nostru, în inima noastră, astfel încât ea este o forță calorică străbătută de lumină, care ne permite să ne îndeplinim în anul care vine datoria noastră, să ne facem munca noastră în toate domeniile vieții, oriunde ne-am afla. Dacă deci noi încercăm să transformăm în sufletul nostru adevărurile sacre din spirit în sentimente sacre, în forță sacră, atunci ceea ce primim în noi mai întâi cu forțele acestei lumi pământești se naște în noi pe o treaptă superioară. De aceea, în preajma Crăciunului noi putem din ce în ce mai mult să pomenim acele ocazii prin care un om sau altul din întreaga noastră omenire a încercat să se ridice în acele regiuni ale spiritualității în care se afla Christos însuși. Poetul nostru veritabil germano-creștin Novalis ne-a condus deja în regiunea acestor sentimente de Crăciun. Chiar și astăzi s-ar putea foarte bine ca un pic din acea dispoziție de Crăciun, la care tocmai s-a făcut aluzie – de a te încălzi cu acele raze de căldură –, să emane de la un poet cu adevărat teosof [Nota 27] precum Novalis. Dacă ne întoarcem la Novalis, acolo unde el ne oferă într-o formă splendid poetică cele mai frumoase înțelepciuni ale sale, acolo, probabil, noi putem simți cu cea mai mare căldură cum ar trebui să dobândim din cunoașterea spiritului posibilitatea de a umple viața cu o strălucire nouă.
Afară viața trece șuierând pe lângă noi, iar propria noastră muncă se unește cu vuietul actual al vieții. Dacă în cadrul antroposofiei noi dobândim posibilitatea să aducem înțelepciune din lumea spirituală, vom polei pretutindeni viața, oricât de prozaice par să fie oportunitățile, cu aurul înțelepciunii antroposofice. Aceasta trebuie să învățăm noi. Vom vedea atunci cum noi umplem viața cu un nou luciu dacă lăsăm dispoziția antroposofică de Crăciun să pătrundă în sufletele noastre o dată pe an, dacă lăsăm antroposofia să renască în noi, ca să spunem așa, ca sentiment și simțire în perioada Crăciunului. Vom simți atunci cât de imposibil este să te ridici la spiritualitate, chiar și cu o vagă intuiție, dacă vrem să rămânem în interiorul lumii obișnuite. Oh, există multe cauze care îl împiedică pe omul de astăzi să își desfășoare aripile pentru a se înălța în lumea spirituală! Ceea ce vreau să vă spun acum pe scurt poate fi într-un fel simbolic pentru noi.
Unii dintre noi chiar se pot apropia de știința spirituală, pot spune: Ah, tot ceea ce îmi oferă știința spirituală, toate acestea sunt frumoase, sunt minunate, îmi încălzesc inima, îmi fac sufletul iubitor; dar – eu nu le pot crede! Tot ceea ce am învățat în lumea exterioară, prejudecățile pe care mi le-am însușit, acestea mă țin pe loc, ele îmi spun: Acele lucruri nu sunt decât o visătorie, ele nu sunt construite pe o baza sigură! – Unii oameni persistă în îndoială. Dacă ei ar reuși să se elibereze de prejudecățile lumii exterioare, care apasă greu în prezent asupra lor, dacă ar reuși să simtă liber în eterul pur al spiritului, ar vedea că simt forța spiritului și ei ar coborî-o și în munca mâinilor lor în viața de zi cu zi. Simbolic pentru acest mod de a simți, care îl împiedică pe omul obișnuit, ancorat în prezent, să simtă liber și fără inhibiții ceea ce poate da știința spirituală pentru inimă și suflet, simbolic pentru aceasta poate fi o mică întâmplare.
A existat un om în secolele XVIII-XIX, nobilul german Hardenberg [Nota 28]. El a avut un fiu, despre care noi, într-un cerc de lucru mai restrâns, ne-am permis să mărturisim că a dat poezii și înțelepciuni dintr-un suflet care era reîncarnarea unor personalități importante, puternice, care a făcut lucruri importante pentru Pământ. Dar fiind sub influența lumii exterioare, cum era să recunoască tatăl acest suflet în acest fiu? Cum era să bănuiască el spiritul care s-a putut desprinde din sufletul acestui fiu? El a reușit la fel de puțin să se elibereze de prejudecățile lumii materiale, ale conviețuirii cu realitatea fizică, după cum astăzi, din cauza prejudecăților lumii noastre, mulți oameni nu pot simți în mod pur forța covârșitoare a înțelepciunii spirituale a antroposofiei.
