Dragii mei prieteni!
Prin considerațiile care vor fi începute cu aceasta, se intenționează o formă de autoanaliză pentru cei care s-au reunit pentru antroposofie. Se va oferi ocazia pentru o astfel de reflecție
asupra propriilor acțiuni și gânduri, o autoanaliză care va fi generată printr-o caracterizare a mișcării antroposofice și a raportului său cu Societatea Antroposofică. Așadar, permiteți-mi să
încep astăzi prin a face referire la acei oameni despre care este vorba în această autoanaliză. Aceștia sunteți dumneavoastră înșivă, aceștia sunt toți cei care, fiind motivați prin una sau
alta, și-au găsit calea către antropozofie.
Unul a găsit această cale, aș spune, ca printr-o cerință interioară imperioasă a sufletului său, printr-o constrângere interioară a inimii sale; altul poate din motive de cunoaștere. Mulți, însă, au ajuns la mișcarea antroposofică mai mult sau mai puțin și prin ocazii exterioare și poate că apoi, printr-o adâncire a sufletului lor, au găsit mai mult în această mișcare antroposofică decât se așteptau inițial. Dar o caracteristică comună au totuși toți acei oameni care se găsesc în mișcarea antroposofică. Și dacă punem la un loc, din diferiți ani, ceea ce este caracteristic pentru aceia care se regăsesc în mișcarea antroposofică, atunci până la urmă nu putem spune decât: sunt astfel de oameni care, prin destinul lor, prin destinul lor lăuntric, prin karma lor, sunt inițial nevoiți să se abată de la șoseaua largă a civilizației, pe care se mișcă cea mai mare parte a omenirii contemporane, și să caute propriile lor căi.
Să ne dăm seama, cu adevărat, cum în epoca noastră cei mai mulți oameni cresc în viață începând din copilărie. Ei se nasc din părinți care sunt francezi sau germani, catolici, protestanți sau evrei, ori adepți ai oricărei alte confesiuni. Poate că se nasc din părinți care au aceste sau acele opinii. Dar întotdeauna există un fel de presupunere firească, atunci când acești oameni ai prezentului se nasc — mai întâi din partea părinților, a membrilor familiei înăuntrul cărora acești oameni se nasc venind din viața lor preterestră. Este, ca să spunem așa, o presupunere firească, care nu este rostită, dar care este simțită, poate fără a fi gândită — deși adesea este și gândită, atunci când există un motiv pentru aceasta —, că în general se privește viața astfel și se gândește în mod firesc: Noi suntem francezi catolici sau germani protestanți, și așa vor fi, desigur, și copiii. Prin faptul că oamenii simt astfel, se creează, desigur, o atmosferă socială, și nu doar o atmosferă socială, ci un context de forțe sociale, care apoi, într-un mod mai mult sau mai puțin clar sau chiar neclar, îi împinge pe acești copii în acea viață care este deja trasată prin aceste simțiri, prin aceste gânduri mai mult sau mai puțin clar formulate. Viața copilului curge apoi și cum ar fi o chestiune de la sine înțeleasă; tot astfel, educația, școlarizarea, le sunt introduse copiilor ca ceva de la sine înțeles. Și în această perioadă, părinții sunt din nou stăpâniți de tot felul de gânduri despre copii, gânduri care din nou nu sunt exprimate, dar care sunt premise pentru viață, care determină enorm viața. De exemplu, gândul: „Bineînțeles, fiul meu va fi un funcționar public cu drept de pensie”, sau: „Fiul meu moștenește averea tatălui”, sau: „Fiica mea se va căsători cu fiul vecinului care deține proprietatea alăturată”.
Ei bine, nu merge întotdeauna până la un nivel atât de concret, dar astfel se dă o orientare, trasează mereu o direcție. Viața exterioară este astăzi organizată în așa fel încât realmente chiar și în vremurile noastre haotice, pe care oamenii le percep în mare parte ca fiind neobișnuite, tot dau ascultare acestor impulsuri, care sunt create în acest mod. Și atunci este necesar ca omul să devină într-un fel, să zicem, un francez catolic sau un german protestant. Trebuie să devină acest lucru, pentru că așa acționează impulsurile vieții. Chiar dacă din partea părinților nu se manifestă acest lucru cu o asemenea determinare, totuși viața, pornind din școală, sau din întreaga situație a vieții de copil și tânăr, îl prinde captiv pe om și îl plasează într-o anumită poziție în viață. Statul și comunitatea religioasă îl trag pe om într-acolo.
Dacă majoritatea oamenilor ar trebui să își dea seama astăzi, în viața de mai târziu, cum au ajuns ei de fapt acolo unde sunt, cu greu ar putea face aceasta. Pentru că o reflectare energică asupra acestui subiect ar avea ceva insuportabil. Acest insuportabil este apoi probabil împins în adâncurile conștienței, în periferiile subconștiente sau inconștiente ale vieții sufletești. Acolo va fi apoi cel mult scos cândva la suprafață de psihiatru, atunci când acolo jos în acele periferii necunoscute ale sufletului se comportă într-un mod deosebit de îndărătnic. Dar, de cele mai multe ori, pur și simplu nu există puterea de a lua poziție cu propria personalitate, cu individualitatea, în cadrul a ceea ce ai devenit dezvoltându-te în acest mod.
