Dragii mei prieteni!
Atunci când vorbim despre istoria și condițiile de viață ale antroposofiei în relația ei cu Societatea Antroposofică, considerațiile trebuie să pornească de la două întrebări care decurg pur și
simplu din această istorie. Aceste două întrebări aș putea să le formulez în modul următor. Prima, de ce a fost necesar ca mișcarea antroposofică să pornească, în felul în care s-a întâmplat, de
la mișcarea teosofică? Și a doua, de ce – deși în fond se întâmplă doar din motive exterioare –, antroposofia până și astăzi este încă confundată de oponenții răuvoitori cu teosofia, respectiv
Societatea Antroposofică cu Societatea Teosofică?
Răspunsurile la aceste întrebări se vor putea dezvolta cu adevărat numai din perspectiva istorică. Ieri am spus că atunci când vorbim despre Societatea Antroposofică, ceea ce contează în primul rând este cum sunt oamenii care simt imboldul să-și caute drumul printr-o mișcare antroposofică. Și am încercat ieri să caracterizez în ce sens sufletele care se apropie de antroposofie pentru a-și satisface năzuințele spirituale sunt, într-un anumit fel, suflete fără „acasă”. Ei bine, realmente la sfârșitul secolului al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea existau astfel de suflete fără „acasă”. Existau mai multe decât sunt în mod obișnuit oamenii înclinați să presupună, căci mulți oameni încercau pe diferite căi să dezvolte într-un fel sau altul ceea ce este mai profund uman în ei înșiși.
Nu trebuie decât să ne amintim cum, fără a lua în considerare strădaniile care au rezultat din materialismul modern și care au dus apoi la cele mai diverse forme de spiritism, numeroase suflete au căutat o anumită satisfacție interioară citind astfel de scrieri precum, de pildă, cele ale lui Ralph Waldo Trine [Nota 14] și altele similare.
Ce căutau oare acele suflete care, în perioada menționată, recurgeau la scrierile lui Ralph Waldo Trine? Ei încercau, aș spune, să umple ceea ce este omenesc în ei cu ceva după care tânjeau, pe care voiau să-l simtă și să-l trăiască lăuntric, dar care nu era de găsit pe căile accesibile ale civilizației moderne, care nu se găsea pentru ei nici în literatura profană populară și nici în arta profană, care pentru ei nu se găsea nici în confesiunile religioase tradiționale.
Astăzi, voi avea mai întâi de prezentat câteva fapte și va trebui să las pentru următoarele conferințe să trasez pentru dumneavoastră firele de legătură dintre aceste fapte. Mai întâi, va fi vorba de a vă aduce în fața sufletului într-un mod corespunzător anumite fapte.
Printre toți oamenii care căutau astfel, fie prin spiritism, fie prin Ralph Waldo Trine sau alții, se aflau și cei care s-au alăturat Societății Teosofice, existentă la acea vreme în diverse ramuri. Și dacă ne punem întrebarea: Se deosebeau acești oameni care se alăturau într-o formă sau alta Societății Teosofice, prin vreo trăsătură caracteristică de ceilalți, care, de exemplu, deveneau spiritiști sau încercau să se îmbogățească lăuntric prin Ralph Waldo Trine, se deosebeau ei de aceștia? – atunci trebuie fără îndoială să răspundem „da” la întrebare. Se deosebeau în mod cu totul semnificativ. Aș spune că era prezentă un fel special de căutare umană la cei care simțiseră imboldul de a se alătura unei forme sau alta a Societății Teosofice.
Știm din decurgerea dezvoltării Societății Teosofice că se putea concepe că ceea ce la începutul secolului nostru era de căutat acum ca antroposofie, ar fi putut găsi înțelegere cel mai degrabă în cadrul cercurilor care atunci se asociau cu teosofia. Dar acest lucru poate fi cu adevărat luminat abia atunci când faptele sunt așezate așa cum trebuie înaintea sufletului nostru.
Acum, rămânând la acest subiect, aș dori mai întâi să caracterizez oamenii care s-au reunit acolo, să ofer o imagine a ceea ce se înțelegea la acea vreme prin Societatea Teosofică, care și-a găsit expresia cea mai pregnantă în ‘the Theosophical Society’ (Societatea Teosofică engleză). La aceasta s-a alăturat și ceea ce a devenit cunoscut apoi ca antroposofie, sau mai bine zis, ceea ce de fapt a devenit cunoscut de la început ca antroposofie.
Dacă am avea în față, aș spune, ca un grup de oameni ceea ce însemna ‘the Theosophical Society’, atunci trebuie mai întâi să privim puțin în conștiența acestor oameni, să privim în sufletele acestor oameni, pentru a ști ce era caracteristic conștienței lor. Acești oameni și-au manifestat conștiența într-un fel sau altul. Au ținut adunări, întâlniri; au ținut discursuri, au purtat discuții. S-au întâlnit chiar și în afara adunărilor, ba chiar au discutat foarte mult între ei și în cercuri mai mici. De exemplu, la adunările generale nu era obișnuit ca timpul să fie așa de ocupat cum a fost cazul ieri la noi. Întotdeauna se găsea posibilitatea de a mânca împreună, de a bea ceai și așa mai departe. Se găseau chiar, în perioadele intermediare, posibilități de a îmbrăca alte toalete și altele asemenea. Era oricum un fel de, aș spune, comportament social venit din lumea exterioară. Dar, desigur, acest lucru este mai puțin ceea ce ne interesează pe noi. Ce trebuie să ne intereseze este conștiența oamenilor. Și aici în primul rând era izbitor că între aceste personalități se manifestau forțe extrem de contradictorii.
