Rudolf Steiner

ŞTIINŢA OCULTĂ

GA 13

CUNOAŞTEREA LUMILOR SUPERIOARE
(DESPRE INIŢIERE)

partea 1

În stadiul actual al evoluţiei sale, omul cunoaşte, între naştere şi moarte, trei stări sufleteşti: starea de veghe, somnul şi somnul cu vise. La ultima dintre aceste stări ne vom referi pe scurt într-o altă parte a acestei scrieri. Acum ne vom ocupa de viaţă în cele două stări alternative principale ale ei, veghea şi somnul profund. – Omul ajunge la cunoştinţe în lumile superioare atunci când mai obţine încă o a treia stare sufletească, în afara somnului profund şi a veghei. În timpul stării de veghe sufletul se dăruieşte impresiilor senzoriale şi reprezentărilor pe care le trezesc aceste impresii. În timpul somnului profund, impresiile senzoriale tac, dar sufletul îşi pierde şi conştienţa. Vieţuirile din timpul zilei se cufundă în marea inconştienţei. Presupuneţi acum că sufletul ar putea ajunge în timpul somnului la o conştienţă, în ciuda faptului că impresiile simţurilor au rămas deconectate, ca de obicei, în starea de somn profund. Chiar şi amintirea trăirilor din timpul zilei sunt absente. Oare sufletul nu ar putea avea nici un fel de trăiri? Un răspuns la această întrebare este posibil numai dacă se poate instala cu adevărat o stare asemănătoare cu aceasta, dacă sufletul poate trăi ceva în lipsa unor influenţe senzoriale şi a amintirilor acestora. Atunci sufletul s-ar găsi în relaţia obişnuită cu lumea exterioară, ca în timpul somnului; şi totuşi el nu ar dormi, ci s-ar afla ca în stare de veghe, în faţa unei lumi adevărate. O astfel de stare de conştienţă poate fi creată, dacă omul evocă acele trăiri sufleteşti pe care i le face posibile ştiinţa spiritului. Şi tot ce ea comunică despre acele lumi este cercetat printr-o astfel de stare a conştienţei. În expunerile anterioare au fost făcute unele comunicări asupra lumilor superioare. În cele ce urmează va fi vorba despre mijloacele prin care se poate crea starea de conştienţă necesară pentru această cercetare.

Numai într-o privinţă această stare de conştienţă se aseamănă somnului, şi anume prin faptul că încetează toate influenţele simţurilor exterioare; de asemenea, sunt suprimate toate gândurile provocate de aceste acţiuni senzoriale. În timp ce în somn sufletul nu are forţa de a trăi ceva în mod conştient, el trebuie să menţină această forţă în această stare de conştienţă. Aceasta trezeşte, aşadar, capacitatea unei trăiri, care în existenţa obişnuită este stimulată doar prin activitatea senzorială. Trezirea sufletului la o astfel de stare superioară a conştienţei poate fi numită iniţiere.

Mijloacele iniţierii îl conduc pe om din starea obişnuită de veghe într-o stare sufletească în care el se foloseşte de unelte de observaţie spirituală. Aceste unelte sunt ca nişte germeni prezenţi dinainte în suflet. Ei trebuie să fie dezvoltaţi. Se poate ca într-un moment al vieţii sale un om să descopere că, fără nici o pregătire prealabilă, în sufletul său s-au dezvoltat asemenea unelte superioare. Atunci s-a produs un fel de autotrezire involuntară. Un astfel de om se va găsi transformat prin acest fapt în întreaga sa fiinţă. Are loc o îmbogăţire nelimitată a trăirilor sale sufleteşti. Şi el va afla că prin nici un fel de cunoştinţe ale lumii sensibile nu poate resimţi o asemenea dispoziţie a sufletului şi o astfel de căldură ca prin ceea ce se deschide unei cunoaşteri inaccesibile ochiului fizic. În voinţa sa se va revărsa forţă şi siguranţă de viaţă dintr-o lume spirituală. Există asemenea cazuri de autoiniţiere. Nu ar trebui însă crezut că singurul lucru corect este să aştepţi o astfel de autoiniţiere şi să nu faci nimic pentru a obţine iniţierea printr-o instrucţie reglementară. Nu este necesar să vorbim aici despre autoiniţiere, întrucât ea poate surveni fără observarea nici unui fel de reguli. Trebuie însă să arătăm cum se pot dezvolta prin instrucţie şi educaţie organele de percepţie care sunt în stare latentă ca germeni în suflet. Oamenii care nu simt un impuls special de a face ceva pentru dezvoltarea lor proprie vor spune cu uşurinţă: Viaţa oamenilor se află sub conducerea forţelor spirituale, nu trebuie să intervenim în dirijarea lor; trebuie aşteptată în linişte clipa în care aceste forte vor considera corect să deschidă sufletului o altă lume. Asemenea oameni simt că ar fi o obrăznicie sau o dorinţă nejustificată să intervii în înţelepciunea conducerii spirituale. Personalităţile care gândesc astfel vor fi conduse spre o altă părere abia atunci când asupra lor o anumită reprezentare va face o impresie destul de putemică. Dacă spun: Acea conducere înţeleaptă mi-a dăruit anumite aptitudini; ea nu mi le-a conferit pentru ca eu să le las nefolosite, ci pentru ca să le folosesc. Înţelepciunea conducerii constă în aceea că a pus în mine germenii unei stări de conştienţă superioară. Eu înţeleg această conducere numai dacă resimt ca pe o datorie să fie revelat omului tot ce poate fi revelat prin forţele sale spirituale. Dacă un astfel de gând a făcut o impresie destul de puternică asupra sufletului, atunci reflecţiile împotriva unei instruiri referitoare la o stare de conştienţă superioară dispar.

Mai poate exista şi un alt fel de a gândi, care se ridică împotriva unei astfel de instruiri şi educări. Poţi spune: Dezvoltarea aptitudinilor interioare intervine în sfinţenia cea mai ascunsă a omului. Ea include în sine o anumită transformare a întregii fiinţe umane. În mod natural nu-ţi poţi gândi mijloacele pentru o astfel de transformare. Căci felul în care ajungi într-o lume superioară nu-l poate şti decât cel care cunoaşte această cale ca pe o trăire proprie. Adresându-te unei astfel de personalităţi îi permiţi acesteia să aibă o influenţă asupra celei mai ascunse sfinţenii a sufletului. Celui care gândeşte astfel nu i-ar aduce o linişte deosebită nici faptul că o carte i-ar oferi mijloacele obţinerii unei stări de conştienţă superioară. Căci nu este vorba dacă obţii un lucru comunicat oral sau dacă o personalitate care are cunoaşterea acestor mijloace le expune într-o carte din care un altul le află. Există şi personalităţi care stăpânesc regulile pentru dezvoltarea organelor de percepţie spirituală şi care sunt de părere că nu este îngăduit să încredinţezi aceste reguli unei scrieri. Asemenea personalităţi consideră că este inadmisibilă chiar şi comunicarea anumitor adevăruri care se referă la lumea spirituală. Această concepţie trebuie totuşi s-o considerăm, în epoca în care trăim, ca fiind într-o anumită privinţă depăşită, învechită. Corect este că se poate merge cu comunicarea regulilor corespunzătoare numai până la un anumit punct. Totuşi cele comunicate merg atât de departe încât cel care le aplică sufletului său ajunge, în evoluţia cunoaşterii, la punctul de unde poate descoperi singur calea. Această cale conduce mai departe într-un mod despre care putem avea o reprezentare corectă numai prin cele spuse anterior. Din toate aceste fapte se pot ivi reflecţii împotriva căii cunoaşterii spirituale. Aceste gânduri şi obiecţii dispar dacă se focalizează esenţa acelui mers al evoluţiei preconizate de instruirea şi educarea adecvate timpului nostru. Vom vorbi aici despre această cale şi ne vom referi numai pe scurt la alte metode.

Disciplinarea de care trebuie să vorbim acum pune la îndemâna celui care are voinţa de a lucra la propria lui evoluiie mijloace de a întreprinde transformarea sufletului său. Ar exista o intervenţie îndoielnică în fiinţa elevului numai atunci când profesorul ar începe această transformare prin mijloace care s-ar sustrage conştienţei elevului. De astfel de mijloace nu se foloseşte nici un fel de îndrumare corectă a evoluţiei spirituale în epoca noastră. Îndrumările îi dau regulile de comportare; elevul le aplică. În această disciplinare nu se ascunde, atunci când este cazul, motivul pentru care sunt date diferitele reguli de comportament. Preluarea şi aplicarea regulilor de către o personalitate care caută evoluţie spirituală nu trebuie să aibă loc pe baza unei credinţe oarbe. O astfel de credinţă ar trebui să fie exclusă cu totul din acest domeniu. Cine contemplă natura sufletului uman, în măsura în care acest lucru este posibil fără disciplina spirituală, aşa cum rezultă prin autoobservarea obişnuită, se poate întreba, după preluarea regulilor aplicate în disciplinarea spirituală: Cum pot acţiona aceste reguli în viaţa sufletească? La această întrebare se poate răspunde, înainte de orice disciplinare, dacă se foloseşte fără prejudecăţi raţiunea umană sănătoasă. Asupra modalităţilor de acţiune a acestor reguli îţi poţi face reprezentări corecte, înainte de a te dărui lor. A trăi aceste modalităţi de acţiune nu este totuşi posibil decât în tirnpul activităţii de disciplinare. Dar chiar şi aici trăirea va fi întotdeauna însoţită de înţelegerea acesteia, atunci când însoţeşti fiecare pas cu o judecată sănătoasă. În prezent, o adevărată ştiinţă a spiritului va da doar reguli care pot fi explicate cu o astfel de judecată sănătoasă. Celui care are voinţa să se dăruiască unei astfel de disciplinări şi care nu se lasă condus de o prejudecată care-l mână spre o credinţă oarbă îi vor dispărea toate rezervele. Obiecţiile împotriva unei disciplinări corecte în vederea obţinerii unei stări de conştienţă superioară nu-l vor tulbura.

