Astăzi voi încheia provizoriu aceste consideraţii doar prin câteva precizări. Desigur, ceea ce s-a încercat în cadrul cursului anterior şi al acestuia va ajunge la o adevărată finalizare numai dacă vom reuşi să continuăm aceste consideraţii [Nota 86]. La sfârşitul acestei ore voi mai avea de făcut câteva remarci privitor la aceste lucruri. Mai întâi însă, din întreaga sumă a celor expuse spre contemplare privitor la fenomenele de căldură şi la ceea ce este înrudit cu ele aş vrea, din ansamblul de reprezentări pe care le-aţi putut dobândi în legătură cu acestea, să vă fac mai atenţi asupra câtorva lucruri. Este vorba despre următoarele:
Spuneam, că noi distingem în fizic următoarele domenii ale realităţii: Domeniul solidului, pe care l-am numit z’, domeniul lichidului, pe care l-am numit y’, domeniul aericului sau al gazosului, pe care l-am numit x’. Am avut la mijloc domeniul căldurii, apoi x ca domeniu al luminii, y ca domeniu al efectelor chimice, z ca domeniu al efectelor/acţiunilor vieţii.
Ieri a trebuit să urmărim o serie de relaţii bine determinate, care există oarecum deasupra domeniului căldurii, de la x la x’, de la y la y’. Am încercat să supunem atenţiei noastre un fapt, care ne arată că efectele chimice se pot realiza cu preponderenţă în elementul fluid. Cel care încearcă să înţeleagă procesele chimice va găsi, că procesele chimice, tot ceea ce ia naştere drept compuneri şi descompuneri chimice, sunt într-o oarecare măsură legate de elementul lichid. Trebuie ca lichidul să lase modul său special de a acţiona să se continue în domeniul solidului sau al gazului, pentru ca acolo să ia naştere acţiuni chimice. Şi astfel noi putem obser va, atunci când vorbim în general despre chimia noastră pământească, o interacţiune a lichidului cu efectele chimice, care altfel sunt nişte domenii relativ separate, aşadar o întrepătrundere, în cadrul căreia ele se combină întrucâtva. Chi mia noastră pământească ar reprezenta deci un fel de vivifiere a elementului lichid prin efectele chimice.
Dumneavoastră acum vă veţi putea uşor reprezenta, că dacă avem în vedere aceste domenii ale realităţii, este imposibil să nu ne gândim, că un astfel de domeniu (y – n.t.) acţionează asupra altuia nu numai dincolo de căldură şi gazos (asupra lui y’ – n.t.), ci că şi celelalte domenii vor acţiona unele asupra celorlalte. Şi alte domenii vor provoca de asemenea anumite efecte în unul sau altul din câmpurile realităţi. Astfel că noi putem spune: Chiar dacă iniţial efectele chimice acţionează, ca printr-o înrudire interioară, în special în mediul fluid, trebuie să ne reprezentăm însă şi un mod de acţiune ce pleacă de la efectele chimice către x’, de exemplu, adică o acţiune directă a efectelor chimice în gazos, în aeric.
Dacă acum eu spun „efecte chimice”, dumneavoastră nu trebuie să vă gândiţi numai la procesele chimice obişnuite. Atunci când eu spun „efecte chimice”, trebuie să vă gândiţi la ceea ce ne întâmpină clar, ca un element interior, spiritualizat în partea albastru-violetă a spectrului, când efectele chimice ni se arată într-o anumită autonomie faţă de existenţa materială, în timp ce atunci când vorbim de procese chimice obişnuite, ne referim de fapt la penetrarea materiei de către efectele chimice. Privitor la acestea trebuie să ne reprezentăm ceva, ce iniţial nu are nimic de-a face cu materia noastră ponderabilă, ci o pătrunde, care deci pătrunde elementul lichid datorită unei înrudiri lăuntrice, al cărei caracter vi l-am prezentat ieri. Dacă apoi noi punem întrebarea: Ce se întâmplă însă dacă, să zicem, aceste efecte chimice îşi aleg pentru acţiunea lor elementul mai apropiat, aericul? Atunci în aeric – rămânem mereu în elementul intuitiv-perceptibil – ia naştere ceva, care dintr-un anumit punct de vedere ni-l putem reprezenta comparându-l cu cceea ce se întâmplă în lichid. În lichid, fiinţa efectelor chimice pune stăpânire oarecum pe materie, dereglează substanţele, astfel încât înseşi aceste substanţe intră în interacţiune. Dacă ne reprezentăm elementul lichid, trebuie să ne gândim că în procesele chimice substanţele înseşi intră acolo în interacţiune. Dar să presupunem că nu se ajunge până acolo, încât efectele chimice să atace direct substanţele înseşi, ci să presupunem că ele prelu crează aceste substanţe doar din afară, că rămân întrucâtva mai străine materiei, faţă de cum pot fi ele în mediul lichid; atunci în corpul aeric apare ceva, care trebuie să se arate mai puternic decât un simplu însoţitor al efectelor chimice, că în lichid. Atunci trebuie să aibă loc o anumită independentizare a imponde rabilului faţă de purtătorul/suportul material. La procesele chimice, imponderabilul cuprinde materia violent. Aici suntem îndrumaţi spre domenii, în care nu există o încleştare aşa de puternică, unde imponderabilul nu rămâne în lăuntrul materiei: Este cazul acusticului, al efectelor sonore. În timp ce în cazul efectelor chimic-materiale avem o cufundare totală a impon derabilului în materie, în cazul sunetului avem o păstrare, o automenţinere a imponderabilului în materia gazoa să, în materia aerică. Dar aceasta ne conduce acum la ceva diferit. Ne conduce la faptul, că noi trebuie să ne spunem: Trebuie totuşi să existe un motiv, pentru care în cazul lichidului imponderabilul atacă în mod direct materia, în timp ce dacă apar efecte sonore în aeric, imponderabilul poate cuprinde mai puţin materia.
