În stadiul actual al evoluției sale, omul cunoaște, între naștere și moarte, trei stări sufletești: starea de veghe, somnul și somnul cu vise. La ultima dintre aceste stări ne vom referi pe scurt într-o altă parte a acestei scrieri. Acum ne vom ocupa de viață în cele două stări alternative principale ale ei, veghea și somnul profund. – Omul ajunge la cunoștințe în lumile superioare atunci când mai obține încă o a treia stare sufletească, în afara somnului profund și a veghei. În timpul stării de veghe sufletul se dăruiește impresiilor senzoriale și reprezentărilor pe care le trezesc aceste impresii. În timpul somnului profund, impresiile senzoriale tac, dar sufletul își pierde și conștiența. Viețuirile din timpul zilei se cufundă în marea inconștienței. Presupuneți acum că sufletul ar putea ajunge în timpul somnului la o conștiență, în ciuda faptului că impresiile simțurilor au rămas deconectate, ca de obicei, în starea de somn profund. Chiar și amintirea trăirilor din timpul zilei sunt absente. Oare sufletul nu ar putea avea nici un fel de trăiri? Un răspuns la această întrebare este posibil numai dacă se poate instala cu adevărat o stare asemănătoare cu aceasta, dacă sufletul poate trăi ceva în lipsa unor influențe senzoriale și a amintirilor acestora. Atunci sufletul s-ar găsi în relația obișnuită cu lumea exterioară, ca în timpul somnului; și totuși el nu ar dormi, ci s-ar afla ca în stare de veghe, în fața unei lumi adevărate. O astfel de stare de conștiență poate fi creată, dacă omul evocă acele trăiri sufletești pe care i le face posibile știința spiritului. Şi tot ce ea comunică despre acele lumi este cercetat printr-o astfel de stare a conștienței. În expunerile anterioare au fost făcute unele comunicări asupra lumilor superioare. În cele ce urmează va fi vorba despre mijloacele prin care se poate crea starea de conștiență necesară pentru această cercetare.
Numai într-o privință această stare de conștiență se aseamănă somnului, și anume prin faptul că încetează toate influențele simțurilor exterioare; de asemenea, sunt suprimate toate gândurile provocate de aceste acțiuni senzoriale. În timp ce în somn sufletul nu are forța de a trăi ceva în mod conștient, el trebuie să mențină această forță în această stare de conștiență. Aceasta trezește, așadar, capacitatea unei trăiri, care în existența obișnuită este stimulată doar prin activitatea senzorială. Trezirea sufletului la o astfel de stare superioară a conștienței poate fi numită inițiere.
Mijloacele inițierii îl conduc pe om din starea obișnuită de veghe într-o stare sufletească în care el se folosește de unelte de observație spirituală. Aceste unelte sunt ca niște germeni prezenți dinainte în suflet. Ei trebuie să fie dezvoltați. Se poate ca într-un moment al vieții sale un om să descopere că, fără nici o pregătire prealabilă, în sufletul său s-au dezvoltat asemenea unelte superioare. Atunci s-a produs un fel de autotrezire involuntară. Un astfel de om se va găsi transformat prin acest fapt în întreaga sa ființă. Are loc o îmbogățire nelimitată a trăirilor sale sufletești. Şi el va afla că prin nici un fel de cunoștințe ale lumii sensibile nu poate resimți o asemenea dispoziție a sufletului și o astfel de căldură ca prin ceea ce se deschide unei cunoașteri inaccesibile ochiului fizic. În voința sa se va revărsa forță și siguranță de viață dintr-o lume spirituală. Există asemenea cazuri de autoinițiere. Nu ar trebui însă crezut că singurul lucru corect este să aștepți o astfel de autoinițiere și să nu faci nimic pentru a obține inițierea printr-o instrucție reglementară. Nu este necesar să vorbim aici despre autoinițiere, întrucât ea poate surveni fără observarea nici unui fel de reguli. Trebuie însă să arătăm cum se pot dezvolta prin instrucție și educație organele de percepție care sunt în stare latentă ca germeni în suflet. Oamenii care nu simt un impuls special de a face ceva pentru dezvoltarea lor proprie vor spune cu ușurință: Viața oamenilor se află sub conducerea forțelor spirituale, nu trebuie să intervenim în dirijarea lor; trebuie așteptată în liniște clipa în care aceste forte vor considera corect să deschidă sufletului o altă lume. Asemenea oameni simt că ar fi o obrăznicie sau o dorință nejustificată să intervii în înțelepciunea conducerii spirituale. Personalitățile care gândesc astfel vor fi conduse spre o altă părere abia atunci când asupra lor o anumită reprezentare va face o impresie destul de putemică. Dacă spun: Acea conducere înțeleaptă mi-a dăruit anumite aptitudini; ea nu mi le-a conferit pentru ca eu să le las nefolosite, ci pentru ca să le folosesc. Înțelepciunea conducerii constă în aceea că a pus în mine germenii unei stări de conștiență superioară. Eu înțeleg această conducere numai dacă resimt ca pe o datorie să fie revelat omului tot ce poate fi revelat prin forțele sale spirituale. Dacă un astfel de gând a făcut o impresie destul de puternică asupra sufletului, atunci reflecțiile împotriva unei instruiri referitoare la o stare de conștiență superioară dispar.