Uneori poate mai cârtești atunci când, într-un mod complet neașteptat, te simți brusc conștient ca funcționar stagiar sau chiar asesor. Apoi s-ar putea să-ți stângi pumnii în buzunare sau, dacă i se întâmplă femeii, s-ar putea să-i facă scandal soțul despre viața nesatisfăcătoare și alte asemenea. Da, acestea sunt genul de reacții la ceea ce devine omul. Adesea se întâmplă, de asemenea, prin frumusețea pe care o au lucruri individuale să-și adoarmă conștiența asupra lucrurilor. Mergi la baluri, iar a doua zi trebuie să dormi până târziu, nu-i așa? Timpul este umplut într-un fel sau altul. Sau te alături unui partid foarte patriotic, întrucât cu poziția ta de asesor, trebuie să aparții unui grup în care te integrezi. Ai fost deja acceptat de stat, de o comunitate religioasă, iar acum totuși trebuie și să răspândești un fel de aureolă peste cel în care ai crescut inconștient. Ei bine, nu este nevoie să descriu mai departe această situație.
Așa este, că oamenii care merg astăzi pe șoseaua largă a existenței ajung să se integreze în existență cam în acest fel.
Cei care nu pot merge împreună cu ceilalți se vor găsi pe drumuri laterale; cei care nu pot să urmeze majoritatea căilor impuse ale prezentului se vor găsi pe numeroasele căi posibile și imposibile. Dar exact una dintre aceste căi este și cea antroposofică, unde omul vrea ceea ce se află acum în el însuși, unde vrea ca acest lucru să-l trăiască într-un mod mai conștient, unde vrea să trăiască ceva care, cel puțin până la un anumit grad, depinde de alegerea sa.
Tocmai astfel de oameni, care nu merg pe șoseaua largă a vieții, sunt așadar, în cea mai mare parte, antroposofii. Indiferent dacă ajung la antroposofie în tinerețe sau la bătrânețe, într-un fel sau altul, ei sunt astfel de oameni. Dacă cercetăm mai departe de unde provine acest lucru, vom găsi și conexiuni cu lumea spirituală.
Sufletele vin astăzi de cele mai multe ori din existența preterestră în cea pământească, astfel încât ele trec mult timp prin acea stare anterioară nașterii pe care am caracterizat-o deja de mai multe ori în conferințe. După ce și-a parcurs în lumea spirituală calea vieții sale dintre moarte și o nouă naștere, omul ajunge mai întâi în regiunea în care se integrează tot mai mult și mai mult în lumea spirituală, unde viața lui constă în colaborarea cu ființele ierarhiilor superioare, unde în toate actele sale lucrează înăuntrul substanțialului spiritual.
Dar în acest parcurs între moarte și o nouă naștere vine și acel moment în care omul își îndreaptă oarecum privirea iarăși în jos către Pământ. Omul se leagă atunci sufletește de generațiile, încă de cu mult timp înainte, la capătul cărora se află cuplul de părinți care îl nasc. Astfel încât, nu doar până la stră-străbunicul, ci până la generații cu mult anterioare, omul privește deja în jos spre strămoșii săi, se unește cu linia directoare, cu curentul care trece prin generațiile strămoșilor săi.
Acum este așa la majoritatea sufletelor din prezent că ele în momentul în care se pregătesc să vină din nou jos pe Pământ, ele au deja un interes arzător pentru ceea ce se întâmplă pe Pământ. Ele privesc într-un fel din lumea spirituală în jos spre Pământ și sunt profund interesate de ceea ce se întâmplă pe Pământ cu strămoșii lor. Astfel de suflete devin exact așa cum am caracterizat acum pe cei care se aliniază la șoseaua largă a vieții actuale.
În schimb, există tocmai în prezent un număr de suflete care, atunci când existența lor preterestră se apropie din nou de existența pământească, sunt mai puțin interesate de ceea ce se întâmplă pe Pământ, ci își îndreaptă interesul principal către faptele: Cum devenim maturi în lumea spirituală? Ele sunt interesate, ca să spunem așa, până în ultimul moment când își găsesc din nou drumul spre Pământ, de lumea spirituală.
În timp ce ceilalți au o poftă profundă de existența pământească, aceste suflete au până la sfârșit un interes viu pentru ceea ce se întâmplă în lumea spirituală, venind astfel, când se întrupează pe Pământ, cu o conștiență născută și maturizată din impulsuri spirituale, care le dă mai puțină înclinație înspre ceea ce este acum prezent în astfel de impulsuri ca cele pe care le-am caracterizat pentru cei care merg pe șoseaua largă. Ei cresc peste măsura impulsurilor mediului lor, cresc depășind mediul lor în special cu ambițiile lor spirituale și sunt astfel predestinați, pregătiți să meargă pe propria lor cale.
