Dragii mei prieteni!
După ce am descris diverse aspecte evidente exterior, precum și unele mai subtile ale mișcărilor spirituale ale epocii moderne, care ar trebui într-un fel să găsească prin mișcarea antroposofică
un drum cu adevărat corespunzător cerințelor timpului nostru, doresc acum, astăzi și mâine, să încerc să interpretez pentru dumneavoastră, pe baza diferitelor fenomene care au apărut în a treia
perioadă a mișcării antroposofice, care sunt de fapt condițiile de viață ale Societății Antroposofice.
Trebuie să ne fie clar unde ne aflam în vremea când a doua perioadă a mișcării antroposofice se apropia de sfârșit, așadar în jurul anilor 1913–1914, și unde ne aflăm astăzi. Trebuie să încercăm să pătrundem cu înțelegerea ce înseamnă pentru noi cele două etape, aș spune, la începutul celei de-a treia perioade și la sfârșitul celei de-a treia perioade.
În timp ce în zilele trecute am încercat mai degrabă să intru în profunzimea descrierii, aș dori, ca să spun așa, astăzi și mâine să expun lucruri mai actuale pentru antroposofi, care sunt potrivite să treacă în mod nemijlocit în impulsuri de voință.
Să privim mai întâi înapoi, să vedem cât de departe am ajuns prin faptul că în prima și a doua perioadă am respectat în esență faptul de a înainta pornind de la faptele concrete, de a duce mișcarea mai departe, cum s-ar spune, în același tempo în care se petrecea creșterea și extinderea vieții interioare antroposofice, până unde s‑a ajuns prin aceasta. Asupra acestui lucru vrem să ne îndreptăm privirea.
Am spus că, în prima perioadă, până în anii 1907, 1908, 1909, în primul rând s‑a lucrat, încetul cu încetul, la dobândirea unui conținut spiritual interior. Au fost puse bazele unei adevărate științe spirituale moderne și au fost dezvoltate diferitele ei urmări. Până, să zice, la sfârșitul acestei perioade a apărut și revista Lucifer‑Gnosis. Ea aducea mereu de la mine și de la alții ceea ce, treaptă cu treaptă, clădea un anumit conținut al antroposofiei. Când a început apoi cea de‑a doua perioadă, în cicluri, în conferințe, într‑un anumit fel și pentru publicul larg, au fost așadar cucerite de cercetarea spirituală scrierile care pentru dezvoltarea spirituală a Occidentului au o importanță cu totul deosebită, Evangheliile și Geneza. Din nou au avut loc pași reali.
Am pornit de la Evanghelia după Ioan, apoi am trecut la celelalte Evanghelii. Pe firul Evangheliilor ieșeau mereu la iveală anumite adevăruri și înțelepciuni. Astfel, de la o etapă la alta, se adăuga conținut spiritual la cel de mai înainte. Ceea ce, pe de altă parte, se manifesta în lărgirea Societății își avea în esență cauza în această avansare interioară a conținutului spiritual.
Desigur, pentru chestiunile exterioare trebuiau alcătuite tot felul de programe și asemenea lucruri. Dar aceasta nu era lucrul principal. Lucrul principal era că s‑a înfăptuit, etapă cu etapă, muncă spirituală pozitivă și că apoi acest bun dobândit putea fi și aprofundat esoteric într‑un mod corespunzător.
Astfel, spre sfârșitul celei de‑a doua epoci, ceea ce este antroposofia s-a extins asupra restului culturii și civilizației omenirii, așa cum am încercat în reprezentațiile dramelor‑misterii de la München. Apoi, la sfârșitul celei de‑a doua perioade, ajunsesem atât de departe încât ne puteam gândi să construim clădirea care acum a suferit această nenorocire. Trebuie să avem în vedere că aceasta a fost o etapă extrem de importantă în dezvoltarea Societății Antroposofice. A realiza o astfel de construcție presupunea că un număr cu adevărat considerabil de oameni erau interesați ca pentru ceea ce fusese adus la lumină în antroposofie ca conținut și valoare spirituală reală, să construiască un astfel de cămin în care pot să se simtă acasă. Dar, în același timp, prin aceasta se făcea primul pas esențial dincolo de munca desfășurată pas cu pas, care până atunci ținuse pasul cu întreaga formare a Societății Antroposofice. Căci, bineînțeles, era inevitabil că o astfel de clădire precum Goetheanumul va atrage atenția lumii exterioare asupra a ceea ce devenise acum Societatea Antroposofică, într‑un cu totul alt mod decât tot ceea ce fusese prezent până atunci.
Opozanți, de exemplu, au existat desigur și înainte, opozanți din toate taberele posibile. Ei și-au tipărit chiar și la acea vreme scrierile. Numai că pentru acești opozanți nu exista de fapt un public special. Căci să presupunem că până în anul 1914 ar fi apărut un opozant atât de incalificabil precum Max Seiling. Poate că dintr‑un anumit interes senzațional chiar unii membri ai Societății Antroposofice ar fi citit acele lucruri, dar în afară nu ar fi fost nimeni interesat de ele. Nu ar fi existat un public pentru așa ceva. Abia ridicarea edificiului a făcut posibil ca opozanții să apară și să găsească un public. Astfel de lucruri nu trebuie privite, atunci când te afli în interiorul unei realități cum este mișcarea antroposofică, doar ca pe ceva de considerat teoretic, ci trebuie luate cu cea mai intensă și profundă seriozitate, căci din toate acestea se nasc zi de zi sarcini tot mai mari.
