Dragii mei prieteni!
Astăzi va trebui să ajungem la un fel de încheiere a considerațiilor noastre, iar aceasta – așa cum este de fapt firesc și cum a fost deja menționat ieri – va trebui să fie despre ceea ce
rezultă acum ca fiind consecința necesară pentru comportamentul Societății Antroposofice în viitor. Pentru a putea caracteriza puțin acest comportament, să ne mai clarificăm totuși încă o dată
cum a crescut antroposofia din întreaga civilizație a epocii moderne.
Ați putut observa, din considerațiile pe care cu care ne-am ocupat timp de opt zile, că într-un fel publicul pentru antroposofie trebuia căutat mai întâi în acele cercuri care primiseră un impuls puternic în direcția unei aprofundări spirituale. Acest impuls a venit desigur din cele mai diferite părți. Dar în cazul nostru era necesar să fie căutat mai întâi principalul impuls pentru sufletele fără „acasă” în ceea ce prin Blavatsky – aș putea spune – a fost dat ca enigmă a timpului cel mai recent, care trebuia dezlegată.
Ei bine, am examinat deja acest aspect. Dar dacă trebuie și în ceea ce privește Societatea Antroposofică să mergem înapoi până la acest impuls, atunci trebuie să ne fi fost limpede, pe de altă parte, că pentru antroposofie însăși un asemenea impuls, sau chiar acest impuls, nu era esențialul. Căci antroposofia însăși își are originea în alte izvoare. Chiar dacă, tocmai pentru că publicul ei s-a format în maniera descrisă, la început în exprimarea conținutului de înțelepciune antroposofic s-au folosit cuvinte care acestor suflete fără „acasă” din acea parte care era în corelație cu Blavatsky, le erau familiare, acestea au fost totuși doar forme de exprimare. Dacă vă întoarceți la primele mele scrieri, Creștinismul ca fapt mistic, Mistica în zorii vieții spirituale a timpului nostru, veți vedea că aceste scrieri, de fapt, nu conduc în niciun fel înapoi la ceva ce ar proveni din partea Blavatsky sau, în general, din acea direcție – cu excepția faptului că forma de exprimare a fost aleasă la început astfel încât să se obțină faptul că pot fi înțelese.
Trebuie, așadar, să facem distincția între ceea ce a curs prin mișcarea antroposofică drept substanță spirituală propriu zisă și ceea ce la început a trebuit să fie forma de exprimare impusă de circumstanțele vremii. Faptul că în acest domeniu pot apărea erori provine doar din faptul că oamenii din prezent sunt atât de puțin înclinați să meargă înapoi de la forma exterioară de exprimare la ceea ce constituie, de fapt, esența lucrului. Antroposofia conduce în linie dreaptă înapoi la ceea ce – ce i drept, într o manieră filosofică – a fost expus în Filosofia libertății și la ceea ce a fost expus în scrierile mele despre Goethe din anii ’80 [Nota 93]. Dacă luați ceea ce este expus ca fiind aspectul esențial în aceste scrieri despre Goethe și în Filosofia libertății, veți vedea că este vorba de ideea că omul, în miezul cel mai profund al ființei sale, se află în legătură cu o lume spirituală; că, așadar, atunci când privește suficient de adânc în propria ființă, ajunge la ceva în interiorul său la care știința naturii obișnuită – cea de atunci și cea încă în uz astăzi – nu poate pătrunde, ceva care nu poate fi considerat decât ca un membru direct al unei ordini spirituale a lumii.
Faptul că în fața uriașei, aș putea spune, încurcături spirituale a limbajului pe care această civilizație modernă a produs o deja pentru toate țările, a trebuit uneori să se recurgă la expresii care sunau paradoxal, ar trebui de fapt înțeles ca o necesitate. Astfel, în scrierile despre Goethe am lăsat, ca să spun așa, să transpară [Nota 94] că este necesar, atunci când se urcă de la contemplarea lumii la contemplarea divin spiritualului, să se efectueze o modificare a noțiunii de iubire. Am indicat deja în scrierile despre Goethe că divinitatea trebuie concepută în acest fel, că ea s-a revărsat în existență cu iubire infinită și că trebuie căutată acum în fiecare existență individuală — ceea ce oferă ceva cu totul diferit de un panteism vag. Doar că la vremea aceea nu exista deloc posibilitate de a găsi, să spunem, un punct de pornire filosofic. Căci pe cât de ușor ar fi fost să pătrunzi cu o asemenea concepție spirituală despre lume dacă epoca ar fi avut concepte filosofice de la care să se fi putut porni, pe atât de greu era ca în ceea ce exista la acea vreme în filosofie, mai mult sau mai puțin ca un kantianism reîncălzit, să obții vreun punct de legătură de la care să pornești. De aceea a fost necesar să fie căutat acest punct de pornire într o viață mai bogată, mai intensă, într o viață spirituală care este, aș putea spune, îmbibată lăuntric cu substanță spirituală.
O astfel de viață spirituală era exact aceea care se înfățișa în personalitatea lui Goethe. De aceea, atunci când am avut pentru prima dată de publicat ideile care intrau în considerație, nu am putut, de exemplu, cu o teorie a cunoașterii să pornesc de la ceea ce era atunci în civilizația vremii, ci a trebuit să pornesc de la concepția despre lume a lui Goethe, și cu ajutorul concepției goetheene despre lume a putut fi făcut primul pas în lumea spirituală.
La Goethe se deschid, într-o anumită privință, două porți către lumea spirituală, care, am putea spune, oferă accesul până la un anumit grad. O poartă se găsește acolo unde începe o examinare a scrierilor de științe ale naturii ale lui Goethe. Căci, cu această viziune științifică pe care Goethe a elaborat o, el a depășit în domeniul lumii vegetale acea boală de care încă suferă de fapt întreaga știință modernă a naturii. El a reușit să pună în locul ideilor moarte idei mobile, vii, pentru examinarea lumii plantelor. Chiar dacă Goethe cu teoria sa a metamorfozei a eșuat în privința regnului animal, era totuși posibil să se arate că un mod similar de a privi lucrurile, doar că intensificat, pe care Goethe nu îl elaborase încă, ar putea fi aplicată și regnului animal. În cartea mea Teoria cunoașterii în concepția goetheană despre lume [Nota 95] am încercat să arăt – mai întâi schițat –, cum se poate pătrunde până la istorie, până la viața istorică, cu ceea ce a luat naștere acolo ca idei însuflețitoare. Aceasta era prima poartă.