Astfel, sufletele care coboară din existența prepământească în existența pământească pot fi împărțite astăzi în două categorii. Prima categorie, din care încă fac parte majoritatea oamenilor de astăzi, cuprinde sufletele extraordinar de dotate cu „acasă”*, care se simt foarte bine ca suflete în cuibul cald, chiar dacă uneori îl percep ca fiind neplăcut – dar aceasta este doar o aparență, este Maya –, care se simt bine în acest cuib cald, de care au fost interesate deja cu mult timp înainte de a coborî pe Pământ. Alții, care poate – Maya exterioară nu este întotdeauna un criteriu decisiv – iau parte ca suflet cu multă răbdare la viața copilului, sunt mai puțin dotați pentru a se simți „acasă”, sunt fără „acasă”, cresc mai mult ieșind în afara cuibului cald decât în interiorul lui.
* termenii folosiți de Steiner pentru cele două categorii de suflete sunt „heimatbegabt” și „heimatlos”. „Heimat” înseamnă locul în care cineva se simte acasă, adesea implicând un profund atașament emoțional: poate fi țara, regiunea sau locul în care s-a născut și a crescut, sau în care trăiește permanent/de mult timp. În română pentru „Heimat” ne-ar trebui substantivul „acasă”, pentru a putea spune, de exemplu: „Acasa mea este România/Ardealul/Bucureștiul/casa părintească/etc.” Și corespunzător, termenul pentru prima categorie, „heimatbegabt” are sensul de „dotat/înzestrat cu acasă”, fiind în contextul expunerii lui Steiner oameni/suflete care se simt acasă când vin în viața pe Pământ. Termenul pentru a doua categorie, „heimatlos”, există și în limba română, dar adoptat doar în sens restrâns, ca termen juridic, însemnând „apatrid: persoană care nu are cetățenia niciunui stat”, sens care nu acoperă sensul german și nu conține semnificația sufletească, afectivă a termenului german – exact elementul pe care îl are în vedere Steiner. Drept pentru care, pentru „heimatlos” am ales traducerea conform sensului german: „fără acasă” sau „lipsit de acasă” – în care „acasă” este substantiv: oameni care nu au o acasă, care nu se simt nicăieri acasă, care se simt dezrădăcinați. (n.tr.)
Și tocmai de această din urmă categorie aparțin cei care apoi se apropie de mișcarea antroposofică. Deci este, într-un fel sau altul, pe deplin predestinat dacă destinul te împinge înspre antroposofie.
Se poate spune acum: În moduri diverse se manifestă ceea ce astfel de suflete caută acum pe căi laterale, departe de marea șosea a vieții. Cel care a trăit viața cu o anumită conștiență în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea și în primele decenii ale secolului al XX-lea, va fi constatat că pretutindeni printre ceilalți oameni apăreau în mod relativ natural numeroase suflete fără „acasă”, mai ales suflete fără „acasă” din punct de vedere sufletesc. O anumită urmă, aș spune, de o astfel de stare de a fi lipsit de „acasă”, au astăzi foarte multe suflete.
Dacă ceilalți nu s-ar simți atât de bine să meargă pe cărările bătătorite și nu ar pune astfel de obstacole în fața sufletelor fără „acasă”, numărul acestor suflete fără „acasă” ar sări în ochi într-un mod încă mult mai limpede pentru contemporani. Dar se poate observa, aș putea spune, pretutindeni, cum o anumită urmă de o astfel de stare de fără „acasă” au numeroase suflete astăzi.
Cu foarte puțin timp în urmă s-a relatat că se întâmplă chiar astfel de lucruri: un profesor a ținut un curs la o universitate, un curs semestrial despre evoluția – așa cum o numește el – viziunilor mistic-oculte de la Pitagora la Steiner, și, după ce acest curs a fost anunțat, la prima prelegere au venit atât de mulți oameni încât nu a putut ține cursul într-o sală de curs obișnuită, ci a trebuit să-l țină în amfiteatrul maxim, unde de obicei se țin doar marile prelegeri festive.
Se vede din astfel de fapte cum stau lucrurile astăzi, cum realmente înclinația spre o astfel de stare de a fi lipsit de „acasă” s-a înrădăcinat în extraordinar de mult în suflete. Ceea ce astăzi ca dor al sufletelor care poartă în ele o astfel de lipsă de „acasă”, dor care de la săptămână la săptămână tot mereu mai mult se intensifică, ceea ce ca dor de o poziție în viață care nu este dinainte prestabilită sau preorientată, ceea ce ca dor de spiritualitate, pornind din acest colț al vieții se afirmă tot mai mult, săptămână după săptămână în viața noastră intelectuală haotică de astăzi se afirmă din ce în ce mai puternic, toate acestea se pot vedea ridicându-se la suprafață.
Prin faptul că vreau să vă schițez astăzi cu câteva linii apropierea lentă, veți putea, printr-un fel de reflecție asupra propriei persoane, să găsiți în acest desen puțin din ceea ce aș dori să numesc originea dumneavoastră, a tuturor, antroposofică.