Am avut în orice caz posibilitatea de a ridica această construcție. Dar această posibilitate, dragii mei prieteni, presupunea că exista ceva pentru care această construcție putea fi ridicată. Acest lucru exista. Un număr mai mare de oameni îl simțea ca pe ceva ce stătea acolo cu o anumită vitalitate lăuntrică. Existau, de asemenea, experiențe acumulate deja de o perioadă deja destul de lungă, experiențe care nu puteau fi ignorate. Dat fiind că exista o societate, aceste experiențe ar fi putut fi rodnicite și ar putea fi rodnicite și astăzi. Tot ceea ce am spus în ultimele zile a avut scopul de a atrage atenția asupra unor întâmplări și evenimente care au însemnătate tot atât de mult cât experiențele.
Acum acest interval de timp s a terminat. Putem indica incendiul Goetheanumului ca fiind evenimentul zguduitor care a marcat încheierea acestui interval. Amintiți vă doar că am spus că aceste conferințe trebuie totodată să facă posibilă o autoanaliză pentru antroposofi; astăzi, prin această autoanaliză, trebuie să ne amintim cum puteam pe atunci să ne gândim cu o anumită siguranță despre desfășurarea mai departe a ceea ce se dorea prin antroposofie, dar și cum trebuia să prevedem, să prevedem și cu voința noastră, că acum când antroposofia pășește în fața marelui public, fără nicio îndoială va începe și opoziția.
Să desemnăm mai întâi punctul de început și punctul final. Punctul de început l am caracterizat chiar acum. El constă în faptul că s-a putut avea curajul de a ridica Goetheanumul. Să privim ce formă a luat astăzi ceea ce a fost provocat prin existența Goetheanumului, în sensul că a făcut ca antroposofia să fie expusă judecății unui număr de oameni pe care nu-l poți niciodată limita.
Pentru aceasta aș vrea acum să vă prezint cea mai recentă mărturie, dragii mei prieteni, pentru ca să rămânem, cum s-ar spune, la subiect. Cea mai recentă mărturie este conținută într o broșură care tocmai a apărut și care poartă titlul: „The secret machinery of revolution” [Nota 81], adică „Mașinăria secretă a revoluției”. La pagina 13 găsiți în această broșură următoarea expunere. O voi traduce din textul englezesc:
„În acest punct al expunerilor mele aș dori să mă refer pe scurt la existența unei ramuri desprinse din Societatea Teosofică, cunoscută sub numele de Societatea Antroposofică. Aceasta a fost formată ca rezultat al unei schisme în rândurile teosofiștilor, de către un om de origine evreiască, care se afla în legătură cu una dintre ramurile moderne ale Carbonarilor [Nota 82]. Și nu numai aceasta, ci, în asociere cu alt teosof, el este implicat în organizarea anumitor întreprinderi comerciale speciale, care nu sunt fără legătură cu propaganda comunistă; aproape exact în același mod în care contele de Saint Germain [Nota 83] și-a organizat vopsitoriile sale și alte întreprinderi comerciale cu un scop similar. Și această grupare de afaceri ciudate are legături cu mișcarea republicană irlandeză, cu grupările germane deja menționate (printre grupările menționate se află, de exemplu, organizația Consul), și, de asemenea, cu un alt grup misterios, cunoscut sub numele de Clarté, care a fost întemeiat de intelectuali evrei în Franța acum aproximativ patru ani și care include printre membrii săi mulți bine cunoscuți politicieni, oameni de știință, profesori universitari și oameni de litere din Franța, Germania și Anglia. Este o societate secretă dar o idee despre adevăratele sale obiective poate fi dedusă din faptul că a sponsorizat Ligue des Ancient Combatants, al cărei scop pare să fie subminarea disciplinei armatelor din țările aliate. Deși după nume este o societate de dreapta, ea este în contact direct cu membri ai guvernului sovietic din Rusia. În Marea Britanie, ea este într o legătură mai strânsă cu anumiți membri ai Societății Fabian și cu Uniunea Controlului Democratic, care este împotriva ‘diplomației secrete’.”
Ei bine, dragii mei prieteni, nu am de adăugat aici decât faptul că, după cum știți, călătoria mea în Anglia este prevăzută pentru luna august, și că puteți vedea din aceasta că lucrurile pe care le am spus adeseori trebuie luate absolut în serios: că oponenții sunt foarte bine organizați și că, de asemenea, în orice situație și în orice împrejurare, ei știu foarte bine ce fac. Într-adevăr, ceea ce am expus de mai multă vreme în acest sens este că nu trebuie să ne închipuim niciodată că ultimul lucru care a fost acum este și cel mai rău la care ne putem aștepta.