La Goethe nu există, pornind din acest punct de plecare, o continuare în linie dreaptă care să ducă în lumea spirituală propriu zisă, ci, din acest punct de plecare se poate oarecum lucra doar până la un anumit nivel. În timp ce lucrezi astfel, ai sentimentul că apuci lumea sensibilă într un mod spiritual. Utilizând metoda goetheană, te miști de fapt într un element spiritual, atunci când utilizezi această metodă pentru lumea sensibilă a plantelor sau lumea sensibilă a animalelor; prin această metodă cuprinzi ceea ce trăiește și țese ca spiritual în lumea plantelor și în lumea animalelor.
Dar Goethe a mai avut în vedere și o altă poartă. Aceasta ieșea cel mai puternic în evidență atunci când se pornea de la ceva ce Goethe nu a putut decât să sugereze în imagini, am putea spune, într un mod pe jumătate simbolic: de la „Basmul despre șarpele cel verde și frumoasa floare de crin” [Nota 96], prin care el a dorit să arate cum lucrează spiritualul în devenirea lumii, cum sferele individuale ale adevărului, ale frumosului și ale binelui lucrează împreună și cum trebuie să fie sesizate adevărate entități spirituale, nu simple concepte abstracte, dacă se dorește ajungerea la o observare a vieții spirituale reale.
Așadar, exista posibilitatea de a porni inițial de la acest punct al viziunii asupra lumii a lui Goethe. Dar apoi s a ivit cu atât mai mult o anumită necesitate. Căci, vedeți dumneavoastră, ceea ce are în vedere înainte de toate omul astăzi, atunci când este vorba de o concepție despre lume pentru sufletele fără „acasă”, este aspectul moral etic, viața morală. În acele timpuri străvechi în care oamenii printr o clarvedere originară se înălțau la contemplarea divin spiritualului, era de la sine înțeles că din acest divin spiritual — la a cărui contemplare se puteau înălța — proveneau și impulsurile morale. Dacă privim înapoi în vremuri foarte vechi ale evoluției omenirii, lucrurile se prezintă astfel: omul, în clarvederea sa primitivă originară – să spunem, în vremurile mitice –, pe de o parte, atunci când privire în sus către divin spiritual, privea în sus către forțele esențiale care guvernează fenomenele naturii. Și în fenomenele naturii — în acțiunile vântului și ale vremii, în acțiunile Pământului, în procesele mecanice — acest om al unei epoci originare putea vedea continuarea a ceea ce el percepea ca fiind divin spiritual. Dar el putea totodată să primească de la acest divin spiritual impulsurile pentru acțiunile sale. Aceasta este particularitatea vechilor moduri de a vedea lumea, care erau încă în corelație cu clarvederea primitivă, că – referindu-ne, de exemplu, la epoca vechiului Egipt –, oamenii pentru a cunoaște acțiunile Pământului, chiar și pentru a înțelege după nevoile lor condițiile de revărsare a Nilului, își ridicau privirea spre stele și din mersul stelelor, din legitatea stelelor, ei deduceau ceea ce îi interesa pentru lumea pământească – aș spune, în ordinea naturală a lumii pământești. Dar în același mod acești oameni „calculau” – dacă mă pot exprima astfel –, și ceea ce trebuia să devină impulsuri morale. Din observarea stelelor erau extrase și impulsurile morale.
Dacă privim apoi cum a devenit situația în epoca modernă, trebuie să spunem: observarea stelelor se mai face doar în sens matematic, prin care nu se obține altceva decât că matematica pământească este dusă în sus, în cerul înstelat. Iar pe Pământ se caută și se găsesc așa numitele legi ale naturii. Aceste legi ale naturii — pe care le a găsit și Goethe, dar pe care el le a transformat în idei vii — au, în momentul în care este vorba de viziuni asupra lumii, o anumită particularitate, și această particularitate este aceea că omul este exclus din lume atunci când trebuie să se conformeze legilor naturii, că omul, cu esența sa cea mai proprie, nu mai este prezent în lume.
Dacă vă reprezentați grafic cum stăteau lucrurile în vechile moduri de a vedea lumea, atunci era pe de o parte divin spiritualul (roșu). Divin spiritualul pătrundea în fenomenele naturii. Se găseau legi pentru fenomenele naturii. Acestea însă erau recunoscute ca fiind un fel de reflex al acțiunii divin spirituale în natură (galben). De asemenea, omul era acolo (alb/luminos). În om își revărsa razele același divin spiritual (roșu). Astfel, omul se afla în interiorul ordinii lumii. El primea, ca să spunem așa, conținutul său de substanță din divin spiritualul din care natura își primea conținutul de substanță. Ce a intervenit? Trebuie să privim cu toată seriozitatea, dragii mei prieteni, ceea ce a intervenit de fapt. A intervenit faptul că într un fel prin știința naturii a fost ștearsă legătura naturii cu divinul. Divinul a dispărut din natură, iar în natură însăși sunt constatate reflexele divinului ca legi ale naturii, și se vorbește despre legi ale naturii.
Tabla 5Pentru cei din vechime aceste legi ale naturii erau gânduri ale lui Dumnezeu. Pentru cei din epoca modernă ele sunt tot gânduri, căci trebuie totuși cuprinse cu gândirea. Dar se presupune că ele s-ar explica într un fel sau altul prin chiar fenomenele naturii, care, desigur, se află în ceea ce constituie legi ale naturii. Se vorbește acum despre legea gravitației, despre legile refracției luminii, despre toate aceste lucruri frumoase. Dar toate acestea nu au nicio temelie, sau mai bine zis nicio înălțime, pentru că are sens să vorbești despre toate aceste legi doar atunci când poți vorbi despre ele ca despre reflexe ale acțiunii divin spirituale în natură.
Aceasta este ceea ce simte omul mai profund, sufletul fără „acasă”, în tot vorbitul actual despre natură. El simte că cei care vorbesc despre natură ar trebui caracterizați cu cuvintele lui Goethe — sau, mai exact, cu cele mefistofelice: „își bat joc de ei înșiși și nici nu știu în ce fel” [Nota 97]. Se vorbește despre legi ale naturii, dar aceste legi ale naturii sunt ceea ce a rămas din viziunile celor de pe vremuri. Numai că viziunile celor de pe vremuri aveau, pe lângă aceste legi ale naturii, și ceea ce a făcut posibile aceste legi.