Aș dori astăzi ca o introducere să caracterizez doar în mod aforistic. Privind înapoi la ultimele decenii ale secolului al XIX-lea – am putea, de asemenea, să luăm orice alt domeniu, dar să luăm un domeniu foarte caracteristic –, acolo s-a impus într-un anumit moment ceea ce se poate numi wagnerismul, Richard Wagnerismul. Desigur, în acest Richard Wagnerism era foarte multă cochetărie culturală, sete de senzațional și așa mai departe. Dar printre cei care au apărut după ce Bayreuth a fost amenajat, nu se aflau doar domnii în fracuri după cele mai noi tendințe în modă și doamnele în taioare de ultimă modă, ci în Bayreuth erau împreună tot felul de oameni. Vedeai acolo bărbați cu părul foarte lung, doamne cu părul tăiat foarte scurt, vedeai oameni care considerau ca un fel de pelerinaj modern să meargă pe jos din locuri îndepărtate până la Bayreuth. Am cunoscut chiar pe cineva care, când a pornit pe drumul către Bayreuth, s-a descălțat de cizme într-un loc foarte îndepărtat și a mers desculț până la Bayreuth ca pelerin.
Între cei care, așadar, veneau ca bărbați cu părul lung și ca doamne cu părul scurt, erau unii care cumva făceau parte din sufletele fără „acasă”. Dar și printre cei care poate nu erau îmbrăcați chiar după ultima modă, dar totuși după o modă mai respectabilă, erau de asemenea suflete fără „acasă”.
Acum, din wagnerism acționa asupra oamenilor ceea ce în wagnerism – nu mă refer acum doar la elementul muzical din wagnerism, ci la wagnerism ca fenomen cultural – se manifesta în mod real: era totuși ceva care se ridica deasupra a ceea ce oferea în rest epoca materialistă. Era ceva, aș spune, ca sugerând, care pornea chiar din wagnerism și care acționa asupra oamenilor, astfel încât căpătau sentimentul: Aici este o poartă de intrare într-o lume mai spirituală, o alta decât cea care este ambianța noastră obișnuită. Și, din când în când, ceea ce se întâmpla la Bayreuth a generat o grămadă de dorință de aprofundare spirituală.
La început a fost într-adevăr dificil să se înțeleagă personajele și compozițiile dramatice ale lui Richard Wagner. Dar faptul că ele erau create dintr-un alt element decât elementul grosier materialist al timpului, era simțit de numeroși oameni. Și cei care au fost atunci împinși tocmai acolo ca suflete fără „acasă”, la aceia era așa încât, aș spune, printr-o putere sugestivă a dramelor lui Wagner, și în special a vieții care s-a desfășurat cu ocazia intrării dramelor lui Wagner în civilizația noastră, au fost stimulați să capete tot felul de intuiții emoționale vagi, întunecate. Existau, de exemplu, printre cei care se regăseau în această viață wagneriană, cititori ai revistei „Bayreuther Blätter” [Nota 1]. Acum este interesant din punct de vedere istoric – astăzi totul este deja istorie – să luăm o serie de numere ale „Bayreuther Blätter” și să observăm cum acolo se interpretează „Tristan și Isolda”, „Inelului Nibelungilor”, chiar și „Olandezul zburător”, cum se pornește de la această configurație dramatică, de la figurile individuale din dramele lui Wagner, de la evenimentele din acestea, și cum, deși într-un mod puternic subiectiv, nerealist, și în sens spiritual nerealist, dar totuși cu un dor spiritual, se încearcă să se ajungă la o considerare mai spirituală a lucrurilor și a vieții omenești în general. Și se poate spune pe bună dreptate: Unele din ceea ce au realizat apoi teosofii ca tot felul de interpretări ale lui Hamlet sau ale altor opere de artă, amintesc foarte mult de anumite articole scrise de Hans von Wolzogen, care nu era teosof, dar era un wagnerian instruit, în revista „Bayreuther Blätter”. Acolo puteați, dacă, de exemplu să zicem, vă trezeați dimineața: dacă un trol v-ar fi pus în locul unei reviste teosofice pe care poate o citeați acum cincisprezece ani, un număr din „Bayreuther Blätter”, puteați cu adevărat confunda tonul și atitudinea, dacă era într-adevăr un articol de Wolzogen sau similar, cu ceea ce găseați în revista dumneavoastră teosofică.
Așadar, s-ar putea spune: Acest wagnerism a fost pentru mulți oameni, în care locuiau suflete fără „acasă”, un prilej de a pătrunde într-un astfel de mod de a privi lumea, care ducea dincolo de materialitatea grosieră, conducându-i spre spiritualitate, și despre toți aceia care, dintr-un imbold interior al sufletului, nu dintr-o cochetărie culturală exterioară, au crescut într-un astfel de curent, despre ei se poate spune: la aceștia, indiferent de ceea ce erau ei altfel în viață, fie că erau avocați, artiști, demnitari de stat sau membri ai parlamentului, sau orice fel de oameni erau, care au crescut în acest fel acolo, chiar dacă erau oameni de știință – au fost și astfel de persoane –, la aceștia era deja așa încât urmăreau această creștere într-o lume spirituală dintr-un dor interior al sufletului, și atunci nu le mai păsa de dovezile certe, care se găseau peste tot, pentru modul configurat materialist de a vedea lumea.