Dacă analizăm efectele chimice şi avem un simţ pentru a vedea ceea ce se petrece fizic în interior, atunci vom sesiza bineînţeles, că ce ţine de fiinţa/esenţa materiei, ca efectele chimice să se petrea că aşa cum se petrec, adică imponderabilul să existe aici ca o trăsătură caracteristică a materiei. Acest lucru nu este posibil decât prin aceea, că în acest caz, când avem de-a face cu o materie pământească, cuprinderea imponderabi lului are loc prin intermediul Pământul însuşi. Efectul chimic este cuprins oarecum de către forţele Pământului şi lucrează în interiorul materiei lichide prin intermediul acestora. Peste întregul domeniu al Pământului dumneavoastră vedeţi activă şi răspândită forţa plăsmuitoare de formă, care forţă plăsmuitoare ia în stăpânire efectul chimic, ce pătrunde aici făcându-şi loc.
Dacă înţelegem corect faptul că aici este forţa Pământului, va trebui, dacă vrem să înţelegem corect urzirea sunetului în aer, să presupunem forţa de sens opus. Adică trebuie să ne imaginăm că în sunet este activă tendinţa, care se răspândeşte dinspre Pământ către toate direcţiile spaţiului cosmic, care învinge forţele Pământului, care îndepărtează deci impondera bilul de Pământ. În aceasta constă şi particularitatea lumii sunetelor. Particularitatea fizicii sunetelor, a acusticii, constă în aceea, că pe de o parte noi suntem capabili să studiem în mod fizic procesele materiale, iar pe de altă parte nu avem în fond nevoie să luăm absolut deloc în considerare această acustică, atunci când trăim cu simţămintele noastre în lumea sunetelor. Ce ne mai priveşte până la urmă toată această acustică pe noi, ca oameni senzitivi, atunci când percepem sunetele? Această acustică este frumoasă, fiindcă ea ne dezvăluie legităţi şi armo nii interioare curioase, însă ceea ce ni se prezintă ca trăire subiectivă în lumea sunetelor este departe, foarte departe de ceea ce se desfăşoară acolo ca fizică a acusticii în domeniul ma teriei. Şi aceasta din cauză că elementul sonor îşi păstrează independenţa, prin aceea că, în ceea ce priveşte ori ginea sa, el ni se arată ca fiind determinat de fapt dinspre pe ri feria Univer sului, după cum procesele chimice din materia lichi dă ni se prezintă ca fiind determinate dinspre centrul Pământului nostru.
Una dintre corelaţii, pe care am fi putut-o la fel de bine aminti deja ieri la conferinţa d-lui Dr. Kolisko [Nota 87], se arată însă abia atunci când noi ne înălţăm oarecum la un mod de abordare universal: că ne putem reprezenta dispunerea elementelor în sistemul periodic cu ajutorul imaginii octavei. În acesta se revelează o analogie între legitatea interioară a sunetelor şi întreaga alcătuire a materiei, felul cum ea se pregăteşte să dezvolte procese chimice. Prin aceasta se justifică însă şi faptul, că noi concepem procesele de combinare şi descompunere din cadrul existenţei materiale ca o imagine exterioară a unei muzici cos mice interioare, şi că această muzică cosmică interioară ni se dezvăluie doar ca un caz particular în muzica pământească. Este cu totul inadmisibil să privim această muzică pământească astfel încât să spunem: Ceea ce în noi este sunet, este afară aer care vibrează. Acest lucru trebuie să ni se pară tot atât de absurd, ca atunci când am spune: Ceea ce tu eşti afară ca trup, doar asta eşti tu pentru tine în interior, ca suflet. – Acum ne lipseşte subiectul. Aşadar, această lipsă a subiectului o întâlnim şi atunci când vrem să privim sunetul în legităţile lui interioare, ca fiind identic cu rarefierile şi densificările aerului, care exterior, în mediul aeric, sunt purtătoarele lui. Deci dacă aveţi o privire corectă asupra acestor lucruri veţi înţelege, că avem de-a face cu o anumită relaţie între y şi y’ în cazul proceselor chimice, şi că avem de-a face cu o anumită relaţie a lui y faţă de x’ în cazul acţiunilor sonore (vezi Schema 14.1).