Gândiți vă că aveți o tufă de trandafiri. Puteți avea mereu trandafiri pe tufa de trandafiri. Când cei vechi se ofilesc, cresc alții noi. Dar dacă culegeți trandafirii și lăsați tufa să piară, nu veți mai putea avea mereu trandafiri noi. Așa s-a întâmplat însă cu științele naturii. Era acolo o tufă de trandafiri. Rădăcinile ei erau în divinitate. Legile pe care le găsea omul în natură erau firele individuale de trandafiri. Aceste legi au fost culese. Trandafirii au fost culeși. Tufa de trandafiri a fost lăsată să se usuce. Astfel, în legile naturii avem acum ceva care este acolo ca niște trandafiri fără tufă, și oamenii nu au bănuiesc nimic despre aceasta. Ei nu au nicio bănuială în mintea lor — minte căreia i se acordă atât de multă importanță în epoca modernă. Dar oamenii care sunt suflete fără „acasă” au o bănuială foarte puternică în inimile lor în această privință, căci nu pot face nimic cu legile naturii. Ei simt: aceste legi ale naturii devin uscate atunci când omul vrea să se poziționeze ca om față de ele.
Astfel stă omenirea modernă — în măsura în care poate simți, în măsura în care are o inimă în trup — în mod inconștient sub impresia: Ni se spune ceva despre natură care ne usucă, care chiar ne face pe noi, ca oameni, să ne uscăm. Omenirea este acum silită să accepte acest lucru fiind purul adevăr. Printr-o credință teribilă în autoritate este silită să creadă, în timp ce ea cu inima simte că trandafirii se ofilesc, este silită să creadă că acești trandafiri sunt entitățile veșnice ale lumii. Se vorbește despre legile veșnice ale lumii. Fenomenele trec, dar legile rămân mereu acolo. Și întrucât ceea ce omul vrea să formeze din sine însuși ca propria sa conștiență de sine este antroposofie, în acest sens științele naturii sunt anti-antroposofie.
Dar să privim spre cealaltă latură, să privim spre latura etic morală. Din aceeași sursă a divinității veneau impulsurile morale. Dar exact așa cum legile naturii au fost transformate în trandafiri uscați, tot astfel au fost transformate și impulsurile morale în trandafiri uscați. Rădăcina dispăruse peste tot, iar impulsurile morale pluteau în aer prin civilizație ca porunci morale a căror origine nu era cunoscută. Oamenilor nu le era posibil altceva decât să simtă: poruncile morale există. Dar originea divină nu era prezentă, și acum apărea întrebarea necesară: Unde va duce dacă preceptele morale nu vor fi respectate? Se va ajunge la haos, la anarhie în societatea umană.
Dar pe de altă parte se pune întrebarea: Cum acționează aceste porunci? Unde își au ele rădăcina? Oamenii simțeau și acolo uscăciunea. Aceasta a devenit marea întrebare, întrebarea care a rezultat din goetheanism, dar la care nu s-a putut răspunde în cadrul goetheanismului însuși. Goethe a așezat, aș putea spune, două puncte de plecare care într-adevăr se mișcau convergent unul spre celălalt, dar nu se întâlneau. Ceea ce era necesar, este Filosofia libertății.
Trebuia să se arate unde trăiește în omul însuși divinul în care el poate avea fundamentul atât al spiritualității naturii, cât și îndeosebi al spiritualității legilor morale. Aceasta a condus la intuitismul [Nota 98] din Filosofia libertății, la ceea ce oamenii au numit individualism etic. Individualism etic pentru că izvorul impulsurilor morale în fiecare individ uman a fost demonstrat a se afla în acel divin cu care omul este legat în miezul cel mai profund al ființei sale.
După ce a sosit epoca în care pe de o parte în privința legilor naturii, iar pe de altă parte în privința poruncilor morale, pentru om s a pierdut caracterul viu întrucât omul în exterior nu mai găsea divinul – în epoca libertății nu putea fi altfel —, a devenit necesar să fie găsit în om – căci omul ne întâmpină în primul rând ca individualitate – acest divin spiritual. Prin aceasta s a câștigat un mod de a privi lumea, pe care trebuie doar să vreți să vi-l deslușiți și atunci veți vedea că în continuarea lui în linie dreaptă se află ceea ce astăzi numim antroposofie.
Să presupunem — este desenat într un mod oarecum primitiv, dar poate totuși să fie valabil — că avem aici oameni. Oamenii se află în corelație, în ființa lor cea mai lăuntrică, cu un divin spiritual (roșu). Acest divin spiritual se formează într o ordine divin spirituală a lumii (galben-oranj).
Tabla 6Prin faptul că se privește lăuntrul cel mai profund al tuturor oamenilor în conlucrarea lor, se pătrunde de acum înainte în divin spiritual, așa cum în vremurile de demult se pătrundea în divin spiritual atunci când omul privea spre exterior și, prin clarvederea primitivă, găsea divin spiritualul în fenomenele exterioare.
Așadar, la ceea ce pe de o parte a rezultat din viziunea goetheană asupra lumii, cât și la ceea ce pe de altă parte a rezultat pur și simplu din necesitățile evoluției omenești la sfârșitul secolului al XIX lea, se punea problema de a pătrunde în spiritualitate; nu într un mod exterior, materialist, ci printr o cuprindere și înțelegere reală a ființei omenești.
Ei bine, cu aceasta însă a fost de fapt, dacă privim lucrurile din perspectiva vieții, nu din perspectiva teoriei, întemeiată antroposofia. Căci dacă cineva ar spune că Filosofia libertății totuși nu este încă antroposofie, atunci ar fi exact ca și cum cineva ar spune: A existat un Goethe, acest Goethe a scris tot felul de opere; astăzi, prin „Goethe” înțelegem creatorul acestor opere. — Dar altcineva ar replica: Da, aceasta este o inconsecvență, căci în 1749, la Frankfurt pe Main era un copil mic, care s-a născut negru-vinețiu și se spunea că nu poate trăi. Dacă privești tot ce a fost cu privire la acest copil, nu poți deduce logic din aceasta toate operele lui Goethe. Este o inconsecvență. Dar trebuie să-l urmărim înapoi pe Goethe până la originea sa. Vedeți dacă îl detectați acolo pe „Faust”, în băiețelul albastru negricios care s-a născut în 1749 la Frankfurt pe Main!
Nu i așa?, nu este prea înțelept să spui așa ceva. Tot atât de puțin înțelept este însă să spui că ar fi o inconsecvență faptul că antroposofia își are începutul în Filosofia libertății. Copilul negru vinețiu din Frankfurt pur și simplu a trăit mai departe, și din viața lui a decurs ceea ce trăiește astăzi în evoluția lumii sub numele de Goethe. Filosofia libertății trebuia să trăiască mai departe. Apoi, din ea a decurs antroposofia.