Așa cum am spus, aș fi putut menționa și alte domenii în care se găseau astfel de suflete fără „acasă”. Găseai astfel de suflete fără „acasă” pretutindeni. Dar deosebit de caracteristic era domeniul wagnerismului. Acolo se găseau numeroase astfel de suflete fără „acasă”.
Acum, mie însumi mi-a fost dat să ajung să cunosc un număr de astfel de suflete, dar împreună cu altele, care într-un fel își trăiseră noviciatul spiritual în wagnerism, apoi din nou într-o altă metamorfoză. Erau suflete pe care le-am cunoscut la sfârșitul anilor optzeci ai secolului trecut în Viena [Nota 2], într-un grup de oameni, unde, ca să spunem așa, se adunaseră numai suflete fără „acasă”. Cum se înfățișa deja la suprafață la acea vreme starea de a fi fără „acasă”, oamenii de astăzi nu mai au nicio idee, pentru că multe dintre lucrurile care pe atunci necesitau curaj, curaj sufletesc, au devenit astăzi ceva obișnuit.
De exemplu, nu cred că multe oameni pot să își imagineze următoarele astăzi: Ședeam într-un cerc de astfel de suflete fără „acasă”; acolo se discutaseră deja tot felul de lucruri. Apoi a venit mai târziu cineva – care poate avusese mai multe de făcut decât ceilalți, sau poate că rămăsese acasă ocupat cu propriile sale gânduri –, și a început să vorbească despre „Raskolnikov” de Dostoievski [Nota 3], a vorbit despre „Raskolnikov” într-un așa fel, încât a lovit ca un fulger asupra întregului grup. O nouă lume era acolo, o lume – într-adevăr, ca și cum brusc, fără veste, ai fi fost mutat pe o altă planetă. Așa se simțeau aceste suflete.
Permiteți-mi să spun: În aceste observații asupra vieții, pe care trebuie să vi le povestesc ca o introducere în istoria mișcării antroposofice, trebuie să menționez că pentru mine, în perioada în care soarta m-a împins să fac astfel de observații asupra vieții, niciodată legătura cu lumea spirituală, faptul de a mă afla înăuntrul lumii spirituale, nu s-a întrerupt în vreun fel.
Era întotdeauna acolo. Trebuie să menționez acest lucru, pentru că trebuie să constituie fundalul, condițiile aflate la baza acestor considerații: lumea spirituală un lucru de la sine înțeles, și oamenii de pe Pământ priviți pur și simplu ca imagine oglinditoare a ceea ce sunt ei propriu-zis ca entități spirituale în cadrul lumii spirituale. Această stare de spirit vreau să o caracterizez, astfel încât să aveți în vedere întotdeauna acest lucru ca fundal spiritual.
Desigur, această observare nu era una rece, nesimțitoare, ci cu o caldă implicare cordială, fără să vrei să fii un observator, ci pur și simplu fiind în mijlocul lor – bineînțeles cu toată atitudine prietenească, amabilitatea și politețea cuvenite. Așadar, te aflai acolo între ei și cunoșteai oameni, nu ca să-i observi, ci pentru că viața o arăta de la sine în mod firesc. Atunci, la sfârșitul anilor ’80, am întâlnit un astfel de cerc, care de altfel era format din oameni de toate profesiile, din toate mediile și pozițiile sociale, dar care erau astfel de suflete fără „acasă”, și din care o parte erau veniți din regiunea wagneriană, oameni care, ca să spunem așa, își făcuseră noviciatul spiritual în regiunea wagneriană. Cel despre care am povestit că și-a scos cizmele la Viena și a mers desculț până la Bayreuth era și el printre ei, era chiar un om foarte spiritual. Pe aceste personalități le-am întâlnit de fapt chiar des o perioadă, uneori chiar în fiecare zi. Și trăiau acum într-o, aș spune, a doua metamorfoză. După ce trecuseră prin metamorfoza Wagner, trăiau într-o a doua metamorfoză. Erau, de exemplu, printre ei trei persoane care erau bune cunoștințe ale lui H. P. Blavatsky [Nota 4], care chiar avuseseră relații apropiate cu H. P. Blavatsky, care erau teosofi fervenți, așa cum erau teosofii pe vremea când Blavatsky încă trăia.