După cum vedeți, există astăzi o opoziție — și acesta este celălalt punct de sfârșit al celei de a treia perioade —, care nu se dă înapoi de la niciun neadevăr și care știe foarte bine să organizeze toate efectele neadevărului. Nu trebuie nicidecum să credeți că este cumva potrivit să trecem cu ușurință peste aceste lucruri și să spunem, de pildă: Ei bine, într o asemenea scriere nu este adevărat nici măcar un rând, ba este mințit atât de grosolan, încât nimeni nu o va crede. — Cine spune aceasta, dragii mei prieteni, arată tocmai prin aceasta că se află ca un om profund adormit în sânul civilizației occidentale actuale și că nu știe cât de puternice sunt impulsurile neadevărului, care astăzi sunt luate ca adevăr de către, se poate spune, cei mai buni oameni, pur și simplu din comoditate și din somnolență.
Ceea ce se află între aceste două puncte, examinarea acestei perioade, este pentru noi de o importanță deosebită. Căci se poate spune astfel: În anul 1914, mișcarea antroposofică ajunsese fără îndoială atât de departe încât, ar fi putut în primul rând cu bogăția sa spirituală, cu conținutul său spiritual, să și croiască drumul prin lume.
Însă, așa cum era situația la acea vreme, era necesar ca și după 1914 să se lucreze viu. Dacă priviți înapoi la ceea ce s a petrecut începând de la acea dată, vă veți spune: Munca de atunci încoace a fost în esență o adâncire în direcția spiritualului. Și în această privință a fost urmat din nou drumul drept. Această adâncire în spiritual a fost căutată etapă cu etapă, chiar și fără a ține seama de evenimentele exterioare ale lumii, pentru că situația era așa — și este încă și astăzi —că în primul rând este vorba ca acel conținut spiritual care vrea acum să se reveleze pentru progresul omenirii să fie înainte de toate într o formă sau alta cu adevărat încorporat civilizației. Nu poate fi vorba niciodată, în comunicarea sau prelucrarea acestui bun spiritual, de a face altceva decât de a face totul pornind chiar din acest bun spiritual.
În această privință, și în această a treia perioadă s-a produs din nou o lărgire, prin includerea euritmiei. Nu veți putea spune nicăieri că această euritmie a pornit de la altceva decât de la izvoarele antroposoficului însuși. Totul este elaborat pornind din izvoarele antroposoficului. Nu există oare, dragii mei prieteni, în prezent, tot felul de arte ale mișcării, tot felul de încercări de a ajunge într un fel sau altul la ceva care exterior poate seamănă puțin cu euritmia? Dar urmăriți înapoi evenimentele până în momentul în care doamna dr. Steiner a luat în mâini euritmia [Nota 84], euritmia de asemenea a parcurs apoi o dezvoltare astfel încât, aș spune, mai întâi în timpul războiului mondial a fost cultivată mai mult într un cerc intern, apoi a putut ieși în public și a trezit un interes tot mai mare. Luați tot ceea ce a fost incorporat în această euritmie. Să nu credeți că nu au fost numeroși oameni, de ici și de colo, care să șoptească mereu cuiva la ureche: Acolo este ceva foarte asemănător, dincolo este ceva foarte asemănător, cutare lucru trebuie să fie luat în considerare, cutare lucru trebuie să fie integrat. – Numai prin aceasta a putut chestiunea să înainteze fructuos, prin faptul că nu s a ținut seama nici de stânga, nici de dreapta, ci s a lucrat din izvoarele chestiunii înseși, exclusiv din izvoarele chestiunii înseși. În clipa în care s ar fi introdus ceva de felul unui compromis, lucrul nu ar mai fi fost ceea ce este, nu ar fi putut deveni ceea ce este.
Dragii mei prieteni, aceasta ține de condițiile de viață ale unei asemenea mișcări, să existe necondiționat siguranța: Se poate obține din izvoare, într-un proces de continuă lărgire, ceea ce trebuie luat și adus. Acest fapt de a munci numai pornind din centru, lucru care, firește, era relativ ușor — pentru că era de la sine înțeles — până în anul 1914, acesta și numai acesta face posibil să înaintezi în mod corect cu ceea ce este antroposofia.
Acum, această a treia perioadă de după anul 1914 a fost marcată de cele mai variate fenomene, în mijlocul cărora, firește, precum orice om și orice mișcare, se afla și mișcarea antroposofică. Bineînțeles trebuie pe de o parte, de pildă, să fie subliniat mereu și mereu cu fermitate cum în timpul războiului mondial, când națiunile se sfâșiau între ele, aici se aflau membri din șaisprezece sau șaptesprezece națiuni care lucrau împreună, cum Societatea Antroposofică a parcurs această epocă păstrându și pe deplin caracterul ei originar. Dar nu trebuie să fie uitat că tot ceea ce a trecut prin mințile și sufletele oamenilor — deci și prin mințile și sufletele antroposofilor — în această perioadă, a intervenit în viața Societății Antroposofice fragmentând în multe privințe. Acest lucru trebuie totuși să fie spus.