Mai poate exista și un alt fel de a gândi, care se ridică împotriva unei astfel de instruiri și educări. Poți spune: Dezvoltarea aptitudinilor interioare intervine în sfințenia cea mai ascunsă a omului. Ea include în sine o anumită transformare a întregii ființe umane. În mod natural nu-ți poți gândi mijloacele pentru o astfel de transformare. Căci felul în care ajungi într-o lume superioară nu-l poate ști decât cel care cunoaște această cale ca pe o trăire proprie. Adresându-te unei astfel de personalități îi permiți acesteia să aibă o influență asupra celei mai ascunse sfințenii a sufletului. Celui care gândește astfel nu i-ar aduce o liniște deosebită nici faptul că o carte i-ar oferi mijloacele obținerii unei stări de conștiență superioară. Căci nu este vorba dacă obții un lucru comunicat oral sau dacă o personalitate care are cunoașterea acestor mijloace le expune într-o carte din care un altul le află. Există și personalități care stăpânesc regulile pentru dezvoltarea organelor de percepție spirituală și care sunt de părere că nu este îngăduit să încredințezi aceste reguli unei scrieri. Asemenea personalități consideră că este inadmisibilă chiar și comunicarea anumitor adevăruri care se referă la lumea spirituală. Această concepție trebuie totuși s-o considerăm, în epoca în care trăim, ca fiind într-o anumită privință depășită, învechită. Corect este că se poate merge cu comunicarea regulilor corespunzătoare numai până la un anumit punct. Totuși cele comunicate merg atât de departe încât cel care le aplică sufletului său ajunge, în evoluția cunoașterii, la punctul de unde poate descoperi singur calea. Această cale conduce mai departe într-un mod despre care putem avea o reprezentare corectă numai prin cele spuse anterior. Din toate aceste fapte se pot ivi reflecții împotriva căii cunoașterii spirituale. Aceste gânduri și obiecții dispar dacă se focalizează esența acelui mers al evoluției preconizate de instruirea și educarea adecvate timpului nostru. Vom vorbi aici despre această cale și ne vom referi numai pe scurt la alte metode.
Disciplinarea de care trebuie să vorbim acum pune la îndemâna celui care are voința de a lucra la propria lui evoluție mijloace de a întreprinde transformarea sufletului său. Ar exista o intervenție îndoielnică în ființa elevului numai atunci când profesorul ar începe această transformare prin mijloace care s-ar sustrage conștienței elevului. De astfel de mijloace nu se folosește nici un fel de îndrumare corectă a evoluției spirituale în epoca noastră. Îndrumările îi dau regulile de comportare; elevul le aplică. În această disciplinare nu se ascunde, atunci când este cazul, motivul pentru care sunt date diferitele reguli de comportament. Preluarea și aplicarea regulilor de către o personalitate care caută evoluție spirituală nu trebuie să aibă loc pe baza unei credințe oarbe. O astfel de credință ar trebui să fie exclusă cu totul din acest domeniu. Cine contemplă natura sufletului uman, în măsura în care acest lucru este posibil fără disciplina spirituală, așa cum rezultă prin autoobservarea obișnuită, se poate întreba, după preluarea regulilor aplicate în disciplinarea spirituală: Cum pot acționa aceste reguli în viața sufletească? La această întrebare se poate răspunde, înainte de orice disciplinare, dacă se folosește fără prejudecăți rațiunea umană sănătoasă. Asupra modalităților de acțiune a acestor reguli îți poți face reprezentări corecte, înainte de a te dărui lor. A trăi aceste modalități de acțiune nu este totuși posibil decât în timpul activității de disciplinare. Dar chiar și aici trăirea va fi întotdeauna însoțită de înțelegerea acesteia, atunci când însoțești fiecare pas cu o judecată sănătoasă. În prezent, o adevărată știință a spiritului va da doar reguli care pot fi explicate cu o astfel de judecată sănătoasă. Celui care are voința să se dăruiască unei astfel de disciplinări și care nu se lasă condus de o prejudecată care-l mână spre o credință oarbă îi vor dispărea toate rezervele. Obiecțiile împotriva unei disciplinări corecte în vederea obținerii unei stări de conștiență superioară nu-l vor tulbura.
Chiar și pentru o personalitate care are maturitatea interioară ce-l poate conduce într-un timp mai scurt sau mai lung la autotrezirea organelor de percepție spirituală o disciplinare nu este de prisos, dimpotrivă, aceasta este cu totul potrivită pentru ea. Căci există puține cazuri în care o astfel de personalitate să nu aibă de parcurs înaintea autoinițierii variate drumuri laterale înortocheate și inutile. Disciplinarea îi permite să evite aceste căi laterale. Ea conduce înainte în sensul corect. Când o astfel de autoinițiere are loc pentru suflet, aceasta provine din faptul că sufletul a obținut maturitatea necesară în vieți anterioare. Se întâmplă ca tocmai un astfel de suflet să aibă un sentiment obscur cu privire la maturitatea sa și să refuze din cauza acestui sentiment disciplinarea. Un astfel de sentiment poate duce la un anumit orgoliu, care împiedică încrederea în disciplinarea spirituală. Se poate întâmpla ca o anumită treaptă de evoluție sufletească să rămână ascunsă până la o anumită vârstă și să devină aparentă abia atunci. Dar disciplinarea poate fi tocmai calea corectă pentru a o scoate în evidență. Dacă omul se închide față de disciplinare, se poate întâmpla ca aptitudinea sa să rămână ascunsă în viața respectivă și să reapară abia într-o viață ulterioară.