Chiar şi pentru o personalitate care are maturitatea interioară ce-l poate conduce într-un timp mai scurt sau mai lung la autotrezirea organelor de percepţie spirituală o disciplinare nu este de prisos, dimpotrivă, aceasta este cu totul potrivită pentru ea. Căci există puţine cazuri în care o astfel de personalitate să nu aibă de parcurs înaintea autoiniţierii variate drumuri laterale înortocheate şi inutile. Disciplinarea îi permite să evite aceste căi laterale. Ea conduce înainte în sensul corect. Când o astfel de autoiniţiere are loc pentru suflet, aceasta provine din faptul că sufletul a obţinut maturitatea necesară în vieţi anterioare. Se întâmplă ca tocmai un astfel de suflet să aibă un sentiment obscur cu privire la maturitatea sa şi să refuze din cauza acestui sentiment disciplinarea. Un astfel de sentiment poate duce la un anumit orgoliu, care împiedică încrederea în disciplinarea spirituală. Se poate întâmpla ca o anumită treaptă de evoluţie sufletească să rămână ascunsă până la o anumită vârstă şi să devină aparentă abia atunci. Dar disciplinarea poate fi tocmai calea corectă pentru a o scoate în evidenţă. Dacă omul se închide faţă de disciplinare, se poate întâmpla ca aptitudinea sa să rămână ascunsă în viaţa respectivă şi să reapară abia într-o viaţă ulterioară.

Cu privire la disciplinarea pentru cunoaşterea superioară pe care o discutăm, este important să eliminăm posibilitatea unor înţelegeri greşite care pot avea loc. Una din ele se poate ivi prin faptul că se crede că disciplinarea urmăreşte să schimbe omul cu privire la întreaga sa atitudine în viaţă, să-l facă o altă fiinţă. Numai că nu este vorba de a da omului prescripţii generale de viaţă, ci de a-i vorbi despre lucrări sufleteşti pe care, dacă el le realizează, îi dau posibilitatea de a observa suprasensibilul. Aceste lucrări nu au nici o influenţă nemijlocită asupra acelei părţi de activităţi care ţine de viaţa curentă şi care rămâne în afara observării suprasensibilului. Omul îşi adaugă la lucrările vieţii curente darul observării suprasensibilului. Activitatea acestei observări este tot atât de separată de activităţile vieţii cotidiene cum este starea de veghe faţă de starea de somn profund. Una nu o poate deranja în nici un fel pe cealaltă. Cel care ar vrea să întreţeasă cursul obişnuit al vieţii cu impresii ale vederii suprasensibile s-ar asemăna unui om bolnav al cărui somn ar fi întrerupt mereu de treziri dăunătoare. Provocarea stării de observare a adevărurilor suprasensibile trebuie să-i fie posibilă voinţei libere a celui care a parcurs disciplinarea. În mod direct disciplinarea este legată de prescripţii de viaţă în măsura în care fără o anumită conducere etică a vieţii o pătrundere în suprasensibil este imposibilă sau dăunătoare. Din această cauză unele lucruri care conduc la vederea în suprasensibil sunt în acelaşi timp şi mijloace de înnobilare a atitudinilor faţă de viaţă. Pe de altă parte, prin privirea în suprasensibil omul cunoaşte impulsuri morale superioare care sunt valabile şi pentru lumea fizic-sensibilă. Anumite necesităţi morale sunt recunoscute abia din această lume. O a doua înţelegere greşită ar fi să se creadă că o lucrare a sufletului care conduce la cunoaşterea suprasensibilă ar avea de-a face cu o modificare a organismului fizic. Asemenea lucrări nu au în general nimic de-a face cu ceva în care ar avea un cuvânt de spus fiziologia sau o altă ramură a cunoaşterii naturii. Ele sunt procese pur spiritual-sufleteşti complet separate de tot ce este fizic, la fel cu gândirea şi percepţia. În timpul unei astfel de lucrări, în suflet nu se petrece în esenţă altceva decât se întâmplă când sufletul judecă sănătos. Tot atât de puţin sau de mult cât are de-a face gândirea sănătoasă cu trupul, tot atât de puţin sau de mult au de-a face procesele adevăratului antrenament cu cunoaşterea suprasensibilă. Orice lucru care are altă relaţie cu omul nu este un adevărat antrenament spiritual, ci o caricatură a acestuia. Expunerile ce urmează trebuie luaţe în sensul celor spuse aici. Cunoaşterea suprasensibilă pleacă din întregul suflet al omului şi numai datorită acestui fapt ea va apărea ca şi cum antrenamentul cere lucruri care fac din om altceva decât este el. În realitate, este vorba de indicaţii privind lucrări care pun sufletul în situaţia de a crea în cadrul vieţii lui momente în care poate observa suprasensibilul.

* * *

Ridicarea la o stare de conştienţă suprasensibilă poate porni doar de la starea de conştienţă de veghe obişnuită, în care trăieşte sufletul înaintea acestei ridicări. Prin disciplinare i se dau mijloacele care îl scot din această conştienţă. Disciplinarea la care ne referim aici oferă printre mijloacele pe care le oferă şi unele care pot fi caracterizate ca activităţi ale conştienţei de veghe obişnuite ale sufletului. Tocmai mijloacele cele mai importante aparţin categoriei care constă din activităţi tăcute (meditaţii) ale sufletului. Este vorba ca sufletul să se dăruiască în întregime anumitor reprezentări. Acestea sunt de aşa natură încât au o forţă de trezire a anumitor aptitudini ascunse ale sufletului uman. Ele se deosebesc de reprezentările vieţii de veghe din timpul zilei, care au sarcina de a copia în imagine un obiect exterior. Cu cât acestea au un caracter mai fidel, cu atât ele sunt mai adevărate. Aparţine esenţei lor de a fi adevărate în acest sens. O astfel de sarcină nu o au reprezentările cărora trebuie să li se dăruiască sufletul în scopul disciplinării spirituale. Ele sunt astfel construite încât nu copiază ceva exterior, ci au în ele însele proprietatea de a acţiona în mod trezitor asupra sufletului. Cele mai bune reprezentări în acest scop sunt cele simbolice. Totuşi pot fi folosite şi altfel de reprezentări. Căci rostul lor nu stă în ceea ce conţin reprezentările, ci este acela ca sufletul să-şi dirijeze toate forţele asupra lor, nemaiavând nimic altceva în conştienţă decât reprezentarea respectivă. În timp ce în viaţa sufletească obişnuită forţele acesteia se distribuie în multe direcţii iar reprezentările se schimbă repede, în cazul disciplinării spirituale accentul se pune pe concentrarea întregii vieţi sufleteşti asupra unei reprezentări. Iar această reprezentare trebuie să fie plasată prin voinţă liberă în centrul conştienţei. Reprezentările simbolice sunt din această cauză preferabile celor care copiază obiecte sau procese exterioare, pentru că acestea din urmă îşi au punctul de sprijin în lumea exterioară şi prin aceasta sufletul se sprijină mai puţin pe el însuşi decât o face în cazul celor simbolice care sunt realizate din energia sufletească proprie. Nu ceea ce este reprezentat este important, ci ca, prin felul reprezentării, ceea ce formează obiectul reprezentării să elibereze sufletul de orice sprijin pe ceva fizic.

La înţelegerea acestei adânciri într-o reprezentare se ajunge dacă evocăm în suflet mai întâi noţiunea de amintire. Dacă ne îndreptăm ochii, de exemplu, spre un arbore şi ne întoarcem apoi într-o altă poziţie, astfel încât să nu mai putem vedea arborele, atunci putem să trezim în suflet reprezentarea arborelui din amintire. Reprezentarea arborelui pe care o avem atunci când acesta nu ni se mai înfăţişează ochilor este o amintire despre copac. Să ne imaginăm că păstrăm această amintire în suflet; parcă lăsăm sufletul să se odihnească pe această reprezentare a amintirii, ne străduim să izgonim orice altă reprezentare. Atunci sufletul este cufundat în reprezentarea amintirii arborelui. Avem de-a face cu o cufundare a sufletului într-o reprezentare; aceasta este imaginea-copie a unui obiect perceput prin simţuri. Dacă însă procedăm, la fel cu o reprezentare adusă în conştienţă prin liberă voinţă, atunci, încetul cu încetul, va putea fi obţinut efectul urmărit.

