Ceea ce am intenţionat ieri, poate fi realizat acum la început, deoarece aceasta ne va putea conduce totuşi la o încheiere provi zorie a consideraţiilor noastre. Iar mâine voi încerca să duc la capăt întreaga serie tematică, începută de noi cu ocazia acestei prezenţe a mea aici. Ne vom convinge acum în fapt, că în lăuntrul a ceea ce noi desemnăm drept spectru solar sau al luminii se împletesc, într-un mod absolut semnificativ, efecte de căldură, de lumină şi chimice. Iar ieri am văzut deja, că dintr-un anumit punct de vedere, cu aceste efecte trebuie să se mai împletească şi efectele vieţii, numai că noi nu avem nicio posi bilitate să aducem aceste efecte ale vieţii în câmpul expe rimentărilor noastre, aşa cum o facem cu efectele chimice, de lumină şi calorice. Căci deocamdată nu există un montaj experimental simplu, care să poată arăta în mod real acţiunea spectrului alcătuit din douăsprezece părţi. Aceasta va fi tocmai sarcina acelui institut de cercetare, care se va alătura preocu părilor noastre, nu numai de a încheia anumite cercetări, ci şi de a le perfecţiona.
Şi aş vrea să vă mai atrag atenţia asupra unui lucru: Dacă noi înşine, luând ipotetic în considerare efectele vieţii, urmărim împletirea unele în altele a efectelor vieţii, a efectelor calorice, a efectelor luminoase şi a efectelor chimice în cadrul montajelor noastre experimentale – concepute cel puţin mental –, ne lipseşte în ele un domeniu important, care ni se impune mai mult fizic, decât domeniul efectelor menţionate; ne lipsesc efectele acustice, care ne întâmpină în special prin aerul în mişcare, adică printr-un corp gazos sau de aer mişcător. Iar acum ia naştere între barea fundamentală: Cum ajungem pe de o parte la efectele vieţii, indicate totuşi în spectrul căldurii, luminii şi chimismului, şi cum ajungem pe de altă parte la efectele acustice? Aceasta este întrebarea, care ni se ridică la o privire de ansamblu asupra fenomenelor, şi despre care noi ne vom putea interesa de asemenea în spiritul unei concepţii goetheene despre lumea fizică, aşa cum am făcut-o şi până acum, şi despre care noi nu intenţionăm să teoretizăm în mod ipotetic.
Vrem mai întâi să arătăm [Nota 81], că dacă punem o soluţie de alaun în calea unui cilindru de lumină, pe care-l trecem printr-o prismă pentru a face să apară un spectru, atunci eliminăm din spectru efectele termice. Mai întâi lăsăm să urce mercurul termometrului datorită acţiunii căldurii din lăuntrul spectrului. Dacă aducem acum soluţia de alaun în calea corpu lui spectral, trebuie să observăm o cădere a coloanei termometrice, deoarece alaunul elimină efectele calorice (mercurul termo metrului, care mai înainte urcase rapid, urcă acum mult mai lent). Dovada este făcută prin aceea, că termometrul urcă mai încet. Prin urmare, soluţia de alaun înlătură acţiunea căldurii din spectru. Putem considera că am dovedit aceasta. Încercarea a fost efectuată de nenumărate ori şi este bine cunoscută.
Al doilea lucru pe care-l vom face acum este plasarea în calea conului de lumină a unei soluţii de iod în carbonat de sulf. Veţi vedea, că prin aceasta partea mijlocie a spectrului se stinge complet. Cealaltă parte este atenuată simţitor. Din din cele prezentate în cursul anterior, dumneavoastră ştiţi că partea mediană reprezintă în principal efectele luminoase. Datorită soluţiei de iod în carbonat de sulf, lumina este deci reţinută, tot aşa cum căldura este reţinută prin soluţia de alaun. Acum termometrul urcă din nou rapid, fiindcă acolo este din nou prezentă căldura.
Al treilea lucru pe care vrem să-l facem este acela, de a interpune în calea cilindrului de lumină o soluţie de asculină. Ea are particularitatea de a stinge efectele chimice, astfel încât
acestea lipsesc din efectele active în spectru. Putem deci trata spectrul în aşa fel, încât eliminăm:
componenta calorică, căldura, prin soluţia de alaun;
componenta de lumină prin soluţia de iod în carbonat de sulf;
componenta chimică prin soluţia de askulină.