Aceste forțe contradictorii săreau în ochi în mod deosebit atunci când oamenii țineau adunări. Ei se adunau laolaltă. Dar fiecare, dacă nu era un teosof până-n măduva oaselor, căuta să aibă două reprezentări despre fiecare persoană. Era specific faptul că, atunci când cineva intra în ‘the Theosophical Society’, era practic necesar să aibă două reprezentări despre fiecare persoană. Una era reprezentarea pe care și-o forma în funcție de modul în care se prezenta o altă persoană în fața lui. Cealaltă era reprezentarea pe care o aveau ceilalți despre fiecare persoană. Ea era născută din concepții generale, din concepții care erau de natură foarte teoretică: reprezentări despre omul în general, despre iubirea generală de oameni, despre a fi avansat – „advanced”, cum se spunea –, sau a fi neavansat, despre felul în care ar trebui să ai o dispoziție serioasă dacă vrei să te dovedești demn să primești învățăturile teosofiei și așa mai departe. Erau idei de un gen destul de teoretic. Și oamenii se gândeau: În oamenii care umblă pe aici în carne și oase, trebuie totuși să existe ceva din toate acestea. Acolo, de fapt, nu trăiau reprezentările la care m-am referit mai întâi, acelea pe care și le formau așa, într-un mod naiv, despre ceilalți oameni, acestea nu trăiau în adevăratul sens în membri, ci trăia în fiecare dintre ei o imagine despre toți ceilalți, imagine care de fapt provenea din reprezentări teoretice despre oameni și comportamentul uman.
De fapt, niciunul nu-l vedea pe celălalt așa cum era el cu adevărat, ci vedea un fel de spectru. Și așa, pur și simplu, întrucât dacă, de exemplu, cineva îl întâlnea pe domnul Müller și își forma în mod naiv o imagine despre domnul Müller, atunci când își evoca ce avea altcineva ca reprezentare despre domnul Müller, trebuia să-și facă o imagine spectrală, deoarece reprezentarea reală despre celălalt nu o avea niciunul, ci își reprezentau un spectru care era construit artificial. Așadar, era necesar ca oamenii să aibă două reprezentări ale fiecărei persoane. Doar că majoritatea membrilor se scuteau de reprezentarea omului real, adoptând doar reprezentarea spectrului, astfel încât, de fapt, între membrii individuali întotdeauna trăiau reprezentări spectrale unul despre altul. Practic, în conștiențele „membrilor” întâlneai numai spectre. Trebuia desigur să fii interesat de psihologie.
Trebuia să ai și o anumită lipsă de prejudecăți și mărinimie pentru a putea lua cu adevărat parte. Era foarte interesant atunci să iei parte la ceea ce, de fapt, trăia acolo ca un fel de societate de spectre. Pentru că, în delimitarea pe care am spus-o, era o societate de spectre, cea care trăia acolo. Mai cu seamă ieșea acest lucru foarte mult în evidență în raport cu personalitățile conducătoare. Personalitățile conducătoare trăiau la ceilalți într-un mod foarte particular. Să spunem că se vorbea despre o anumită personalitate conducătoare, X, de exemplu. Aceasta mergea noaptea, sub formă astrală, din casă în casă – bineînțeles, doar prin casele membrilor – ca un ajutător invizibil. Și emana tot felul de lucruri. Erau, parțial, reprezentări spectrale extraordinar de frumoase ale personalităților conducătoare, care existau la membri. Era apoi adesea un contrast izbitor atunci când întâlneai aceste personaje în realitate. Dar atunci starea generală de spirit făcea ca pe cât posibil doar reprezentările spectrale să poată trăi, iar reprezentările reale să nu poată trăi prea mult.
Vedeți dumneavoastră, pentru așa ceva oamenii aveau neapărat nevoie de viziuni, de învățături. Pentru că nu toți oamenii sunt clarvăzători, deși la acea vreme erau extrem de mulți care cel puțin pretindeau că sunt clarvăzători – nu vom analiza acum în ce măsură era adevărat –, dar pentru că nu toți erau clarvăzători, era nevoie de anumite teorii prin care să pună cap la cap și să cârpăcească ceea ce formau acolo ca spectre.
Ei bine, aceste teorii aveau ceva extraordinar de arhaic. Nu puteai să nu ai impresia că erau teorii antice, repuse pe tapet, conform cărora oamenii erau acum concepuți ca niște spectre. În multe cazuri, puteai ușor găsi cum aceste figuri umane fantomatice erau create după modelul scrierilor antice.
Astfel, la caracterul spectral se adăuga faptul că oamenii pe care îi aveai în fața ta ca spectre nu erau deloc oameni din prezent. Erau de fapt oameni din încarnări anterioare, oameni care păreau să se fi ridicat din mormintele egiptene sau persane, sau din vechile morminte indiene. Într-un anumit sens, se pierdea complet impresia de prezent.
Dar la acestea se adăuga și ceva complet diferit. Aceste învățături vechi, chiar dacă erau învelite în terminologie relativ modernă, erau greu de înțeles. Acum despre aceste învățături vechi se vorbea mult în forme abstracte. Corpul fizic, da, se numea încă corp fizic. Trupul eteric era descris după modelul medieval, poate și trupul astral. Dar apoi au apărut lucruri precum Manas, Kama Manas și altele asemenea, despre care toată lumea vorbea. Dar nimeni nu înțelegea cu adevărat despre ce era vorba. Toate acestea erau bineînțeles tot îmbrăcate în concepte materialiste moderne. Dar aceste învățături conțineau conexiuni cosmice, concepte și idei despre lume, astfel încât puteai căpăta senzația: aici sufletele vorbesc ca în vremuri îndepărtate, nu doar cu secole, ci cu milenii în urmă.
Acest lucru a mers până departe. Au fost scrise cărți într-un astfel de limbaj. Au fost traduse; și totul s-a petrecut într-o astfel de formă. Dar mai avea și o altă latură. Avea o latură frumoasă. Anume, din tot ceea ce adesea trăia doar ca cuvinte, din tot ceea ce era neînțeles, ceva se lipea totuși de oameni. S-ar putea spune că, chiar dacă nu în sufletele lor, totuși din toate acestea extrem de mult era în costumul sufletesc al oamenilor. Ei umblau de fapt, aș spune, fără să fie tocmai conștienți de trupul eteric sau de Kama Manas, dar erau conștienți că erau înconjurați de o serie de mantii: una este trupul eteric, alta este Kama Manas și așa mai departe. Ei acordau ceva importanță acestor mantii, acestui costum al sufletului, și aceasta forma un liant puternic între oameni.