Gândiți-vă o clipă: dacă în loc de viața reală ar apărea un logician filosofic și ar spune că trebuie dedus în mod logic din băiețelul negru vinețiu din 1749 ceea ce se află în „Faust”, în „Wilhelm Meister” și așa mai departe – credeți că ar deduce ceva în mod logic? Nu, el ar constata contradicții, contradicții imense. Ar spune: Nu pot pune de acord ceea ce a scris cineva mai târziu ca „Faust” cu ceea ce era acel băiețel negru vinețiu din Frankfurt pe Main; aceasta nu rezultă logic din aceea.
Așa spun cei care nu au de a face cu viața, ci cu logica prăfuită a școlii: Din Filosofia libertății nu rezultă în mod logic antroposofia.
Da, dragii mei prieteni, dacă ar fi decurs în mod logic, atunci ar fi trebuit să vedeți cum toți „atotștiutorii”, în anul 1894, ar fi dedus din Filosofia libertății antroposofia! Dar au renunțat frumușel la acest lucru. Iar mai târziu ei recunosc că nu o pot deduce, că nu pot pune lucrurile cap la cap, și consideră că este o contradicție între ceea ce a venit mai târziu și ceea ce a fost mai devreme. Oamenii pur și simplu nu mai au în zilele noastre capacitatea ca acolo unde dezvoltă așa numita logică, filosofie și așa mai departe, să se adâncească în viață, în ceea ce încolțește și răsare, în ceea ce este mai mult decât poate vedea în ea pedantismul logic.
Acum era vorba, în continuare, în primul rând de a examina îndeaproape ceea ce se ridica din viața imediată a prezentului tinzând într-un fel spre o evoluție mai departe a civilizației omenești.
După cum știți, am încercat să scot în evidență două fenomene importante, pentru a le discuta. Primul a fost Nietzsche. De ce a trebuit să fie așa, ați putut vedea din considerațiile de până acum, căci în Nietzsche a ieșit la suprafața evoluției civilizației moderne o personalitate care a crescut în interiorul evoluției viziunilor asupra lumii ale prezentului și care, spre deosebire de ceilalți, era onestă.
Ce spuneau ceilalți? Ce găseai, ca să spunem așa, ca judecată generală în anii ’90 ai secolului al XIX lea? În judecata generală găseai următoarea idee: Științele naturii au, bineînțeles, dreptate. Științele naturii, așa cum există ele, sunt marea autoritate. Ne situăm pe terenul științelor naturii și privim în sus, spre stele. Ei bine, aici exista deja celebra conversație dintre Napoleon și marele astronom Laplace [Nota 99]. Napoleon nu putea înțelege cum ar putea cineva, privind prin telescoape către stele, să l găsească pe Dumnezeu. Astronomul i a spus: „Nu am nevoie de această ipoteză.” Desigur, nu avea nevoie de această ipoteză pentru contemplarea cerului înstelat prin telescop. Dar avea nevoie de ea în clipa în care voia să fie om. Însă contemplarea cerului înstelat prin telescop nu oferea existenței ca om nimic, absolut nimic. Cerul era plin de stele, dar plin de stele ale simțurilor – iar în rest, gol.
Se privea prin microscoape, cât de departe se putea vedea, până în cele mai mici viețuitoare, până în cele mai mici părți ale unei ființe vii și așa mai departe. Se făceau microscoapele tot mai perfecționate și mai perfecționate. Da, dar, dragii mei prieteni, sufletul nu a fost găsit. Puteai privi oricât de mult în microscop – era gol de suflet. Nu era nimic acolo din suflet sau spirit. Nici în stele nu era ceva din suflet sau spirit, nici sub microscop nu se putea găsi suflet sau spirit. Și așa a continuat.
Cu aceasta se confrunta Nietzsche. Ceilalți, ce spuneau ei? Da, privești prin telescop spre stele, vezi atunci lumi ale simțurilor, nimic altceva. Dar avem o viață religioasă, o religie care ne spune că totuși există un spirit. David Friedrich Strauß [Nota 100] poate vorbi mult și bine, că în final trage concluzia: „Unde este acum de găsit pe cale științifică acest spirit?” Noi rămânem la faptul că în scrierile care ne-au fost transmise ni se vorbește totuși despre spirit. Nu-l găsim nicăieri, într-adevăr, dar ne mărturisim credința în el. Nicăieri nu-l găsește știința, în care suntem obligați să credem, știința care este așa cum este pentru că vrea să ajungă la realitate. Dacă ar fi altfel, nu ar ajunge la realitate; deci, orice altceva care cercetează altfel, nu găsește realitatea! Și astfel știm despre realitate și credem în ceea, într-adevăr, ce nu este găsit ca fiind realitate, dar despre care timpurile vechi ne spun că ar fi realitate.
Aceasta era ceea ce pe un astfel de suflet precum cel al lui Nietzsche, care era totuși onest, îl dispersa. Nietzsche a spus într o zi: „Aici trebuie trasă o linie.” Cum a făcut aceasta? A făcut o astfel încât a spus: Așadar, acum avem realitatea. Realitatea este cercetată de științele naturii. Restul nu este nimic. Creștinismul a propovăduit că Christos nu trebuie căutat în realitatea pe care o cercetăm cu telescopul sau microscopul. Dar o altă realitate nu există. Așadar, nu există justificare nici pentru creștinism. Așadar – a spus Nietzsche – scriu Antichristul.
Când privești prin microscop și telescop, nu găsești impulsuri morale. Oamenii însă acceptă vechile impulsuri morale ca porunci care plutesc în aer împrejur sau care sunt decretate de autorități. Dar ele nu pot fi găsite atunci când se cercetează științific. De aceea Nietzsche a vrut ca după Antichristul, care trebuia să fie prima carte în Reevaluarea tuturor valorilor, să scrie a doua sa carte: o a doua carte, în care să arate că toate idealurile sunt, de fapt, în neant, căci în realitate nu sunt găsite, și că trebuie să renunțăm la ele.
Și el voia să scrie a treia sa carte. Moralismul, desigur, nu este obținut nici din telescop, nici din microscop; așadar eu fundamentez, spunea Nietzsche, imoralismul. De aceea, primele trei cărți ar fi trebuit să se numească: Reevaluarea tuturor valorilor, Antichristul, cartea întâi; Nihilismul sau desființarea tuturor idealurilor, cartea a doua; Imoralismul sau desființarea întregii ordini morale a lumii, cartea a treia.