Cu privire la disciplinarea pentru cunoașterea superioară pe care o discutăm, este important să eliminăm posibilitatea unor înțelegeri greșite care pot avea loc. Una din ele se poate ivi prin faptul că se crede că disciplinarea urmărește să schimbe omul cu privire la întreaga sa atitudine în viață, să-l facă o altă ființă. Numai că nu este vorba de a da omului prescripții generale de viață, ci de a-i vorbi despre lucrări sufletești pe care, dacă el le realizează, îi dau posibilitatea de a observa suprasensibilul. Aceste lucrări nu au nici o influență nemijlocită asupra acelei părți de activități care ține de viața curentă și care rămâne în afara observării suprasensibilului. Omul își adaugă la lucrările vieții curente darul observării suprasensibilului. Activitatea acestei observări este tot atât de separată de activitățile vieții cotidiene cum este starea de veghe față de starea de somn profund. Una nu o poate deranja în nici un fel pe cealaltă. Cel care ar vrea să întrețeasă cursul obișnuit al vieții cu impresii ale vederii suprasensibile s-ar asemăna unui om bolnav al cărui somn ar fi întrerupt mereu de treziri dăunătoare. Provocarea stării de observare a adevărurilor suprasensibile trebuie să-i fie posibilă voinței libere a celui care a parcurs disciplinarea. În mod direct disciplinarea este legată de prescripții de viață în măsura în care fără o anumită conducere etică a vieții o pătrundere în suprasensibil este imposibilă sau dăunătoare. Din această cauză unele lucruri care conduc la vederea în suprasensibil sunt în același timp și mijloace de înnobilare a atitudinilor față de viață. Pe de altă parte, prin privirea în suprasensibil omul cunoaște impulsuri morale superioare care sunt valabile și pentru lumea fizic-sensibilă. Anumite necesități morale sunt recunoscute abia din această lume. O a doua înțelegere greșită ar fi să se creadă că o lucrare a sufletului care conduce la cunoașterea suprasensibilă ar avea de-a face cu o modificare a organismului fizic. Asemenea lucrări nu au în general nimic de-a face cu ceva în care ar avea un cuvânt de spus fiziologia sau o altă ramură a cunoașterii naturii. Ele sunt procese pur spiritual-sufletești complet separate de tot ce este fizic, la fel cu gândirea și percepția. În timpul unei astfel de lucrări, în suflet nu se petrece în esență altceva decât se întâmplă când sufletul judecă sănătos. Tot atât de puțin sau de mult cât are de-a face gândirea sănătoasă cu trupul, tot atât de puțin sau de mult au de-a face procesele adevăratului antrenament cu cunoașterea suprasensibilă. Orice lucru care are altă relație cu omul nu este un adevărat antrenament spiritual, ci o caricatură a acestuia. Expunerile ce urmează trebuie luațe în sensul celor spuse aici. Cunoașterea suprasensibilă pleacă din întregul suflet al omului și numai datorită acestui fapt ea va apărea ca și cum antrenamentul cere lucruri care fac din om altceva decât este el. În realitate, este vorba de indicații privind lucrări care pun sufletul în situația de a crea în cadrul vieții lui momente în care poate observa suprasensibilul.
* * *
Ridicarea la o stare de conștiență suprasensibilă poate porni doar de la starea de conștiență de veghe obișnuită, în care trăiește sufletul înaintea acestei ridicări. Prin disciplinare i se dau mijloacele care îl scot din această conștiență. Disciplinarea la care ne referim aici oferă printre mijloacele pe care le oferă și unele care pot fi caracterizate ca activități ale conștienței de veghe obișnuite ale sufletului. Tocmai mijloacele cele mai importante aparțin categoriei care constă din activități tăcute (meditații) ale sufletului. Este vorba ca sufletul să se dăruiască în întregime anumitor reprezentări. Acestea sunt de așa natură încât au o forță de trezire a anumitor aptitudini ascunse ale sufletului uman. Ele se deosebesc de reprezentările vieții de veghe din timpul zilei, care au sarcina de a copia în imagine un obiect exterior. Cu cât acestea au un caracter mai fidel, cu atât ele sunt mai adevărate. Aparține esenței lor de a fi adevărate în acest sens. O astfel de sarcină nu o au reprezentările cărora trebuie să li se dăruiască sufletul în scopul disciplinării spirituale. Ele sunt astfel construite încât nu copiază ceva exterior, ci au în ele însele proprietatea de a acționa în mod trezitor asupra sufletului. Cele mai bune reprezentări în acest scop sunt cele simbolice. Totuși pot fi folosite și altfel de reprezentări. Căci rostul lor nu stă în ceea ce conțin reprezentările, ci este acela ca sufletul să-și dirijeze toate forțele asupra lor, nemaiavând nimic altceva în conștiență decât reprezentarea respectivă. În timp ce în viața sufletească obișnuită forțele acesteia se distribuie în multe direcții iar reprezentările se schimbă repede, în cazul disciplinării spirituale accentul se pune pe concentrarea întregii vieți sufletești asupra unei reprezentări. Iar această reprezentare trebuie să fie plasată prin voință liberă în centrul conștienței. Reprezentările simbolice sunt din această cauză preferabile celor care copiază obiecte sau procese exterioare, pentru că acestea din urmă își au punctul de sprijin în lumea exterioară și prin aceasta sufletul se sprijină mai puțin pe el însuși decât o face în cazul celor simbolice care sunt realizate din energia sufletească proprie. Nu ceea ce este reprezentat este important, ci ca, prin felul reprezentării, ceea ce formează obiectul reprezentării să elibereze sufletul de orice sprijin pe ceva fizic.