Aceasta este ceva care a sudat într-un mod extrem de intens ‘the Theosophical Society’ într-un întreg, ceea ce a făcut cu adevărat să existe un sentiment imens de coeziune, un sentiment că formează un tot unitar, astfel încât fiecare individ se simțea ca un reprezentant al ‘the Theosophical Society’. Această ‘Society’ era ceva în sine, în afară de faptul că fiecare individ era acolo, această Societate era ceva. Ea avea, s-ar putea spune, o conștiență de sine proprie. Avea un Eu propriu. Acest Eu propriu era atât de puternic încât, chiar și atunci când absurditățile personalităților conducătoare au ieșit la suprafață într-un mod de-a dreptul curios, acei oameni care se simțiseră odată ca aparținând întregului s-au ținut împreună cu o forță de fier având sentimentul: Este ceva ca o trădare să nu se țină uniți chiar și în cazul greșelilor majore ale personalităților conducătoare.
Cine a avut ocazia să vadă luptele prin care au trecut anumiți membri ai Societății Teosofice mai târziu, pe când Societatea Antroposofică era de mult separată de aceasta, ce lupte au fost trăite acolo, atunci când s-a văzut iar și iar: Acolo liderii fac lucruri monstruoase, dar totuși nu te poți separa de ei din această cauză – când ai văzut luptele care au avut loc în sufletele persoanelor individuale, atunci, chiar dacă trebuie să condamni răul cu adevărat monstruos care s-a săvârșit, capeți pe de altă parte un anumit respect pentru această conștiență de Eu a întregii Societăți.
Și atunci se naște întrebarea: Nu ar fi posibil ca odată cu condițiile în care Societatea Antroposofică trebuia să apară în lume, să se dezvolte de asemenea o astfel de conștiență a Societății?
Odată cu întemeierea Societății Antroposofice [Nota 15], a trebuit să se renunțe la acele mijloace adesea foarte îndoielnice prin care în Societatea Teosofică fuseseră repurtate puternica coeziune și conștiența de Eu a Societății. Trebuia ca în fața Societății Antroposofice să planeze idealul: „Înțelepciunea se află numai în adevăr” [Nota 16]. Însă acestea sunt lucruri care au rămas la stadiul de ideal până în ziua de azi. Tocmai în acest domeniu Societatea Antroposofică lasă încă mult de dorit, întrucât în privința formării unui corp societal, al unui Eu propriu al Societății, nu se află nici măcar la începuturi.
Societatea Antroposofică este o asociere de oameni care, ca indivizi, pot fi foarte zeloși, dar ca Societate, ea practic nu există încă, deoarece exact acest sentiment de coeziune, de a fi strâns legat unul de altul, nu există; deoarece doar foarte puțini membri ai Societății Antroposofice se simt ca fiind reprezentanți ai acestei Societăți. Fiecare se simte ca fiind un individ și uită complet că ar trebui să existe o Societate Antroposofică.
Acum, am caracterizat auditoriul cu câteva lucruri – voi mai completa acest lucru în zilele următoare. Aș dori de asemenea să caracterizez și cealaltă parte. Căci, cum s-a plasat antroposofia în această – trebuie să spun așa – strădanie a vremii? Cine vrea, va găsi deja principiile de bază ale antroposofiei în lucrarea mea Filosofia libertății. Astăzi vreau să subliniez doar un lucru, și anume că această Filosofie a libertății pretutindeni indică în primul rând, cu o necesitate interioară, către un tărâm spiritual, din care, de exemplu, sunt preluate impulsurile morale. Astfel încât, în sensul Filosofiei libertății, nu se poate rămâne pe loc la lumea simțurilor, ci trebuie să se avanseze către un tărâm spiritual fundamentat în sine însuși. Această existență a unui tărâm spiritual capătă o încă altă formă concretă cu totul diferită, și anume că omul, în ființa sa cea mai lăuntrică, atunci când devine conștient de ființa sa cea mai lăuntrică, nu este legat de lumea simțurilor, ci în această ființă lăuntrică este legat de lumea spirituală.
Aceste două lucruri: în primul rând, că există un tărâm spiritual, în al doilea rând, că omul, prin Eu său cel mai lăuntric, este legat de acest tărâm spiritual, sunt de fapt punctele fundamentale ale Filosofiei libertății. Și trebuia la un moment dat să apară întrebarea: Se poate ca ceea ce trebuie să fie adus la cunoștință omenirii mai moderne ca un fel de mesaj din lumea spirituală, să fie adus la cunoștință în acest fel? Există vreo posibilitate de a porni de la ceva existent? Pentru că, desigur, nu puteai pur și simplu să stai acolo și să vorbești în gol. Cu toate că, în ultima vreme, vin tot felul de propuneri ciudate. De exemplu, în timpul șederii mele la Viena în anul 1918, am fost solicitat, telegrafic chiar, să călătoresc de la Viena la muntele Rax, la marginea nordică a Stiriei, să stau pe muntele Rax și să țin acolo o conferință pentru munții Alpi! Această solicitare mi-a fost realmente adresată atunci în mod telegrafic. Desigur, nu este nevoie să spun că nu am dat curs solicitării. Pur și simplu nu poți să vorbești munților sau în gol, trebuie să te conectezi la ceva care există deja în civilizația contemporană. În esență, la cumpăna dintre secolele al XIX-lea și al XX-lea, încă nu exista decât extrem de puțin în acest sens. Erau oameni care la vremea aceea datorită năzuinței lor doreau să intre în Societatea Teosofică. Aceștia erau, la urma urmelor, cei cărora le puteai vorbi despre aceste lucruri.
Dar și aici, nu era suficient să ai doar un sentiment de responsabilitate față de acești oameni ca auditoriu, ci, pe de altă parte, trebuia să ai și un sentiment de responsabilitate față de lumea spirituală, mai precis față de acea formă a lumii spirituale care s-a exprimat în acea perioadă. Și aici aș dori să atrag atenția cum, treptat, din acea strădanie pe care încă nu o denumeam în mod exterior antroposofie, a crescut ceea ce a devenit apoi antroposofie. Astăzi aș dori doar să prezint mai întâi faptele, iar firele care le leagă le voi trasa în fața dumneavoastră în zilele următoare.
Mai presus de toate, în anii ’80 ai secolului trecut, am putut să observa un fel de Fata Morgana, ceva care în lumea fizică se prezenta într-un mod cu totul natural, dar care, chiar și numai ca o Fata Morgana inconsistentă, aș spune, ca o apariție luminoasă, avea totuși, într-un anumit sens, o semnificație mai profundă.