Nu vreau, desigur, prin faptul că descriu aceste lucruri în mod obiectiv, să critic în vreun fel sau să minimalizez calitățile bune ale antroposofilor. Aceste calități trebuie presupuse pe deplin. Sigur, este adevărat că într o anumită măsură s a reușit să se treacă peste ceea ce, să spunem, a fragmentat atât de puternic oamenii în afara Societății Antroposofice între anii 1914 și 1918. Dar cei care observă măcar puțin își vor da seama că asemenea valuri au lovit negreșit — chiar dacă într o altă formă decât în restul lumii — în mișcarea antroposofică, și că, în legătură cu aceasta, a ieșit puternic la iveală, dragii mei prieteni, ceea ce am sugerat de mai multe ori prin cuvintele: A început, în această a treia perioadă, să se formeze ceea ce eu aș numi o opoziție internă față de a ceea ce eu însumi am de făcut în Societatea Antroposofică, o anumită opoziție internă.
Firește, cei mai mulți sunt mirați când vorbesc despre această opoziție internă, pentru că nu sunt conștienți de ea — cel puțin mulți dintre ei. Dar eu aș spune: cu atât mai rău. Căci această opoziție internă a ieșit foarte puternic la suprafață în sentimente tocmai în această a treia perioadă. Ea s a manifestat și în simptome exterioare. Când o asemenea mișcare a parcurs două perioade, așa cum le am descris, nu este nicidecum nevoie să domnească o încredere oarbă atunci când, în a treia perioadă — deci când există deja antecedente, când există deja ceva care a precedat — pe baza unor conexiuni pe care nu le poate cuprinde cu privirea oricine imediat, se face una sau alta. Dar gândiți vă doar atât: era vorba de contexte pe care în mod sigur la acea vreme nu toată lume le putea vedea în întregime, contexte la care trebuiau ținute la laolaltă multe lucruri și în care era, înainte de toate, esențial să se stabilizeze însăși mișcarea antroposofică în modul corect. Ei bine, în aceste chestiuni s a arătat ceea ce se poate numi o asemenea opoziție internă.
Știu, bineînțeles, că atunci când aduc vorba despre aceste lucruri, mulți vor spune: „Nu ar trebui să și aibă fiecare propriile lui opinii?” Fără îndoială, fiecare trebuie să aibă propriile opinii despre ceea ce face el însuși; însă, când este vorba de ceea ce face un altul, cu care ai o legătură în viață, atunci se pune problema că încrederea trebuie să joace un anumit rol, mai ales atunci când există antecedente precum cele asupra cărora am putut atrage atenția.
Într un anumit moment al celei de a treia perioade, în timpul războiului mondial, am scris broșura Gânduri în timpul războiului [Nota 85]. Atunci s a manifestat într un mod cu totul curios acea opoziție internă. Nu doar că au venit oameni la mine care au spus: „Noi credeam că antroposofia nu se amestecă niciodată în politică” — de parcă acea broșură s ar fi amestecat în politică! — și multe alte asemenea lucruri. Și se putea vedea deja, din întreaga atitudine: În multe inimi se imprimase ceva ce nu are voie să crească pe terenul antroposofiei, ci care crește pe un cu totul alt teren. Am avut parte de multe care au fost obiectate împotriva acelor Gânduri în timpul războiului, dar nu am trăit experiența, chiar nu am trăit experiența ca cineva să fi spus – și acum spun ceva teribil de arogant, dar totuși obiectiv, dragii mei prieteni: „Nu știm ce să înțelegem din această chestiune, dar vom aștepta până în 1935; poate atunci vom ști de ce a fost scrisă această broșură.” – Și așa au fost și alte lucruri care arată clar ce influență puternică a avut ceea ce a dus de-a dreptul la subminarea libertății și autodeterminării firești din cadrul Societății Antroposofice. Căci ar fi fost firesc ca scrierea acelei broșuri să fie considerată a fi treaba mea. În loc de aceasta, s a format ceva ca o opinie: dacă el vrea să fie cel împreună cu care facem Societatea Antroposofică, atunci are voie să scrie doar ceea ce ne place nouă.
Aceste lucruri trebuie exprimate radical, altfel pur și simplu nu vor fi înțelese. Ele sunt simptomatice și atestă că s-a ivit o dispoziție care este contrară condițiilor de viață ale mișcării antroposofice, că în cadrul Societății s-a ivit o stare de spirit care este contrară condițiilor de viață ale mișcării antroposofice!
Ceea ce în această a treia perioadă trebuia să fie de o importanță cu totul deosebită era conștiența de a fi întemeiat o societate care face primii pași într o chestiune în care o mare parte a omenirii va trebui să o urmeze. Da, gândiți vă bine la aceasta, dragii mei prieteni: o societate relativ mică s a format având pretenția de a face ceva în care o mare parte a omenirii ar trebui să o urmeze. Aceasta aduce nu doar obligațiile pe care le vor avea mai târziu oamenii care vor veni după ei, ci aduce obligații de un ordin de mărime mult mai mare: obligații cu foarte mult mai mari decât cele care vor reveni cândva unei mari mulțimi de oameni care vor lua antroposofia ca îndrumare în viață.