Să ilustrăm aceste lucruri cu un exemplu de cufundare interioară, folosind o reprezentare simbolică. Mai întâi, o astfel de reprezentare trebuie construită în suflet. Să ne închipuim o plantă: cum prinde rădăcină în sol, cum dă la iveală frunză după frunză, cum se desfăşoară în floare. Iar acum să ne imaginăm lângă plantă un om. Să dăm viaţă în sufleţul nostru gândului că omul are calităţi şi aptitudini care prin comparaţie cu cele ale plantei sunt mai desăvârşite. Gândiţi-vă că el se poate deplasa aici sau acolo potrivit sentimentelor şi voinţei sale, în timp ce planta este legată de sol. Acum spuneţi: Desigur, omul este mai perfect decât planta; în schimb, eu constat la el şi însuşiri pe care la plantă nu le percep şi prin aceasta planta mi se pare, dintr-o anumită perspectivă, mai perfectă decât omul. Omul este plin de pofte şi pasiuni, el este condus de acestea în comportamentul său. Referindu-mă la om, eu pot vorbi de rătăciri datorate poftelor şi patimilor sale. La plantă constat că ea urmează legile pure ale creşterii de la frunză la frunză, că îşi deschide floarea fără pasiune spre raza solară virgină. Pot spune că omul are o anumită perfecţiune faţă de plantă, dar el a plătit această perfecţionare prin aceea că a lăsat să se adauge în fiinţa sa forţelor plantei, care mie îmi apar pure, pofte, dorinţe şi patimi. Îmi imaginez că sucul verde curge prin plantă şi că aceasta este expresia legilor de creştere pure, lipsite de patimă. Apoi îmi imaginez cum sângele roşu curge prin venele omului şi cum acesta este expresia poftelor, dorinţelor şi patimilor. Fac să se nască toate acestea în sufletul meu ca un gând plin de viaţă. Îmi reprezint, mai departe, cum omul este capabil de evoluţie; cum îşi poate clarifica şi purifica poftele şi patimile prin capacităţile sale sufleteşti superioare. Mă gândesc cum poate fi distrus astfel ceva inferior din poftele şi patimile acestea, şi cum ele pot să renască pe o treaptă superioară. Atunci sângele va putea fi expresia poftelor şi patimilor purificate. Privesc, de exemplu, în spirit la trandafir şi spun: În petala roşie a trandafirului eu văd culoarea sucului verde al plantei transformat în roşu; iar trandafirul roşu ascultă ca şi frunza verde de legile curate, lipsite de patimi ale creşterii. Roşul trandafirului ar putea să devină pentru mine simbolul unui sânge care este expresia poftelor şi patimilor purificate, care s-au dezbărat de ceea ce este inferior şi în puritatea lor se aseamănă forţelor care acţionează în trandafirul rosu. Încerc să nu prelucrez astfel de gânduri numai în raţiunea mea, ci să le las să devină vii şi în simţirea mea. Eu pot să am o senzaţie care mă face fericit când îmi reprezint puritatea şi lipsa de pasionalitate a plantei care creşte; pot să produc în mine sentimentul că unele perfecţiuni superioare trebuie plătite cu dorinţe şi pofte. Aceasta poate transforma fericirea pe care am simţit-o mai înainte într-un sentiment grav; apoi, se poate anima în mine sentimentul unei fericiri eliberatoare, când mă dăruiesc gândului privitor la sângele roşu care poate deveni purtător de trăiri interioare curate, ca şi sucul roşu al trandafirului. Este esenţial să nu te dăruieşti fără nici o simţire gândurilor care servesc la construirea unei reprezentări simbolice. După ce ai trecut prin astfel de gânduri şi sentimente, transformă-le în următoarea reprezentare simbolică. Închipuiţi-vă o cruce neagră. Aceasta să fie simbolul părţii josnice anulate a poftelor şi pasiunilor, iar acolo unde se întretaie braţele crucii imaginaţi-vă şapte trandafiri roşii, strălucitori, aşezaţi în cerc. Aceşti trandafiri să fie simbolul unui sânge care este expresia patimilor şi poftelor purificate*. O astfel de reprezentare simbolică trebuie să fie cea pe care o trezim în suflet, în modul ilustrat mai sus, la reprezentarea unei amintiri. O astfel de reprezentare are puterea să trezească sufletul, dacă i te dăruieşti ei în cufundare interioară. Orice altă reprezentare trebuie să fie exclusă în timpul cufundării. Numai simbolul descris trebuie să plutească în spirit în faţa sufletului, cât se poate de viu. Este important ca acest simbol să nu fie evocat pur şi simplu ca o reprezentare trezitoare, ci ca el să fie construit prin anumite reprezentări legate de plantă şi om. Căci influenţa unui astfel de simbol depinde de faptul că el a fost alcătuit în modul descris, înainte de a-l fi folosit la cufundarea interioară. Dacă este închipuit fără o astfel de activitate de construire realizată mai întâi în sufletul propriu, el va rămâne rece şi mult mai inactiv decât atunci când şi-a primit forţa iluminatoare de suflet prin pregătire. În timpul cufundării nu trebuie totuşi să evoci în suflet toate gândurile pregătitoare, ci trebuie lăsat să plutească în spirit cât se poate de vie numai imaginea însoţită de acea simţire care s-a instalat ca rezultat al gândurilor pregătitoare. Simbolul devine astfel semn, alături de trăirea afectivă. Principiul activ se află în stagnarea sufletului în această trăire. Cu cât te poţi menţine mai mult timp fără să se amestece o altă reprezentare cu atât mai mare este efectul întregului demers. Totuşi este bine dacă, în afara timpului dedicat cufundării propriu-zise, se repetă de mai multe ori construirea imaginii prin gânduri şi sentimente de felul celor descrise mai sus, pentru ca starea afectivă să nu pălească. Cu cât ai mai multă răbdare pentru o astfel de reînnoire, cu atât mai importantă este imaginea pentru suflet. (În expunerile din cartea mea Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare? sunt date şi alte exemple de mijloace pentru obţinerea cufundării interioare. Deosebit de active sunt meditaţiile descrise aici asupra devenirii şi trecerii unei plante, asupra forţelor devenirii care dormitează într-o sămânţă de plantă, asupra formelor cristalelor etc. În această carte s-a intenţionat să fie prezentată, cu ajutorul unui exemplu, esenţa meditaţiei.)

* Nu are importanţă în ce măsură aceste gânduri sunt ştiintific justificate. Căci este vorba de dezvoltarea unor gânduri legate de plantă şi de om care, fără nici o teorie, pot fi obţinute printr-o concepţie simplă. Astfel de gâduri îşi au şi ele importanţa lor alături de reprezentările teoretice a căror importantă este bazată pe raţiuni de ordin ştiintific. Gândurile amintite nu sunt prezente pentru a reprezenta ştiintific o stare de fapt, ci pentru elaborarea unui simbol, care se dovedeşte activ sufleteşte, indiferent ce obiecţie i-ar sugera unei personalităţi oarecare împotriva construirii acestui simbol.

Un simbol ca acela care este descris aici nu copiază un obiect sau o fiinţă exterioare, produse ale naturii. Dar tocmai prin aceasta are forţa să trezească anumite aptitudini pur sufleteşti. Cineva ar putea ridica o obiecţie. El ar putea spune: Desigur, „întregul“, ca simbol nu este prezent în natură, dar toate detaliile sunt totuşi preluate de la natură: culoarea neagră, trandafirii etc. Toate acestea sunt percepute prin simţuri. Cel pe care-l deranjează o astfel de obiecţie ar trebui să reflecteze la faptul că nu copierea percepţiilor senzoriale este ceea ce conduce la trezirea aptitudinilor sufleteşti, ci că acest efect este provocat numai prin modul cum se asamblează aceste detalii. Şi această asamblare nu formează ceva ce este prezent în lumea sensibilă.

Să ilustrăm cu ajutorul unui simbol procesul cufundării active a sufletului. În disciplinarea spiritului pot fi utilizate cele mai variate imagini de acest fel şi acestea pot fi construite în cele mai variate feluri. Pot fi date şi anumite fraze, formule, cuvinte izolate în care să te cufunzi. În toate cazurile, aceste mijloace vor avea drept scop cufundarea interioară, ruperea sufletului de percepţia senzorială şi stimularea lui la o activitate la care impresia asupra simţurilor să fie neglijabilă, iar desfăşurarea facultăţilor sufleteşti interioare dormitânde să devină punctul esenţial. Poate fi vorba şi despre cufundare numai în sentimente, senzaţii etc. Să ne referim la sentimentul bucuriei. În cursul normal al vieţii sufletul poate trăi bucuria atunci când există o stimulare a acesteia. Când un suflet care simte în mod sănătos percepe că un om realizează o activitate izvorâtă dintr-o mare bunătate, acest suflet va resunţi o stare de bine, o bucurie. Dar acest suflet poate să şi reflecteze la o activitate de acest fel. El poate spune: O activitate care este îndeplinită din mare bunătate este o activitate prin care cel ce o face nu-şi urmăreşte interesul său propriu, ci interesul semenului său. Ea poate fi numită o activitate morală. Sufletul care a contemplat-o se poate elibera însă de reprezentarea cazului concret, izolat, din lumea exterioară care l-a bucurat sau i-a dat o senzaţie de bine şi poate formula ideea cuprinzătoare de mare bunătate. Se poate gândi cum marea bunătate ia naştere prin aceea că un suflet absoarbe parcă interesul celuilalt, transformându-l în interes propriu. Şi sufletul se poate bucura acum de această idee morală a marii bunătăţi. Aceasta este bucuria care nu este legată de un proces al lumii sensibile, ci bucuria dată de o idee. Dacă se încearcă menţinerea în suflet un timp mai îndelungat a unei astfel de bucurii, aceasta este o cufundare într-un sentiment. În acest caz, nu ideea este factorul activ pentru trezirea facultăţilor sufleteşti interioare, ci activitatea cu durată mai lungă a unui sentiment care nu este produs de o impresie izolată exterioară în interiorul sufletului. Întrucât cunoaşterea suprasensibilă poate pătrunde mai adânc în esenţa lucrurilor decât reprezentarea obişnuită, pot fi consemnate din experimentările acesteia simţiri care acţionează într-un grad mult mai mare asupra dezvoltării facultăţilor sufleteşti, atunci când sunt folosite la cufundarea interioară. Pe cât de necesară este aceasta la disciplinarea pentru gradele superioare, totuşi trebuie să ne amintim că o cufundare energică în sentimente şi senzaţii, ca, de exemplu, cele legate de contemplarea marii bunătăţi, pot conduce destul de departe. Întrucât entităţile umane sunt diferite, şi mijloacele de antrenament valabile pentru diferiţi oameni sunt diferite. În ceea ce priveşte durata cufundării, trebuie reflectat la faptul că efectul este cu atât mai puternic cu cât cufundarea este mai calmă şi mai ponderată. Dar trebuie evitată orice exagerare în această direcţie. Un anumit tact interior care rezultă prin înseşi exerciţiile efectuate poate să-l înveţe pe elev ce trebuie să facă în această privinţă.