Dacă lăsai să acționeze asupra ta, în modul modern la acea vreme, evoluția viziunii asupra lumii care trăia la acea vreme în civilizație – puțini oameni se îndeletniceau cu aceasta, dar totuși ea exista –, puteai întâlni ceva foarte ciudat. Acolo era, dacă reflectăm mai întâi doar la Europa Centrală, filosofia care, aș spune, zdruncina lumea, dar care voia să fie totul, voia să fie o viziune desăvârșită asupra lumii: filosofia idealismului din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Acolo erau prezente reverberațiile, să spunem, ale filosofiei lui Fichte, a lui Hegel, a lui Solger [Nota 17], care, în vremea în care au fost întemeiate, au însemnat pentru mulți oameni care le-au devenit adepți la fel de mult cât poate însemna astăzi antroposofia pentru om. Dar, în esență, erau concepte abstracte, o sumă de concepte abstracte.
Dacă vă uitați la prima dintre cele trei părți ale cărții „Enciclopedia științelor filosofice” a lui Hegel [Nota 18], veți găsi o serie de concepte care sunt dezvoltate separat. Începe cu ființa. Apoi vine neantul. Apoi vine devenirea. Apoi vine existența. Desigur, nu pot să descriu acum întreaga logică hegeliană, pentru că este o carte groasă; se continuă în astfel de concepte. La urmă este scopul. Se ajunge doar la gânduri abstracte și la idei abstracte: Ființă, Neant, Devenire, Existență, Scop.
Dar cu toate acestea Hegel a numit aceasta: Dumnezeu înainte de crearea lumii. Așadar trebuia să ne închipuim că dacă ne-am fi pus întrebarea: Cum a fost Dumnezeu înainte de crearea lumii? – obțineam exact un sistem de concepte abstracte și idei abstracte.
Acum, trăia la Viena, chiar în perioada în care eu eram tânăr – aceasta a fost cu mult timp în urmă – un filosof herbartian, Robert Zimmermann [Nota 19]. El spunea: Astăzi nu ne mai este permis – el se referea la „astăzi” ca fiind ultima treime a secolului al XIX-lea – să gândim așa cum au gândit, de pildă, Hegel sau Solger sau alții asemenea. Căci cum gândeau acești oamenii?
Vedeți dumneavoastră, Zimmermann își spuse: Oamenii gândeau ca și cum ei ar fi fost însuși Dumnezeu. Zimmermann gândea de fapt într-un mod foarte ciudat pentru un filozof, dar foarte caracteristic. El a spus: Hegel gândea ca și cum ar fi fost Dumnezeu însuși. Acest lucru era de fapt aproape ca și cum ar fi fost spus din cadrul Societății Teosofice din acea vreme, deoarece exista un membru, chiar un membru de frunte al Societății Teosofice, Franz Hartmann [Nota 20], care ținea toate conferințele sale în sensul că spunea: „Trebuie să devenim conștienți de Dumnezeu în noi înșine, fiecare om are așa ceva ca un om divin, un Dumnezeu în el însuși, și când acesta începe să vorbească, atunci vorbim teosofie.” – Franz Hartmann, când și-a lăsat omul divin să vorbească, a spus desigur tot felul de lucruri – pe care acum nu doresc să le judec. Dar Hegel, conform viziunii lui Zimmermann, când și-a lăsat Dumnezeul său să vorbească în el, a spus: Ființă, Neant, Devenire, Existență, și apoi lumea a început mai întâi să se învârtă în mod logic, apoi s-a răsucit în alteritatea sa, și atunci natura a fost acolo.
Dar, Robert Zimmermann a spus: „Aceasta nu mai poate continua, pentru că este teosofie. Astăzi nu mai putem avea teosofie, spunea Robert Zimmermann în anii '80, nu mai putem recunoaște astăzi teosofia lui Schelling, Solger și Hegel.” Nu trebuie să lăsăm Dumnezeul din om să vorbească, pentru că aceasta duce la un punct de vedere teocentric. La acesta putem năzui doar dacă ne comportăm cam așa ca Icar: și nu-i așa?, atunci alunecăm în Cosmos și cădem jos! Trebuie să rămânem la punctul de vedere uman. Și astfel, Robert Zimmermann a scris împotriva teosofiei lui Hegel, Schelling, Solger și alții – pe care îi tratează ca teosofi și în lucrarea sa „Istoria esteticii” –, „Antroposofia” sa [Nota 21]. Și din această „Antroposofie” am luat eu mai târziu numele. Ea mi s-a părut atunci o carte extrem de interesantă ca fenomen al vremii. Doar că această „Antroposofie” este alcătuită din cele mai înspăimântătoare concepte abstracte. Ea constă, de asemenea, din trei părți. Apoi are subcapitole: în primul rând ideile logice, în al doilea rând ideile estetice, în al treilea rând ideile etice.
Vedeți dumneavoastră, dacă pentru început lăsăm deoparte estetica, care se ocupă de artă, și ideile etice, care se ocupă de comportamentul omului, omul caută în ceea ce i se prezintă într-o viziune asupra lumii acel lucru prin care trebuie să aibă satisfacție interioară, prin care trebuie să poată spune că se află într-o corelație cu un spiritual-divin, că există ceva etern în el. Robert Zimmermann voia să răspundă la întrebarea: Dacă omul încetează să fie doar un om senzorial, dacă devine cu adevărat conștient de omenescul său spiritual, ce știe el atunci? Ideile logice le cunoaște el. Hegel a scris totuși cel puțin o carte întreagă plină de asemenea idei logice. Totuși, acestea sunt idei pe care doar un Dumnezeu le poate gândi. Dar dacă nu un Dumnezeu gândește în om, ci omul însuși gândește, atunci rezultă cinci idei logice – cel puțin la Robert Zimmermann. În primul rând necesitatea gândirii, în al doilea rând echivalența a două concepte, în al treilea rând sintetizarea conceptelor, în al patrulea rând separarea conceptelor și, în al cincilea rând principiul contradicției: ceva poate fi fie un sine însuși, fie altceva, o a treia alternativă nu este posibilă.
Acesta, dragi prieteni, este cuprinsul a ceea ce este prezentat acolo, rezumat în idei abstracte; adică ceea ce omul poate cunoaște atunci când se detașează de lumea simțurilor, când se raportează la spiritual-sufletescul său.