La înțelegerea acestei adânciri într-o reprezentare se ajunge dacă evocăm în suflet mai întâi noțiunea de amintire. Dacă ne îndreptăm ochii, de exemplu, spre un arbore și ne întoarcem apoi într-o altă poziție, astfel încât să nu mai putem vedea arborele, atunci putem să trezim în suflet reprezentarea arborelui din amintire. Reprezentarea arborelui pe care o avem atunci când acesta nu ni se mai înfățișează ochilor este o amintire despre copac. Să ne imaginăm că păstrăm această amintire în suflet; parcă lăsăm sufletul să se odihnească pe această reprezentare a amintirii, ne străduim să izgonim orice altă reprezentare. Atunci sufletul este cufundat în reprezentarea amintirii arborelui. Avem de-a face cu o cufundare a sufletului într-o reprezentare; aceasta este imaginea-copie a unui obiect perceput prin simțuri. Dacă însă procedăm, la fel cu o reprezentare adusă în conștiență prin liberă voință, atunci, încetul cu încetul, va putea fi obținut efectul urmărit.
Să ilustrăm aceste lucruri cu un exemplu de cufundare interioară, folosind o reprezentare simbolică. Mai întâi, o astfel de reprezentare trebuie construită în suflet. Să ne închipuim o plantă: cum prinde rădăcină în sol, cum dă la iveală frunză după frunză, cum se desfășoară în floare. Iar acum să ne imaginăm lângă plantă un om. Să dăm viață în suflețul nostru gândului că omul are calități și aptitudini care prin comparație cu cele ale plantei sunt mai desăvârșite. Gândiți-vă că el se poate deplasa aici sau acolo potrivit sentimentelor și voinței sale, în timp ce planta este legată de sol. Acum spuneți: Desigur, omul este mai perfect decât planta; în schimb, eu constat la el și însușiri pe care la plantă nu le percep și prin aceasta planta mi se pare, dintr-o anumită perspectivă, mai perfectă decât omul. Omul este plin de pofte și pasiuni, el este condus de acestea în comportamentul său. Referindu-mă la om, eu pot vorbi de rătăciri datorate poftelor și patimilor sale. La plantă constat că ea urmează legile pure ale creșterii de la frunză la frunză, că își deschide floarea fără pasiune spre raza solară virgină. Pot spune că omul are o anumită perfecțiune față de plantă, dar el a plătit această perfecționare prin aceea că a lăsat să se adauge în ființa sa forțelor plantei, care mie îmi apar pure, pofte, dorințe și patimi. Îmi imaginez că sucul verde curge prin plantă și că aceasta este expresia legilor de creștere pure, lipsite de patimă. Apoi îmi imaginez cum sângele roșu curge prin venele omului și cum acesta este expresia poftelor, dorințelor și patimilor. Fac să se nască toate acestea în sufletul meu ca un gând plin de viață. Îmi reprezint, mai departe, cum omul este capabil de evoluție; cum își poate clarifica și purifica poftele și patimile prin capacitățile sale sufletești superioare. Mă gândesc cum poate fi distrus astfel ceva inferior din poftele și patimile acestea, și cum ele pot să renască pe o treaptă superioară. Atunci sângele va putea fi expresia poftelor și patimilor purificate. Privesc, de exemplu, în spirit la trandafir și spun: În petala roșie a trandafirului eu văd culoarea sucului verde al plantei transformat în roșu; iar trandafirul roșu ascultă ca și frunza verde de legile curate, lipsite de patimi ale creșterii. Roșul trandafirului ar putea să devină pentru mine simbolul unui sânge care este expresia poftelor și patimilor purificate, care s-au dezbărat de ceea ce este inferior și în puritatea lor se aseamănă forțelor care acționează în trandafirul rosu. Încerc să nu prelucrez astfel de gânduri numai în rațiunea mea, ci să le las să devină vii și în simțirea mea. Eu pot să am o senzație care mă face fericit când îmi reprezint puritatea și lipsa de pasionalitate a plantei care crește; pot să produc în mine sentimentul că unele perfecțiuni superioare trebuie plătite cu dorințe și pofte. Aceasta poate transforma fericirea pe care am simțit-o mai înainte într-un sentiment grav; apoi, se poate anima în mine sentimentul unei fericiri eliberatoare, când mă dăruiesc gândului privitor la sângele roșu care poate deveni purtător de trăiri interioare curate, ca și sucul roșu al trandafirului. Este esențial