Astfel de exerciţii de cufundare interioară vor trebui executate, de regulă, mult timp, până când cel care le practică poate percepe rezultatele. Numai cel care are ca dispoziţie sufletească de bază răbdarea şi perseverenţa, astfel încât să-şi continue în deplină linişte exerciţiile, poate să atingă scopul propus.

Rezultă din descrierea făcută că meditaţia (cufundarea interioară) este un mijloc pentru obţinerea cunoaşterii lumilor superioare, dar şi că nu orice conţinut al reprezntării conduce la ea, ci numai unul pregătit în modul descris.

Calea indicată aici conduce mai întâi la ceea ce putem numi cunoaştere imaginativă. Ea este prima treaptă a cunoaşterii superioare. Cunoaşterea care se bazează pe percepţia senzorială şi pe prelucrarea cu ajutorul raţiunii legate de simţuri poate fi numită, în sensul ştiinţei spiritului, „cunoaştere obiectivă“. Deasupra acesteia se află treptele cunoaşterii superioare, prima fiind cunoaşterea imaginativă. Expresia „imaginativă“ ar putea crea îndoieli cuiva care prin „imaginativ“ înţelege numai o reprezentare „închipuită“, căreia nu-i corespunde nimic. În ştiinţa spiritului, cunoaşterea „imaginativă“ trebuie concepută ca luând naştere printr-o stare suprasensibilă de conştienţă a sufletului. Ceea ce este perceput în această stare de conştienţă sunt fapte şi entităţi spirituale la care simţurile nu au acces. Pentru că această stare se trezeste în suflet prin cufundarea în simboluri sau „imaginaţiuni“, putem numi şi lumea acestei stări superioare de conştienţă ca fiind „imaginativă“ şi, de asemenea, cunoaşterea corespunzătoare o putem desemna tot cu termenul „imaginativă“. Aşadar, „imaginativ“ înseamnă ceva care este „adevărat“ într-un alt sens decât sunt adevărate faptele şi fiinţele percepţiei fizice. Nu este vorba despre conţinutul reprezentărilor care umplu trăirea imaginativă, ci numai despre facultatea sufletească care se formează pe baza acestei trăiri.

O obiecţie foarte la îndemână împotriva folosirii reprezentării simbolice descrise este aceea că formarea acesteia rezultă dintr-o gândire de reverie şi dintr-o forţă imaginativă lăsată la voia întâmplării, din care cauză ea nu ar putea avea decât un succes îndoielnic. O astfel de obiecţie este nejustificată faţă de simbolurile care stau la baza disciplinării spirituale corecte. Căci simbolurile sunt alese în aşa fel încât se poate face abstracţie de orice relaţie cu un adevăr sensibil exterior, iar valoarea lor trebuie căutată numai în forţa cu care acţionează asupra sufletului, atunci când acesta îşi retrage orice atenţie de la lumea exterioară, când reprimă toate impresiile senzoriale şi când elimină toate gândurile pe care le poate desfăşura prin stimulări exterioare. Procesul meditaţiei devine mai uşor de înţeles dacă îl comparăm cu starea de somn profund. Pe de o parte, ea se aseamănă cu aceasta, iar, pe de alta, este în întregime opusă ei. Ea este un somn care, faţă de veghea de zi, reprezintă o stare de trezie superioară. Se pune problema că prin concentrarea asupra reprezentării respective sau asupra imaginii respective sufletul este obligat să suscite din propriile-i adâncuri forţe mult mai puternice decât cele pe care le foloseşte în viaţă sau în cunoaşterea obişnuită. În felul acesta, creşte mobilitatea sa interioară. Sufletul se desprinde de corporalitate aşa cum se desprinde în somn, dar el nu trece, ca în acesta din urmă, în inconştienţă, ci trăieşte o lume pe care mai înainte nu a trăit-o. Starea sa, deşi din punctul de vedere al desprinderii de trup poate fi comparată cu somnul, este totuşi de aşa natură încât poate fi caracterizată drept o stare de trezire crescută, prin raportare la conştienţa de veghe obişnuită. Prin aceasta sufletul se trăieşte pe sine în adevărata sa entitate interioară, independentă, în timp ce în veghea de zi obişnuită, prin desfăşurarea mai slabă a forţelor sale, el poate ajunge la conştienţă numai cu ajutorul trupului, aşadar, nu se trăieşte pe sine, ci devine conştient numai în imaginea pe care i-o prezintă, ca un fel de oglindire, trupul. De fapt, procesele acestuia.

Simbolurile construite după regulile descrise nu se referă încă la ceva adevărat în lumea spirituală. Ele servesc la ruperea sufletului uman de percepţia senzorială şi de instrumentul creier, de care este legată mai întâi raţiunea. Această ruptură nu se poate petrece înainte ca omul să simtă: Acum eu reprezint ceva prin forţe cărora nu le slujesc drept unelte simţurile mele şi creierul meu. Primul lucru pe care-l trăieşte omul pe acest drum este o eliberare de organele fizice. Atunci el spune: Conştienţa mea nu se stinge dacă ignor percepţiile mele senzoriale şi gândirea raţională obişnuite; eu pot să mă ridic din acestea şi mă simt ca fiinţă alături de ceea ce eram mai înainte. Aceasta este prima trăire pur spirituală: observarea unei entităţi-eu sufletesc-spirituală. Ea s-a ridicat ca o nouă sine din sinea care era legată numai de simţurile fizice şi de raţiunea fizică. Dacă elevul s-ar fi desprins fără meditaţie de lumea simţurilor şi a raţiunii, el s-ar fi afundat în „nimicul“ inconştienţei. Desigur că entitatea sufletesc-spirituală a existat şi înainte de afundare. Ea nu avea însă uneltele pentru observarea lumii spirituale. Era ca un corp fizic care nu are ochi de văzut sau urechi de auzit. Abia forţa utilizată în meditaţie a prelucrat organele sufleteşti-spirituale din entitatea sufletesc-spirituală neorganizată. Ceea ce poţi obţine în acest fel este mai întâi perceput. Prima observaţie este, din această cauză, percepţia de sine, autopercepţia. Ţine de esenţa disciplinării spirituale faptul că sufletul are în acest punct al evoluţiei sale o conştientizare completă, în urma autoeducării exersate asupra sa, că el se percepe mai întâi pe sine în lumile de imagini (imaginaţiuni) care apar în urma exerciţiilor descrise. Aceste imagini apar ca fiind vii într-o altă lume, sufletul trebuie însă să recunoască faptul că ele nu sunt, la încept, altceva decât oglindirea fiinţei sale întărită prin exerciţii. Iar aceasta trebuie s-o recunoască nu în judecata lui dreaptă, ci trebuie să fi ajuns la un asemenea grad de dezvoltare a voinţei încât în orice moment să poată îndepărta imaginile din conştient, să le stingă. Sufletul trebuie să poată acţiona în cadrul acestor imagini complet liber şi cumpătat. Aceasta ţine în acest moment de disciplinarea spirituală corectă. Dacă nu ar fi apt să facă acest lucru, sufletul s-ar afla în domeniul trăirilor spirituale în aceeaşi situaţie în care s-ar afla un suflet în lumea fizică care, dacă şi-ar îndrepta privirea spre un obiect, ar fi fascinat de acesta, în aşa fel încât nu ar mai putea să privească în altă parte. De la această posibilitate de stingere face excepţie numai o grupă de trăiri imagistice anterioare care nu pot fi stinse pe treapta de disciplinare atinsă. Sunt percepţiile imaginative care reprezintă propriul nucleu fiinţial; iar elevul recunoaşte în aceste imagini ceea ce străbate în el însuşi, ca fiinţa sa fundamentală, prin toate vieţile pământene repetate. Din acest punct, simţirea vieţilor pământene repetate va deveni o trăire adevărată. Cu privire la toate celelalte, trebuie să domine libertatea amintită a trăirilor. Şi abia după ce ai obţinut capacitatea stingerii ajungi la adevărata lume spirituală exterioară. În locul celor stinse apare altceva, în care recunoşti adevărul spiritual. Simţi cum, sufleteşte, treci din ceva nedeterminat în ceva determinat. De la această autopercepţie trebuie apoi să se continue cu observarea unei lumi sufleteşti-spirituale exterioare. Aceasta îşi face apariţia dacă îţi organizezi trăirea interioară în sensul arătat mai jos.