În cazul efectelor chimice, prezenţa acestora o vom constata prin faptul că apare fosforescenţa corpului fosforescentizant. Obser vaţi, că acum am avut corpul fosforescentizant în conul de lumină. Dacă accentuaţi întunericul cu mâna, veţi vedea că el licăreşte fosforescent. Acum el trebuie defosforescentizat cu ajutorul căldurii. Să-l introducem din nou în spectru, dar în calea cilindrului de lumină aducem soluţia de askulină. Efectul este unul foarte fin. Nu se mai constată nicio fosforescenţă.
Să ne reprezentam prin urmare, că mai întâi avem în faţă domeniul căldurii, domeniul luminii, domeniul efectelor chimice. Din tot ceea ce s-a prezentat până acum dumneavoastră puteţi conchide cel puţin, deja cu o certitudine destul de mare, că între aceste domenii trebuie să existe o relaţie similară, un raport similar cu cel existent între elementele desemnate de mine zilele trecute drept domeniul x, domeniul y, domeniul z. Dar tocmai aceasta corespunde intenţiilor noastre, şi anume să identificăm treptat aceste două serii de domenii.
Mai înainte de orice să luăm în considerare următorul lucru: Ne este clar, că dacă aici avem domeniul căldurii şi aici domeniile noastre x, y, z, atunci aici avem domeniul gazelor,domeniul lichidelor, domeniul corpurilor solide, iar aici domeniul nostru U, despre care am mai vorbit (vezi Schema 13.1). Dacă rămâneţi acum strict în domeniul fenomenelor, nu trebuie decât să vă amintiţi, că noi am putut observa o interacţiune foarte lejeră între efectele calorice şi ceea ce se petrece într-o masă gazoasă oarecare. Am putut observa, că într-o anumită măsură gazul imită, în stările şi transformările sale materiale, ceea ce face căldura. În ceea ce face gazul noi putem găsi de-a dreptul expresia materială pentru ceea ce face căldura. Dacă examinăm cu o gândire suficient de conformă ralităţii ceea ce se petrece în această corelaţie dintre căldură şi gaz, în aşa fel încât să avem într-adevăr o gândire clară, intuitivă, asupra concomitenţei efectelor calorice şi a efectelor materiale din domeniul gazelor, atunci vom putea găsi în această contemplare intuitivă şi deosebirea dintre domeniul x şi domeniul gazului. Trebuie numai să cugetăm la ceva, ce în viaţă vedem de nenumărate ori, şi anume că ceea ce noi desemnăm ca lumină nu se comportă în acelaşi fel faţă de gaz, precum căldura. Gazul nu urmează îndeaproape ceea ce face lumina. Atunci când lumina se răspândeşte, gazul nu reacţionează, de exemplu prin mărirea tensiunii interne şi altele de acest gen.
Prin urmare, dacă lumina trăieşte în gaz, avem o altă relaţie decât atunci când căldura trăieşte în el. Şi după cum în conferinţele anterioare am putut să spunem că lichidul se află între gaz şi solid şi căldura între domeniul x şi domeniul gazos; că domeniul solid oferă imaginea domeniului lichid, că domeniul lichid oferă imaginea domeniului gazos şi domeniul gazos imaginea domeniului căldurii, tot aşa putem să spunem acum: Domeniul x al nostru îşi poate găsi imaginea în căldură, căldura la rândul ei avându-şi imaginea în domeniul gazului. Astfel că în dome niul gazului avem oarecum imagini ale imaginilor domeniului x. Gândiţi-vă la acest lucru, că aceste imagini ale imaginilor există realmente la trecerea luminii prin aer. În modul în care aerul, cu diferitele lui fenomene, se comportă faţă de lumină, avem de-a face nu cu o copie/imagine directă, ci realmente cu o comportare independentă a luminii în aer, în gaz, cu o comportare atât de independentă, încât o putem compara realmente cu următoarele: Pictăm un anumit peisaj într-un tablou, atârnăm tabloul res pectiv în cameră şi apoi fotografiem camera. Dacă fotografiez camera şi apoi modific ceva în cameră, fac prin aceasta ca în treaga configuraţie a camerei să fie alta. Dacă la aceste con ferinţe eu aş fi obişnuit să mă aşez mereu pe acest scaun şi în timpul prelegerii un răuvoitor mi-ar lua scaunul fără ca eu să observ, s-ar petrece ceea ce uneori se mai petrece în viaţă: m-aş aşeza pe podea. Relaţia reciprocă a lucrurilor din cameră suferă o modificare reală prin faptul că eu schimb ceva în cameră. Dacă atârn tabloul dintr-un loc într-altul, raporturile dintre formele pictate în tablou nu se schimbă. Raportul care figurează în tablou este independent de modificările ce se produc în cameră. Tot aşa devin independente experimentele mele cu lumina, efectuate într-un spaţiu umplut cu aer. Experimentele mele cu căldura nu devin independente în spaţiu, după cum v-aţi putut convinge când s-a atras atenţia, că întreaga cameră s-a încălzit. Însă experimentele mele cu lumina le pot prezenta în propria lor fiinţă, mă pot detaşa de acest spaţiu, astfel că de fapt, chiar dacă experimentez cu x în spaţiul umplut de aer, descopăr aceleaşi corelaţii, ca atunci când experimentez cu lumina. Eu pot identifica pe x cu lumina. Şi dacă continuaţi raţionamentul, veţi identifica pe y cu domeniul efectelor chimice. Pe z v-a trebui să-l identificăm cu efectele vieţii (vezi Schema 13.1).
Apoi există, după cum vedeţi, relaţii cu un anumit grad de independenţă între domeniul luminii şi domeniul gazului. Dacă se continuă raţionamentul – lucru pe care-l puteţi face şi singuri, el ne-ar conduce azi prea departe –, găsiţi aceeaşi relaţie, dacă se caută efectele chimice în fluide. Şi în fapt, pentru a produce efecte chimice avem nevoie întotdeauna de soluţii. În interiorul acestora, efectele chimice se comportă precum lumina în aer. Pe z noi ar trebui să-l identifi căm cu solidul, ceea ce înseamnă că dacă desemnez acest dome niu cu z, pe acesta cu y şi pe acesta cu x, am căldura ca stare mediană şi desemnez domeniul gazului cu x’, domeniul lichidului cu y’, domeniul solidului cu z’; atunci am în faţa ochilor:
x în x’ precum lumina în gaz;
y în y’ precum efectele chimice în lichide;
z în z’, pentru început, ca efectele-z în corpurile solide. Până acum le-am cunoscut numai ca procese dătătoare de formă.
În acest fel obţinem oarecum o serie de întrepătrunderi, care nu sunt altceva decât expresia unor lucruri care există realmente în viaţă.
x în x’ reprezintă pur şi simplu gazul umplut cu lumină;
y în y’ se referă la un lichid, în care se desfăşoară procese chimice;
z în z’:
Conform cu cele expuse ieri, aproape că nu vă mai puteţi îndoi de faptul, că după cum înălţându-ne de la căldură dăm de lumină, că urcând mai departe de la lumină găsim efectele chimice, că
urcând de la efectele chimice trebuie să ajungem la efectele vieţii. Despre aceste lucruri am vorbit ieri, cel puţin în mod preliminar. Astfel că putem spune:
z în z’: efectele vieţii în corpuri solide.
Dar în corpurile solide nu există efecte ale vieţii. Noi ştim, că pentru viaţa de pe Pământ este necesară prezenţa lichidului, cel puţin într-o anumită măsură. Efecte ale vieţii în solidul propriu-zis nu există în viaţa pământească. Această viaţă pământească ne constrânge însă într-un anumit mod să acceptăm, că aşa ceva nu este cu totul în afara domeniului realităţii, căci din cele de mai sus rezultă în acelaşi timp gândul, că în y’ avem imaginea lui y, iar în x’ avem imaginea lui x.