să nu te dăruiești fără nici o simțire gândurilor care servesc la construirea unei reprezentări simbolice. După ce ai trecut prin astfel de gânduri și sentimente, transformă-le în următoarea reprezentare simbolică. Închipuiți-vă o cruce neagră. Aceasta să fie simbolul părții josnice anulate a poftelor și pasiunilor, iar acolo unde se întretaie brațele crucii imaginați-vă șapte trandafiri roșii, strălucitori, așezați în cerc. Acești trandafiri să fie simbolul unui sânge care este expresia patimilor și poftelor purificate*. O astfel de reprezentare simbolică trebuie să fie cea pe care o trezim în suflet, în modul ilustrat mai sus, la reprezentarea unei amintiri. O astfel de reprezentare are puterea să trezească sufletul, dacă i te dăruiești ei în cufundare interioară. Orice altă reprezentare trebuie să fie exclusă în timpul cufundării. Numai simbolul descris trebuie să plutească în spirit în fața sufletului, cât se poate de viu. Este important ca acest simbol să nu fie evocat pur și simplu ca o reprezentare trezitoare, ci ca el să fie construit prin anumite reprezentări legate de plantă și om. Căci influența unui astfel de simbol depinde de faptul că el a fost alcătuit în modul descris, înainte de a-l fi folosit la cufundarea interioară. Dacă este închipuit fără o astfel de activitate de construire realizată mai întâi în sufletul propriu, el va rămâne rece și mult mai inactiv decât atunci când și-a primit forța iluminatoare de suflet prin pregătire. În timpul cufundării nu trebuie totuși să evoci în suflet toate gândurile pregătitoare, ci trebuie lăsat să plutească în spirit cât se poate de vie numai imaginea însoțită de acea simțire care s-a instalat ca rezultat al gândurilor pregătitoare. Simbolul devine astfel semn, alături de trăirea afectivă. Principiul activ se află în stagnarea sufletului în această trăire. Cu cât te poți menține mai mult timp fără să se amestece o altă reprezentare cu atât mai mare este efectul întregului demers. Totuși este bine dacă, în afara timpului dedicat cufundării propriu-zise, se repetă de mai multe ori construirea imaginii prin gânduri și sentimente de felul celor descrise mai sus, pentru ca starea afectivă să nu pălească. Cu cât ai mai multă răbdare pentru o astfel de reînnoire, cu atât mai importantă este imaginea pentru suflet. (În expunerile din cartea mea Cum se dobândesc cunoștințe despre lumile superioare? sunt date și alte exemple de mijloace pentru obținerea cufundării interioare. Deosebit de active sunt meditațiile descrise aici asupra devenirii și trecerii unei plante, asupra forțelor devenirii care dormitează într-o sămânță de plantă, asupra formelor cristalelor etc. În această carte s-a intenționat să fie prezentată, cu ajutorul unui exemplu, esența meditației.)
* Nu are importanță în ce măsură aceste gânduri sunt știintific justificate. Căci este vorba de dezvoltarea unor gânduri legate de plantă și de om care, fără nici o teorie, pot fi obținute printr-o concepție simplă. Astfel de gâduri își au și ele importanța lor alături de reprezentările teoretice a căror importantă este bazată pe rațiuni de ordin știintific. Gândurile amintite nu sunt prezente pentru a reprezenta știintific o stare de fapt, ci pentru elaborarea unui simbol, care se dovedește activ sufletește, indiferent ce obiecție i-ar sugera unei personalități oarecare împotriva construirii acestui simbol.
Un simbol ca acela care este descris aici nu copiază un obiect sau o ființă exterioare, produse ale naturii. Dar tocmai prin aceasta are forța să trezească anumite aptitudini pur sufletești. Cineva ar putea ridica o obiecție. El ar putea spune: Desigur, „întregul”, ca simbol nu este prezent în natură, dar toate detaliile sunt totuși preluate de la natură: culoarea neagră, trandafirii etc. Toate acestea sunt percepute prin simțuri. Cel pe care-l deranjează o astfel de obiecție ar trebui să reflecteze la faptul că nu copierea percepțiilor senzoriale este ceea ce conduce la trezirea aptitudinilor sufletești, ci că acest efect este provocat numai prin modul cum se asamblează aceste detalii. Şi această asamblare nu formează ceva ce este prezent în lumea sensibilă.