Dacă această „antroposofie” ar fi singura opțiune oferită omului, ar trebui să spunem: Trebuie considerat ca fiind perimat ceea ce oamenii au avut odată în diferite confesiuni religioase, în cult și așa mai departe, trebuie considerat ca fiind perimat, ceea ce este considerat creștinism. Pentru că acestea pot doar să fie deduse din istorie și așa mai departe. Când omul se gândește la ceea ce poate cunoaște ca anthropos, ceea ce poate cunoaște atunci când își pune sufletul în mișcare independent de impresiile senzoriale sau de istoria exterioară, atunci este așa: Pot să știu că trebuie să mă supun necesității gândirii, echivalenței conceptelor, sintetizării conceptelor, separării, principiului terțului exclus, care se exclude. Cu acestea, omul trebuie să ajungă la, așa cum se mai numea acest lucru, fericirea veșnică*.
* „fericire” în sensul folosit în Biblie/religie (în germană selig = eliberat de toate relele pământești și participant la viața veșnică, la încântările cerești) (n.tr.)
Apoi veneau ideile estetice. Acestea sunt ideile de desăvârșire, de concordanță, de armonie; sunt, de asemenea, cinci idei. La fel sunt și ideile etice. La ideile estetice se adaugă conflictul și armonizarea conflictului.
În primul rând, ideile logice: necesitatea gândirii, echivalența, sinteza, separarea, principiul contradicției.
În al doilea rând, ideile estetice: desăvârșirea, concordanța, armonia, conflictul, armonizarea conflictului. Din aceste cinci idei, cu aceste cinci idei trăiesc acum toate artele.
În al treilea rând, ideile etice. Iar în cele cinci idei etice: desăvârșirea etică, bunavoință, dreptatea, disputa și aplanarea disputei trăiesc acum acțiunile oamenilor.
Vedeți, în forma extremă a abstracției, totul este adus la extrem. În față scrie titlul: „Antroposofia în schiță”.
Că s-a dorit să se spună foarte mult cu aceasta, puteți vedea din pagina de dedicație care a precedat lucrarea. În această foaie de dedicație se găsesc, aș putea spune, rânduri emoționante. Aici scrie – nu pot cita literal, dar aproximativ –: „Pentru Harriet. Tu ai fost cea care m-a determinat, pe când noaptea începea să se lase peste ochii mei, să adun ideile împrăștiate care trăiseră mult timp în mine, și să le unesc în această carte. Și s-a găsit o mână dispusă să scrie ceea ce eu am conceput în camera întunecată” [Nota 22].
Astfel, într-un limbaj foarte frumos, se menționează că autorul a avut o boală de ochi, că a trebuit să petreacă o perioadă de timp într-o cameră întunecată, unde a conceput aceste idei, și că apoi s-a găsit o mână dispusă să le pună pe hârtie. Aceste rânduri de dedicație se încheie foarte frumos, spunând: „Și astfel nimeni nu poate nega că această carte, precum lumina însăși, a izvorât din întuneric”.
După cum vedeți, a fost ca o Fata Morgana: foarte ciudat. Robert Zimmermann a creat, în sensul său, din teosofie o „antroposofie”; dar nu cred că, dacă aș fi prezentat vreodată această „antroposofie”, am fi avut o mișcare antroposofică. Însă numele a fost foarte bine ales. Și am preluat acest nume atunci când, pornind de la bazele care vor ieși și ele la iveală în aceste conferințe, a trebuit să abordez mai întâi mai multe aspecte. În primul rând: faptul spiritual, care este cert pentru oricine are acces la lumea spiritelor, că există vieți pământești repetate.
Dar dacă nu tratezi astfel de lucruri în mod ușuratic, ci ai un simț al responsabilității spirituale, atunci trebuie să faci legătura cu ceva. Se poate spune că, în acea perioadă, la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, era extrem de dificil să te conectezi cu viețile pământești repetate la conștiența vremii. Dar au apărut puncte de legătură. Și vreau să povestesc mai întâi cum am căutat eu însumi aceste puncte de legătură.
Există un rezumat foarte interesant al adevărurilor antropologice, de Topinard [Nota 23]. În capitolul final – pe vremea aceea era o carte care era menționată mai des decât astăzi, astăzi fiind deja puțin depășită în detalii, dar scrisă într-un mod plin de spirit – este un rezumat frumușel. Și acolo găsești, la acest Topinard, într-un mod la care, desigur, oricine avea conștiența modernă a acelor vremuri subscria, adunate la un loc toate acele fapte biologice care conduceau la a gândi speciile animale ca provenind una din alta. Topinard a putut și invoca tot ceea ce era expus în cartea sa ca argument în favoarea afirmației. A găsit așadar tot ceea ce a dus la ideea că are loc o transformare de la o specie animală la alta. Topinard se limitează la fapte și, după ce a enumerat, cred, cam douăzeci și două de puncte, spune: al douăzeci și treilea ar fi ceea ce el prezintă ca fiind această transformare a speciilor animale. Dar acum ne confruntăm cu problema omului. El lasă această întrebare fără răspuns. Cum stă treaba cu omul?
Acum se putea, luând în serios, foarte în serios teoria evoluției a biologilor, pornind de la un astfel de autor, care este într-adevăr de luat în serios, să spui: Aici lasă întrebarea deschisă! Dacă continuăm, adăugând la punctul douăzeci și doi punctul douăzeci și trei, obținem că animalele, în speciile lor, se repetă mereu la un nivel mai înalt. În cazul omului, trebuie să trecem la individ. Când individul se va fi repetat, atunci obținem viețile pământești repetate. Veți vedea: era legat de ceea ce tocmai aveam, era pe deplin încă de pe atunci forma pe care am încercat să o fac înțeleasă lumii întregi, formă care bineînțeles ca fapt spiritual există cu adevărat înaintea sufletului. Totuși, pentru a face acest lucru inteligibil pentru lumea din jur, a trebuit să fie luat ceea ce era acolo în mod direct, dar care se termina nu cu punct, ci cu o linie de pauză. Pur și simplu m-am legat la linia de pauză a științelor naturii, am pornit de acolo. Acesta a fost primul lucru. Această conferință am ținut-o în cercul despre care v-am vorbit ieri [Nota 24]. Nu a fost înțeleasă foarte tare, pentru că oamenii de acolo nu erau interesați de științele naturii. Nu simțeau că este necesar să reflecteze asupra științelor naturii și, desigur, li se părea inutil ca ceea ce oricum credeau să mai fie și demonstrat.