Antroposofii de astăzi nu trebuie nicidecum să creadă că au doar acele obligații pe care le vor avea cândva oamenii care se vor fi adepți ai antroposofiei atunci când antroposofii vor fi în număr de milioane, nu mii. Când mii de oameni sunt înaintași într-o mișcare, atunci aceste mii au o obligație mult mai mare, o obligație multiplicată. Aceasta înseamnă că ei au datoria de a manifesta, în toate detaliile, mai mult curaj, mai multă energie, mai multă răbdare, mai multă toleranță și, înainte de toate, mai multă veracitate. Iar în această a treia perioadă, proba s-a dat îndeosebi în ceea ce privește seriozitatea și veracitatea. Trebuia, într un anumit sens, să se formeze și să intre în uz ceea ce a constituit la un moment dat tema discuției în conferințele ținute pentru teologi [Nota 86]. Acolo a fost spus limpede. În rândul antroposofilor ar fi trebuit să se nască un sentiment, o simțire — și trebuie să se nască! —: că antroposofia, complet separat de faptul că există antroposofi, trebuie privită ca o ființă de sine stătătoare, într-un fel ca ceva care umblă printre noi și față de care suntem răspunzători în fiecare clipă a vieții noastre. Acest lucru a fost formulat în acea conferință pentru teologi: antroposofia este în sine un om invizibil care umblă printre oameni vizibili, și față de care, atâta timp cât suntem un număr mic, avem cea mai mare responsabilitate cu putință. Ea trebuie în mod real luată în serios ca un om invizibil, ca ceva cu existență reală, pe care trebuie să-l întrebăm la fiecare acțiune a vieții, ce are de spus în acea privință.
Așadar, atât timp cât grupul antroposofilor este încă mic, dacă iau naștere, să spunem, legături omenești, prietenii, clici și altele asemenea, devine tot mai necesar ca acest Nevizibil să fie consultat, ca totul să poată fi justificat în fața acestui Nevizibil.
Acesta, firește, va fi din ce în ce mai puțin cazul pe măsură ce antroposofia se va răspândi. Dar atâta timp cât ea este încă posesia unui mic grup, este absolut necesar ca tot ceea ce se întâmplă să se petreacă, ca să spun așa, cu consultarea „omului antroposofie”. Aceasta face parte din condițiile de viață: a vedea antroposofia ca pe o ființă vie. Va fi îngăduit să moară abia atunci când adepții ei se vor fi înmulțit incomensurabil. Așadar, aceasta este ceea ce este necesar: o adevărată seriozitate în a urma acel om nevizibil despre care tocmai am vorbit. Această profundă seriozitate ar trebui, ca să spun așa, să crească în fiecare zi. Dacă această profundă seriozitate crește, atunci nu există nicio îndoială, dragii mei prieteni, că toate lucrurile care se fac sunt și inițiate și continuate în modul corect.
Aș dori mai întâi să evidențiez un fapt. În timp ce a doua perioadă, din anii 1907, 1908, 1909 până în 1914, în esență a fost perioada care a dus mai departe antroposofia pe partea simțirii, a cunoașterii religioase, în a treia perioadă a intrat din nou ceva ce exista deja în prima perioadă, așa cum am descris ieri. A reapărut faptul că antroposofia a fost din nou adusă în relație, de pildă, cu știința, cu diferitele ramuri ale științei.
În timpul războiului se putea vedea deja cum dintr un colț sau altul un om de știință sau altul se apropia de antroposofie. Prin aceasta Societatea Antroposofică a primit colaboratori pe teren științific. La început acești oameni de știință încă nu se manifestau vizibil. Activitatea științifică a fost până în anii 1919, 1920 mai degrabă o speranță, cu excepția a ceea ce dr. Unger a obținut în mod rodnic pentru antroposofie din Filosofia libertății și din alte scrieri din perioada preantroposofică [Nota 87]. În rest, dacă lăsăm deoparte ceea ce a fost dezvoltat mai departe în această privință gnoseologică — lucru care a constituit un conținut substanțial important pentru evoluția ulterioară a mișcării —, trebuie totuși să spunem că inițial, la începutul celei de a treia perioade, științificul era o speranță. Căci acest științific se manifesta acum în această a treia perioadă mai întâi în sens exact opus față de prima perioadă. În prima perioadă, așa cum v am spus, pentru oamenii pe care i am menționat ieri, a fost vorba despre: să justifice antroposofia în fața științei. Antroposofiei trebuia, ca să spun așa, să i fie vizat pașaportul de către știință. Aceasta era tendința primei perioade. Cum ea nu putea face acest lucru, activitatea științifică s a stins treptat. În a doua perioadă ea nu a mai existat deloc, iar spre final lucrurile s-au îndreptat mai mult spre artistic. Interesele omenești generale au început să predomine.
În a treia perioadă au reapărut din diverse direcții aspirațiile științifice, dar într un mod opus celui din prima perioadă. Acum nu mai era vorba, cel puțin nu în mod explicit, de a justifica antroposofia în fața științei, ci de a fecunda știința pornind de la antroposofie. Acum veneau tot felul de oameni spunând: „Nu mai putem înainta cu știința noastră, ea trebuie fecundată.” – Acum nu mai era vorba, ca în prima perioadă, de a inventa structuri atomice doar pentru că oamenii erau obișnuiți așa, ca pornind din fizică sau astronomie să găsească teorii atomice și pentru trupul eteric sau astral. Acum, după ce se încercase destul să se introducă aceste lucruri în știință, acum era vorba de tendința exact opusă.