Găsim corpuri solide, găsim corpuri lichide şi găsim gaze. Corpurile solide le găsim fără efecte de viaţă. În sfera terestră, efectele de viaţă le găsim desfăşurându-se doar alături de corpurile solide şi intrând într-o relaţie cu acestea, ş.a.m.d. Însă în domeniul terestru nu găsim o cuplare nemijlocită a efectelor de viaţă cu ceea ce noi în domeniul terestru numim solid. Prin acest ultim membru, z în z’, viaţă în solid, suntem conduşi într-un anumit mod la ceea ce trebuie să fie cazul la y în y’ şi x în x’: Dacă pe Pământ am un corp lichid, aceasta trebuie să stea faţă de chimic în acelaşi raport, chiar dacă într-o formă atenuată, cu cel al corpului solid faţă de viaţă. Şi dacă am gaze în domeniul terestru, acestea trebuie să stea faţă de lumină în acelaşi raport, în care stă corpul solid faţă de viaţă. Prin aceasta ajung să recunosc, că solidul, lichidul şi gazosul din domeniul pământesc reprezintă într-un fel pentru mine, prin relaţiile lor ulterioare cu lumina, chimicul şi viaţa, ceva care a murit [Nota 82].
Acest gând nu poate fi făcut atât de accesibil şi de palpabil, cum şi-o doreşte astăzi aşa-numitul mod de prezentare intuitiv. Trebuie ca dumneavoastră înşivă să prelucraţi în mod lăuntric aceste aprecieri, dacă vreţi să le recunoaşteţi ca fiind conforme cu realitatea. Şi atunci, dacă veţi urma acest curs de gândire, veţi găsi, că între solid şi viu, între fluid şi chimic, între gazos şi lumină există o înrudire, şi că căldura, într-un anumit fel, există în sine şi pentru sine, însă această relaţie nu se exprimă în mod nemijlocit în domeniul pământescului. Şi anume, această relaţie, care poate interveni în pământesc, ne îndreaptă spre o alta, care a existat odinioară aici, care acum nu mai există. Prin raporturile interne din lucruri suntem împinşi spre o reprezentare temporală. Dacă vă uitaţi la un cadavru, vi se impune o reprezentare temporală. Aveţi cadavrul în faţă. Va trebui să luaţi în considerare tot ceea ce a făcut posibil ca acest cadavru să fie aici, ca el să arate aşa cum este, va trebui să priviţi sufletesc-spiritualul, căci cadavrul nu are în sine nicio posibilitate de a persista/dura. Niciodată nu s-ar naşte un corp cu formă omenească, fără prezenţa spiritual-sufletescului. Aşadar, ceea ce vă oferă dumneavoastră cadavrul, vă constrânge să spuneţi: Aşa cum este el aici, el este părăsit de ceva. – Este acelaşi lucru cu a spune: Solid-pământescul a fost părăsit de viaţă, lichid-pământescul a fost părăsit de emanaţiile efectelor chimice, iar gazos-pământescul de emanaţiile efectelor luminoase. – Şi după cum de la cadavru privim în urmă către viaţa, în care cadavrul era unit cu sufletesc-spiritualul, tot aşa de la corpurile solide ale Pământului privim în urmă, transpunându-le în stări anterioare de natură fizică, în care solidul era unit cu viaţa, în care întregul Pământ nu era un solid în starea noastră de acum, după cum nici cadavrul nu era cu cinci zile în urmă un cadavru, în care solidul nu era peste tot în pământesc, în care solidul putea să apară numai legat de viaţă; în care lichidul putea apărea numai unit cu efectele chimice; în care gazosul putea apărea numai unit cu efectele de lumină. Cu alte cuvinte, în care nu exista niciun gaz care să nu strălucească interior, să nu lumineze interior, care în acelaşi timp să nu se întunece interior odată cu densificările lui şi să nu lumineze interior odată cu rarefierile lui, licărind pulsatoriu fosforescent; în care nu exista doar lichid, ci o activitate chimică vie, neîntreruptă; în care la baza tuturor se afla viaţa, care s-a solidificat, aşa cum se solidifică viaţa de exemplu în cazul formării coarnelor vitelor, care apoi s-a lichefiat şi volatilizat din nou, ş.a.m.d. – pe scurt, prin intermediul fizicii însăşi noi suntem aici alungaţi din epoca noastră într-o epocă străveche, în care Pământul poseda alte domenii, asemenea domenii, în care ceea ce acum este rupt în două: domeniul gazosului, lichidului şi solidului pe de o parte, şi domeniul luminii, al efectelor chimice şi al vieţii pe de altă parte, erau vârâte unul în altul, dar nu vârâte direct unul în altul, ci desprinse/desfăcute (vezi săgeţile din Schema 13.1). Iar căldura este între. Aparent ea nu participă la această asociere între ceva mai mult material şi ceva mai mult eteric. Dar, întrucât ea este amplasată între ele, rezultă cu o evidenţă incontestabilă, că ea participă la ambele naturi. Dacă desemnăm domeniile superioare drept domenii ale eterului, iar pe cele inferioare drept domenii ale ponderabilului, este de la sine înţeles, că vom concepe căldura ca pe ceva, care, potrivit fiinţei sale, este o stare de echilibru între acestea două; iar în căldură noi am găsit acel ceva, care este o stare de echilibru între eteric şi material-ponderabil, adică ceva ce este simultan eter şi mate rie, care, tocmai pentru că este ceva dual, indică din capul locului spre ceea ce găsim întotdeauna la căldură: diferenţe de nivel, fără de care noi, în general, nu am putea face nimic în domeniul fenomenelor calorice, nu am putea să analizăm absolut nimic.