Bătrânul Hardenberg se eliberase de partea foarte rugoasă, ca să spunem așa, a lipsei sale de înțelegere față de fiul sau. El s-a detașat de viața complet materială pentru a simți totuși, în comunitatea sa din Herrnhut, ceva dintr-un spirit profund religios, s-ar putea spune oarecum, din cunoașterea spiritului cosmic în modul vechi. El nu ajunsese însă să simtă puterea și forța înțelepciunilor care veneau din sufletul fiului său. Pentru aceasta era nevoie și de simțămintele autoritare, stabilite de-a lungul unei lungi perioade de timp, care pot fi simțite sugestiv în cadrul unei astfel de comunități, pentru ca el să fi fost cuprins în adâncul sufletului său de acel spirit cu adevărat creștin, care poate fi înțeles doar atunci când este străbătut de suflul cunoașterii spiritului.
Bătrânul Hardenberg a simțit odată în mod ciudat acea suflare a spiritului, a spiritului creștin, când era împreună cu celelalte personalități din congregația sa din Herrnhut și când se cânta un cântec în comun. Prin acest cântec, a cărui origine nu o cunoștea, un suflu de eternitate a adiat spre el, și el a fost profund mișcat de acel cântec, care începea cu:
El a simțit ceva ce nu mai simțise până atunci. Și sărbătoarea s-a încheiat. Bătrânul Hardenberg a ieșit afara și a întrebat pe unii dintre participanți: Cine a scris această minunată poezie? [Nota 29] – Este scrisă de fiul vostru! – Detașat de orice legătură cu fizicul, neinfluențat de prejudecățile planului fizic, bătrânul Hardenberg simțise forța covârșitoare a vieții spirituale. Fiul însă se afla deja de câteva luni sub pământ în pivnița corpului său fizic! Căci bătrânul Hardenberg a avut această experiență abia la câteva luni după moartea lui Novalis. Când bătrânul Hardenberg a putut, datorita circumstanțelor, să se lepede pentru o scurtă perioadă de timp de toate prejudecățile planului fizic, el a fost purtat în înălțimile spirituale, unde a simțit forța lor irezistibilă, puterea irezistibilă a înălțimilor spirituale, pe care noi ar trebui să o simțim nestingheriți de toate prejudecățile lumii materiale. Să lepădăm toate prejudecățile materialiste ale prezentului! Să simțim puterea covârșitoare a vieții spirituale și să lăsăm ca din ea să curgă forța și căldura în inimile noastre! Dacă vom face acest lucru la momentul potrivit, ne vom îndeplini îndatoririle noastre față de omenirea prezentului.
Cu acest simbol, care este preluat dintr-o experiență reală a tatălui lui Novalis, am vrut să va conduc spre dispoziția la care vrem să ne ridicam acum prin acea forță copleșitoare care se află în cântecele lui Novalis.
Aici, Marie von Sivers (Marie Steiner) a recitat nouă „Cântece religioase” de Novalis.
Este poate cel mai ușor, să simți și să resimți, nu doar să înțelegi și să știi, ceea ce noi am analizat timp de multe ore relativ la Evangheliile noastre, mai ales în perioada acestei sărbători. Și o mare parte din timpul pe care l-am avut la dispoziție pentru astfel de considerații în ultimul an a fost dedicat analizării acestor Evanghelii [Nota 30]. Fie așadar ca astăzi, în această scurtă considerație, care vrea să se adauge și ea la sărbătoarea noastră de Crăciun, să subliniem mai mult aluziv câteva concluzii importante care decurg din analizarea făcută de noi Evangheliilor: legăturile cu evenimentul care trebuie să stea atât de viu în fața ochilor noștri, în special în perioada Crăciunului – legăturile cu evenimentul christic. Pe baza evenimentului christic noi putem judeca importanța și forța concepției antroposofice asupra lumii pentru prezentul și viitorul omenirii în mai multe direcții. Dacă lăsăm un simțământ atât de profund față de evenimentul christic, precum cel al lui Novalis, să acționeze în sufletele noastre, suntem chemați în mod constant să ne întrebam din nou: Cum putem simți din ce în ce mai mult și mai mult adevărul a ceea ce a intrat ca un impuls puternic în omenire, atunci când Christos Iisus s-a născut în Palestina? – Și tocmai în timpul prezent noi putem aduce antroposofia într-o legătură intimă cu acest eveniment christic. Am putut totuși să arătăm cum au confluat diferitele curente ale vieții spirituale umane din vremurile precreștine în evenimentul din Palestina. Am putut să arătăm cum acest eveniment din Palestina este în cel mai bun caz doar vag bănuit de un mare număr de oameni astăzi și cum abia treptat el va putea fi înțeles în toată forța și semnificația sa într-un viitor îndepărtat, când oamenii se vor adânci în dispoziția spirituală. Pentru că, indiferent de înțelepciunea care va apărea în cursul evoluției Pământului, această înțelepciune va găsi într-o zi cea mai frumoasă aprofundare prin faptul că se va transforma în instrumentul de înțelegere a ceea ce este de fapt impulsul lui Christos.