La început, sufletul elevului este slab cu privire la tot ce este de perceput în lumea sufletesc-spirituală. El va trebui să consume multă energie interioară pentru a menţine în stare de scufundare interioară simbolurile şi alte reprezentări pe care şi le-a construit prin stimulii primiţi din lumea simţurilor. Dacă, în afară de aceasta, mai vrea să ajungă şi la o observare adevărată într-o lume superioară, atunci el nu trebuie doar să poată să se ţină cu putere de aceste reprezentări. După ce a făcut aceasta, mai trebuie să şi poată zăbovi într-o stare în care nu numai că nu acţionează asupra sufletului stimuli veniţi din lumea sensibilă, ci în care şi reprezentările imaginative amintite trebuie izgonite din conştienţă. Abia acum poate intra în conştienţă ceea ce s-a format prin meditaţie. De aici încolo există suficientă forţă sufletească interioară pentru ca ceea ce a fost format să fie văzut cu adevărat în mod spiritual pentru a nu scăpa atenţiei. Aceasta însă se întâmplă în cazul energiei interioare încă slab dezvoltate. Ceea ce se formează aici mai întâi ca organism sufletesc-spiritual şi care trebuie cuprins în autopercepţie este delicat şi efemer. Iar deranjamentele produse de lumea sensibilă exterioară şi de postacţiunile amintirii lor sunt importante, oricât de mare ar fi strădania de a le respinge. Nu trebuie luate în considerare numai acele deranjamente care sunt observate, ci mult mai mult cele pe care în viaţa obişnuită nu le iei în seamă. Există însă chiar în fiinţa umană o stare de tranziţie posibilă în această privinţă. Ceea ce sufletul nu poate face la început în stare de veghe, din cauza deranjamentelor produse de lumea fizică, poate face în somn. El va simţi că în timpul somnului „nu doarme în întregime“, ci că sufletul său are momente în care, deşi adormit, totuşi are o anumită activitate. În asemenea stări, procesele naturale ţin departe influenţele lumii exterioare, pe care sufletul treaz nu le poate elimina prin forţă proprie. După ce însă exerciţiile de meditaţie au acţionat deja, sufletul omului iese în timpul somnului din inconştienţă şi simte lumea sufletesc-spirituală. Acest lucru se poate produce în două feluri. Omului îi poate fi clar în timpul somnului: Acum sunt într-o altă lume, sau el poate avea după trezire amintirea: Eu am fost într-o altă lume. În orice caz, pruna trăire implică mai multă energie decât a doua. Din această cauză, în timpul disciplinării spirituale, începătorii vor avea mai frecvent parte de a doua trăire. Treptat, lucrurile pot merge atât de departe încât la trezire elevului i se pare: În tot timpul somnului am fost într-o altă lume, din care am ieşit o dată cu trezirea. Iar amintirea entităţilor şi faptelor acelei alte lumi va deveni din ce în ce mai precisă. Elevului spiritual i-a apărut atunci ceea ce putem numi continuitatea conştienţei. (Continuarea conştienţei în timpul somnului.) Prin aceasta nu înţelegem însă că omul ar avea întotdeauna în timpul somnului starea de conştienţă. S-a obţinut mult, dacă în continuitatea conştienţei omul, care altfel doarme ca oricare altul, are în timpul somnului anumite perioade în care poate privi în mod conştient într-o lume sufletese-spirituală sau dacă în stare de veghe poate ajunge la asemenea stări de conştienţă de scurtă durată. Nu putem însă ignora faptul că cele descrise aici trebuie concepute numai ca o stare de tranziţie. Este bine să treci prin disciplinare, prin această stare de tranziţie, dar nu trebuie în nici un caz crezut că de aici se poate scoate o concepţie încheiată asupra lumii sufleteşti-spirituale. În această stare, sufletul este nesigur şi nu se poate baza pe ceea ce percepe. Dar prin astfel de trăiri el acumulează tot mai multă forţă, pentru ca apoi, în timpul stării de veghe, să poată ţine la distanţă influenţele supărătoare ale lumii fizice interioare şi exterioare, ajungând astfel la observarea spiritual-sufletească, când nu vin impresii prin simţuri, când raţiunea legată de creierul fizic tace şi când şi reprezentările din timpul meditaţiei sunt îndepărtate din conştienţă, reprezentări care au servit doar la pregătirea pentru vederea spirituală. Ceea ce se oficializează sub o formă sau alta de către ştiinţa spiritului nu ar trebui să provină dintr-o altă observare spiritual-sufletească decât cea făcută în stare de veghe deplină.

Două trăiri sufleteşti sunt importante în continuarea disciplinării sprituale. Una este cea prin care omul spune: Chiar dacă de aici încolo las în afara atenţiei toate impresiile pe care mi le poate da lumea fizică, totuşi nu privesc în interiorul meu ca la o fiinţă creia i se stinge orice activitate, ci privesc la o fiinţă care este conştientă de sine într-o lume despre care nu ştiu nimic atât timp cât mă las impulsionat numai de impresiile senzoriale şi ale raţiunii obişnuite. În această clipă, sufletul are senzaţia că a dat naştere în el însuşi unei noi fiinţe, ca nucleu fiinţial sufletesc, în modul descris mai sus. Această fiinţă are cu totul alte calităţi decât cele care au existat în suflet mai înainte. Cea1altă trăire constă în aceea că de aici înainte fiinţa sa de până atunci o poate avea alături de sine ca pe o a doua fiinţă. Ceea ce până acum era ştiut ca fiind inclus în sine devine ceva faţă de care se găseşte faţă în faţă. Te simţi temporar în afara a ceea ce considerai până atunci ca fiind propria-ţi entitate, eul tău. Este ca şi cum ai trăi în două euri în deplină cumpătare. Unul este cel pe care l-ai cunoscut până acum. Celălalt stă ca o entitate nou-născută deasupra acestuia. Şi simţi cum primul obţine un fel de independenţă faţă de al doilea; aproximativ aşa cum corpul uman are o anumită independenţă faţă de primul eu. Această trăire are o mare importanţă. Căci prin ea omul ştie ce înseamnă să trăiască în acea lume pe care se străduieşte s-o atingă prin disciplinare.

A1 doilea eu, cel nou-născut, poate fi condus spre percepţia în lumea spirituală. În el se poate dezvolta ceea ce pentru această lume spirituală are importanţa pe care o au organele de simţ pentru lumea fizic-sensibilă. Dacă această dezvoltare a progresat până la treapta necesară, omul nu se va simţi numai pe sine însuşi ca un eu nou-născut, ci va percepe de acum încolo în jurul său fapte spirituale şi entităţi spirituale, aşa cum percepe prin simţurile fizice lumea fizică. Aceasta este o a treia trăire importantă. Pentru a duce până la capăt ceea ce aparţine acestei trepte a disciplinării spirituale, omul trebuie să ia în calcul că o dată cu întărirea forţelor sufleteşti iubirea de sine, simţul sinelui apar într-un grad pe care viaţa sufletească normală nu-l cunoaşte. Ar fi o înţelegere greşită dacă cineva ar putea crede că în acest punct s-ar putea vorbi numai despre iubirea de sine obişnuită. Ea se intensifică pe această treaptă de evoluţie într-atât, încât ia aparenţa unei forţe naturale în cadrul propriului suflet şi este necesară o disciplinare puternică a voinţei pentru a învinge acest simţ de sine. El nu este produsul disciplinării spirituale; el este permanent prezent, însă ajunge la conştienţă numai prin viaţa spiritului. Disciplinarea voinţei trebuie să însoţească întru totul disciplinarea spiritului. Există o mare dorinţă de a te simţi fericit în lumea pe care ţi-ai creat-o singur. Şi trebuie să poţi stinge în modul descris mai sus lucrul pentru care te-ai străduit cu mult efort. Trebuie să te stingi în lumea imaginativă atinsă. Împotriva acestui lucru însă luptă cele mai puternice dorinţe ale egoismului. S-ar putea naşte convingerea că exerciţiile de disciplinare a spiritului ar fi ceva exterior, care face abstracţie de dezvoltarea morală a sufletului. Împotriva acestei păreri trebuie spus că forţa morală care este necesară pentru învingerea egocentrismului amintit nu poate fi obţinută fără a aduce structura morală a sufletului la o treaptă corespunzătoare. Disciplinarea spirituală nu poate fi concepută fără ca un progres moral să nu apară imediat necesar. Fără forţă morală nu este posibilă învingerea egocentrismului. Orice vorbire despre faptul că adevărata disciplinare spirituală nu ar fi în acelaşi timp şi o disciplinare morală este lipsită de obiect. Numai cel care nu cunoaşte o astfel de trăire ar putea să ajungă la întrebarea: De unde poţi şti, atunci când crezi că ai percepţii spirituale, că ai de-a face cu adevăruri şi nu cu simple închipuiri (viziuni, halucinaţii etc.)? Acela care a atins treapta descrisă prin disciplinare reglementară poate deosebi propria sa reprezentare de un adevăr spiritual, la fel cum un om cu raţiune sănătoasă poate deosebi reprezentarea unei bucăţi de fier încins de prezenţa sa reală, pe care el o atinge cu mâna. Deosebirea o dă trăirea sănătoasă şi nimic altceva. Şi în lumea spirituală piatra de încercare este însăşi viaţa. Aşa cum se ştie că în lumea sensibilă reprezentarea unei bucăţi de fier nu va arde degetul oricât de fierbinte ar fi ea imaginată, şi elevul spiritual ştie dacă este un fapt pe care-l trăieşte numai în închipuire sau dacă fapte sau entităţi adevărate fac o impresie asupra organelor sale spirituale de percepţie trezite. Măsurile reglementare care trebuie respectate în timpul disciplinării spirituale pentru a nu cădea pradă, în această privinţă, unor confuzii vor mai fi prezentate în expunerile următoare.