Al doilea lucru a fost dat prin aceea că, într-un cerc în care în mod obișnuit se tratau numai teme literare, care se numea «Die Kommenden» (Cei care vin), am ținut la începutul secolului un ciclu de conferințe intitulat De la Buddha la Christos [Nota 25], în care am încercat să prezint întregul curent al evoluției de la Buddha la Christos și să ofer în Christos o însumare și o concentrare a ceea ce a fost prezent în concepțiile precedente. Acest ciclu de conferințe s-a încheiat cu acea interpretare a Evangheliei după Ioan, care începe de la învierea lui Lazăr. Astfel, problema lui Lazăr, așa cum se regăsește în lucrarea mea Creștinismul ca fapt mistic [Nota 26], a constituit concluzia acestui ciclu de conferințe De la Buddha la Christos.
Aceasta s-a întâmplat aproximativ în perioada în care, din acel cerc care mă invitase să țin conferințele care sunt conținute în cartea mea Mistica la începuturile vieții spirituale contemporane, mi s-a cerut să vorbesc în fața teosofilor despre ceea ce tocmai aveam de gând și doream să vorbesc. Apoi, aceasta s-a desfășurat simultan cu strădania de a înființa o secțiune germană a Societății Teosofice. Și mi s-a cerut, propriu-zis înainte să fiu membru, înainte chiar să fi dat vreun semn că aș vrea să devin membru, să devin secretar general al Secțiunii Germane a Societății Teosofice [Nota 27].
Pe când se înființa această secțiune germană, am ținut un ciclu de conferințe la care, cred, erau prezenți doar doi sau trei teosofi, în rest fiind în principal publicul care era în cercul în care am vorbit și despre „De la Buddha la Christos”. Acest cerc se numea «Die Kommenden» (Cei care vin). Așa mi-au rămas în minte aceste nume. Trebuie să aibă legătură cu vreo lege. „Antroposofie” de la Robert Zimmermann a rămas, «Die Kommenden» a reapărut sub numele de «Die Kommende Tag» (Ziua care vine) [Nota 28]. Astfel de nume, nume vechi, îți rămân în memorie.
Pentru acest cerc – în care, după cum am spus, fuseseră și cel mult doi sau trei teosofi, și aceștia de fapt doar din curiozitate – am vorbit despre evoluția viziunilor asupra lumii începând din cele mai vechi timpuri orientale până în prezent, sau „antroposofie”. Așadar, acest ciclu de conferințe a purtat inițial titlul detaliat: Istoria dezvoltării omenirii prin prisma viziunilor asupra lumii din cele mai vechi timpuri orientale până în prezent, sau Antroposofie. Acest ciclu de conferințe – trebuie să menționez mereu acest lucru – a fost ținut de mine în același timp în care era înființată Secțiunea Germană a Societății Teosofice. Am părăsit chiar adunarea, și în timp ce ceilalți continuau să confere și să stea de vorbă despre teosofie, eu îmi susțineam ciclul meu de conferințe despre antroposofie [Nota 29].
Unul dintre cei care apoi din teosofi au devenit buni antroposofi, chiar unul care a devenit un foarte bun antroposof, a mers atunci din curiozitate la acest ciclu de conferințe antroposofice și mi-a spus după aceea: Da, dar ceea ce ați spus acolo nu se potrivește deloc cu ceea ce spune dna Besant și cu ceea ce spune Blavatsky. – Am răspuns: „Atunci probabil așa trebuie să fie.” – Deci, cineva care era un bun cunoscător al tuturor dogmelor teosofiei, a descoperit corect: Acestea nu se potrivesc. Așadar, se putea spune deja atunci: Acestea pur și simplu nu se potrivesc, este ceva diferit.
Ei bine, v-am prezentat mai întâi aceste fapte. Acum aș dori să prezint un alt fapt, care pare să fie dintr-un cu totul alt loc și la care am făcut deja referire ieri.
Acolo erau cărțile lui Blavatsky, mai întâi cărțile principale: prima „Isis dezvăluită”, a doua „Doctrina secretă”. Acum, nu era neapărat nevoie să ai o mare slăbiciune pentru cei care acceptau ceea ce era conținut în aceste cărți ca pe un dogma sacră. Cu toate acestea, din motivele menționate ieri, puteai considera aceste cărți ca fiind extrem de interesante și, mai presus de toate, însăși apariția lui Blavatsky putea fi considerată extrem de interesantă, chiar dacă numai din punctul de vedere al unei psihologii mai profunde. De ce?
Ei bine, există totuși o diferență uriașă între cele două cărți, „Isis dezvăluită” și „Doctrina secretă”, ale lui Blavatsky, o diferență colosală! Și această diferență vă va sări cel mai puternic în ochi atunci când vă voi spune cum au fost judecate cărțile la acea vreme de către cei care erau cunoscători ai unor lucruri similare. Ce vreau să spun când vorbesc despre cunoscători ai unor astfel de lucruri?
Deci, dragii mei prieteni, s-au menținut într-adevăr tradiții de la cele mai vechi misterii, care apoi au fost păstrate în diferite așa-numite societăți secrete. De asemenea, oamenilor în anumite societăți secrete le erau acordate grade. Aceștia urcau de la primul la al doilea, la al treilea grad și așa mai departe. Acolo li s-au făcut cunoscute, întotdeauna tot din tradiții, anumite lucruri.