Dacă vă însuşiţi acest mod de a concepe lucrurile, veţi ajunge la ceva mult mai important şi mai esenţial decât ar putea să vă ofere aşa-numitul al doilea postulat fundamental al teoriei mecanice a căldurii, care spune: Un perpetuum mobile de ordinul doi este imposibil. Căci acest postulat rupe realmente un domeniu al fenomenelor de alte fenomene, cu care este unit, şi care prin aceste alte fenomene este modificat desigur în particularitatea sa.
Dacă vă este clar că domeniul gazelor şi domeniul luminii au fost odată una, că domeniul lichidelor şi efectele chimice au fost odată una ş.a.m.d., va trebui de asemenea să gândiţi şi cele două con traste polare ale domeniului căldurii: domeniul eteric şi dome niul material-ponderabil în unitatea lor originară. Asta înseam nă, că trebuie să gândiţi cu totul altfel căldura din preistorie faţă de cum trebuie să o gândiţi în prezent. Atunci însă ajungeţi să trebuiască să vă spuneţi: Ceea ce astăzi noi desem năm ca fenomene fizice, care deci nu sunt decât expresia entităţilor fizice, a fiinţelor fizice care există aici, aceasta are doar o importanţă limitată în timp. Fizica nu este veşnică. Ea nu mai are valabilitate pentru cu totul alte genuri de realităţi. Căci, bineînţeles, o realitate este atunci când un gaz luminează nemijlocit lăuntric, şi o cu totul altă realitate este atunci când gazul şi lumina sunt relativ independente unul faţă de celălalt.
Ajungem deci să privim înapoi la timpul, în care exista o altă fizică, şi la un viitor, în care va exista o altă fizică. Iar fizica noastră nu poate să fie decât aceea care ne redă fenomenul prezent, acela care este în ambianţa noastră nemijlocită. Aceasta trebuie să câştigăm din fizica însăşi, pentru a nu mai comite paradoxul, şi nu numai paradoxul, ci inepţia, de a studia fenomenele fizice ale domeniului nostru pământesc, de a face ipoteze asupra acestora şi apoi să extindem aceste ipoteze asupra întregului Univers. Noi aplicăm ipotezele noastre pământeşti la întregul Cosmos, uitând că ceea ce cunoaştem noi ca aspect fizic este limitat în timp la domeniul pământesc. Că el este limitat spaţial, aceasta am văzut-o deja. Căci în clipa în care mergem în afară către sfera în care încetează forţa gravitaţiei şi totul se revarsă spre în afară, încetează întreaga valabilitate a imaginii noastre fizice despre Cosmos.
Prin urmare trebuie să spunem: Pământul nostru este limitat nu numai spaţial, ci şi sub aspect fizic, şi este o absurditate a gândi, că ieşind în afară dincolo de sfera de nul (vezi Fig. 13.1), undeva ar trebui să se găsească ceva, asupra căruia se pot aplica aceleaşi legi fizice. Tot aşa de puţin este posibil să gândim, că aceleaşi legi fizice pot fi aplicate la o anumită perioadă ante rioară a evoluţiei şi după o anumită perioadă a evoluţiei. În aceasta şi constă absurditatea teoriei Kant-Laplace, că se crede, că ceea ce s-a abstractizat din fenomenele fizice actuale ale Pămân tului, poate fi aplicat după plac şi retroactiv. Dar este şi absurditatea astrofizicii actuale, care crede, că ceea ce s-a abstrac tizat din procesele fizic-pământeşti ar putea fi folosit acum, de exemplu, pentru expli carea constituţiei Soarelui, că pe baza legilor fizice ale Pământului s-ar putea vorbi şi despre Soare.