Le era tocmai acestor teosofi din acele vremuri, în perioada imediat după apariția cărților „Isis dezvăluită” și „Doctrina secretă” ale lui Blavatsky, specifică o particularitate: aveau cu toții tendința de a fi cu adevărat esoterici. Ei disprețuiau viața exterioară în care se aflau, disprețuiau, bineînțeles, propria profesie, dar trebuiau să se integreze în viața exoterică. Era ceva firesc. Restul, însă, acesta este – esoteric: acolo se vorbește doar celor inițiați, doar în cadrul unui cerc restrâns. Iar pe aceia despre care se consideră că nu sunt demni să discute despre astfel de lucruri, îi consideri ca pe cei cu care vorbești despre lucrurile obișnuite ale vieții. Cu ceilalți vorbești în mod esoteric. Erau cititori, cititori buni ai cărții „Budismul esoteric” a lui Sinnett [Nota 5], care tocmai apăruse atunci, dar toți oameni care, în sensul cel mai eminent, se numărau printre sufletele fără „acasă” pe care tocmai le-am caracterizat, oameni care, deși în momentul în care se aflau în viața practică erau, de exemplu, oameni cu profesii tehnice, urmau cu mare interes, cu un viu interes, o carte precum „Budismul esoteric” a lui Sinnett. O anumită pornire era prezentă la astfel de oameni – provenind în parte și din wagnerism – ca tot ceea ce exista ca mituri să le interpreteze, să le tălmăcească esoteric.
Dar acum puteai vedea, odată cu sfârșitul secolului al XIX-lea, pe când tot mai multe suflete fără „acasă” se iveau, că cele mai interesante erau nu acelea care citeau scrierile lui Sinnett sau Blavatsky, dar, aș spune, dintr-o conștiență onestă totuși numai în proporție de nouă zecimi, cel mult nouă zecimi, ci ceilalți, care acum ascultau, care nu voiau să se apropie ei înșiși de lectură – în acea perioadă exista încă o sfială foarte puternică față de astfel de lucruri –, dar ascultau cu gura căscată când cei care citiseră discutau aceste lucruri. Și era foarte interesant să observi cum ascultătorii, care uneori erau mai onești decât povestitorii, din lipsa de „acasă” a sufletelor lor preluau acele lucruri ca pe o hrană spirituală de care aveau nevoie, pe care chiar și din relativul neadevăr cu care acea hrană spirituală era servită, o tălmăceau într-un mod chiar cinstit datorită propriului lor suflet mai cinstit. Puteai observa la ei dorul de a auzi ceva complet diferit de ceea ce se găsește pe șoseaua obișnuită a civilizației, și cum ceea ce era astfel auzit era devorat de astfel de oameni! Era extraordinar de interesant să vezi cum, pe de o parte, erau prezente tentaculele vieții de pe marea șosea, care tot mereu trăgeau oamenii înspre acea viață, cum apoi aceștia apăreau într-un salon sau altul unde se adunau – adesea era o cafenea – și ascultau cu un dor imens ceea ce cineva tocmai citise dintr-o carte de acest gen recent apărută, cineva care uneori se fălea cu ceea ce citise. Dar erau acolo, fără doar și poate, și sufletele oneste care erau așa, aruncate încoace și încolo, de viață.
Exact în primele perioade dinspre sfârșitul secolului al XIX-lea vedeai cât de mult erau aruncate dintr-o parte în alta sufletele care nu doreau să-și recunoască pe deplin starea lor de lipsă de „acasă”. Pentru că, nu-i așa, cineva asculta acolo cu un interes cu adevărat extraordinar cum se povestea despre trupul fizic, trupul eteric, trupul astral, Kama Manas, Manas, Buddhi și așa mai departe. Da, și apoi trebuia să scrie foiletonul pe care ziarul îl voia de la el, în care trebuia să pună cunoscutele „bunătățuri”.
Oamenii au devenit într-adevăr astfel de suflete care dovedeau cât de greu a fost, de fapt, pentru unii, mai ales la începutul noii dezvoltări spirituale, pe care trebuie să o socotim de la sfârșitul secolului al XIX-lea, să părăsească șoseaua largă a vieții. Pentru că unii se comportau într-adevăr ca și cum, tocmai când voiau să se îndrepte spre ceea ce era cel mai important și care îi interesa cel mai mult în viață, practic se furișau și voiau pe cât posibil să nu se afle unde se furișaseră. Era foarte interesant modul în care viața spirituală, voința spirituală, dorul după o lume spirituală își făcea loc în cadrul civilizației europene.
Acum trebuie să vă gândiți: la sfârșitul anilor optzeci ai secolului al XIX-lea era de fapt mult mai dificil decât astăzi; chiar dacă era mai fără efecte negative, era mai dificil decât astăzi să-ți declari fără ezitare credința în lumii spirituale, deoarece lumea fizică-sensibilă, cu toate legile ei mărețe, era dovedită! Nu te puteai ridica împotriva ei! Existau numeroase dovezi în acest sens, laboratoarele, laboratoarele de fizică, clinicile, totul vorbea pentru lumea dovedită. Dar lumea dovedită era pentru multe suflete fără „acasă” atât de nesatisfăcătoare, ba chiar imposibilă pentru lăuntrul sufletelor, încât acestea se furișau pe de lături. Și în timp ce marea civilizație modernă le era prezentată nu doar cu banița, ci cu tonele, în cantități uriașe, ei sorbeau din ceea ce se putea apuca din fugă dintr-un fel de șuvoi ce se revărsa din lumea spirituală în civilizația modernă. Nu era deloc ușor să vorbești așa direct despre lumea spirituală, trebuia să pornești de la ceva existent.