V-am indicat faptul, că dacă rămânem în interiorul unui domeniu sau al altuia, întotdeauna suntem conduşi, în ceea ce ne întâmpină în lumea exterioară, către diferenţe de nivel. Încer caţi acum să sesizaţi ceea ce ne întâmpină aici ca analog cu diferenţa de nivel care apare în cazul forţei gravitaţiei, unde la o cădere de apă, forţa ce antrenează roata se bazează de asemenea pe diferenţa de nivel. Încer caţi să vă clarificaţi asupra faptului, că diferenţa de temperatură, diferenţa calorică, diferenţa sonică, potenţialul electric, toate acestea se bazează pe diferenţe de nivel [Nota 88]. Avem deci de-a face cu diferenţe de nivel. Dacă urmărim acţiunile/efectele, ajungem întot deauna la diferenţe de nivel. Dar ce avem aici (vezi Schema 14.1, arcul y – y’)? Aici avem o înrudire lăuntrică între ceea ce percepem în spectru, şi materialitatea din lichid. Iar ceea ce ni se înfăţişează atunci când observăm un proces chimic, nu este în sine altceva decât deosebirea/diferenţa de stare dintre efectele chimice şi forţele existente în lichid. Este o diferenţă de nivel y – y’. Iar aici avem o diferenţă de nivel mai mică, y – x’, care ne întâmpină în cazul efectelor sonore. Astfel că putem spune: Raportat la domeniile realităţii, un proces chimic poate să ne fie o diferenţă de nivel între efectele chimice şi forţele lichidului. Iar apariţia sunetului şi a răsunetului în aer trebuie să o constituie diferenţa de nivel între ceea ce acţionează plăsmuitor/dătător de formă în procesele chimice, puşcând/trecând în mare viteză prin lume, însă în mod periferic, din exterior, şi materialitatea gazului, a corpului aeric.
Chiar şi ceea ce se exteriorizează prin înseşi aceste domenii ale realităţii, se exteriorizează prin faptul că se formează diferenţe de nivel. Indiferent dacă rămânem în cadrul unui element: în căldură sau în gaz sau în apă, lucrurile se bazează pe diferenţe de nivel. Însă faptul că noi percepem în general deosebiri între aceste domenii, aceasta se bazează pe înseşi diferenţele de nivel ale efectelor acestor domenii.
Corelând toate aceste lucruri, veţi ajunge la următoarele: Dacă mergem până la lichid şi suprafaţa lui relativă, trebuie să spunem, că pentru corpurile solide avem de-a face cu forţe pămân teşti. În ce măsură forţele plăsmuitoare – sau energiile configuratoare/dătătoare de formă am putea spune, ca să folosim expresia fizicii actuale [Nota 89] – trebuie să fie înrudite cu forţa gravi taţiei, v-a fost înfăţişat în consideraţiile de până acum. Dacă trecem însă de aici la forţele care se manifestă ca gravitaţie, la ceea ce în viaţa obişnuită, datorită mărimii Terrei, se caracteri zează ca suprafaţă de nivel, atunci găsim o sferă.
Fireşte, că diferitele suprafeţe de nivel ale apei formează împreună o sferă. Veţi vedea, că dacă tindem spre afară, din centrul Pământului către aceste sfere, trebuie să ne spunem: Pentru condiţiile terestre, atunci când acţionează forţe din domeniul solidului avem de-a face cu forţe circumferenţiale de îngrădire; atunci când acţionează forţe din domeniul lichidului, avem de-a face cu forţe care, propriu-zis, pot fi configurate ducând aici o tangentă, sau un plan tangenţial (vezi Fig. 14.1). Dacă însă mergem şi mai departe, dacă trecem dincolo de domeniul sfe relor, va trebui totuşi să spunem următoarele: În interiorul acestor sfere avem de-a face cu forţele plăsmuitoare pentru corpurile noastre solide, cu forţe plăsmuitoare, care pe Pământ încă mai închid spaţiile corporale. Aici (sfera cu linie întreruptă) avem de-a face cu o singură formă, numeroa sele forme oarecum se unesc, se pătrund reciproc într-o singură formă, pe care o are elementul lichid al Pământului. Dacă însă ieşim acum de aici (în afara sferei), cum tre buie să ne reprezentăm lucrurile când ieşim din ceea ce se formează indivi dual, din ceea ce acţionează deci în interior, astfel încât corpul solid se închide, încât întregul este o formă? Trebuie să ne reprezentăm, că avem situaţia opusă. Dacă aici avem corpul solid, umplut cu materie, atunci aici trebuie să gândim spaţiul ca fiind golit de materie, umplut cu materie negativă. Într-un caz avem o umplere a spaţiului, în celălalt o golire a spaţiului.