Însă ni se oferă ceva extraordinar de important, dacă imaginea cuprinzătoare asupra fenomenelor pe care le-am dobândit o punem alături de ceea ce ni s-a mai arătat şi altfel, dacă deci aducem împreună o serie de fenomene cu cealaltă serie de fenomene. Am mai atras atenţia, că fizicienii au ajuns la concepţia, pe care Eduard von Hartmann a fixat-o prin frumoasa exprimare – al doilea postulat al teoriei mecanice a căldurii/ termodinamicii, potrivit căruia, întotdeauna, când se transformă căldură în lucru mecanic, rămâne un rest de căldură, că deci în cele din urmă totul trebuie să se transforme în căldură şi trebuie să survină moartea termică –, concepţie pe care Eduard von Hartmann o carac terizează cu cuvintele: „Procesul cosmic are tendinţa de a se epuiza*” [Nota 83]. Frumos spus, dar dacă presupunem că ar avea loc o asemenea epuizare a procesului cosmic în această direcţie, ce am vedea apărând atunci? Vedem, făcând experimen tele ce vor să evidenţieze tocmai acest al doilea postulat al teoriei mecanice a căldurii, că apare căldură. Vedem dispărând acţiunile mecanice şi apărând căldură. Ceea ce vedem apărând aici îşi află continuarea sa mai departe. Şi tot aşa, dacă din căldură am produce lumină, am putea să arătăm, că tot ceea ce corespunde drept căldură luminii, nu îi poate corespunde altfel [Nota 84], decât corespunde căldura procesului mecanic, în sensul celui de al doilea postulat al teoriei mecanice a căldurii, numai că în sens invers. Şi tot aşa cu privire la raportul dintre fenomenele lumi noase şi fenomenele chimice.
Aceasta însă ne-a făcut să spunem, că întregul spectru cosmic trebuie să ni-l reprezentăm ca închizându-se în cerc. Aşadar, dacă ar fi realmente adevărat, ceea ce constituie de fapt sinteza/concluzia unei anumite serii de fenomene, că entropia Universului nostru tinde către un maxim, că procesul cosmic se epuizează, atunci s-ar fi avut grijă, ca întotdeauna ceva să vină din urmă. Aici procesul se epuizează* [Nota 85] (s-a desenat), din cealaltă parte el vine din urmă, căci noi trebuie să îl reprezentăm ca pe un cerc. Dacă deci realmente ar surveni pe de o parte moartea termică, pe de altă parte ar veni ceea ce o echilibrează, ceea ce faţă de moartea cosmică este creaţia cosmică. Aceasta rezultă din observarea lucidă a fenomenelor înseşi.
* germ. = ausbummeln - a se istovi, a se epuiza chefuind.
Aceasta justifică de asemenea procedeul, ca în fizică să nu se pornească de la consideraţii care privesc procesul cosmic aşa cum privim noi de obicei spectrul solar, lăsându-l să curgă într-o direcţie, spre trecut, către infinit, aşa cum urmărim noi roşul până în infinit, şi lăsându-l să se desfăşoare în direcţia cealaltă, spre viitor, către infinit, aşa cum urmărim noi albastrul până în infinit, ci să ne simbolizăm procesul cosmic printr-un cerc. Numai dacă facem aceasta ne putem apropia mai mult de procesul cosmic.
Dacă însă ne simbolizăm procesul cosmic printr-un cerc, atunci în lăuntrul acestuia avem tocmai ceea ce se află în dome niile noastre. Însă în aceste domenii noi nu am avut niciodată ocazia de a avea în interior efecte acustice. Acestea, oarecum, nu se află pe acest plan. Aici avem din nou ceva diferit. Despre aceasta vom vorbi mâine.