Astăzi, sub un anumit raport, ne confruntăm deja cu necesitatea imediată, de a evidenția acest eveniment christic din lăuntrul viețuirii spirituale. În momentul în care Christos a pășit pe Pământ în forma trupească, omenirea a primit marele și puternicul impuls de a se înălța din nou în lumea spirituală. Dar acest impuls acționează încă și în timpul nostru ca un impuls, ca să spunem așa, care a cuprins în forma sa adevărată doar sufletele potrivite. În schimb, omenirea ca atare a continuat inițial calea în jos, ca și când trebuia să umple măsura a ceea ce trebuie depășit, și a coborât tot mai adânc în existența materială. Existența omului constituie desigur o coborâre în materie. Omul a coborât tot mai adânc și mai adânc în materie și în epocile postatlanteene. Evenimentul christic înseamnă impulsul-forță de a urca din nou. Dar acest impuls-forță este împlinit doar într-o infimă măsură. Pe de altă parte, coborârea în materie a devenit un fenomen pământesc din ce în ce mai puternic și mai puternic chiar și în perioada de după Christos, astfel încât prin coborârea în materie a fost atacată și întreaga gândire, simțire și sensibilitate a oamenilor.
Astăzi ne confruntăm deja cu o epocă, trăim într-o epocă în care cercetarea materialistă a pătruns în interpretarea evenimentului christic. Și la ceasul grav se cade să subliniem lucruri grave, cum ar fi faptul că, în epoca noastră, cercetarea materialistă a abordat chiar cel mai spiritual eveniment care a trecut peste Pământul nostru. Uitați-vă cum astăzi teologi materialiști spun, după o așa-zisă „cercetare istorică”, că este imposibil să existe vreo dovadă a unui Christos istoric exterior!
Și deja teologii de astăzi sunt [Nota 31] cei care spun: Cercetarea istorica însăși ne obligă să admitem că din punct de vedere istoric nu se poate dovedi că la începutul erei noastre, în Palestina, a trăit cel despre care ne sunt vestite cuvinte atât de puternice în Evanghelii, de la care se pare ca s-ar fi revărsat impulsuri atât de puternice în viața spirituală omenească!
Astfel, „știința” pare să se simtă chemată astăzi să îl șteargă, prin metodele sale, pe Christosul istoric din lume. De aceea este cazul să ne amintim că știința spirituală începe chiar de astăzi să fie chemată, să demonstreze existența acestui Christos Iisus istoric prin elementele sale. Credința oamenilor nu depinde de adevărurile interioare ale unei ramuri a cunoașterii. Ar putea exista dovezi peste dovezi pentru șubrezenia unei ramuri a cunoașterii. Oamenii pot trăi și nici măcar să nu observe că există astfel de dovezi. De asemenea și în viitor vor exista tot mai mulți oameni dintr-un domeniu – și asta va mai dura încă mult timp –, care se vor îndrepta spre gândirea materialista și vor fi din ce în ce mai convinși că metoda istorică sigură este nevoita să conteste certitudinea unui Christos Iisus istoric.
Știința pare să șteargă acel lucru pentru care noi, așa cum am subliniat, sperăm să câștigăm un nou simbol în splendoarea înțelepciunii de aur.
Va veni cu siguranță vremea când se va ști despre Christos doar în cercuri cum este acesta, unde se va crede în știința spirituală, prin care se va înțelege cuvântul: „Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul lumii!”[Nota 32], și unde cel care este capabil să privească lăuntric în cercetarea spirituală va ști că Acela de la care a pornit impulsul Creștinismului poate fi întotdeauna găsit în lumea spirituală, și că din această lume spirituală poate fi obținută certitudinea pentru evenimentul christic. Numai în cercurile în care se susține un astfel de crez spiritual va fi posibil să se obțină siguranța pentru acel lucru pentru care se caută din nou acest simbol. Iar oamenii din afară nu se vor lăsa convinși că metoda istorică, metoda științifică exterioară, este ea însăși construită pe un teren mlăștinos.