Oamenii trebuie să ajungă la reprezentarea, că este posibilă o golire a spaţiului. Şi întrucât în mod real ceea ce se petrece pe Pământ – astăzi mă limitez doar la a afirma aceasta, mai târziu vom trata mai în detaliu acest aspect – nu se arată ca fiind influenţat numai dintr-o singură parte, altfel procesele de pe Pământ ar trebui să fie cu totul altele, Pământul se prezintă ca fiind influenţat din toate părţile în mod diferenţiat. Dacă în ambianţa cosmică, undeva în spaţiu, ar exista numai un ase menea spaţiu gol, nu ar trebui să apară deosebiri, de exemplu între continente şi în repartizarea apei între Polul Nord şi Polul Sud. Aceste goliri de spaţiu trebuie să acţioneze din diferite părţi. Dacă le căutăm, le găsim în ceea ce vechile sisteme cosmice numeau planete, printre care era socotit şi Soarele [Nota 90] însuşi.
Suntem prin urmare trimişi dincolo de domeniul Terrei, în domeniul Cosmosului, şi trebuie să găsim trecerea dintr-o parte a spaţiului în cealaltă parte a spaţiului, trebuie să găsim trecerea de la acţiunea de umplere a spaţiului la cea de golire a spaţiului. Iar această acţiune a golirii de spaţiu asupra Terrei trebuie să o gândim ca fiind localizată în planetele ce înconjoară Pământul. Şi deoarece întotdeauna ceea ce acţionează prin golire de spaţiu apare ca acţiune de sucţiune, iar ceea ce acţionează aici prin forţele plăsmuitoare de formă apare ca acţiune de compresiune, atunci în orice punct de pe Pământ unde au loc procese pământeşti, au loc interacţiuni între pământesc şi cosmic. Aceste interacţiuni le întâlnim în acele configuraţii ale proceselor pământeşti, căutate în mod curent în forţele moleculare, în atracţiile moleculare, când de fapt ar trebui să procedăm ca în vechime, când se pornea de la alte premise ale cunoaşterii. În loc ca atunci, când ai în faţă o acţiune materială, la care întotdeauna participă impon de rabilul, să iei în considerare acţiunea întregului Cosmos, se atribuie, ceea ce se petrece acolo, unor configuraţii interne născocite în mod fantast. Ceea ce fac stelele, ceea ce acţionează uriaşii în relaţiile lor reciproce în procesele de pe Pământ, se consi deră a fi îndeplinite de către piticii de atomi şi molecule. Or, tocmai de acest lucru avem noi nevoie, să ştim, dacă desenăm sau calculăm ceva într-un proces material al Pământului nostru, că aceasta nu reprezintă altceva decât imaginea unor interacţiuni extrapământeşti, cosmice.
Dar uitaţi-vă acum, aici avem forţa de a umple spaţiul cu materie (vezi Fig. 14.2 stânga). Aici avem încă forţa de a umple spaţiul cu materie, numai că această forţă s-a dilatat, şi trebuie la un moment dat să ajungă pe partea cealaltă, trebuie să ajungă la golirea spaţiului. Şi aici, undeva între, trebuie să existe o regiune unde, dacă mă pot exprima astfel, spaţiul se crapă.
Trebuie să ne spunem: Spaţiul nostru, care ne apare de jur împrej şi care este într-un fel vasul pentru acţiunea noastră fizică, trebuie să fie strâns unit cu acţiunile noastre fizice. El trebuie să reprezinte ceva, ce se află în lăuntrul acestor acţiuni fizice. Dar în momentul în care trecem de la ponderabil la imponderabil, spaţiul se crapă; iar atunci când el se crapă, prin spărtură vine ceva, ce nu exista înaintea sfâşierii. Să presupunem că noi crăpăm spaţiul tridimensional şi ne întrebăm: Ce iese afară din spărtură? – Dacă-mi tai degetul aici, ţâşneşte afară sângele, acesta rămâne în spaţiul tridimensional. Dar dacă spintec însuşi spaţiul, atunci ţâşneşte ceea ce se află deja în aspaţial.