În gradele inferioare oamenii nu înțelegeau aceste lucruri, dar le acceptau ca dogme sacre. De fapt nu le înțelegeau nici în gradele superioare. Dar chiar dacă nici gradele inferioare, nici cele superioare nu înțelegeau aceste tradiții, totuși exista credința fermă în rândul membrilor gradele inferioare că cei din gradele superioare înțelegeau totul. Această credință era foarte ferm înrădăcinată. Dar totuși exista și o cunoaștere pură, conservată. Conform cu ceea ce cuprind textele, se știau extraordinar de multe. Nu este nevoie decât – astăzi, când totul este tipărit și totul este accesibil, aceste lucruri sunt, de asemenea, ușor accesibile – să luați în mână ceea ce este tipărit ca lucrări de acest fel și să le dați iarăși viață cu ceea ce puteți afla din antroposofie – căci că nu merge în alt mod însuflețirea –, atunci veți vedea că deja în aceste tradiții, chiar și în forma în care sunt tipărite astăzi în multe cazuri – când din dorința de a îmbunătății exprimarea, le alterează de fapt –, se află o cunoaștere mare, veche, maiestuoasă. Uneori, cuvintele sună complet greșit, dar oricine știe ceva știe la ce se referă, că este dintr-o cunoaștere străveche. Însă trăsătura distinctivă propriu-zisă a unor astfel de activități în aceste societăți secrete este că oamenii au un sentiment general: Existau în vremurile de demult oameni care erau inițiați și care puteau oferi informații, dintr-o cunoaștere străveche, despre lume, despre cosmos, despre tărâmul spiritelor. Și știau să formuleze enunțuri, știau să spună ceva despre ceea ce se transmitea. Au existat mulți astfel de oameni.
Acum, a apărut „Isis dezvăluită” de Blavatsky. Tocmai oamenii care aveau astfel de cunoștințe tradiționale prin faptul că dobândiseră grade inferioare sau superioare în astfel de societăți secrete, s-au speriat extraordinar de mult când a apărut „Isis dezvăluită”. Motivul spaimei era de obicei explicat prin faptul că spuneau că timpurile nu sunt încă coapte pentru ca aceste lucruri care erau ținute ascunse în societățile secrete, să fie împărtășite prin intermediul tiparului întregii omeniri. Aceasta gândeau. Chiar aveau opinia sinceră că pur și simplu timpurile nu erau încă coapte pentru a face aceste lucruri cunoscute omenirii. Dar pentru unii, mai exista un alt motiv. Și acest alt motiv poate fi înțeles cu adevărat doar dacă vă atrag atenția asupra altor fapte.
În a cincea perioadă postatlanteană, și anume în secolul al XIX-lea, totul a trecut practic în concepte și idei abstracte, astfel încât, în cele din urmă, una dintre cele mai profunde, mai semnificative spirite și-a exprimat viziunea asupra lumii în conceptele abstracte: Ființă, Neant, Devenire, Existență, până la Scop. În această perioadă modernă, totul a trecut în concepte și idei abstracte.
Unul dintre cei care au început cu astfel de idei abstracte în Europa Centrală a fost filosoful Schelling [Nota 30]. În perioada în care cu astfel de idei, deoarece în ele încă erau forțe interioare ale simțirii umane, puteai stârni entuziasmul, când Schlegel [Nota 31] și Tieck [Nota 32] ascultau în Jena cum se vorbea cu un entuziasm nemăsurat despre astfel de idei abstracte, în acea perioadă se număra și Schelling printre cei care predau astfel de idei abstracte. Apoi Schelling, după câțiva ani, nu a mai găsit satisfacție în aceste idei abstracte și s-a adâncit atunci în diverse forme de misticism, în special în Jakob Böhme [Nota 33], și, de asemenea, a lăsat ideile lui Böhme să exercite asupra lui o influență rodnică, scoțând apoi ceva din ideile lui Jakob Böhme, care deja suna mai concret. Nimeni nu a mai înțeles cu adevărat, pentru că nu fusese înțeles ceea ce scrisese Schelling în 1809 în „Cercetări filosofice asupra esenței libertății umane și a subiectelor legate de ea”. Dar în anii ’20 Schelling a început să vorbească într-un mod ciudat, după ce până atunci trăise pentru mult timp o viață retrasă. Astăzi, puteți găsi un mic volum de Schelling în Biblioteca Universală Reclam, intitulat „Epocile lumii”. Dacă luați acest volum în mână, veți avea o sentiment ciudat. Vă veți spune: Da, totul pare încă destul de nebulos și abstract. Dar totuși ai un sentiment ciudat: Cum de nu ajunge omul, Schelling, să spună ceea ce, de exemplu, pe tărâm antroposofic s-a spus ca adevăruri despre Atlantida, ci doar aproape — doar să facă aluzie stângaci la ele? Până acolo a ajuns el: să indice stângaci spre ele. Este foarte interesant acest volumaș de Schelling din Biblioteca Universală Reclams, „Epocile lumii”.
Apoi, însă, Friedrich Wilhelm IV l-a numit în 1841 la Universitatea din Berlin. Acolo a devenit succesorul lui Hegel, la zece ani după moartea acestuia. Acolo Schelling a început să predea „Filosofia revelației” a sa.
Și aceasta este încă îngrozitor de abstractă. El vorbește despre trei potențe A, 1, 2, 3. Este îngrozitor de abstract. Dar el continuă apoi până la un fel de înțelegere a vechilor misteriilor, până la un fel de înțelegere a creștinismului. Și, din nou, pe când intră mai adânc în aceste idei putem avea sentimentul: aici se caută, într-un mod încă foarte primitiv, o cale de intrare într-o lume cu adevărat spirituală. Dar nu poți în fond să o scoți la capăt în acest fel cu ceea ce a prezentat acolo atât de pe scurt Schelling. Oricum, oamenii nu au înțeles nimic. Și, până la urmă, nici nu este foarte ușor să înțelegi, pentru că este o cale îndoielnică.
Acum însă, în conștiența timpului – și aceasta este desigur o dovadă în acest sens – exista totuși ceva care cuiva ca Schelling îi indica: Trebuie să căutăm într-o lume spirituală.
Într-o altă formă, acest lucru s-a întâmplat în Anglia. Este extrem de interesant să citești scrierile lui Lawrence Oliphant [Nota 34]. Oliphant prezintă, desigur într-un mod diferit –căci englezii prezintă diferit decât germanii, mult mai concret, mai palpabil, mai senzorial – ceea ce i-a devenit lui evident despre timpurile străvechi ale dezvoltării omenirii pe Pământ. Sunt, într-un anumit sens, dacă ne uităm la diferența dintre ceea ce ține de popor, fenomene paralele: Schelling în prima jumătate a secolului al XIX-lea mai mult din idealism, Oliphant mai mult din realism, un fel de strădanie puternică înspre lumea spirituală la amândoi, o strădanie înspre o înțelegere a ceea ce, din spirit, se revelează în fața omului ca lume.