Desigur, acela care este capabil să înțeleagă valoarea și natura științei de astăzi știe deja, din precaritatea și netemeinicia metodelor, cât de puțin înseamnă atunci când astăzi tocmai cei care cred ca procedează într-o manieră strict științifică [Nota 33], vin și spun: Toate figurile, începând de la Christos până la apostoli, nu pot fi dovedite istoric. – Dar va mai dura mult timp până când oamenii vor scăpa de acea credință în autoritate, pe care ei nu o consideră a fi o credință în autoritate. Astăzi există cea mai rea credință în autoritate. Iar oamenii nu realizează că adevăratul salvator/mântuitor de credință în autoritate este Acela care i-a învățat pe oameni să se bazeze în interiorul lor cel mai profund pe forța propriului Eu. Acela care ne-a arătat ce trebuie să fie primit în acest Eu ne poate arăta de asemenea cum putem găsi forța adevărului, cum putem găsi izvoarele adevărului în lăuntrul nostru. Cu Christos în interior noi găsim adevăr în interior; cu Christos în interior noi găsim solul sigur al unei judecăți libere și independente, găsim solul sigur în afara oricărei autorități. Dar la ceasul grav noi trebuie de asemenea să lăsăm să ni se spună, tocmai din lăuntrul acestui eveniment christic, un cuvânt grav, pentru ca noi să învățăm să simțim chemarea noastră ca antroposofi.
Poate că mica paranteză pe care sunt obligat să o fac acum aș face-o în următoarele conferințe, dacă nu ar dura mai mult timp până când ne vom revedea. Dar aș dori să subliniez ceva ce antroposoful ar trebui să recunoască ca fiind simptomele mai profunde ale timpului său, imposibilul, ca să spun așa, al activităților științifice din timpul nostru. Cei care vor să creadă în această știință exterioară, care vrea astăzi să pună în discuție și Christosul istoric, vor fi desigur de neconvins. Dar trebuie totuși să existe câțiva oameni care din impulsul antroposofiei înțeleg ceva, că știința exterioară se autodizolva în toate domeniile, și că numai viața spirituală poate aduce salvarea omenirii în viitor.
În evenimentele curente nu se observă lucrul cel mai important. Zilele acestea la Viena a avut loc un proces [Nota 34], pe care l-a urmărit întreaga lume. Întreaga Europă a fost, ca să spunem așa, adunată prin reprezentanții săi pentru a se informa despre acest proces, deoarece a fost considerat important. Dar cel mai important lucru care a avut loc acolo nu a fost văzut probabil de nimeni. Iar cei care nu sunt pregătiți antroposofic ar considera și acest cel mai important lucru, dacă l-ar auzi rostit, drept o fantezie. Acolo a existat un istoric, un istoric faimos în Europa, respectat de colegii săi, de istorici, care a scris lucrări importante conform metodei strict istorice curente, un „bun om de știință”. Acestui om de știință i-au fost puse la dispoziție o serie de documente, care au fost furnizate de unul dintre statele din sudul Europei. Aceste documente ar fi trebuit să dovedească faptul că în sud-estul imperiului austriac a fost comisă o trădare. Acum, după părerea oamenilor din zilele noastre, cine poate fi mai calificat pentru a investiga acest lucru, decât un istoric? Un istoric ar trebui, mai mult decât oricine altcineva, să fie cel chemat să examineze valoarea documentelor. La urma urmei, toata credința din lume se bazează pe documente! Modul în care documentele sunt utilizate și compilate, modul în care ele sunt analizate, acesta oferă adevărul. Acesta ar trebui să fie de asemenea singurul și unicul criteriu care să ofere adevărul despre miracolele Creștinismului! Acest istoric și cercetător istoric, care a avut în mână aceste documente, a fost negreșit și un elev al acelui istoric de care eu îmi amintesc uneori cu plăcere, atunci când mă gândesc la propria mea tinerețe. Erau atunci doi istorici: unul era un istoric sever în ceea ce privește metodele riguroase de cercetare a documentelor; celălalt, colegul său, ținea mai puțin tocmai la aceste metode stricte, și mai mult ca doctoranzii să știe ceva din înseși evenimentele istorice reale. Așa s-a întâmplat că odată, studentul favorit al acelui cercetător de documente să ajungă la doctorat. El a fost examinat mai întâi în ce privește doctrina documentelor, adică teoria prin care înveți să determini perfect cum să ajungi la adevăr prin mijloace exterioare, materiale. El a fost întrebat de exemplu, în ce document papal apare pentru prima dată punctul pe i. Este foarte important să știi asta! Iar candidatul a știut imediat că punctul pe i apare pentru prima dată sub un anumit Inocențiu. Însă celălalt istoric, colegul, a întrebat apoi: Pot să-l întreb acum și eu ceva pe candidatul care a știut atât de exact unde a apărut pentru prima dată punctul pe i? Spuneți-mi, domnule candidat, știți poate și când a urcat pe scaunul papal acel papă, în documentele căruia apare pentru prima data punctul pe i? – Nu, el nu știa aceasta. Știți poate atunci când a murit el? – Nu, el nu a știut nici aceasta. Ei bine, domnule candidat, mai spuneți-mi totuși și altceva despre acest papă! – El nu știa nimic! Atunci profesorul, al cărui elev preferat era, a spus: Dar, domnule candidat, astăzi parcă ți-a fost obturată complet mintea! – Însă celălalt a spus: Păi, colega, este studentul tău favorit! Cine oare i-a obturat lui mintea?