Aceasta era, bineînțeles, ceva înspăimântător, dar era concluzia sinceră la ceea ce ceilalți fundamentaseră de fapt. Trebuie să așezăm lucrurile astfel în fața sufletului pentru a pătrunde în esența civilizației moderne. Era o chestiune care trebuia tratată. Trebuia să fie arătat în ce eroare imensă este prins Nietzsche și cum trebuie să fie rectificat, astfel încât să se pornească pretutindeni de la punctele lui de plecare și să se arate cum aceste puncte de plecare trebuie realmente să fie înțelese în așa fel încât ele să ducă nu în neant, ci în spiritualitate. Era așadar necesară o analiză aprofundată a lui Nietzsche [Nota 101].
Și tot așa era necesară o analiză a haeckelismului [Nota 102]. Acest haeckelism urmărise cu o anumită consecvență ceea ce științele naturii pot face din dezvoltarea ființelor senzoriale. Aici trebuia să se facă legătura și să se continue tocmai în felul în care v-am prezentat în primele considerații. Am făcut o în primele conferințe antroposofice pe care le-am ținut, cu ajutorul cărții lui Topinard [Nota 103]. Când s-a procedat astfel a rezultat, în înaintarea vie, pătrunderea în lumea spirituală concretă. Apoi detaliile reieșeau pur și simplu prin cercetare mai departe, prin viața mai departe împreună cu lumea spirituală.
Am spus toate acestea cu scopul de a arăta următorul lucru: Atunci când se urmărește înapoi istoria antroposofiei, trebuie să se meargă înapoi la imagini ale vieții civilizației noastre mai recente. Dacă vrem să urmărim înapoi Societatea Antroposofică, trebuie să o urmărim înapoi punându-ne întrebarea: Unde erau oamenii care avuseseră mai întâi un anumit imbold pentru a înțelege spiritualul? Aceștia erau tocmai oamenii care primiseră aceste stimulări, conform cu natura sufletelor lor deosebite, lipsite de „acasă”, din direcția Blavatsky.
Vedeți, dragii mei prieteni, ceea ce pur și simplu prin conjunctura istorică a mers juxtapus la începutul secolului al XX lea – Societatea Teosofică și antroposofia – apoi, în cea de a treia epocă, care a început, așa cum am arătat, aproximativ în anul 1914, a fost complet depășit. Atunci nu mai rămăsese absolut nimic din ceea ce amintea de fostele timpuri ale teosofilor. Până și în formele de exprimare nu mai rămăsese practic nimic. Și dacă pe de o parte chiar de la începutul activității antroposofice a trebuit să se manifeste tendința de a conduce examinarea spirituală până la Misteriul de pe Golgota, până la pătrunderea creștinismului, trebuia pe de altă parte să se manifeste și tendința de a aborda științele naturii folosind mijloacele spirituale. Doar că, aș putea spune, cucerirea acelor mijloace spirituale prin care adevăratul creștinism putea fi pus din nou în fața ochilor prezentului se situează într-o perioadă anterioară. Începe deja în prima perioadă și este cultivată în mod deosebit în a doua perioadă.
Ceea ce trebuia să acționeze în diferitele alte direcții a apărut de fapt, conform descrierii pe care am făcut o în ultimele zile, abia în cea de a treia perioadă. Atunci au venit în mișcarea antroposofică oameni cu preocupări științifice. Pentru acești oameni cu preocupări științifice este necesar, pentru ca să nu fie aduse în mișcarea antroposofică mereu noi și noi neînțelegeri – tocmai pentru cei cu preocupări științifice este necesar în cel mai înalt grad –, ca ei să se pătrundă pe deplin de ceea ce am numit ieri și chiar astăzi dimineață aici: acționarea din miezul antroposofiei. Aici este cu adevărat necesar ca aceste lucruri să fie înțelese foarte clar.
Dragii mei prieteni, cred că era în 1908, când am spus odată, la Nürnberg [Nota 104], următoarele, pentru a caracteriza un fapt foarte precis: S-a realizat o puternică dezvoltare științifică prin experimentele care au fost făcute în epoca modernă. Cercetările realizate cu ajutorul experimentelor au dat la iveală extraordinar de multe lucruri. Ele sunt bune peste tot, căci în experimentare lucrează spiritualitate sub formă de entități spirituale. De cele mai multe ori – spuneam atunci – lucrurile stau astfel: savantul se duce la masa de laborator și lucrează acolo așa cum cer metodele, așa cum metodele au mecanizat procedura. Și atunci lucrează, în afară de el, o întreagă ceată – aș putea spune –, de entități spirituale, care fac propriu-zis treaba, întrucât cel care lucrează la masa de laborator doar oferă ocaziile ca lucrurile să iasă treptat la iveală. Căci dacă n ar fi așa, atunci lucrurile nu ar fi mers într un mod atât de ciudat în vremurile recente.
Căci vedeți dumneavoastră, atunci când cineva a dat peste ceva – cum, de pildă, Julius Robert Mayer în timpul călătoriei sale –, el a îmbrăcat acest lucru mai întâi în formule extrem de abstracte. Dar ceilalți nici măcar pe acestea nu le-au înțeles. Când, în decursul timpului, Philipp Reis a fost împins spre inventarea telefonului, ceilalți iarăși nu l-au înțeles. Este practic o prăpastie colosală între ceea ce înțeleg oamenii astăzi și ceea, de fapt, se experimentează necontenit: pentru că impulsurile spirituale nu sunt deloc la dispoziția omului.
Lucrurile stau astfel. Să revenim încă o dată la acel om remarcabil, Julius Robert Mayer [Nota 105], care – astăzi este, cum am spus, un mare om de știință recunoscut – pe vremea când era încă elev de gimnaziu, era întotdeauna ultimul din clasă. Când a urmat Universitatea din Tübingen, i s-a recomandat să renunțe înainte de absolvire. Cu mare greutate a devenit totuși medic, apoi s a angajat ca medic de bord și a participat la o călătorie în India. Marea era furtunoasă în timpul acestei călătorii, marinarii s au îmbolnăvit, iar la sosire el a trebuit să facă multe venesecții.
Acum, desigur, medicul știe că există două feluri de vase de sânge: vene și artere. Sângele arterial țâșnește roșu, sângele venos țâșnește albăstrui. Așadar, când faci o venesecție, adică faci o incizie în vena, trebuie să iasă sânge albăstrui. Julius Robert Mayer a trebuit să facă multe venesecții. Dar la toți marinarii care călătoriseră cu el și care trecuseră prin aceste agitații care provocau îmbolnăviri pe mare, se întâmpla ceva ciudat când făcea incizia. La naiba, își spunea el, acum am înțepat greșit, căci țâșnește sânge roșu din venă, deci am nimerit o arteră. Apoi făcea același lucru la următorul și iar ieșea sânge roșu. Ajunsese să nu mai aibă încredere în sine, căci credea mereu că a greșit locul unde a înțepat, deoarece același lucru se repeta iar și iar. În cele din urmă și a dat seama că el totuși înțepase perfect corect, doar că, sub influența mării care îi îmbolnăvea, în acei oameni se petrecuse ceva astfel încât cu timpul sângele venos țâșnea roșiatic în loc de albăstrui, adică cel puțin aproximativ roșiatic, apropiindu se de culoarea sângelui arterial.