Ei bine, această tendință — și vreau astăzi să vorbesc despre ea doar în sens pozitiv — va putea să învingă piedicile și să-și croiască drum, va putea fi spre binele și în folosul mișcării antroposofice numai dacă își găsește calea de a lucra cu adevărat exclusiv din izvoare antroposofice, așa cum s a lucrat, de pildă, în domeniul artistic, în euritmie, și dacă iarăși acest lucru este făcut cu acea seriozitate despre care tocmai am vorbit. Atâta timp cât foarte mult din modul de gândire științific actual este adus în mod inconștient în mișcarea antroposofică, atâta timp nu va merge mai departe în mod rodnic.
Mai ales nu va merge mai departe în mod rodnic atât timp cât domnește credința că pe cei care astăzi sunt reprezentanții oficiali ai științei i am putea convinge de ceva fără ca ei înșiși să intre în orientarea antroposofică. Trebuie mai întâi ei înșiși să adopte orientarea antroposofică; abia atunci se poate vorbi cu ei. Față de cei care combat astăzi antroposofia avem doar sarcina de a arăta limpede unde spun neadevăruri. Despre aceasta se poate discuta. Dar despre valoarea intrinsecă a conținuturilor nu se poate, firește, discuta cu oameni care nu doar că nu vor să se lase convinși, ci, în fond, nici nu au cum să se convingă, pentru că le lipsesc fundamentele.
La aceasta trebuie lucrat înainte de toate, să-ți creezi pentru tine însuți fundamentele în diferitele domenii, dar să le creezi cu adevărat pornind din centrul antroposofiei, lucrând din izvoarele ei centrale.
Iar atunci când, după război, s a încercat să se abordeze diverse sarcini practice ale vieții, sarcini lumești, era din nou vorba de a configura totul pornind din miezul antroposoficului și de a înțelege că tocmai în cazul unor astfel de sarcini practice ale vieții este cel mai puțin posibil să se ia în calcul vreun compromis. Numai și numai despre aceasta poate fi vorba, să spui lumii ceea ce poate fi spus din centrul antroposofic și apoi să aștepți câți oameni vor avea înțelegere pentru aceasta. În niciun caz nu trebuie cu ceva provenit din izvoarele antroposofice să apari în fața lumii în așa fel încât să spui: „Acolo este o grupare pe care poate o putem câștiga”, „acolo este o persoană pe care poate o putem câștiga.” – Așa ceva nu merge. Nu există așa ceva. Așa ceva contrazice cele mai intime condiții de viață ale mișcării antroposofice. Dacă există o mișcare feministă aici, o mișcare socială acolo, și cineva crede: „Trebuie să intrăm acolo, trebuie să facem compromisuri, pentru că acei oameni sunt, într un fel sau altul, apropiați de antroposofie”, — așa ceva nu merge, nu merge absolut deloc. Ci este vorba să ai atâta siguranță interioară în privința antroposofiei încât oriunde te ai afla să poți cu adevărat reprezenta antroposoficul.
Aș dori să vă dau un alt exemplu nostim în acest sens. Dacă mi s-a luat în nume de rău că am făcut din mișcarea teosofică terenul activității mele, eu răspund întotdeauna: voi reprezenta antroposofia oriunde mi se cere, indiferent unde; unde mi se cere, o voi face. Am făcut o în locurile unde am putut s o fac numai o singură dată, din simplul motiv că oamenii nu au mai vrut să audă a doua oară ceva de la mine. Dar nu am vorbit în așa fel încât oamenii să fi putut fi câștigați prin mijloace exterioare, potrivit stării lor sufletești, să asculte chestiunea încă o dată. Tocmai aceasta trebuie evitat. Dacă oamenii cer să audă ceva, trebuie să le aduci antroposofie, antroposofie pură, care însă le este adusă cu curaj, pornind din miezul ei cel mai interior.
Aș spune că toate aceste lucruri – doar pentru ilustrare, chiar doar pentru ilustrare aș dori să le menționez –, aceste lucruri au fost deja făcute în cursul mișcării antroposofice. De exemplu, am fost invitați odată la o societate spiritistă [Nota 88] din Berlin, unde trebuia să vorbesc despre antroposofie. Nici nu mi a trecut prin minte să refuz. De ce n ar avea oamenii dreptul să audă așa ceva? Am ținut conferința și am văzut imediat după conferință cât de nepotriviți erau acei oameni și cum ei de fapt în realitate nu doreau să audă nimic mai departe de la mine. Căci s a întâmplat ceva de mare preț după acea conferință: Am fost ales imediat în unanimitate de voturi președinte al acelei societăți. Doamna Dr. Steiner și sora ei, care erau cu mine, erau foarte neliniștite: nu știau ce să creadă. „Ce facem acum?”, au întrebat ele. „Ești președintele unei asemenea societăți! Ce facem?” Eu am spus simplu: „Nu mai mergem acolo!” Era, desigur, cel mai firesc lucru. Oamenii dovedeau, prin faptul cu totul stupid de a alege ca președinte un om pe care îl auziseră pentru prima dată, că voiau cu totul altceva decât antroposofie. Ei voiau vasăzică să facă antroposofia spiritistă și credeau că pot obține aceasta prin așa ceva. Dar desigur, poți avea astfel de experiențe în cele mai diverse feluri.