Acel istoric nu a învățat nimic special atunci. Însă a devenit un cercetător de documente priceput, capabil să folosească toate mijloacele de cercetare istorică pentru a stabili adevărul unor vremuri demult apuse. Așadar, cine putea fi mai calificat decât el pentru a investiga ce trădare se ascunde în acele documente, care i-au parvenit de la cea mai importantă parte? Așa că el s-a pornit să investigheze cu toate mijloacele de cercetare istorică, și a acuzat într-un articol public un număr întreg de persoane de infracțiuni grave. A urmat un proces. Și în acest proces, unul dintre cele mai importante documente s-a dovedit a fi un fals flagrant! Era vorba despre faptul că o anumită persoană ar fi prezidat într-un anumit oraș o adunare; dar printr-o simplă interpelare s-ar fi putut stabili că acest om se afla în momentul cu pricina la Berlin.
Cercetarea istorică a pornit la treabă aici strict cu documente, preluate din faptele prezentului. Metoda istorică nu a realizat nimic în acest caz, decât că s-a lăsat păcălită în legătură cu niște documente ale prezentului. Lucrul important pe care eu am intenționat să-l spun este că aici nu a fost judecat un om sau niște oameni, ci în acest caz a fost condamnată metoda istorică, metoda științifică, ea a fost condamnată de fapt! Acesta este cel mai important simptom al unui proces care se desfășoară nemijlocit în prezent.
Aici ar trebui să ne întrebam foarte serios: Care este valoarea unei metode care se pornește să decidă dacă în urmă cu optsprezece sau nouăsprezece secole s-a întâmplat ceva, când această metodă nu este în stare să afle ceva despre cele mai grosolane neadevăruri din prezent? „Știința” însăși s-a aflat aici pe banca acuzaților. Aceasta ar trebui recunoscut! Și o știință care se naște din prejudecățile materialiste ale prezentului va sta întotdeauna pe banca acuzaților, dacă oamenii sunt prea comozi pentru a opri o astfel de autoritate, care poate fi doar o autoritate a prezentului, care diferă de toate celelalte autorități prin faptul că se știe cine este ea. În cazul celorlalte autorități nu se mai știe cine sunt ele, cine este ea, madama „știință”.
Urmăriți ceea ce se numește astăzi știință cu încrederea nestrămutată în concepția spirituală despre lume, și veți vedea cum ea se năruie, cum se dovedește a fi construită pe un teren realmente nisipos, cum se prăbușește, dacă procedați serios în acest demers. Dar oamenii nu vor consimți să privească măcar prezentul din această perspectivă.
Oamenii – în special cei din afara vieții antroposofice – nu vor avea conștiinciozitatea să se dumirească cum sunt întocmite metodele care inoculează judecăți materialiste autoritariste în sufletele oamenilor.
De aceea, încă mult timp nu va exista nicio posibilitate, decât în cercul intim al activității antroposofice, de a vedea in adevărul sau ceea ce este de cel mai mare folos omenirii. Și dacă ar fi ca ceea ce s-a întâmplat în Palestina și ceea ce noi reînviem simbolic în fiecare an în inimile noastre, să fie tot mai mult tăgăduit și abolit de știința exterioară, va exista în cadrul curentului spiritual antroposofic mondial un locaș, unde forța evenimentului palestinian va străluci tot mai viu și mai viu, și de unde viața, care nu poate veni decât din acest eveniment, se va revărsa în restul omenirii.
Ce poate răsări în sufletele noastre printr-o viețuire reală a evenimentului din Palestina? „Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului Pământului!” Acesta este, am putea spune, cuvântul fundamental al lui Christos Iisus. Aceasta înseamnă: Christos Iisus a umblat în forma trupească în Palestina la începutul erei noastre. De atunci, el poate fi găsit în lumea spirituală, pentru că de atunci el s-a unit cu atmosfera spirituală a Pământului. El a devenit spiritul Pământului. Noi îl găsim în atmosfera spirituală a Pământului nostru dacă îl căutăm aici. El pătrunde tot mai mult și mai mult întreaga viață a Pământului nostru.