Vedeţi dumneavoastră, aici se află un punct, unde se vede limpede pe ce drum greşit se află concepţia fizicii actuale. Ştiţi că dacă efectuăm experimente electrice în laboratorul şcolii, trebuie să uscăm bine aparatele noastre electrice, trebuie să le facem rele conducătoare de electricitate, altminteri nu obţinem nimic. Dacă sunt umede, nu ne reuşesc experimentele. Dar există concepţia – am pomenit adesea aceasta –, potrivit căreia prin frecarea norilor, care în mod cert sunt umezi, se dezvoltă, conform concepţiei fizicienilor, electricitate [Nota 91], şi apare fulgerul şi tunetul. Aceasta, desigur, este una dintre reprezentările cele mai imposibile, care se pot închipui.
Dimpotrivă, cel care, pentru a ajunge la o noţiune conformă realităţii, înmănunchează tot ceea ce ne străduim noi aici să înmănunchem în cursul consideraţiilor noastre despre fenomenele fizice, descoperă, că în clipa în care apare fulgerul, spaţiul se crapă, şi ceea ce umple spaţiul în mod intensiv adimensional ţâşneşte afară, aşa cum dacă mă tai ţâşneşte afară sângele. Aceasta se petrece însă de fiecare dată când lumina apare însoţită de căldură: Spaţiul se crapă, spaţiul ne dezvăluie ceea ce este în interiorul său, în timp ce în cele trei dimensiuni obişnuite ale sale, pe care noi le avem în faţa noastră, el ne arată numai partea sa exterioară. Spaţiul ne conduce în interiorul său.
Ne este permis să spunem: Atunci când noi continuăm să ne înălţăm de la ponderabil în imponderabil şi trebuie să trecem tocmai prin domeniul căldurii, constatăm cum căldura ţâşneşte pretutindeni acolo, unde din acţiunile de compresiune ale materiei ponderabile intrăm în acţiunile de sucţiune ale imponderabilului. Căldura ţâşneşte de pretutindeni. Dacă vă reprezentaţi acum că avem de-a face cu procesul indicat acum câteva zile aici drept conducţie termică, trebuie să legaţi de acesta cealaltă reprezentare, că această conducţie a căldurii este legată de materia ponderabilă, în opoziţie cu ceea ce noi, de asemenea, am arătat ca fiind propagarea propriu-zisă a căldurii. Propagarea propriu-zisă a căldurii o găsim ca fiind ceea ce ţâşneşte aici atunci când spaţiul se despică. Cum vrea deci să acţioneze această căldură? Ea vrea să acţioneze din intensivul spaţiului în exten sivitate. Ea vrea într-un fel să acţioneze din interiorul spaţiului în zona sa exterioară. Când ea intră în interac ţiune cu un corp material, vedem apărând fenomenul, care constă în aceea că tendinţa proprie a căldurii este stopată, efectul ei de sucţiune este transformat într-un efect de compresiune, că tendinţei cosmice a căldurii i se opune tendinţa individualizatoare a materialităţii, care în corpurile solide devine forţa dătătoare de formă. Prin urmare în căldură, în apariţia căldurii, noi trebuie, în măsura în care această apariţie se manifestă în conducţia termică, să căutăm o tendinţă de propagare, dar de astă dată nu prin radiere, ci prin răspândire în toate direcţiile, trebuie să căutăm o oglindire a materiei imponderabile în mate ria ponderabilă, sau a imponderabilului în materia ponderabilă. Corpul care conduce căldura, scoate propriu-zis neîncetat la iveală căldură, respingând în fond intensiv – nu extensiv, ca la lumină, care însă ne întâmpină doar prin imaginile ei – căldura imponderabilă, ce se ciocneşte de materialitatea lui.
Aş vrea acum să vă rog, ca asemenea reprezentări, precum cele pe care ne-am deprins să le concepem, să le aprofundaţi treptat, în aşa fel încât să puteţi într-adevăr constata, că într-un fel avem de-a face cu reprezentări saturate de realitate. Şi pentru a vă arăta cum asemenea reprezentări pline de realitate ne conduc la o concepere vie a existenţei cosmice, vă voi mai da un exemplu intuitiv ca încheiere.