Așadar, nu se pune niciodată problema de a nu reprezenta antroposofia în fața vreunei persoane. De exemplu, am fost invitat odată să vorbesc despre antroposofie la Societatea Gottsched [Nota 89] din Berlin. Da, de ce n aș fi vorbit? Însă lucrul de care se punea problema era de a nu face în mod real niciun compromis în privința a ceea ce este antroposofic.
Aceasta era în acea vreme o sarcină deosebit de dificilă, dragii mei prieteni, după ce Apelul către poporul german și lumea civilizată fusese scris și Punctele centrale ale problemei sociale apăruse [Nota 90]. Se punea cu adevărat problema de a nu face nimic altceva, în nicio direcție, decât să afirmi ceea ce putea fi afirmat din acest izvor, și apoi să aștepți, cine dorește să se alăture.
Trebuie să îmi exprim și astăzi convingerea mea: Dacă am fi făcut acest lucru, dacă ne am fi situat pur și simplu pe terenul pozitiv al celor care erau conținute în acel apel și în acea carte, fără să căutăm legături cu acest sau cu acel partid — lucru pe care eu l am respins întotdeauna în mod categoric — atunci astăzi nu ne am fi poticnit de ceea ce a venit din această direcție, ci probabil am fi avut totuși câteva roade de consemnat. Pe când așa cum stau lucrurile, nu avem absolut niciun fel de roade de consemnat pe acest tărâm, dragii mei prieteni.
Aceasta este chiar condiție de viață a unei asemenea societăți, ca întotdeauna să se găsească posibilitatea de a lucra pornind din spiritul însuși. Desigur, nu trebuie nicidecum să credeți că prin aceasta s ar cere ceva absurd, cum ar fi să dăm buzna peste tot sau că n-ar trebui ne adaptăm situațiilor vieții, că ar trebui să devenim nepractici în viață. Astăzi tocmai că este necesar contrariul, astăzi este necesar ca în așa numita viață practică să introducem ceva experiență practică de viață. Căci pentru cine cunoaște condițiile vieții, viața de astăzi pare — ei bine, ca aceea a „oamenilor cu adevărat practici” [Nota 91], care au o poziție atât de practică în viață încât cad imediat dacă încearcă să stea pe cele două picioare ale lor. Aceasta se numește astăzi adesea viață practică. Iar dacă asemenea adevărați „practicieni ai vieții” pătrund într o mișcare spirituală, atunci starea acelei mișcări spirituale este gravă.
Așa cum am spus, aș vrea astăzi să ating mai mult latura pozitivă a lucrurilor, nu să critic ceea ce s a întâmplat — lucru pe care l am făcut adesea —, ci doar să arăt cum ar trebui să decurgă lucrurile. Așadar, nu este vorba despre a merge pe drumul drept în așa fel încât să spui: „Merg pe drumul meu drept”, și apoi, dacă se află un stâlp în față, să dai cu capul în el; firește că te dai la o parte, firește că folosești ceea ce te poate face să înaintezi în mod practic. Ci este vorba ca în tot ceea ce faci să pui neapărat impulsul care vine chiar din ceea ce este central, din nucleul interior al antroposofiei.
Dacă s ar merge înainte într un astfel de mod, s ar vedea că într adevăr Societatea Antroposofică ar ajunge, nu într un mod banal sau convențional, ci într un mod pe deplin îndreptățit, să depășească în sfârșit faptul că este considerată de lumea contemporană drept o simplă sectă.
La ce folosește să le spunem oamenilor iar și iar că nu suntem o sectă, dacă ne comportăm ca și cum am fi o sectă? Căci, vedeți dumneavoastră, ceea ce ar trebui înțeles înainte de toate de către membrii Societății Antroposofice este condiția esențială a unei societăți în epoca modernă. O societate nu poate nicidecum să fie o sectă. Prin urmare nu ar trebui de fapt niciodată, dacă Societatea Antroposofică vrea să stea pe temelia ei justă, ca „noi” să joace un rol în ceea ce privește opiniile fundamentale, modul de a privi lucrurile. Tot mereu și mereu auzi antroposofi spunând lumii din afară: Noi, societatea, avem această sau acea opinie. Cu noi se întâmplă cutare sau cutare lucru. Noi vrem aceasta sau aceea. – Acest lucru era posibil în vremuri vechi, ca societățile să se prezinte lumii într o asemenea conformitate. În vremea noastră însă nu mai este posibil. În vremea noastră, tocmai într o astfel de societate fiecare om trebuie să fie cu adevărat un om liber. Moduri de a privi lucrurile, gânduri, opinii are doar fiecare individ în parte. Societatea nu are nicio opinie. Și acest lucru trebuie să se exprime chiar în limbajul pe care individul îl folosește atunci când se referă la societate. Acest „noi” ar trebui propriu-zis să dispară.
Cu aceasta este legat încă ceva. Când acest „noi” dispare, atunci nu se mai simte fiecare în societate ca într un bazin cu apă, de care este susținut și pe care se poate bizui atunci când are nevoie. Ci, atunci când în cadrul societății el are de exprimat și susținut propria sa opinie și înainte de toate pe sine însuși, atunci se simte pe deplin răspunzător pentru ceea ce spune ca individ, ca individualitate.