Dar ce vor câștiga oamenii prin acest Spirit al lui Christos, care se înrădăcinează din ce în ce mai mult în sufletele lor? Dacă vrem să înțelegem cu exactitate ce vor câștiga oamenii în viitor prin acest Spirit al lui Christos care se încuibează în sufletele lor, trebuie să ne străduim să facem exact ceea ce facem acum de ceva timp în cadrul Mișcării noastre antroposofice. Ceea ce facem noi în Mișcarea antroposofică nu este rezultatul arbitrariului, nu este rezultatul vreunui program pus la punct de o persoană sau alta. Viața spirituală se întoarce în cele din urma la acele izvoare, pe care noi le căutăm în acele individualități pe care le numim „Maeștrii înțelepciunii și armoniei simțămintelor”. Și la ei noi găsim impulsurile, dacă le căutăm corect, de cum ar trebui să acționăm de la o epocă la alta, de la o eră la alta.
Un mare impuls a venit recent la noi din lumea spirituală. Și astăzi, în seara festivă de Crăciun sărbătorită în cercul nostru, am dori să indicăm acest impuls important, o directivă, ca să spunem așa, care a curs spre noi din lumea spirituală în ultimii ani ca o dispoziție a planului astral. Și sub acest impuls s-a dezvoltat Mișcarea noastră antroposofică aici, în Europa Centrală. Am putea îmbrăca acest impuls în cuvinte omenești aproximativ în felul următor: Uitați-vă la ceea ce se întâmplă în lumea exterioară: cuvintele Evangheliilor sunt din ce în ce mai greșit înțelese! Ele sunt răstălmăcite, sunt analizate cu metode istorice exterioare. Pentru cercetătorul spiritual, simpla istorie exterioară trebuie să tacă pentru o vreme. Ceea ce este necesar acum este ca Evangheliile să fie din nou înțelese pur literal, pentru că în înțelegerea lor literală se află adevăratul lor fundament de înțelepciune!
Noi am fost îndrumați din lumea spirituală să cunoaștem din nou Evangheliile la propriu, textual, să înțelegem ce este conținut în cuvintele lor. Din acest impuls – și din extinderea și dezvoltarea acestui impuls – a apărut tot ceea ce am încercat să facem în considerațiile asupra Evangheliei lui Ioan, a Evangheliei după Luca și Evangheliei după Matei și ceea ce vom încerca în continuare să facem în analiza Evangheliei după Marcu. Ar trebui să încercăm să înțelegem din nou Evangheliile literal! Aceasta ne spun aceia al căror impuls îl primim din lumea spirituală. Acesta este Creștinismul viitorului, să urmam acest impuls, de a înțelege Evangheliile în litera lor. Și ce se va întâmpla cu noi dacă vom înțelege Evangheliile în mod literal, dacă vom urma directiva puterilor spirituale, care au vorbit atât de clar spre noi din planul astral, încât cu greu o mai fac a doua oara într-un secol? Ni se va întâmpla ceea ce trebuie cu necesitate să ni se întâmple, dacă vrem să ne transformăm într-un instrument, pentru a putea ghida și îndruma în mod corect următoarea epocă a omenirii în privința a ceea ce ea are nevoie drept ghidare și îndrumare în spațiu.
Dacă ne uităm în urmă la acele vremuri în care a evoluat omenirea în trecuturile străvechi, noi știm că la acea vreme Eul uman nu era încă pe deplin dezvoltat. În evoluția lui, omul a pornit de la un suflet-grup. După cum animalele de astăzi au încă un suflet grup, tot așa un anumit număr de oameni aveau un suflet-Eu comun. Acest lucru îl găsim la toate popoarele. Noi știm așadar că omenirea a pornit de la o formă de dezvoltare de suflet-grup. Iar în momentul în care Christos a coborât pe Pământul nostru, omenirea ajunsese în punctul în care vechile suflete-grup începeau să-și piardă importanța. Vechile suflete-grup se retrăseseră. Fiecare om depindea de dezvoltarea în lăuntrul său a sufletului individual, a Egoității propriu-zise. Și cine a adus ceea ce urma să fie turnat în lăuntrul sufletului individual? A adus-o impulsul lui Christos! Și cu cât ne umplem mai mult cu acest impuls christic, cu atât mai bogat devine Egoitatea noastră, astfel încât să permită ridicarea în el a acelor adevăruri de care noi avem nevoie pentru a trăi în viitor.