Este de cea mai mare importanţă acum ca discipolul spiritului să fi ajuns la o ordine sufletească precisă, atunci când în el apare conştienţa unui eu nou-născut. Căci prin eul său omul este conducătorul senzaţiilor, sentimentelor, reprezentărilor sale, al dorinţelor, poftelor şi pasiunilor sale. Percepţiile şi reprezentările nu pot fi lăsate în voia lor în suflet. Ele trebuie să fie reglate prin chibzuinţa gânditoare. Eul este cel care dirijează aceste legi ale gândirii şi care aduce prin ele ordine în viaţa de gânduri şi de reprezentări. La fel stau lucrurile şi cu poftele, dorinţele, înclinaţiile, pasiunile. Principiile etice devin conducători ai acestor forţe sufleteşti. Iar prin judecata morală eul devine conducătorul sufletului în acest domeniu. Când omul scoate din eul său obişnuit ceva superior, atunci acesta devine într-o anumită privinţă de sine stătător. I se ia atâta forţă vie câtă îi este dedicată eului superior. Dar să ne referim la cazul în care omul nu şi-a dezvoltat încă în sine o anumită capacitate şi o soliditate în legile gândirii şi în forţa sa de judecată şi ar vrea să dea naştere pe această treaptă eului său superior. El nu-i va putea lăsa eului său obişnuit decât atâta capacitate de gândire câtă a format anterior. Dacă cantitatea de gândire ordonată este prea mică, atunci în eul obişnuit devenit autonom va apărea o gândire şi judecată dezordonată, încâlcită, fantastică. Şi întrucât la o asemenea personalitate eul nou-născut nu poate fi altfel decât, de asemenea, slab, eul inferior confuz va obţine – pentru vederea suprasensibilă – supremaţia, iar omul nu va prezenta echilibrul puterii sale de judecată, necesar pentru observarea suprasensibilului. Dacă el şi-ar fi dezvoltat suficient gândirea logică, ar putea să-i lase liniştit autonomia sa eului obişnuit. La fel stau lucrurile şi în domeniul eticii. Dacă omul nu a atins coerenţa în judecata morală, dacă nu a devenit suficient de stăpân pe înclinaţiile, dorinţele şi patimile sale, el va oferi independenţă eului său obişnuit într-o stare în care acţionează forţele sufleteşti menţionate. Poate apărea situaţia în care omul nu lasă să acţioneze un simţ al adevărului la fe1 de înalt ca cel pe care-l conştientizează prin lumea exterioară fizică. În condiţiile unui simţ al adevărului incoerent, el ar putea considera ca fiind adevăr spiritual orice lucru care nu este de fapt decât produsul fanteziei sale. Acest simţ al adevărului trebuie să includă fermitatea judecăţii etice, siguranţa caracterului, temeinicia conştiinţei formate în eul lăsat în urmă, înainte ca eul superior să devină activ în scopul cunoaşterii suprasensibile. Acest lucru nu trebuie în nici un caz să devină un mijloc de descurajare faţă de disciplinare; trebuie însă să fie luat foarte în serios.

Cine are voinţa puternică de a face tot ce este necesar pentru a aduce primul eu la siguranţa interioară în exercitarea lucrărilor sale nu trebuie să aibă nici o reticenţă faţă de eliberarea unui al doilea eu pentru cunoaşterea suprasensibilă prin disciplinare spirituală. Trebuie însă să se ferească de autoinducerea în eroare care poate dobândi o mare putere asupra omului, când este vorba ca acesta să se considere „matur“ într-o anumită privinţă. În disciplinarea spirituală descrisă aici, omul atinge o asemenea dezvoltare a vieţii gândirii încât pericolele de rătăcire, aşa cum sunt adeseori bănuite, nu pot surveni. Această dezvoltare a gândirii face să apară toate trăirile interioare necesare însă, totodată, şi desfăşurarea lor aşa cum trebuie să fie suportate de suflet fără a fi însoţit de erori fanteziste dăunătoare. Fără dezvoltarea corespunzătoare a gândirii, trăirile pot provoca o mare nesiguranţă în suflet. Metoda de cultivare recomandată aici determină ca trăirile să-şi facă apariţia în aşa fel încât să le cunoşti perfect, aşa cum faci cunoştinţă cu percepţiile lumii fizice, dacă ai o dispoziţie sufletească sănătoasă. Prin dezvoltarea vieţii gândirii devii mai mult un observator a ceea ce trăieşti în legătură cu persoana ta, în timp ce fără viaţa gândirii te afli descumpănit în interiorul trăirii.

O disciplină obiectivă enumeră anumite calităţi pe care trebuie să şi le însuşească prin exerciţiu cel care vrea să găsească drumul spre lumile superioare. Aceste calităţi trebuie să ducă la stăpânirea de către suflet a conducerii gândirii sale, a voinţei sale şi sentimentelor sale. Obţinerea acestora se face prin exercitii şi are un dublu scop. Pe de o parte, sufletului trebuie să i se imprime fermitate, siguranţă şi echilibru, în aşa măsură încât să-şi păstreze aceste calităţi şi după ce din el se naşte un al doilea eu. Pe de altă parte, acestui al doilea eu trebuie să i se dea pe parcurs forţa şi ţinuta interioară de care va avea nevoie în peregrinările sale.

Lucrul de care are nevoie, înainte de toate, gândirea omului este obiectivitatea. În lumea fizic-sensibilă viaţa este marele maestru pentru eul uman în găsirea obiectivităţii. Dacă sufletul vrea să-şi lase gândurile să vagabondeze în voie, trebuie să primească corectura vieţii, dacă nu vrea să intre în conflict cu aceasta. Sufletul trebuie să gândească în concordanţă cu desfăşurarea faptelor vieţii. Dacă acum omul îşi abate atenţia de la lumea fizic-sensibilă îi va lipsi corectura obligatorie a acesteia. Dacă gândirea sa nu este aptă a fi propriul său corector, se ajunge la rătăciri. Din această cauză, gândirea discipolului spiritului trebuie să exerseze în aşa fel încât acesta să-şi poată da singur direcţia şi scopul. Coerenţa interioară şi aptitudinea de a rămâne fixată asupra unui obiect este ceea ce trebuie să-şi atragă gândirea în sine. Din această cauză, nu trebuie să se întreprindă „exerciţii de gândire“ corespunzătoare, aplicate unor obiecte îndepărtate şi complicate, ci să se utilizeze obiecte simple şi apropiate. Cel care face efortul de a-şi fixa gândurile zilnic, timp de multe luni, cel puţin cinci minute asupra unui obiect de uz curent (de exemplu, un ac cu gămălie, un creion etc.), timp în care elimină toate gândurile care n-au legătură cu acel obiect, acela a făcut un lucru important în această direcţie. (Se poate alege zilnic un alt obiect sau se poate menţine acelaşi obiect mai multe zile.) Cel care se simte a fi un „gânditor“ prin instruire ştiinţifică nu ar trebui să neglijeze să se „maturizeze“ în acest fel pentru disiplinarea spiritului. Căci atunci când îţi legi gândurile mult timp de un lucru care-ţi este bine cunoscut poţi fi sigur că gândeşti în mod obiectiv. Cine gândeşte: Ce componente alcătuiesc un creion? Cum sunt ele asamblate? Când au fost inventate creioanele? etc. etc. acela îşi adaptează mai bine reprezentările la realitate, decât cel care meditează la originea omului sau la ce este viaţa. Prin exerciţii simple de gândire înveţi mai mult pentru o reprezentare obiectivă cu privire la evoluţia lui Saturn, a Soarelui şi a Lunii decât prin idei complicate şi savante. La început nu este vorba de a gândi la un anumit lucru, ci a gândi în mod adecvat, prin forţă interioară. Dacă ţi-ai însuşit obiectivitatea cu privire la un proces fizic-sensibil care poate fi cuprins în întregirne, gândirea se obişnuieşte să fie obiectivă şi atunci când nu se simte stăpânită de lumea fizic-sensibilă şi de legile acesteia. Şi îţi pierzi obiceiul de a-ţi lăsa gândurile să zboare în mod nepotrivit în orice direcţie.

Un astfel de suflet trebuie să devină stăpân şi în domeniul voinţei, aşa cum este în lumea gândurilor. În lumea fizic-sensibilă şi în această privinţă viaţa este cea care apare ca un conducător. Ea dă valoare diferitelor necesităţi ale omului, iar voinţa se simte stimulată să satisfacă aceste necesităţi. Pentru disciplinarea superioară omul trebuie să asculte cu stricteţe de propriile sale porunci. Celui care se obişnuieşte cu aceasta îi va veni din ce în ce mai puţin în minte să dorească lucruri fără sens. Dar ceea ce este nesatisfăcător, instabilitatea în viaţa voinţei, se datorează dorinţei pentru lucruri despre a căror realizare nu-ţi faci o noţiune clară. Asemenea insatisfacţie poate să aducă în dezordine dispoziţia sufletească, atunci când un eu superior vrea să apară din suflet. Un bun exerciţiu constă în aceea ca, timp de luni de zile, la un anumit moment al zilei, să spui: Azi, la „cutare moment precis“ vei executa „aceasta“. Ajungi atunci treptat să-ţi fixezi timpul executării şi natura lucrului pe care trebuie să-l realizezi în aşa fel încât aceasta să fie posibilă cu mare precizie. În felul acesta, te ridici deasupra dăunătorului „aş vrea asta; aş vrea aia“, la care nici nu te gândeşti dacă este sau nu posibil. O mare personalitate pune în gura unei clarvăzătoare vorbele: Îl iubesc pe cel care doreşte imposibilul (Goethe, Faust II). Iar această personalitate spune: A trăi în idee înseamnă a trata imposibilul ca şi cum ar fi posibil (Goethe, Maxime în proză). Astfel de maxime nu trebuie însă folosite ca obiecţii împotriva celor expuse aici. Căci ceea ce pretinde Goethe şi clarvăzătoarea sa (Manto) nu poate împlini decât cel care şi-a fixat mai întâi dorinţa a ceea ce este posibil pentru ca apoi, prin voinţa sa puternică, să poată trata tocmai „imposibilul“, aşa încât aceasta să se transforme în ceva posibil.