Acest simț de răspundere este ceea ce trebuie să devină tot mai mare, atâta timp cât societatea este încă un grup mic. Din cauza uzanțelor de viață de până acum, nu s a reușit ca Societatea Antroposofică să fie percepută de lumea exterioară ca o societate eminamente modernă – întrucât aceste uzanțe au făcut ca expresii precum: „noi credem asta”, „noi considerăm asta”, „noi avem această părere”, „aceasta este viziunea noastră asupra lumii” și altele asemenea să fie prezentate atât de des lumii, lumea de afară crede astăzi: „Acolo este o masă compactă care are această viziune; dacă vrei să intri în ea, trebuie să subscrii cu trup și suflet la această opinie comună, lucru care, firește, respinge orice suflet independent. De vreme ce acest lucru deja s a întâmplat, trebuie astăzi să ne gândim la măsuri de reglementare la care poate încă nu era nevoie să ne gândim acum un an, întrucât lucrurile nu ajunseseră atât de departe, întrucât la acea vreme nu fusesem încă asociați cu carbonari și guvernul sovietic și republicanismul irlandez — desigur, toate acestea cu scopuri perfide precise. Așa încât apare astăzi ca o necesitate să chibzuim serios la modul în care pot fi înlăturate cele trei puncte care sunt invocate tot mereu și mereu [Nota 92]: fraternitatea fără deosebire de rasă și așa mai departe, apoi studiul comparativ al religiilor și studiul lumilor spirituale cu metodele spirituale. Prin faptul că aceste trei puncte sunt mereu citate, se creează în fața lumii impresia că ar trebui să juri credință acestor trei puncte. Trebuie găsită o cu totul altă formă și mai ales trebuie găsită o formă astfel încât oricine nu dorește să subscrie la o opinie, dar este interesat de cultivarea vieții spirituale, să nu fie nevoit să considere că subscrie cu trup și suflet la opinii stabilite. Aceasta este lucrul la care trebuie să se cugete astăzi, întrucât ține de condițiile de viață ale societății odată ce am trăit configurația particulară a celei de a treia epoci.
Am fost adeseori întrebat de unul sau de altul dacă poate sau nu să se alăture Societății Antroposofice, din moment ce încă nu se poate declara adeptul a ceea ce dictează antroposofia. Eu am spus că ar fi o societate tristă în sensul actual al cuvântului, aceea care ar vrea să-și recruteze membrii dintre cei care trebuie să se declare adepții a ceea ce se dictează acolo. Ar fi ceva îngrozitor. Eu am spus mereu că la apartenența ca membru onestă nu poate fi vorba de altceva decât că se exprimă prin aceasta: ești interesat să existe o societate care caută calea spre lumea spirituală. Ești interesat de aceasta. Cum se face apoi acest lucru este treaba celor care sunt în interiorul societății. Unul contribuie cu una, altul cu alta.
Pot înțelege întru totul că cineva nu vrea să fie membru al unei societăți în care trebuie să se angajeze la articole de credință. Dar dacă se spune: „Cine este interesat de cultivarea vieții spirituale poate face parte din această societate”, atunci se vor găsi cei care sunt interesați de acest lucru. Iar ceilalți, ei bine, vor rămâne în afară — dar vor fi conduși tot mai mult și mai mult în absurditatea vieții.
Când începi să cugeți la asemenea condiții de viață ale Societății Antroposofice, când nu vrei să vegetezi mai departe în vechea rutină, abia atunci îndeplinești cu adevărat condițiile de viață ale societății. Așadar abia atunci când această societate ajunge realmente să trateze lucrurile într un mod complet liber, fără îngustime de minte și micime sufletească, ci doar cu lărgime de vederi și mărinimie, abia atunci va fi posibil ca această societate să devină ceea ce trebuie ea să fie prin faptul că poartă în sine mișcarea antroposofică. Căci mișcarea antroposofică se conectează pretutindeni într un mod pozitiv, fără compromisuri dar în mod pozitiv la ceea ce există în prezent și poate avea o rodnicie pentru viitor.
Pentru aceste lucruri ar trebui să ne formăm o înțelegere fină. Și este necesar ca, aș spune, chiar în următoarele săptămâni, o asemenea înțelegere fină să fie dobândită de către antroposofi. Atunci vor fi găsite și căile de urmat. Practica însăși va demonstra acest lucru.
Dar în această direcție va putea gândi doar acela care iese acum în mod radical din cele înguste ale propriei sale personalități și căruia începe cu adevărat să îi pese de această chestiune, să recunoască antroposofia ca pe o ființă de sine stătătoare invizibilă.
A trebuit, firește, să vorbesc despre a treia perioadă altfel decât despre cele două precedente. Căci cele două precedente sunt, în fond, deja istorie. A treia, deși ne aflăm la sfârșitul ei, este prezent și fiecare ar trebui, de fapt, să cunoască condițiile acestui prezent. Până și în cele mai mici amănunte trebuie neapărat să ne străduim să ajungem la asemenea linii directoare. Aceste linii directoare nu sunt dogme, ci ele sunt pur și simplu ceea ce rezultă în mod firesc.
Ceea ce mai este încă de spus voi prezenta mâine. Vom vedea atunci dacă cu aceasta putem încheia aceste conferințe.