În prezent noi tocmai am ajuns la un punct de răscruce important. Unii oameni întreabă astăzi: Ce importanță are faptul că vorbim despre reîncarnare, din moment ce noi nu ne putem aminti încarnările anterioare? Cu siguranță, astăzi nu ne putem aminti. Dar eu am subliniat deja, ca dacă aduceți un copil de patru ani și spuneți: Acesta este un om; dar el nu poate socoti –, aceasta nu este o dovadă că omul nu poate socoti.
Trebuie să aștepți până când copilul crește, pentru ca el să învețe să socotească. În zece ani el va fi capabil să socotească. Tot astfel, sufletul omului se va maturiza și își va aminti întrupările anterioare. Dacă își va aminti corect, aceasta este o a altă întrebare.
Ne aflăm acum la un punct de răscruce important. În cea de-a patra epocă postatlanteană, Christos a coborât drept acel impuls prin care oamenii își pot simți Egoitatea lor ca o entitate întemeiată în sine. Acum noi ne aflăm în a cincea epocă, ultima în care oamenii nu-și mai pot aminti încarnările lor anterioare. În a șasea epocă, care va urma epocii noastre, oamenii își vor aminti încarnările anterioare. Dacă își vor aminti corect, aceasta depinde de modul în care ei primesc astăzi în sufletele lor impulsurile pentru aceasta, dacă se fac capabili să-și amintească în mod corect. Numai aceia își vor aminti în viitor în mod corect existența lor prezentă, care au primit impulsul lui Christos, sursa Egoității adevărate. În schimb, la aceia care nu primesc această sursă a Egoității adevărate, se vor forma suflete-grup noi.
Uitați-vă la realitatea exterioară, cum oamenii din ziua de azi aproape că tind spre organizări de suflet-grup, deși nu ar trebui să o facă, ci ar putea găsi surse ale adevărului, care înmuguresc în propriul lor suflet. Observați cum fiecare vrea să facă doar așa, cum „se” fac toate (cum fac toți – n.t.). Oamenii nu caută ceea ce pot găsi doar în sufletul lor, ci îi vedem căutând ceea ce îi aduce împreună în categorii, în grupuri, și că sunt cei mai fericiți atunci când pot avea nu adevăruri independente, ci ceea ce este la fel cu ceilalți. Da, ei urăsc chiar individualitatea, astfel încât în această ură față de individual ei cred că făuresc cele mai puternice arme împotriva unei astfel de înțelepciuni, precum înțelepciunea antroposofică. Căci înțelepciunea antroposofică trebuie să înceapă să lumineze în sufletul fiecărui om; ea nu poate fi forțată cu pârghii și șuruburi, cu experimente exterioare. Ceea ce se spune dinspre latura antroposofică nu vine către noi cu pârghii și șuruburi exterioare. Aceasta trebuie s-o descoperim singuri, deoarece aparține lumii invizibile, în care fiecare trebuie să intre cu propria sa gândire, trebuie să ne-o însușim fiecare pentru sine, fără a fi convinși printr-un instrument exterior. Prin înțelepciunea antroposofică noi devenim o individualitate.
Dacă ne însușim această înțelepciune antroposofică în modul individual corect, în care ea este pătrunsă de impulsul lui Christos, atunci în sufletul nostru se va cufunda ceea ce ne va face posibil ca în epoca a șasea să ne amintim de un Ego, pe care fiecare îl are pentru el însuși, care este de sine stătător. Pe de altă parte, amintirea acelora care caută astăzi suflete-grup artificiale va fi de așa natură, încât sufletele-grup vor exista din nou. În epoca a șasea oamenii își vor aminti de încarnarea lor actuala; dar atunci le va fi clar: Pe timpul acela tu atârnai în judecata ta de judecata celorlalți! – și va fi o cătușă teribila pentru omul care trebuie să se simtă plasat într-o organizare de suflet-grup. Organizarea de suflet-grup îi amenință pe aceia care nu sunt capabili să primească în epoca noastră impulsul lui Christos. Dacă noi primim în noi solia evenimentului christic, acea solie a Ego-ului omenesc, atunci în sufletele noastre se coboară posibilitatea de a atinge țelul omenirii pentru epoca a șasea: de a nu privi înapoi la o apartenență de tip suflet-grup, ci la o Egoitate christificată.
Astfel, în cel care înțelege astăzi să cuprindă Creștinismul în mod corect, care înțelege să-l învăpăieze și să-l îmbibe cu spiritul antroposofiei, va intra ceea ce este necesar, pentru a fi un om complet în epoca a șasea și a putea fi un instrument, spre a acționa corect în acea epocă.