Eu v-am atras deja atenţia, pe ce se bazează perceperea, perceperea subiectivă, senzorială, a unei temperaturi. Noi percepem de fapt diferenţa de temperatură dintre propriul nostru organism şi mediul exterior, lucru pe care îl face şi termometrul. Dar în general, orice percepţie se bazează pe faptul, că noi suntem ceva în interiorul unui domeniu, iar ceea ce se află în afara acestui domeniu devine percepţia noastră. Noi nu putem să fim în acelaşi timp ceva şi să percepem acest ceva, ci întotdeauna trebuie să fim ceva diferit de ceea ce percepem. Dacă deci noi percepem sunete, nu putem, în timp ce percepem sunetele, să fim noi înşine sunete. Şi dacă lipsiţi de idei preconcepute răspundem la întrebarea: Ce suntem noi atunci când perce pem sunete? – putem ajunge la concluzia: Noi suntem ceea ce constituie tocmai cealaltă diferenţă de nivel. Noi percepem această diferenţă de nivel (y–x’ din Schema 14.1); noi nu percepem y–y’, fiindcă aceasta suntem noi în acest timp; acele procese chimice interioare din organismul nostru lichid, care însoţesc percepţiile noastre sonore şi decurg la fel de regulat, acestea suntem noi. Ceea ce produc în noi efectele chimice, desenează în Cosmos ceva foarte regulat. Nu este deloc neinteresant să luăm în considerare următoarea imagine. După cum ştiţi, corpul omenesc constă într-o foarte mică proporţie din componente solide, el fiind mai mult de 90% o coloană lichidă. Ceea ce se petrece în organismul nostru în timp ce ascultăm o simfonie – şi anume procesele chimice, care sunt însă foarte fine –, alcătuieşte o construcţie minunată, total lăuntrică, licărind continuu fosforescent. Noi suntem aici, ceea ce este chimia unei picturi sonore. Iar noi percepem lumea sonoră prin aceea, că devenim d.p.d.v. chimic ceea ce este lumea sonoră, în sensul pe care vi l-am prezentat aici.
Puteţi vedea deci, că înţelegerea omului este favorizată în mod esenţial, dacă înţelegerea fenomenelor fizice se face în corelaţie cu omul. Numai că pentru a reuşi aşa ceva, trebuie să ne formăm nu acele reprezentări abstracte, atât de îndrăgite în special în fizica actuală, ci să răzbatem la reprezentări, ce sunt realmente împletite cu lumea, cu lumea obiectivă. Tot ceea ce vrea în fond ştiinţa spirituală ca strădanie de cunoaştere, dar şi ca strădanie după o concepţie despre lume, este de a face ca în evoluţia omenirii să se instaureze din nou o asemenea gândire conformă cu realitatea. Şi este necesar ca acest lucru să se întâmple. De aceea ar fi aşa de necesar să se continue asemenea eforturi frumoase, ca cele de aici din cursul ultimelor paisprezece zile. Dumneavoastră puteţi vedea pretutindeni, cum în prezent moare un ceva vechi. Oare nu se poate realmente vedea la acele reprezentări ale fizicii, cu care nu se poate face nimic, cum ceva învechit moare? Şi atunci când noi încercăm aici, într-un mod încă imperfect – căci întotdeauna nu pot fi decât nişte indicaţii foarte imperfecte –, să reformăm şi modul de a privi fenomenele fizice, nu se arată prin aceasta că ne aflăm în faţa unui punct de cotitură al evoluţiei omenirii?
Vedeţi, iubiţii mei prieteni, aşa ceva trebuie să ne atragă mereu atenţia, că trebuie să continuăm aceste lucruri, pornite acum prin domnul dr. von Baravalle [Nota 92], domnul dr. Blümel [Nota 93], domnul Strakosch [Nota 94], domnul dr. Kolisko [Nota 95], care au dat aici impulsuri în cele mai diferite domenii, pentru a se imprima lucrurilor care s-au realizat până acum în evoluţia omenirii un nou caracter. Abia prin aceasta oferim o bază pentru un mers mai departe. Căci vedeţi dumneavoastră, afară în lume oamenii vorbesc că ar trebui creat ceva nou. Că ar trebui întemeiate universităţi populare. Da, dar ce înseamnă în accepţiunea actuală: Este de dorit să avem universităţi populare? Ni se prezintă modelul universităţilor populare daneze. Dar ce se vrea prin promovarea acestor Universităţi populare? Se transferă în Universităţile populare ceea ce s-a practicat în vechile Universităţi. Prin aceasta nu se creează nimic nou. Prin aceasta se ajunge doar să fie molipsită întreaga populaţie, de ceea ce a infectat până acum numai pe cei cu formaţie superioară. Aproape că nu există ceva mai dezolant decât gândul, că ceea ce a pustiit, după cum am văzut, în asemenea hal capetele erudiţilor noştri şi ale oamenilor cu formaţie superioară, va duce în viitor, acum şi pe această cale a sistemului Universităţilor populare, la o pietrificare interioară a întregii populaţii educate de pe Pământ. Dacă se vrea constituirea de Universităţi populare, atunci trebuie avut grijă înainte de toate, ca acolo să fie predat ceva, care prin însăşi configuraţia sa interiorară să fie o reformă, să fie ceva nou. Noi avem nevoie mai întâi de acea ştiinţă, care să poată fi predată în Universităţile populare. S-ar rămâne întotdeauna la un nivel superficial, dacă s-ar lua mereu numai ceea ce există. După cum în politică oamenii nu doresc noul, ci mereu şi mereu să probeze vechiul; după cum înşişi social-democraţii nu vor să creeze ceva nou, ci doar să încerce să-şi transfere vorbăria lor în cadrul vechii forme de stat, tot aşa nici în mişcarea culturală spirituală nu se tinde spre o înnoire radicală a modului nostru de cunoaştere, ci doar să se transmită populaţiei ceva învechit, deja apus. Acest lucru poate fi recunoscut în toată profunzimea şi importanţa lui tocmai în cadrul modului de abordare a fenomenelor fizice.