Cu privire la lumea sentimentelor, sufletul trebuie s-o aducă, pentru disciplinarea spiritului, la relaxare. Pentru aceasta este necesar ca sufletul să devină stăpân pe expresia plăcerii şi durerii, bucuriei şi suferinţei. Împotriva obţinerii acestei calităţi pot apărea unele prejudecăţi. S-ar putea crede că devii surd sau necooperant faţă de lumea ta ambientală dacă „ceea ce bucură trebuie să nu te bucure, iar ceea ce este dureros să nu te doară“. Totuşi nu este vorba despre aşa ceva. Ceva care bucură trebuie să bucure sufletul, ceva trist trebuie să-l doară. El trebuie doar să ajungă la dominarea expresiei bucuriei şi durerii, plăcerii şi neplăcerii. Dacă năzuieşti la aşa ceva vei observa în curând că nu ai devenit mai insensibil, ci, dimpotrivă, devii mai receptiv pentru tot ce este îmbucurător şi dureros în ambianţă decât erai mai înainte. Aceasta necesită o atenţie deosebită faţă de propria ta persoană un timp mai îndelungat, dacă vrei să-ţi însuşeşti calitatea despre care vorbim aici. Trebuie să poţi trăi cu alţii plăcerea şi durerea, fără a te pierde însă într-atât încât să dai o expresie involuntară celor resimţite. Nu suferinţa justificată trebuie reprimată, ci plânsul involuntar, nu repulsia pentru o acţiune rea, ci furia oarbă a mâniei, nu atenţia acordată unui pericol, ci sterilul „a-ţi fi frică“ etc. Numai printr-o astfel de exersare discipolul spiritului ajunge să aibă acea linişte în starea sa sufletească care este necesară pentru ca el să nu ducă, ca un fel de dublu, o a doua viaţă nesănătoasă la naşterea, respectiv la intrarea în activitate a eului superior. Tocmai în legătură cu aceste lucruri nu ar trebui ca omul să accepte o autoînşelare. Unora li se poate părea că au în viaţa obişnuită instalat un calm şi că dat fiind acest lucru nu ar avea nevoie de exerciţiu. Tocmai astfel de oameni au nevoie mai mare de acesta. Se poate să fii perfect calm când te afli în faţa problemelor vieţii obişnuite, iar apoi, la urcarea într-o lume superioară, lipsa de ponderare care era numai reprimată să se manifeste cu atât mai mult. Trebuie recunoscut fără rezerve că pentru disciplinarea spiritului este mai puţin important ce pare să fi avut elevul dinainte, ci mai ales să exersezi în mod reglementar ceea ce îţi este necesar. Oricât de contradictorie ar părea această frază, ea este totuşi corectă. Chiar dacă viaţa a inculcat un anumit comportament, pentru disciplinarea spiritului sunt utile acele calităţi pe care ţi le-ai educat singur. Dacă cineva a devenit irascibil, el ar trebui să se dezvete de aceasta; dacă însă viaţa i-a prilejuit o atitudine de calm atunci prin autoeducare ar trebui ca expresia sufletului să corespundă excitaţiilor primite din afară. Cel care nu poate râde de nimic stăpâneşte viaţa tot atât de puţin ca şi cel care, fără a se controla, râde de orice.

Pentru gândire şi simţire, un alt mijloc de formare este obţinerea calităţii pe care o putem numi pozitivitate. Există o frumoasă legendă care povesteşte că Iisus Christos a trecut împreună cu câţiva adepţi pe lângă un câine mort. Ceilalţi îşi întorc privirile de la urâtul spectacol. Iisus Christos vorbeşte admirativ despre dinţii frumoşi ai câinelui. Se poate exersa pentru păstrarea unei astfel de dispoziţii sufleteşti faţă de lume, în sensul sugerat de legendă. Eroarea, răul, urâtul să nu împiedice sufletul să găsească adevăratul, binele şi frumosul oriunde ele sunt prezente. Nu trebuie confundată această pozitivitate cu lipsa de critică, cu închiderea voită a ochilor faţă de rău, de neadevăr şi lipsa de valoare. Cel care admiră „dinţii frumoşi“ ai unui animal mort vede şi cadavrul în putrefacţie. Dar acesta nu-l opreşte să observe că dinţii săi sunt frumoşi. Nu poţi spune că răul este bun, că rătăcirea este adevărul, dar poţi ajunge la stadiul în care nu poţi fi împiedicat de rău să vezi binele, de rătăcire să vezi adevărul.

În legătură cu voinţa, gândirea suferă o anumită maturizare, cu condiţia de a nu-ţi lăsa niciodată răpită, de ceva trăit sau experimentat anterior, receptivitatea obiectivă pentru trăiri noi. Pentru discipolul spiritului trebuie să nu aibă nici o importanţă gândul: N-am auzit niciodată cutare lucru, nu cred acest lucru. El ar trebui chiar să evite să i se spună lucruri noi despre un anumit lucru sau fiinţă. Poţi învăţa să aduci la lumină un punct de vedere pe care nu l-ai mai utilizat până atunci, din orice adiere, din fiecare frunză, din orice lălăit al unui copil. Este uşor să mergi departe cu privire la o astfel de apitudine. În nici un caz, la o anumită vârstă nu trebuie eliminate experienţele cu obiectele. Trebuie să judeci ceea ce trăieşti în prezent în lumina experienţelor trecutului. Aceasta ajunge pe unul dintre talerele balanţei proprii; pe celălalt taler însă pentru discipolul spiritului trebuie pusă înclinaţia de a afla mereu lucruri noi. Şi înainte de orice credinţa în posibilitatea ca trăiri noi să le contrazică pe cele vechi.

Cu aceasta am numit cinci calităţi pe care discipolul spiritului trebuie să şi le însuşească printr-o disciplinare reglementară: stăpânirea conducerii gândirii, stăpânirea impulsurilor voliţionale, detaşarea de plăcere şi durere, pozitivitatea în judecarea lumii, lipsa de prejudecăţi în conceperea vieţii. Cine a folosit anumite perioade succesive pentru a-şi însuşi aceste calităţi prin exerciţii va trebui să armonizeze aceste calităţi în sufletul său. Pentru a obtine armonizarea este necesar să exerseze, întrucâtva concomitent, două câte două, trei şi una etc.

Exerciţiile menţionate sunt recomandate prin metodele disciplinării spiritului, pentru că în cazul executării lor temeinice au ca efect în sufletul elevului spiritual nu numai ceea ce am numit mai sus ca rezultat nemijlocit, ci, indirect, şi multe alte urmări care sunt necesare pe drumul spre lumile spirituale. Cine face aceste exerciţii cu suficientă perseverentă se va lovi în timpul acestora de unele lipsuri şi greşeli ale vieţii sale sufleteşti; el va găsi mijloacele ce-i sunt necesare pentru obţinerea siguranţei în viaţa sa intelectuală, de sentimente şi de caracter. Cu siguranţă, va avea nevoie şi de alte exerciţii, potrivite aptitudinilor, temperamentului şi caracterului său. Acestea se oferă de la sine, dacă sunt executate cu perseverenţă. Se va observa că exerciţiile pe care le-am expus vor da, treptat, indirect şi ceea ce la început nu pare să existe în ele. De exemplu, dacă cineva are prea puţină încredere în sine, va putea observa, după un timp corespunzător, că prin exerciţii se instalează încrederea necesară. La fel stau lucrurile şi cu privire la alte calităţi sufleteşti. (Detalii speciale referitor la aceste excerciţii se găsese în cartea mea Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare?) Important este ca discipolul spiritului să poată obţine aptitudinile menţionate în grade tot mai înalte. Stăpânirea gândurilor şi sentimentelor trebuie să le ducă atât de departe, încât sufletul să capete puterea de a instala perioade de linişte interioară perfectă, în care omul să ţină departe de spiritul şi sufletul său toate fericirile şi suferinţele, bucuriile şi grijile, sarcinile şi solicitările pe care le aduce viaţa zilnică, exterioară. În aceste perioade trebuie să fie lăsat să intre în suflet numai ceea ce acesta este capabil să lase să pătrundă în el în starea de cufundare. Faţă de această afirmaţie se poate crea uşor o prejudecată. Este posibil să se nască părerea că te înstrăinezi de viaţă şi de datoriile ei în cazul în care te retragi din acestea, pe anumite perioade de timp în cursul zilei, cu inima şi cu sufletul. În realitate, nu se întâmplă aşa. Cine se dăruieşte în modul descris unor perioade de linişte şi pace interioară va constata că i se dezvoltă atâtea forţe şi atât de mari pentru îndeplinirea sarcinilor lumii exterioare, încât nu numai că nu-şi va îndeplini mai prost îndatoririle de viaţă din cauza acestora, ci cu siguranţă mult mai bine. Are o mare valoare ca omul să se desprindă în aceste perioade de gândurile legate de problemele sale personale, să se poată înălţa la ceea ce nu-l priveşte numai pe el, ci pe oameni în general. Dacă el este în stare să-şi umple sufletul cu comunicări din lumile superioare, spirituale, dacă acestea îi pot captiva interesul într-un asemenea grad ca şi o grijă sau problemă personală, atunci sutletul său va produce din aceasta roade speciale. Cine se străduieşte să intervină în felul acesta în viaţa sa sufletească va ajunge şi la posibilitatea unei autoobservări care priveşte problemele proprii cu liniştea cu care ar resimţi-o dacă ar fi străine. A putea vedea trăirile proprii, bucuriile şi durerile proprii ca pe cele ale altuia este o bună pregătire pentru disciplinarea spiritului. Poţi ajunge la gradul necesar în această privinţă, dacă zilnic, după împlinirea treburilor curente, laşi să-ţi treacă pe dinaintea spiritului imaginile trăirilor zilei. Trebuie ca în interiorul trăirilor să te poţi vedea pe tine însuţi în imagine; adică să te priveşti în viaţa cea de toate zilele ca din afară. Se ajunge la o anumită practică în această observare de sine, dacă se începe cu reprezentarea unor mici fragmente din viaţa zilnică. Atunci devii tot mai iscusit în ceea ce priveşte această privire retrospectivă, astfel încât, după o exersare mai îndelungată, va putea fi realizată în întregime într-un interval scurt de timp. Privirea retrospectivă are importanţa ei în disciplinarea spiritului pentru că aduce sufletul în starea de a se desprinde în reprezentare de obiceiul de a urmări numai cu gândirea desfăşurarea în sensul înregistrat de simţuri. În gândirea retrospectivă îţi reprezinţi corect, dar nu în sensul înregistrat de simţuri. Acest lucru este necesar pentru adaptarea la lumea spirituală. În felul acesta îţi întăreşti reprezentarea în mod sănătos. Din acelaşi motiv este bine să-ţi reprezinţi retrospectiv, în afara vieţii proprii din timpul zilei, şi alte lucruri, de exemplu, desfăşurarea unei drame, a unei povestiri, a unei secvenţe sonore etc. Idealul pentru discipolul spiritului va deveni tot mai mult compararea cu evenimentele ce se apropie de el în viaţă, în aşa fel încât să le lase să se apropie cu siguranţă şi linişte sufletească şi să nu le judece după starea lui sufletească, ci după importanţa lor interioară şi după valoarea lor. Tocmai prin focalizarea acestui ideal îşi va crea baza sufletească pentru a se putea dărui cufundărilor descrise mai sus în gânduri şi simţăminte simbolice sau de alt fel.