Dacă îmi permit să inserez ceva, care este din nou o remarcă personală, aceasta ar fi următoarea: Eu însumi a trebuit – nu se putea, așa zicând, să dai buzna la oameni în casă cu lumile spirituale, mai ales nu se putea să dai buzna în casa civilizației – să pornesc de la ceva existent, nu dintr-un motiv exterior, acest lucru putea fi ceva întru totul sincer lăuntric. Chiar la sfârșitul anilor optzeci, am pornit cu observațiile pe care le aveam de făcut despre lumea spirituală, despre aspectele sale mai intime, în numeroase locuri, tocmai de la „Basmul despre șarpele verde și frumosul crin” al lui Goethe [Nota 6]. De la el puteai porni, pentru că, la urma urmei, Goethe se bucura de credit; era totuși Goethe, nu-i așa? Dacă porneai de la ceva ce totuși făcuse Goethe, și când este atât de evident că acolo s-au revărsat impulsuri spirituale, ca în „Basmul despre șarpele verde și frumosul crin”, atunci puteai începe făcând legătura cu aceste lucruri. Pentru mine a fost chiar ceva firesc la acea vreme să pornesc de la „Basmul despre șarpele verde și frumosul crin” al lui Goethe. Pentru că nu puteam să pornesc de la ceea ce se practica pe atunci ca teosofie, de la ceea ce un grup de oameni foarte zeloși la sfârșitul anilor optzeci reușiseră să obțină din Blavatsky, din „Budismul esoteric” al lui Sinnett și din cărți similare. Pentru cineva care dorea să-și mențină în lumea spirituală gândirea dezvoltată în științele exacte, era pur și simplu imposibil să intre în vreun fel într-o relație cu ceea ce se forma ca atmosferă spirituală bazată în mod direct pe cărțile lui Blavatsky și pe „Budismul esoteric” al lui Sinnett.
De asemenea, nici din cealaltă parte situația nu era ușoară. De ce? Nu-i așa, cartea lui Sinnett „Budismul esoteric” a fost în scurt timp recunoscută ca o lucrare diletantă spiritual, care reunea vechi esoterisme prost înțelese. Dar, cu o astfel de lucrare care era un fenomen al epocii, precum „Doctrina secretă” a lui Blavatsky, nu era ușor să stabilești o relație. Deoarece această lucrare dezvăluia totuși în numeroase locuri că ceea ce se găsește în ea provine din impulsuri cu adevărat puternice din lumea spirituală. Astfel, în numeroase pasaje din „Doctrina secretă” a lui Blavatsky găsești exact o lume spirituală care se revelează printr-o anumită personalitate, care era însăși Blavatsky.
Mai presus de toate, inevitabil un lucru sărea în ochi, sărea în ochi exact în acea căutare căreia i se dedicaseră oamenii care se apropiau astfel de Blavatsky însăși sau de „Doctrina secretă” a lui Blavatsky. Prin această „Doctrină secretă” fusese exprimată o mare sumă de adevăruri străvechi, obținute în preistoria omenirii prin clarvedere atavică. Aș spune: Era un fel de reînviere a culturilor străvechi. Aveai în fața ta, venindu-ți în întâmpinare din lumea exterioară, nu doar din interiorul tău, ceva despre care trebuia să spui: „Aceasta aduce la suprafață o imensă bogăție de înțelepciune străveche, pe care oamenii au deținut-o odinioară ca pe ceva extraordinar de iluminator”. Între ele se află pasaje de cel mai incredibil fel, care te uimeau tot mereu, întrucât cartea este scrisă într-un mod neglijent, diletant în raport cu orice mod de gândire științifică, și absurdă în privința multor superstiții și așa mai departe. Una peste alta, o carte cu totul remarcabilă, această „Doctrină secretă” a lui Blavatsky: mari adevăruri alături de lucruri groaznice. S-ar putea spune: Așa ceva caracterizează foarte bine la ce fenomene sufletești au fost expuși cei care s-au dezvoltat treptat în timpurile moderne ca suflete fără „acasă”. Am cunoscut într-adevăr în acea perioadă numeroase astfel de suflete. Puteai chiar vedea venirea acestor suflete fără „acasă” pe Pământ.
În perioada care a urmat, în perioada mea de la Weimar [Nota 7], am fost inițial intens ocupat cu alte lucruri, deși și acolo au existat numeroase ocazii de a observa astfel de suflete căutătoare. Întrucât tocmai în perioada mea de la Weimar tot felul de oameni, de pretutindeni de pe Pământ, au venit la Weimar pentru a vizita Arhivele Goethe și Schiller. Ajungeai să cunoști oameni într-un mod foarte remarcabil, atât în părțile lor sufletești bune, cât și în cele rele, în timp ce treceau pe la Weimar. Întâlneai oameni ciudați și oameni foarte cultivați, rafinați și distinși. De exemplu, am descris întâlnirea mea cu Herman Grimm [Nota 8] la Weimar în penultimul număr al revistei „Goetheanum” [Nota 9].