Astfel a descoperit pe neașteptate, în timpul procedurii de venesecție, omul modern, care nu avea absolut nicio îndrumare pentru a căuta din spiritual vreun fel de legături spirituale, un fapt de o mare importanță. Dar ce a spus el? Savantul modern a spus: Acum trebuie să mă gândesc ce se petrece de fapt aici. Aici forța se transformă în căldură și căldura în forță. Este ca la mașina cu aburi: încălzești și se produce mișcare – muncă, muncă născută din căldură; tot așa și în om. Și pentru că omul se află într-un alt regim de căldură în zona tropicală unde ajunsese nava, el nu mai are nevoie să facă acea transformare care duce la sângele albastru. Pur și simplu conform legii transformării forțelor naturii lucrurile se petrec altfel. Sunt alte condiții termice în organismul uman: sângele nu devine atât de albastru, ci rămâne roșu în vene.
Legea care este astăzi recunoscută, cea a transformării substanțelor și a forțelor, este dedusă din această observație.
Să ne imaginăm că ceva asemănător i s ar fi întâmplat unui medic, să spunem, nu în secolul al XIX lea, ci, dacă ne închipuim aceleași condiții, în secolul al XI lea sau al XII lea. Acestuia nu i ar fi trecut niciodată prin minte să deducă echivalentul mecanic al căldurii din acest fapt constatat. Nu i-ar fi trecut deloc prin minte să lege ceva atât de abstract de un astfel de fenomen. Puteți chiar să vă gândiți la vremuri mai târzii, căci nici lui Paracelsus [Nota 106] cu siguranță nu i ar fi trecut prin minte, nici măcar în somn, deși Paracelsus în somn era desigur mult mai înțelept decât mulți alții în stare de veghe, dar cu siguranță nu i ar fi venit o asemenea idee, dragii mei prieteni. Medicul care ar fi fost cam așa ca Paracelsus – iar pentru secolul al XIX lea, Julius Robert Mayer era ceea ce Paracelsus fusese pentru epoca sa – un medic ipotetic care ar fi trăit, să presupunem, în secolul al X lea, al XI lea sau al XII lea, ce ar fi spus el?
Ei bine, chiar și van Helmont [Nota 107] încă vorbește despre archeus, despre ceea ce noi numim astăzi corpul eteric și corpul astral lucrând împreună. Trebuie să redescoperim acest lucru prin antroposofie, după ce aceste expresii au fost uitate. Medicul din secolul al XII lea ar fi spus: În zona temperată avem în interiorul omului sângele roșu și sângele albastru interacționând puternic. Dacă ajungem cu omul în zona toridă, sângele venos nu se mai deosebește atât de puternic de sângele arterial; acolo sângele venos albastru se înroșește, iar sângele arterial roșu este mai albăstrit. Acolo aproape că nu se mai deosebesc unul de altul. De unde provine aceasta? Medicul din secolul al XI lea sau al XII lea ar fi spus – pe atunci el ar fi numit archeus sau ceva asemănător, ceea ce noi numim astăzi corp astral –: La omul din zona toridă, archeusul se cufundă mai puțin adânc în corpul fizic decât la omul din zona temperată. Omul din zona temperată este mai puternic îmbibat, mai intens impregnat de corpul său astral; la omul din zona toridă, corpul astral rămâne mai mult în afară, chiar și atunci când este treaz. Consecința este că această diferențiere, care este produsă în sânge de către corpul astral, este produsă mai puternic la omul din zona temperată și mai puțin puternic la omul din zona toridă. Omul din zona toridă are, prin urmare, corpul său astral mai liber. Acest lucru ni l arată sângele său mai subțire. El trăiește deci instinctiv în corpul său astral, pentru că acesta este mai liber. Prin urmare, el nu devine un european cu gândire mecanicistă, el devine un indian cu gândire spirituală, care în epoca de maximă înflorire a civilizației sale – nu acum, în vremea decadenței, ci în apogeul civilizației sale –, trebuie să aibă o altă civilizație, una spirituală, o civilizație vedică, în timp ce europeanul trebuie să aibă o civilizație în sensul lui Comte, John Stuart Mill sau Darwin [Nota 108].
Da, dragii mei prieteni, pornind de la venesecție, medicul din secolul al XI lea sau al XII lea ar fi ajuns la o asemenea observare a anthroposului. El ar fi ajuns încă în antroposofie. El ar fi găsit încă drumul către spiritual, către spiritualul viu. Julius Robert Mayer, Paracelsusul – ca să spunem așa – al secolului al XIX lea, a mai găsit doar legea: „Din nimic nu se naște nimic, deci forțele se transformă” – o formulă abstractă.
Ceea ce poate fi găsit din nou prin antroposofie, spiritualul din om, conduce acum din nou și către moralitate. Îmbinarea cu căutarea principiilor morale este dată în Filosofia libertății. Omului i se deschide din nou o spiritualitate prin care el nu mai are o prăpastie între natură și spirit, natură și morală, ci în care are legătura nemijlocită între ele.
Dar, din ceea ce v am expus vedeți următorul lucru, dragii mei prieteni: corifeii științei moderne ajung la formule abstracte. Aceste formule abstracte, firește, se învârt în capul celor care au primit astăzi o formare științifică. Cei care dau această formare științifică privesc acest hățiș de formule abstracte ca fiind ceva în care omul modern trebuie să creadă. Ei consideră drept cea mai pură nebunie dacă cineva spune că pornind de la natura sângelui roșu și albastru, se poate urca până la spiritualul omului.