Condiţiile descrise aici trebuie să fie împlinite, pentru că trăirea suprasensibilă se construieşte pe baza pe care te afli în viaţa sufletească obişnuită înainte de a pătrunde în lumea spirituală. Orice trăire suprasensibilă este dependentă în două feluri de punctul de plecare sufletesc la care te afli înainte de a pătrunde în lumea spirituală. Cine nu este precaut să-şi creeze din timp, ca bază pentru disciplinarea sa spirituală, o putere de judecată sănătoasă, acela va dezvolta în sine capacităţi suprasensibile care percep imprecis şi incorect lumea spirituală. Organele sale de percepţie suprasensibilă se vor dezvolta în mod defectuos. Şi asa cum cu un ochi deficient sau bolnav nu poţi vedea bine în lumea simţurilor, tot astfel nu poţi percepe în mod corect cu organe de simţ spirituale care nu au fost formate pe baza unei capacităţi de judecare sănătoase. Cel care îşi ia ca punct de plecare o dispoziţie sufletească imorală, acela se ridică în lumile spirituale în aşa fel, încât vederea sa spirituală este buimacă, înceţoşată. Faţă de lumea suprasensibilă el este ca cineva care observă lumea sensibilă în stare de drogare. Numai că el nu va putea ajunge să afirme lucruri importante, în timp ce observatorul spiritual, în buimăceala sa, este totuşi mai treaz decât un om în starea de conştienţă obişnuită. Mărturiile sale devin din această cauză rătăciri faţă de lumea spirituală.

* * *

Puritatea interioară a treptei de cunoaştere imaginative se obţine prin întărirea cufundărilor (meditaţiilor) sufleteşti expuse, datorită obişnuirii cu ceea ce putem numi „gândirea liberă de senzorialitate“. Când îţi formezi un gând pe baza observaţiei în lumea fizic-sensibilă, el nu este liber de senzorialitate. Dar aceasta nu înseamnă că omul nu-şi poate forma decât astfel de gânduri. Gândirea umană nu trebuie să fie goală şi fără conţinut atunci când nu se umple cu observaţii senzoriale. Pentru discipolul spiritului, calea cea mai sigură şi cea mai la îndemână pentru a ajunge la o gândire lipsită de senzorialitate poate fi aceea de a-şi apropria în gândirea sa faptele lumii superioare comunicate de ştiinţa spiritului. Aceste fapte nu pot fi observate cu simţurile fizice. Cu toate acestea omul va observa că el poate înţelege, dacă are suficientă răbdare şi perseverenţă. Fără disciplinare nu poţi cerceta în lumile superioare, nu poţi să faci observaţii în lumea superioară, dar se poate înţelege tot ce comunică cercetătorii din această lume. Cineva poate întreba: Cum pot să accept pe simplă încredere ceea ce spun cercetătorii spiritului, dacă eu însumi nu pot vedea aceste lucruri? Această întrebare este complet nejustificată. Căci este întru totul posibil să obţii prin simplă gândire convingerea că sunt adevărate cele comunicate. Iar dacă cineva nu-şi poate forma convingerea prin reflectare, aceasta nu se datorează faptului că nu s-ar putea „crede“ ceea ce nu vezi, ci numai faptului că persoana respectivă nu şi-a folosit suficient de temeinic, în mod cuprinzător şi fundamental reflectarea fără prejudecăţi. Pentru a fi clar acest punct de vedere trebuie să înţelegem că atunci când se autostimulează în mod energic, gândirea poate înţelege mai mult decât îşi închipuie de obicei. În gândirea însăşi sălăşluieşte o entitate interioară care este legată de lumea suprasensibilă. În mod obişnuit, sufletul nu conştientizează această legătură, pentru că este obişnuit să implice facultatea de a gândi numai în legătură cu lumea sensibilă. Din această cauză consideră de neînţeles ce i se comunică din lumea suprasensibilă. Acest fapt nu este însă inteligibil numai pentru o gândire educată prin disciplinarea spiritului, ci şi pentru orice gândire care este deplin conştientă de întreaga ei forţă şi care vrea să o folosească. Prin faptul că îţi însuşeşti continuu ceea ce spune cercetarea spiritului te obişnuieşti cu o gândire care nu se alimentează din observaţiile senzoriale. Înveţi să cunoşti cum se ancorează un gând în alt gând în interiorul sufletului, cum un gând caută un alt gând chiar şi atunci când legătura dintre ele nu este acţionată de forţa observaţiei prin simţuri. Esenţial este, în această situaţie, că devii conştient de faptul că lumea gândirii are o viaţă interioară, că în timp ce gândeşti te găseşti deja într-o lume suprasensibilă vie. Îţi spui: Există în mine ceva care alcătuieşte un fel de organism de gânduri; eu sunt totuşi una cu acest „ceva“. Trăieşti astfel, în dăruirea către gândirea liberă de senzualism, sentimentul că există ceva esenţial care afluează în viaţa noastră interioară aşa cum calităţile obiectelor sensibile afluează prin organele noastre de percepţie când facem observaţii senzoriale. Acolo, în spaţiul de afară – aşa spune observatorul lumii sensibile – există un trandafir; el nu-mi este străin, căci mi se face cunoscut prin culoarea şi mirosul lui. Trebuie să fii destul de liber de prejudecăţi pentru ca atunci când gândirea liberă de senzualitate lucrează în tine să spui foarte la obiect: În mine se anunţă o fiinţialitate care leagă gând cu gând, care formează un organism de gânduri. Există însă o deosebire între senzaţiile pe care le au observatorii lumii sensibile exterioare şi ceea ce se anunţă fiinţial în gândirea lipsită de senzualitate. Primul observator se simte faţă de trandafir ca stând în afara lui, iar cel care este dăruit gândirii lipsite de senzualitate simte fiinţialitatea care i se anunţă ca fiind în sine, el se simte una cu aceasta. Cel care în mod mai mult sau mai puţin conştient consideră că este esenţial numai ceea ce îi apare ca obiect exterior nu va obţine în nici un caz sentimentul: Ceea ce este în sine esenţial mi se poate face cunoscut şi prin aceea că eu sunt unit cu el într-o unitate. Pentru a vedea în mod corect în această privinţă, trebuie să poţi avea următoarea trăire interioară. Trebuie să înveţi să deosebeşti între legăturile de gânduri pe care le creezi prin bunul tău plac şi cele pe care le trăieşti în tine atunci când aduci la tăcere bunul tău plac. În acest caz poţi spune: Eu rămân în mine în linişte deplină; eu nu produc nici o conexiune de gânduri; eu mă dăruiesc la ceea ce „gândeşte în mine“. Atunci suntem pe deplin îndreptăţiţi să spunem: În mine acţionează o esenţialitate, aşa cum suntem îndreptăţiţi să spunem: Asupra mea acţionează trandafirul, atunci când văd un anumit roşu, când percep un anumit parfum. Nu există nici o contradicţie în acest caz cu faptul că preluăm conţinutul gândurilor noastre din comunicările cercetătorului spiritului. Gândurile sunt în acest caz deja pregătite, atunci când li te dăruieşti, dar nu le poţi gândi dacă nu le recreezi în fiecare caz în suflet. Acestui fapt i se datorează realitatea că cercetătorul spiritului trezeşte în ascultătorii şi cititorii săi adevăruri pe care aceştia abia trebuie să le scoată din ei însişi, pe când cel care descrie adevăruri sensibile face trimitere la ceva pe care ascultătorii sau cititorii îl pot observa în lumea simţurilor.

(Calea care conduce prin comunicările ştiinţei spiritului la gândirea lipsită de senzualism este o cale sigură. Dar mai există o alta, care este mai sigură şi înainte de toate mai precisă, în schimb, pentru mulţi oameni mult mai grea. Eu am descris-o în cărţile Teoria cunoaşterii în concepţia despre viaţă a lui Goethe şi Filosofia libertăţii. Aceste scrieri redau ceea ce poate să prelucreze gândul uman, când gândirea nu se dăruieşte impresiilor lumii fizico-sensibile, ci numai sieşi. Atunci, gândul curat lucrează nu numai în ceea ce se întâmplă în amintirea lucrurilor sensibile, ca o fiinţă vie în sine. În acest caz, în scrierile menţionate nu a fost preluat nimic din comunicările ştiinţei spiritului. Şi totuşi se arată că gândirea pură, lucrând în sine, poate trage concluzii despre lume, viaţă şi om. Aceste scrieri se află pe o treaptă intermediară foarte importantă între cunoaşterea lumii simţurilor şi aceea a lumii spiritului. Ele oferă ceea ce poate obţine gândirea când se ridică deasupra observării senzoriale, evitând însă pătrunderea în cercetarea spiritului. Cel care lasă aceste lucruri să acţioneze asupra întregului său suflet se află deja în lumea spirituală. Numai că aceasta i se prezintă ca lume a gândurilor. Cine se simte în situaţia de a lăsa să acţioneze asupra sa o astfel de treaptă intermediară, acela merge pe o cale sigură; el poate obţine prin aceasta faţă de lumea superioară un sentiment care îi va dărui, pentru tot ce urmează în timp, cele mai frumoase roade.)

* * *