Cu siguranţă, că veţi găsi ici şi colo în acest ciclu de conferinţe destule lucruri care să vă nemulţumească, pentru că conferinţele nu au putut fi decât aforistice, dar un lucru se va arăta prin aceste conferinţe, şi anume că este foarte necesar să reformăm, să reconstruim din temelii întreaga noastră lume de reprezentări fizice, chimice, fiziologice şi biologice. Şi, desigur, noi nu putem merge mai departe în această privinţă, decât dacă vom asigura dezvoltarea în continuare nu numai a procesului de învăţământ, ci şi a ştiinţei în general. Şi dacă ar putea lua naştere aşa ceva aici, la Şcoala noastră Waldorf [Nota 96], astfel încât să dezvoltăm în primul rând clasele învăţământului primar, secundar şi mediu, şi în al doilea rând, simultan cu sistemul învăţământului şcolar, să dezvoltăm şi învăţământul universitar, pentru care am pus în acest zile un germene real – căci a fost ca un germene pentru un învăţământ de nivel universitar nou –, abia atunci vom obţine propriu-zis ceea ce trebuie şi urmează de fapt să fie obţinut, pentru ca civilizaţia europeană să nu piară pe tărâm spiritual.
Priviţi numai la îngrozitoarea practică de azi din Academiile de pe tot globul: Această citire reciprocă superficială, vlăguită de orice viaţă autentică, cu tratate scrise în mod laborios, unde participanţii stau în frumoase sedii academice şi îşi citesc unii altora prelegerile lor nesfârşite şi niciunul nu-l ascultă pe celălalt. Pentru că, bizar, unul este specialist pe un tărâm, celălalt pe un altul. Acolo medicul nu-l ascultă pe matematician, dar matema ticianul citeşte. Iar când citeşte medicul, matematicianul se preocupă în gândurile lui de cu totul altceva. În afară de aceasta, totul nu este decât o emblemă tradiţională exterioară. Aici trebuie adusă înnoirea. În centrul strădaniilor spirituale trebuie adusă înnoirea. Acest lucru trebuie văzut. De aceea se poate deja spune: Vom reuşi să realizăm ceea ce avem de realizat abia atunci, când vom putea duce lucrurile până acolo încât aici, împreună cu strădania după un nou tip de realitate, să înfăptuim şi o reformă a sistemului nostru şcolar.
Vedeţi că sunt multe de făcut. Dar învăţăm să recunoaştem cât de multe sunt de făcut, abia atunci când trecem la detalii. De aceea este infinit de regretabil că nişte oameni, care nu fac decât să convertească în fraze vechile prejudecăţi ale omenirii privitoare la cunoaştere – căci asta au devenit ele, pentru că ele şi-au avut vremea lor –, primesc sume mari de bani pentru a-şi institui în lume Academiile lor şi altele asemenea. Şi este foarte greu de schimbat ceva, dar trebuie, fiindcă noi trebuie să fim pătrunşi de faptul că este necesară o adevărată Lume Nouă. Nu ne putem deda iluziei: Faceţi Universităţi populare! Căci noi trebuie să trăim în realitate şi să ne spunem, că trebuie să avem mai întâi ceva care să poată fi predat în aceste Universităţi populare. Dar întocmai cum printre rândurile, aş spune eu, ştiinţei actuale s-a dezvoltat o tehnică fructuoasă, tot aşa se va putea dezvolta o tehnică şi mai fructuoasă, dacă acea ştiinţă, pe care noi ne străduim să o promovăm aici în domeniul fizicii, de exemplu, va deveni populară. Vedeţi, că pretutindeni se încearcă să se iasă din teoriile vechi şi să se ajungă la realitate, astfel încât reprezentările să fie saturate cu realitate. Aceasta va trebui să dea şi o tehnică, care să evolueze în cu totul alt mod decât tehnica de până acum. Căci practica şi cunoaşterea sunt strâns legate una de alta. Şi dacă se abordează un anumit punct din ceea ce trebuie să fie astăzi reformat, cum este cazul cu fizica, atunci se va remarca imediat ceea ce trebuie de fapt să se petreacă. Şi fiindcă a sosit vremea ca din nou să ne despărţim, aş vrea să vă fac atenţi, că în ceea ce aici a fost expus doar într-o formă aforistică, dumneavoastră trebuie să vedeţi ceea ce vă poate stimula, ca dumneavoastră înşivă să dezvoltaţi în continuare aceste lucruri. Dumneavoastră veţi putea să le dezvoltaţi. Fizicienii noştri matematicieni, pe care chiar îi avem printre noi, vor fi în stare să revadă vechile formule şi vor vedea, că dacă vor introduce în ele cunoştinţele ce pot fi dobândite din îndrumările aforistice pe care le-am dat eu, aceste formule vor afla cu siguranţă nişte transformări, care de fapt sunt metamorfoze, iar din ele va ţâşni ceva, care are o imensă importanţă, din punct de vedere tehnic, pentru evoluţia în continuare a omenirii. Mă refer la ceva ce, desigur, nu poate fi indicat în mod concret, ci deocamdată numai menţionat.