Dar din aceasta vedeți ce este necesar atunci când adevărați oameni de știință vor să se inițieze în antroposofie. Este nevoie de ceva mai mult decât simpla bunăvoință. Este nevoie de o imensă dăruire pentru o aprofundare așa cum omul de astăzi nu este obișnuit — și este cu atât mai puțin obișnuit dacă are în spate o formare științifică. Așadar, ceea ce este necesar aici este în special curaj, curaj și iarăși curaj. Prin aceasta am atins elementul de care avem nevoie mai presus de toate pentru sufletul nostru, dacă vrem să ținem cont de condițiile de viață ale Societății Antroposofice. Ea se află astăzi, într o anumită privință, într-o poziție chiar diametral opusă față de ceea ce este agreat în lume. Ea nu poate, așadar, dragii mei prieteni, să aibă vreo perspectivă dacă își propune să se facă plăcută, să fie agreată. De aceea, tocmai atunci când vrem să răspândim antroposofia în diferitele ramuri ale vieții, așa cum s a întreprins începând din anul 1919 [Nota 109], nu trebuie să urmăm tendința de a vrea să câștigăm simpatia oamenilor, ci trebuie să mergem pe calea care pornește din centrul esenței, care decurge din spiritualitatea însăși, așa cum am dezvoltat aceasta astăzi dimineață aici, în acest caz particular, în aplicarea la Goetheanum [Nota 110].
Dar trebuie să învățăm să gândim astfel în toate privințele, altfel ne abatem de la drum într-atât încât oamenii într-o anumită măsură pe bună dreptate ne confundă mereu cu alte mișcări și ne judecă din exterior. Dacă ne dăm noi înșine cu fermitate o structură, atunci, dragii mei prieteni, mergem pe calea care se află pe direcția condițiilor de viață ale mișcării antroposofice. Dar trebuie să ne însușim acea seriozitate pentru aceasta, care ne da atunci curajul necesar.
Și nu ne este îngăduit să trecem cu vederea ceea ce este necesar, tocmai din cauza faptului că noi, ca antroposofi, suntem astăzi doar un număr mic de oameni. Acest mic grup speră că ceea ce se răspândește astăzi în acest grup, va fi răspândit la un număr tot mai mare și mai mare de oameni. Atunci, în rândul acestor oameni va exista o anumită orientare a cunoașterii, o anumită orientare morală, o orientare artistică, o orientare religioasă.
Dar toate acestea, care vor exista atunci datorită impulsurilor antroposofiei și care vor fi considerate ca fiind firești, trebuie să existe într o măsură cu mult mai înaltă la cei care astăzi formează acest mic grup. Aceștia trebuie să se simtă ca fiind supuși celor mai mari obligații posibile față de lumea spirituală. Trebuie doar să înțelegem că acest lucru se exprimă, de fapt, în mod instinctiv în judecata lumii din jur.
Prin nimic nu își poate face Societatea Antroposofică mai mult rău, nu-și poate dăuna mai intens, decât dacă această Societate Antroposofică nu își manifestă în membrii ei acea configurație prin care oamenii din afară iau aminte: „În sensul cel mai strict al cuvântului vor antroposofii acest lucru sau celălalt”, astfel încât ei să o poată deosebi de toate celelalte mișcări, sectare sau de alt fel.
Însă atât timp cât acest lucru nu se întâmplă, judecata lumii din jur va fi provocată exact așa cum este provocată astăzi. Practic, oamenii nu prea știu ce vrea această Societate Antroposofică și apoi fac cunoștință cu persoane individuale: iar la aceștia nu se vede nimic din antroposofie. Nu i așa?, dacă, să spunem, antroposofii s ar face cunoscuți printr un simț atât de fin al adevărului și al realității, încât să se observe imediat: „Acesta este un antroposof; îți sare în ochi faptul că are un simț atât de fin, încât nu merge nicăieri, în afirmațiile sale, dincolo de ceea ce corespunde realității”. – Da, aceasta ar face impresie! Dar astăzi nu vreau să critic, ci doar să scot în evidență pozitivul. Se petrece acest lucru? Aceasta trebuie să fie întrebarea.
Sau, din nou, s ar putea spune: Da, aceștia sunt antroposofi; ei nu își permit să fie lipsiți de bun-gust, au un anumit simț artistic. Goetheanumul din Dornach trebuie totuși să fi avut un efect. Din nou s ar ști: Da, antroposofia transmite membrilor ei un anumit rafinament. Prin aceasta îi poți deosebi de alți oameni.
Vedeți dumneavoastră, astfel de lucruri, nu acelea care pot fi exprimate în concepte cu contururi precise, ci astfel de lucruri țin de ceea ce trebuie să se dezvolte în cadrul Societății Antroposofice, dacă ea vrea să și îndeplinească condițiile de viață.
O, s a vorbit mult despre astfel de lucruri! Dar întrebarea trebuie pusă iar și iar, și tocmai în aceasta ar trebui să constea o mare parte din ceea ce se discută între antroposofi: cum să dăm Societății Antroposofice o caracteristică cu totul specifică, prin care oamenii să știe: Aceasta este ceva care îi deosebește deja atât de mult de ceilalți, încât nu îi mai poți confunda cu alții.
Astfel de lucruri trebuie sugerate pe calea simțirii. Căci acolo unde trebuie să domnească viața, nu pot fi date programe. Dar întrebați vă dacă în cadrul Societății Antroposofice este deja complet depășit acest lucru: „se procedează așa, aceasta se face așa, trebuie să ne conformăm acestei sau acelei…”; și dacă este puternic impulsul de a întreba în orice situație: „Ce spune antroposofia însăși?” Nu este nevoie să figureze într o conferință; dar ceea ce se află în conferințe sau a fost spus pătrunde în inimile oamenilor și aceasta dă anumite direcții.
Până când, dragii mei prieteni – trebuie să o spun și aici –, antroposofia nu este luată ca o ființă vie, care umblă nevăzută printre noi și față de care ne simțim responsabili, până atunci micul grup de antroposofi nu poate merge în frunte ca un grup model. Și acest mic grup de antroposofi ar trebui să meargă în frunte ca un grup model.
Când intrai într-una dintre societățile teosofice – și erau multe – acestea aveau, după cum se știe, cele trei principii fundamentale. Am vorbit deja ieri despre modul în care ar trebui să le privim. Primul principiu era: întemeierea unei fraternități umane universale, fără deosebire de rasă, popor și așa mai departe. Ieri am atras atenția asupra faptului că trebuie să reflectăm dacă un asemenea lucru ar trebui să fie prezentat ca un dogmă.
Dar, dragii mei prieteni, este totuși semnificativ că întâlnim astfel de formulări. Numai că ele trebuie să devină reale. Trebuie realmente să devină treptat o realitate. Însă acest lucru se va întâmpla atunci când antroposofia însăși va fi privită ca o ființă vie, suprasensibilă, invizibilă, care umblă printre antroposofi. Atunci poate se va vorbi mai puțin despre fraternitate, mai puțin despre iubire de oameni universală, dar acestea vor trăi mai mult în inimi. Și se va observa deja din tonul cu care oamenii exprimă ceea ce îi leagă de antroposofie, se va observa din tonul cu care cineva îi spune altcuiva una sau alta, că pentru el înseamnă ceva faptul că și celălalt este cineva care, asemenea lui, aderă la ființa invizibilă Antroposofia.