Să ilustrăm cu ajutorul unui simbol procesul cufundării active a sufletului. În disciplinarea spiritului pot fi utilizate cele mai variate imagini de acest fel și acestea pot fi construite în cele mai variate feluri. Pot fi date și anumite fraze, formule, cuvinte izolate în care să te cufunzi. În toate cazurile, aceste mijloace vor avea drept scop cufundarea interioară, ruperea sufletului de percepția senzorială și stimularea lui la o activitate la care impresia asupra simțurilor să fie neglijabilă, iar desfășurarea facultăților sufletești interioare dormitânde să devină punctul esențial. Poate fi vorba și despre cufundare numai în sentimente, senzații etc. Să ne referim la sentimentul bucuriei. În cursul normal al vieții sufletul poate trăi bucuria atunci când există o stimulare a acesteia. Când un suflet care simte în mod sănătos percepe că un om realizează o activitate izvorâtă dintr-o mare bunătate, acest suflet va resimți o stare de bine, o bucurie. Dar acest suflet poate să și reflecteze la o activitate de acest fel. El poate spune: O activitate care este îndeplinită din mare bunătate este o activitate prin care cel ce o face nu-și urmărește interesul său propriu, ci interesul semenului său. Ea poate fi numită o activitate morală. Sufletul care a contemplat-o se poate elibera însă de reprezentarea cazului concret, izolat, din lumea exterioară care l-a bucurat sau i-a dat o senzație de bine și poate formula ideea cuprinzătoare de mare bunătate. Se poate gândi cum marea bunătate ia naștere prin aceea că un suflet absoarbe parcă interesul celuilalt, transformându-l în interes propriu. Şi sufletul se poate bucura acum de această idee morală a marii bunătăți. Aceasta este bucuria care nu este legată de un proces al lumii sensibile, ci bucuria dată de o idee. Dacă se încearcă menținerea în suflet un timp mai îndelungat a unei astfel de bucurii, aceasta este o cufundare într-un sentiment. În acest caz, nu ideea este factorul activ pentru trezirea facultăților sufletești interioare, ci activitatea cu durată mai lungă a unui sentiment care nu este produs de o impresie izolată exterioară în interiorul sufletului. Întrucât cunoașterea suprasensibilă poate pătrunde mai adânc în esența lucrurilor decât reprezentarea obișnuită, pot fi consemnate din experimentările acesteia simțiri care acționează într-un grad mult mai mare asupra dezvoltării facultăților sufletești, atunci când sunt folosite la cufundarea interioară. Pe cât de necesară este aceasta la disciplinarea pentru gradele superioare, totuși trebuie să ne amintim că o cufundare energică în sentimente și senzații, ca, de exemplu, cele legate de contemplarea marii bunătăți, pot conduce destul de departe. Întrucât entitățile umane sunt diferite, și mijloacele de antrenament valabile pentru diferiți oameni sunt diferite. În ceea ce privește durata cufundării, trebuie reflectat la faptul că efectul este cu atât mai puternic cu cât cufundarea este mai calmă și mai ponderată. Dar trebuie evitată orice exagerare în această direcție. Un anumit tact interior care rezultă prin înseși exercițiile efectuate poate să-l învețe pe elev ce trebuie să facă în această privință.
Astfel de exerciții de cufundare interioară vor trebui executate, de regulă, mult timp, până când cel care le practică poate percepe rezultatele. Numai cel care are ca dispoziție sufletească de bază răbdarea și perseverența, astfel încât să-și continue în deplină liniște exercițiile, poate să atingă scopul propus.
Rezultă din descrierea făcută că meditația (cufundarea interioară) este un mijloc pentru obținerea cunoașterii lumilor superioare, dar și că nu orice conținut al reprezentării conduce la ea, ci numai unul pregătit în modul descris.
Calea indicată aici conduce mai întâi la ceea ce putem numi cunoaștere imaginativă. Ea este prima treaptă a cunoașterii superioare. Cunoașterea care se bazează pe percepția senzorială și pe prelucrarea cu ajutorul rațiunii legate de simțuri poate fi numită, în sensul științei spiritului, „cunoaștere obiectivă”. Deasupra acesteia se află treptele cunoașterii superioare, prima fiind cunoașterea imaginativă. Expresia „imaginativă” ar putea crea îndoieli cuiva care prin „imaginativ” înțelege numai o reprezentare „închipuită”, căreia nu-i corespunde nimic. În știința spiritului, cunoașterea „imaginativă” trebuie concepută ca luând naștere printr-o stare suprasensibilă de conștiență a sufletului. Ceea ce este perceput în această stare de conștiență sunt fapte și entități spirituale la care simțurile nu au acces. Pentru că această stare se trezeste în suflet prin cufundarea în simboluri sau „imaginațiuni”, putem numi și lumea acestei stări superioare de conștiență ca fiind „imaginativă” și, de asemenea, cunoașterea corespunzătoare o putem desemna tot cu termenul „imaginativă”. Așadar, „imaginativ” înseamnă ceva care este „adevărat” într-un alt sens decât sunt adevărate faptele și ființele percepției fizice. Nu este vorba despre conținutul reprezentărilor care umplu trăirea imaginativă, ci numai despre facultatea sufletească care se formează pe baza acestei trăiri.