Dacă cercetăm ce anume este remarcabil atât la Schelling, cât și la Oliphant – este același fenomen, diferă doar în specificul etnic –, atunci este vorba despre următorul lucru: Acești oameni au crescut, unul în stil german, celălalt în stil englezesc, în cultura vremii, s-au luptat până au ajuns la desăvârșirea supremă a acelor idei care existau ca idei filosofice ale vremii despre om, despre Univers și așa mai departe.
Atât Schelling în felul său, cât și Oliphant în felul său, s-au străduit să ajungă acolo. Acum știți din prezentările mele antroposofice: Omul se dezvoltă astăzi la începutul vieții în așa fel încât dezvoltarea fizică este un fenomen însoțitor al dezvoltării sale sufletești. Mai târziu dezvoltarea fizică încetează. Despre greci v-am putut spune: ei încă se dezvoltau în anii treizeci, astfel încât exista o reală dezvoltare mai departe, un paralelism între fizic și spiritual. La Schelling și la Oliphant acest lucru era ceva diferit față de omul obișnuit de astăzi. În cazul lor, lucrurile stăteau astfel: S-au dezvoltat inițial ca oameni normali; pentru că, desigur, dacă astăzi ești filosof, poți fi întru totul un om normal, poate chiar un om subnormal, dar aceasta spus doar în paranteză. Dezvolți conceptele ceva mai departe, nu-i așa, dar apoi te oprești dacă ești o persoană normală. Schelling și Oliphant nu s-au oprit, ci, pe când au ajuns mai în vârstă, sufletele lor au devenit deodată la fel de vii cum au fost ele într-o viață pământeană anterioară, și atunci a apărut o amintire a unor lucruri străvechi știute din încarnările anterioare: într-un mod natural, amintiri îndepărtate, amintiri vagi. Și acum, dintr-o dată, ai o străfulgerare. Acum începi să-i vezi atât pe Oliphant, cât și pe Schelling într-o lumină diferită.
Ei se străduiesc, devin mai întâi filosofi normali, conform țărilor lor, apoi, la vârste mai înaintate, capătă o amintire a ceea ce știau în viețile pământești anterioare, acum ca o amintire neclară. Atunci încep să vorbească despre lumea spirituală. Este o amintire neclară, ceea ce a apărut la Schelling și la Lawrence Oliphant. Dar era totuși ceva, care cei ce aveau numai o dezvoltare tradițională veche [în societățile secrete], se temeau într-o oarecare măsură că s-ar putea să se înmulțească, să se răspândească rapid, să scape de sub control. Oamenii se temeau groaznic că s-ar putea naște oameni care își amintesc ceea ce au trăit cândva în trecut și apoi să vorbească despre aceasta. Într-adevăr, se gândeau ei: Ce se va întâmpla atunci cu principiul nostru de păstrare în secret? Le cerem membrilor din primul, al doilea, al treilea grad și așa mai departe să depună jurăminte sacre, dar dacă se nasc oameni care retrăiesc prin amintiri ceea ce nouă ne-a fost păstrat aici și noi ținem sub cheie, ce se întâmplă atunci cu întreaga noastră tăinuire?
Și atunci a apărut „Isis dezvăluită”! Fenomenul ciudat era că această carte aducea public pe piața de carte o mulțime de lucruri care erau ținute secrete în societățile secrete. Oamenii se confruntau acum cu marea problemă: De unde avea Blavatsky aceste lucruri pe care noi totuși le țineam ascunse și pentru care oamenii depuseseră jurăminte sacre? – Tocmai cei care erau îngroziți au acordat o foarte mare atenție acestei cărți, „Isis dezvăluită”. Așadar, pentru cei care au trăit conștient viața spirituală de la sfârșitul secolului al XIX-lea, era o problemă ceea ce apărea acolo cu cartea lui Blavatsky.
Apoi a apărut „Doctrina secretă”. Atunci a fost și mai grav. Așa cum am spus, astăzi prezint doar fapte. O grămadă de lucruri care, de fapt, erau rezervate doar gradelor cele mai înalte în societățile secrete au fost astfel expuse. Și cei care erau deja speriați de prima carte, și apoi și mai mult de a doua, au creat atunci diverse expresii pentru aceasta, întrucât – mai ales pentru așa-numiții inițiați – acest fenomen Blavatsky era ceva extrem de tulburător.
La „Isis dezvăluită” lucrurile nu fuseseră încă pentru ei chiar cu totul înfricoșătoare, întrucât Blavatsky era o personalitate haotică, care în ceea ce era cu adevărat înțelepciune profundă introducea necontenit tot felul de lucruri, care, așa cum am spus ieri, nu au nicio valoare. Oricum, despre „Isis dezvăluită” cei așa-numiți inițiați care erau îngroziți puteau spune: Este o carte la care ceea ce este adevărat în ea nu este nou, iar ceea ce este nou nu este adevărat! – Așa s-a judecat inițial în privința acestei cărți. Oamenii știau: Lucrul neplăcut pentru ei era: lucrurile au fost dezvăluite. Cartea chiar se și numea „Isis dezvăluită”. Ei se linișteau gândind: Da, trebuie să se fi întâmplat ceva de undeva, care de fapt se amestecă în drepturile noastre.
Dar când a apărut „Doctrina secretă”, unde erau cuprinse o mulțime de lucruri pe care nici măcar cele mai înalte grade nu le știau, atunci oamenii nu au mai putut spune: Ceea ce este adevărat nu este nou, și ceea ce este nou nu este adevărat – întrucât fuseseră spuse o serie întreagă de lucruri care nu fuseseră păstrate prin tradiție.
Astfel aveau în fața lor, într-un mod cu totul ciudat, ceea ce era de temut începând de la Schelling și Lawrence Oliphant, într-o femeie, într-un mod cu totul ieșit din comun și, mai mult, derutant.
De aceea am spus: Personalitatea este din punct de vedere psihologic chiar mai interesantă decât cărțile. A fost un fenomen important, remarcabil pentru viața spirituală de la sfârșitul secolului al XIX-lea, acest fenomen Blavatsky.
Până aici am vrut să aduc faptele.