Dragii mei prieteni, putem desigur alege și o altă cale. Putem alege calea de a forma tot felul de clici, să ne comportăm așa cum a devenit obișnuit în lume: să ne întâlnim la ceaiurile de la ora cinci sau la alte reuniuni de acest fel, să ne înțelegem între noi, cei care ne-am adunat acolo, și eventual, să ne mai reunim și pentru conferințe. Putem face și așa. Putem forma și mici clici, mici cercuri. Dar o mișcare antroposofică nu poate, bineînțeles, să trăiască într-o asemenea societate. O mișcare antroposofică poate trăi doar într-o Societate Antroposofică care este o realitate. Iar pentru aceasta lucrurile trebuie luate cu o seriozitate cu adevărat mare. Trebuie ca în fiecare clipă a vieții să simți că ești unit cu ființa invizibilă a Antroposofiei.
Dacă această atitudine ar deveni realitate lăuntrică, chiar dacă nu de a zi pe mâine, ci pe parcursul unei perioade mai lungi, atunci, în decurs de, să spunem, douăzeci și unu de ani, ar lua naștere cu siguranță un impuls. În clipa în care oamenii ar auzi așa ceva precum, de exemplu, am prezentat eu ieri din nou de la opozanți, ar trăi în inimile lor impulsul necesar. Nu spun deloc că din aceasta ar trebui să rezulte imediat o faptă concretă, dar impulsul necesar ar trăi în inimile lor; apoi cu siguranță vor apărea și faptele.
Acolo unde nu apar faptele, unde doar oponenții acționează și se organizează, acolo înseamnă că nu este prezent impulsul corect; acolo înseamnă că oamenii încă preferă, desigur, să continue să trăiască foarte comod, și să fie și în auditoriu atunci când se vorbește despre antroposofie. Dar aceasta nu este suficient dacă este ca Societatea Antroposofică să prospere. Dacă este ca ea să prospere, atunci în Societatea Antroposofică trebuie să trăiască cu adevărat antroposofie. Și dacă acest lucru se întâmplă, atunci se poate de asemenea ca în decursul a douăzeci și unu de ani să se întâmple ceva semnificativ, chiar și într un timp mai scurt. Mă uit înapoi și fac socoteala: Dar societatea există deja de douăzeci și unu de ani!
Ei bine, dragii mei prieteni, întrucât nu vreau să critic, vreau doar să vă invit să duceți autoanaliza până la a vă întreba: „A fost într-adevăr făcut de fiecare persoană, în fiecare loc, peste tot, ceea ce este simțit ca izvorând din centrul a ceea ce este antroposofic?”
Dacă unul sau altul dintre dumneavoastră ați ajunge la concluzia că nu ați simțit astfel până astăzi, atunci vă rog să începeți mâine, sau chiar din această seară, căci nu ar fi bine dacă Societatea Antroposofică s-ar destrăma. Dar se va destrăma cu siguranță dacă, acum când pe lângă toate cele pe care le are deja ca înființări exterioare societății, mai reconstruiește și Goetheanumul, se va destrăma cu siguranță dacă nu se naște acea conștiență despre care am vorbit în aceste conferințe, dacă nu se efectuează această autoanaliză. Atunci însă, dragii mei prieteni, dacă se destramă, se va destrăma foarte repede. Dar aceasta depinde în întregime de voința celor care fac parte din Societatea Antroposofică.
Antroposofia nu va fi în mod sigur eliminată din lume. Dar ar putea, pentru decenii sau chiar mai mult, aș putea spune, să cadă înapoi într o stare latentă și apoi, mai târziu, să fie reluată. Însă s ar pierde colosal de mult pentru evoluția omenirii. Acest lucru trebuie luat în considerare dacă se dorește abordarea cu seriozitate a autoanalizei care este, de fapt, ceea ce am avut în vedere prin aceste conferințe. Dar cu siguranță aceasta nu înseamnă că ar trebui din nou să se facă declarații mărețe, că ar trebui iarăși să se elaboreze programe aici sau colo, că ar trebui să se declare aici sau acolo: „când este vorba de cutare sau cutare lucru, ne punem cu totul la dispoziție”. Acestea le-am făcut întotdeauna. Ci, lucrul despre care este vorba, este să găsim în noi înșine centrul interior al ființei noastre. Iar dacă această căutare a centrului interior al ființei noastre o facem cu spiritul conținut în înțelepciunea antroposofică, atunci găsim și impulsul antroposofic de care Societatea Antroposofică are nevoie ca condiție a vieții sale.
Am dorit, dragii mei prieteni, ca în aceste conferințe să critic mai puțin; s-a criticat mult în ultima vreme. Multe lucruri au fost spuse pe ici, pe colo, cu o ocazie sau alta. Acum, printr o privire istorică asupra unor aspecte – dacă aș fi vrut să vorbesc despre toate, aceste conferințe nu ar fi fost suficiente –, prin examinarea chestiunii antroposofice, am vrut mai mult doar să stimulez abordarea a ceea ce este corect. Și cred că tocmai aceste conferințe ar putea fi un prilej, dragii mei prieteni, ca să reflectați asupra lor, ca ele să fie, ca să spun așa, cugetate. Pentru aceasta există întotdeauna timp, căci poate fi făcut între rândurile vieții, între rândurile acelei vieți care vine cu cerințele lumii exterioare.
Acest lucru, dragii mei prieteni, am dorit să vi l așez la inimă prin aceste conferințe, ca pe un fel de autoanaliză pentru Societatea Antroposofică. Avem astăzi neapărat nevoie de o astfel de autoanaliză. Nu ar trebui să uităm că dacă mergem la izvoarele vieții antroposofice, se poate realiza mult cu ele. Dacă nu o facem, atunci părăsim tocmai căile pe care se poate lucra.
Stăm în fața unor sarcini atât de mari, precum reconstrucția Goetheanumului. În acest context, chibzuirile inimii noastre pot porni numai de la impulsuri cu adevărat mari; nu ne este îngăduit să pornim de la lucruri meschine. Acest lucru l am spus astăzi dimineață celor care erau acolo; și acest lucru am vrut, de asemenea, în această seară să l așez iarăși în fața dumneavoastră dintr-un anumit punct de vedere.