O obiecție foarte la îndemână împotriva folosirii reprezentării simbolice descrise este aceea că formarea acesteia rezultă dintr-o gândire de reverie și dintr-o forță imaginativă lăsată la voia întâmplării, din care cauză ea nu ar putea avea decât un succes îndoielnic. O astfel de obiecție este nejustificată față de simbolurile care stau la baza disciplinării spirituale corecte. Căci simbolurile sunt alese în așa fel încât se poate face abstracție de orice relație cu un adevăr sensibil exterior, iar valoarea lor trebuie căutată numai în forța cu care acționează asupra sufletului, atunci când acesta își retrage orice atenție de la lumea exterioară, când reprimă toate impresiile senzoriale și când elimină toate gândurile pe care le poate desfășura prin stimulări exterioare. Procesul meditației devine mai ușor de înțeles dacă îl comparăm cu starea de somn profund. Pe de o parte, ea se aseamănă cu aceasta, iar, pe de alta, este în întregime opusă ei. Ea este un somn care, față de veghea de zi, reprezintă o stare de trezie superioară. Se pune problema că prin concentrarea asupra reprezentării respective sau asupra imaginii respective sufletul este obligat să suscite din propriile-i adâncuri forțe mult mai puternice decât cele pe care le folosește în viață sau în cunoașterea obișnuită. În felul acesta, crește mobilitatea sa interioară. Sufletul se desprinde de corporalitate așa cum se desprinde în somn, dar el nu trece, ca în acesta din urmă, în inconștiență, ci trăiește o lume pe care mai înainte nu a trăit-o. Starea sa, deși din punctul de vedere al desprinderii de trup poate fi comparată cu somnul, este totuși de așa natură încât poate fi caracterizată drept o stare de trezire crescută, prin raportare la conștiența de veghe obișnuită. Prin aceasta sufletul se trăiește pe sine în adevărata sa entitate interioară, independentă, în timp ce în veghea de zi obișnuită, prin desfășurarea mai slabă a forțelor sale, el poate ajunge la conștiență numai cu ajutorul trupului, așadar, nu se trăiește pe sine, ci devine conștient numai în imaginea pe care i-o prezintă, ca un fel de oglindire, trupul. De fapt, procesele acestuia.
Simbolurile construite după regulile descrise nu se referă încă la ceva adevărat în lumea spirituală. Ele servesc la ruperea sufletului uman de percepția senzorială și de instrumentul creier, de care este legată mai întâi rațiunea. Această ruptură nu se poate petrece înainte ca omul să simtă: Acum eu reprezint ceva prin forțe cărora nu le slujesc drept unelte simțurile mele și creierul meu. Primul lucru pe care-l trăiește omul pe acest drum este o eliberare de organele fizice. Atunci el spune: Conștiența mea nu se stinge dacă ignor percepțiile mele senzoriale și gândirea rațională obișnuite; eu pot să mă ridic din acestea și mă simt ca ființă alături de ceea ce eram mai înainte. Aceasta este prima trăire pur spirituală: observarea unei entități-eu sufletesc-spirituală. Ea s-a ridicat ca o nouă sine din sinea care era legată numai de simțurile fizice și de rațiunea fizică. Dacă elevul s-ar fi desprins fără meditație de lumea simțurilor și a rațiunii, el s-ar fi afundat în „nimicul” inconștienței. Desigur că entitatea sufletesc-spirituală a existat și înainte de afundare. Ea nu avea însă uneltele pentru observarea lumii spirituale. Era ca un corp fizic care nu are ochi de văzut sau urechi de auzit. Abia forța utilizată în meditație a prelucrat organele sufletești-spirituale din entitatea sufletesc-spirituală neorganizată. Ceea ce poți obține în acest fel este mai întâi perceput. Prima observație este, din această cauză, percepția de sine, autopercepția. Ţine de esența disciplinării spirituale faptul că sufletul are în acest punct al evoluției sale o conștientizare completă, în urma autoeducării exersate asupra sa, că el se percepe mai întâi pe sine în lumile de imagini (imaginațiuni) care apar în urma exercițiilor descrise. Aceste imagini apar ca fiind vii într-o altă lume, sufletul trebuie însă să recunoască faptul că ele nu sunt, la încept, altceva decât oglindirea ființei sale întărită prin exerciții. Iar aceasta trebuie s-o recunoască nu în judecata lui dreaptă, ci trebuie să fi ajuns la un asemenea grad de dezvoltare a voinței încât în orice moment să poată îndepărta imaginile din conștient, să le stingă. Sufletul trebuie să poată acționa în cadrul acestor imagini complet liber și cumpătat. Aceasta ține în acest moment de disciplinarea spirituală corectă. Dacă nu ar fi apt să facă acest lucru, sufletul s-ar afla în domeniul trăirilor spirituale în aceeași situație în care s-ar afla un suflet în lumea fizică care, dacă și-ar îndrepta privirea spre un obiect, ar fi fascinat de acesta, în așa fel încât nu ar mai putea să privească în altă parte. De la această posibilitate de stingere face excepție numai o grupă de trăiri imagistice anterioare care nu pot fi stinse pe treapta de disciplinare atinsă. Sunt percepțiile imaginative care reprezintă propriul nucleu ființial; iar elevul recunoaște în aceste imagini ceea ce străbate în el însuși, ca ființa sa fundamentală, prin toate viețile pământene repetate. Din acest punct, simțirea vieților pământene repetate va deveni o trăire adevărată. Cu privire la toate celelalte, trebuie să domine libertatea amintită a trăirilor. Şi abia după ce ai obținut capacitatea stingerii ajungi la adevărata lume spirituală exterioară. În locul celor stinse apare altceva, în care recunoști adevărul spiritual. Simți cum, sufletește, treci din ceva nedeterminat în ceva determinat. De la această autopercepție trebuie apoi să se continue cu observarea unei lumi sufletești-spirituale exterioare. Aceasta își face apariția dacă îți organizezi trăirea interioară în sensul arătat mai jos.