Așadar întrebarea este dacă vrem să ne decidem ca la reîntrupările noastre din epoca a șasea să privim înapoi la Eul nostru din prezent ca la un Eu neindividual, neindependent, inclus în tipologiile de grup, sau dacă vrem să ne amintim de un Eu care a înțeles izvorul spiritualității în însăși evoluția noastră terestră, care a înțeles marele cuvânt: Înainte de a fi vreo personalitate, înainte să fi fost orice altceva din noi, care să poată trăi pe Pământ, și „înainte să fi fost un Avraam, a fost Eu-sunt-ul [Nota 35].
Ceea ce trăiește în noi se unește direct cu Spiritul-Tată. Ceea ce poate prinde viață în noi prin înțelegerea impulsului christic se unește conștient în noi cu izvorul Lumii, doar dacă noi înțelegem impulsul christic. Astfel, impulsul lui Christos, cufundat în sufletul nostru, înseamnă posibilitatea ca noi să reînviem în epoca a șasea ca o astfel de Ființă-Eu, care privește în urmă la o devenire independentă. Dacă îl lăsăm pe Christosul corect înțeles să se nască în propriul nostru interior, atunci vom putea reînvia amintirea acestui Christos corect înțeles în a șasea epocă postatlanteană.
Și dacă în a cincea epocă noi sărbătorim un Crăciun adevărat, în a șasea epocă vom putea sărbători un Paște adevărat. După cum spune și frumosul lied din noaptea de Crăciun: „Azi ni s-a născut Mântuitorul!”, tot astfel noi, amintindu-ne de Christosul născut în sufletul nostru, vom auzi în noi înșine solia acestei Ființe-Eu adevărate, superioare. Ne vom aminti de asta și vom lăsa această amintire să învie în noi înșine ca sărbătoarea Paștelui; și atunci vom putea auzi în noi înșine marele și frumosul sunet de orgă pascal: Christosul din noi să învieze, înflăcărând și iluminând propria noastră individualitate divină!
Așa se leagă între ele sărbătoarea Crăciunului și sărbătoarea Paștelui în a cincea și a șasea epocă a erei noastre postatlanteene. Așa ar trebui să concepem ceea ce aflăm din Evanghelii. Am învățat deja parțial, și vom continua să învățăm cum în Creștinism au confluat curentul lui Buddha, curentul lui Zarathustra și curentul vechi ebraic, cum ele au intrat în personalitatea lui Christos Iisus în sensul descris și în Evanghelii. În propriul nostru Ego trebuie să prindă viață ceea ce a fost țesut și a trăit în lume în timpurile precreștine; aceasta trebuie să renască și să fie pătrunsă de impulsul christic. Atunci noi sărbătorim Crăciunul antroposofic în propriile noastre suflete: nașterea lui Christos în noi. Și când vom purta acest Christos înțeles în noi prin Kamaloka și Devachan [Nota 36] și îl vom duce într-o nouă viață pământească, și de acolo din nou și din nou într-o nouă existență pământească până în a șasea epocă, atunci ne vom aminti ceea ce am trăit în epoca a cincea a noastră și vom sărbători deci Paștele creștin în noi înșine.
Astfel, în simbolul Crăciunului să trăiască în noi simbolic ceea ce noi am primit în sufletele noastre în ultima vreme din Evanghelii drept Misterul lui Christos. Fie așadar ca aceste lumini, care ard aici în fața noastră, să fie o invitație pentru noi de a trăi acel impuls care vine spre noi din lumea spirituala: să înțelegem Evangheliile literal! Și aceste lumini care strălucesc exterior, să le luam ca simboluri ale acelor lumini care trebuie aprinse în sufletele noastre și care, atunci când vor fi aprinse prin cunoașterea antroposofică a lui Christos, vor arde și dincolo, în cea de-a șasea epocă a erei post-atlanteene.
Simțiți, tocmai în această zi de Crăciun, că depinde de sufletele voastre să vă decideți să deveniți în acest sens instrumente demne pentru evoluția omenirii în viitor! Simțiți întreaga gravitate și întreaga greutate a deciziei antroposofice: de a nu fi antroposofi doar pentru sine; ci, luând în considerare ceea ce tocmai a fost spus, să fim antroposofi din datorie față de omenire, din datorie față de întreaga sarcină și misiune a omenirii. Să lăsăm să ne strălumineze simbolic din bradul de Crăciun lumina care ne poate înflăcăra pentru această misiune spirituală a omenirii. Atunci vom fi înțeles ceva din ceea ce din nou ne poate da putere pentru un nou an, pentru a răzbi tot mai departe în viața antroposofică și în înțelepciunile antroposofice.