În cazul lui Herman Grimm, cel puțin pentru simțirea mea, era într-adevăr așa, când el era acolo la Weimar – venea foarte des, când călătorea de la Berlin spre Italia sau înapoi, dar și în alte ocazii venea foarte des la Weimar – și pentru mine se conturase sentimentul: era ceva diferit în privința Weimarului când el era acolo decât când el era plecat. Herman Grimm era ceva care te lămurea în mod deosebit ce era Weimar. Știai mai bine ce era Weimar când Herman Grimm era acolo în vizită decât când el nu era acolo.
Este suficient să ne amintim romanul lui Herman Grimm, „Puteri invincibile” [Nota 10], pentru a ne da seama cum, până la urmă, chiar și în Herman Grimm, trăia un puternic imbold pentru cele spirituale. Citiți finalul acestui roman, „Puterile invincibile”, cum lumea spirituală intervine în cea fizică prin sufletul unei femei pe moarte. Are ceva extrem de emoționant, magnific în el. Am vorbit despre aceasta în conferințe anterioare [Nota 11].
Au fost, firește, și persoane ciudate care au trecut prin Weimar. De exemplu, a venit un consilier de stat rus care căuta ceva. Nu au putut să-și dea seama ce căuta: ceva din a doua parte a operei „Faust” a lui Goethe. În ce fel voia el să afle acest lucru în Arhiva Goethe, nu au putut să-și dea seama. Nici nu știau cum să-l ajute. În arhiva Goethe ar fi fost foarte bucuroși să-l ajute. El tot căuta. Căuta punctul din a doua parte a operei „Faust”, și nimeni nu putea înțelege exact despre ce punct era vorba. Mereu se auzea că el caută punctul, punctul. S-a ajuns astfel încât a fost lăsat să caute. Însă el era atât de vorbăreț cu acest punct, încât atunci când ne așezam seara la cină și el se apropia, întotdeauna ne spuneam între noi: „Nu vă uitați în jur, consilierul de stat se învârte pe aici”. – Nimeni nu voia să fie detectat de el.
Ei bine, lângă el stătea din nou un vizitator foarte ciudat, foarte spiritual, un american [Nota 12], care însă prefera să stea așezat pe podea, cu picioarele încrucișate, așadar așezat în acest fel în fața cărților pe sol; era o priveliște ciudată. Așa cum am spus, se întâmpla și aceasta acolo, și puteai, într-un fel, să vezi într-un mod extraordinar de pregnant un fragment din viața civilizației actuale.
Dar când am ajuns în Berlin, soarta m-a dus din nou foarte specific într-un cerc de asemenea suflete, despre care am spus că sunt suflete fără „acasă”. Și soarta m-a dus atât de adânc, încât tocmai acest cerc mi-a cerut să țin conferințe pentru el, care au fost apoi tipărite în cartea mea Mistica în zorii vieții spirituale a timpului nostru. Am povestit și în prefața la această Mistică cum s-au petrecut lucrurile.
Aceștia erau oameni care, aș spune, într-o perioadă puțin mai târzie decât cunoștințele mele din Viena, își găsiseră drumul către Societatea Teosofică. Ei aveau, de asemenea, o altă poziție față de ceea ce era Blavatsky. Cu studiul „Doctrinei secrete” a lui Blavatsky doar câțiva se îndeletniciseră; dar în ceea ce succesoarea lui Blavatsky, Annie Besant [Nota 13], prezenta drept teosofia de la acea vreme, erau versați acești oameni cărora eu le prezentam ceva cu totul diferit în „Mistica” mea. Ei erau foarte versați în acest domeniu și încă îmi amintesc că, de exemplu, am ascultat o conferință susținută de un membru al acestui grup, care se baza pe o mică carte de Annie Besant, în care ea, la rândul ei, împărțea omul așa: trup fizic, trup eteric, trup astral și așa mai departe. Îmi aduc aminte adesea cât de îngrozitoare mi s-a părut atunci această reprezentare a omului în sensul lui Annie Besant. Eu nu citisem nimic de Besant. Era primul lucru pe care îl auzeam despre scrierile ei, această conferință susținută de o doamnă, chiar în legătură cu cea mai recentă la acea vreme broșură a lui Besant. A fost ceva îngrozitor cum au fost enumerate atunci, unul după altul, diferitele membre ale ființei umane, practic aproape lipsit de înțelegere interioară, fără a le lăsa să reiasă din totalitatea ființei umane.
Așadar eram din nou într-o situație, la fel ca la Viena la sfârșitul anilor ’80, în care era posibilă observarea unor astfel de suflete fără „acasă”. Și acest lucru îl știți deja: în esență, ceea ce este Antroposofia, a crescut inițial, aș spune, cu, nu în, dar cu acele astfel de suflete fără „acasă” care erau acolo, care inițial căutau în Teosofie o nouă „acasă” pentru sufletele lor.
Astăzi am vrut, dragii mei prieteni, să duc reflecțiile până în acest punct, le voi continua mâine și voi încerca să vă conduc mai departe în această autoanaliză, care de altfel astăzi abia a început.