Dar acum trebuie să încheiem aceste consideraţii, a căror continuare trebuie să constea în propria dumneavoastră muncă independentă, şi aceasta este ceea ce eu aş dori să o pun în mod special în inimile dumneavoastră. Căci lucrurile sunt acum deosebit de presante şi vizează progresul oamenilor în toate cele trei domenii [Nota 97]. Lucrurile sunt astăzi presante mai întâi, fiindcă nu mai avem deloc timp de pierdut, fiindcă haosul bate la uşă. Dar în al doilea rând, fiindcă un lucru cu adevărat corect nu poate fi obţinut decât printr-o colaborare umană organizată. Prin urmare noi trebuie să încercăm, ca ceea ce s-a dat aici ca un impuls să îl prelucrăm mai departe în noi înşine [Nota 98]. Iar pe de altă parte dumneavoastră veţi constata chiar aici, în Şcoala Waldorf, că în clipa în care vă veți strădui să aplicaţi în cursul predării anumite noţiuni rectificate, pe care le-am dobândit aici, acest lucru merge imediat. Dar veţi vedea că merge şi dacă veţi fi nevoiţi să aplicaţi aceste lucruri în practica vieţii curente. Şi ar fi deja de dorit, ca astăzi să nu se vină cu cunoştinţele de ştiinţele naturii doar în faţa unui public, care de fapt este capabil să primească ceva, dar întotdeauna se vede expus – lucru pe care l-am remarcat deja pe parcursul cursului – judecăţii „adevăraţilor oameni de ştiinţă”, „autorităţilor”. Aceste autorităţi habar nu au, că, în fond, în tot ceea ce tratăm noi intervin în permanenţă toate celelalte lucruri. Acest lucru ar putea fi remarcat din limbaj.
Vedeţi dumneavoastră, în limbă noi facem ca totul să fie într-o relaţie reciprocă. Să luăm cazul în care se vorbeşte despre o ciocnire. Noi vorbim despre ciocnire într-un spaţiu lipsit de prezenţa omului, doar pentru că desemnăm cu cuvântul corespunzător ceva, ce iniţial a fost o ciocnire pe care noi înşine am suferit-o. Şi invers, noi exprimăm ceea ce se întâmplă în noi, cu cuvinte luate din lumea exterioară. Însă noi nu ştim, că trebuie să privim în lumea exterioară, de exemplu în Cosmosul planetar, dacă vrem să înţelegem constituţia corpului fizic-pământesc. Şi de aceea, pentru că nu ştim aceasta, nici nu putem înţelege despre ce este vorba. Putem descoperi diferite mărunţişuri, uneori foarte interesante, dacă îndreptăm microscopul spre o sămânţă de plantă sau spre un embrion animal oarecare, spre o celulă microscopică oarecare; putem descoperi acolo tot felul de lucruri într-adevăr intere sante. Însă despre ce este vorba de fapt, bănuielile noastre, nu le-am putea confirma decât dacă am vedea mai întâi aceleaşi procese, pe care le percepem cu microscopul, în desfăşurarea lor macro cosmică. Dacă am vedea mai întâi, cum în natura exterioară se produc neîncetat în alternanţă procese de fecundare şi de defecundare; dacă am studia cum planetele trebuie concepute ca puncte de pornire pentru acţiunile fizice imponde rabile; dacă am concepe Cosmosul ca aflându-se la originea germinării plantelor, a germinării animalelor; dacă am privi în Mare ceea ce încercăm astăzi să vedem în Mic, atunci când îndreptăm microscopul asupra celulei, unde de fapt nu este nimic; dacă am putea încerca, în general, să privim mai întâi ceea ce ne înconjoară – atunci am putea avansa. Drumul este astăzi deja clar trasat. Datorită prejudecăţilor oamenilor el este foarte, foarte încâlcit. Aceste prejudecăţi ale oamenilor vor fi foarte greu de învins. Noi însă trebuie să facem tot ceea ce se poate, pentru învingerea acestor prejudecăţi.
Să sperăm că vom putea continua cândva aceste consideraţii [Nota 99].