La început, sufletul elevului este slab cu privire la tot ce este de perceput în lumea sufletesc-spirituală. El va trebui să consume multă energie interioară pentru a menține în stare de scufundare interioară simbolurile și alte reprezentări pe care și le-a construit prin stimulii primiți din lumea simțurilor. Dacă, în afară de aceasta, mai vrea să ajungă și la o observare adevărată într-o lume superioară, atunci el nu trebuie doar să poată să se țină cu putere de aceste reprezentări. După ce a făcut aceasta, mai trebuie să și poată zăbovi într-o stare în care nu numai că nu acționează asupra sufletului stimuli veniți din lumea sensibilă, ci în care și reprezentările imaginative amintite trebuie izgonite din conștiență. Abia acum poate intra în conștiență ceea ce s-a format prin meditație. De aici încolo există suficientă forță sufletească interioară pentru ca ceea ce a fost format să fie văzut cu adevărat în mod spiritual pentru a nu scăpa atenției. Aceasta însă se întâmplă în cazul energiei interioare încă slab dezvoltate. Ceea ce se formează aici mai întâi ca organism sufletesc-spiritual și care trebuie cuprins în autopercepție este delicat și efemer. Iar deranjamentele produse de lumea sensibilă exterioară și de postacțiunile amintirii lor sunt importante, oricât de mare ar fi strădania de a le respinge. Nu trebuie luate în considerare numai acele deranjamente care sunt observate, ci mult mai mult cele pe care în viața obișnuită nu le iei în seamă. Există însă chiar în ființa umană o stare de tranziție posibilă în această privință. Ceea ce sufletul nu poate face la început în stare de veghe, din cauza deranjamentelor produse de lumea fizică, poate face în somn. El va simți că în timpul somnului „nu doarme în întregime”, ci că sufletul său are momente în care, deși adormit, totuși are o anumită activitate. În asemenea stări, procesele naturale țin departe influențele lumii exterioare, pe care sufletul treaz nu le poate elimina prin forță proprie. După ce însă exercițiile de meditație au acționat deja, sufletul omului iese în timpul somnului din inconștiență și simte lumea sufletesc-spirituală. Acest lucru se poate produce în două feluri. Omului îi poate fi clar în timpul somnului: Acum sunt într-o altă lume, sau el poate avea după trezire amintirea: Eu am fost într-o altă lume. În orice caz, prima trăire implică mai multă energie decât a doua. Din această cauză, în timpul disciplinării spirituale, începătorii vor avea mai frecvent parte de a doua trăire. Treptat, lucrurile pot merge atât de departe încât la trezire elevului i se pare: În tot timpul somnului am fost într-o altă lume, din care am ieșit o dată cu trezirea. Iar amintirea entităților și faptelor acelei alte lumi va deveni din ce în ce mai precisă. Elevului spiritual i-a apărut atunci ceea ce putem numi continuitatea conștienței. (Continuarea conștienței în timpul somnului.) Prin aceasta nu înțelegem însă că omul ar avea întotdeauna în timpul somnului starea de conștiență. S-a obținut mult, dacă în continuitatea conștienței omul, care altfel doarme ca oricare altul, are în timpul somnului anumite perioade în care poate privi în mod conștient într-o lume sufletesc-spirituală sau dacă în stare de veghe poate ajunge la asemenea stări de conștiență de scurtă durată. Nu putem însă ignora faptul că cele descrise aici trebuie concepute numai ca o stare de tranziție. Este bine să treci prin disciplinare, prin această stare de tranziție, dar nu trebuie în nici un caz crezut că de aici se poate scoate o concepție încheiată asupra lumii sufletești-spirituale. În această stare, sufletul este nesigur și nu se poate baza pe ceea ce percepe. Dar prin astfel de trăiri el acumulează tot mai multă forță, pentru ca apoi, în timpul stării de veghe, să poată ține la distanță influențele supărătoare ale lumii fizice interioare și exterioare, ajungând astfel la observarea spiritual-sufletească, când nu vin impresii prin simțuri, când rațiunea legată de creierul fizic tace și când și reprezentările din timpul meditației sunt îndepărtate din conștiență, reprezentări care au servit doar la pregătirea pentru vederea spirituală. Ceea ce se oficializează sub o formă sau alta de către știința spiritului nu ar trebui să provină dintr-o altă observare spiritual-sufletească decât cea făcută în stare de veghe deplină.
Două trăiri sufletești sunt importante în continuarea disciplinării spirituale. Una este cea prin care omul spune: Chiar dacă de aici încolo las în afara atenției toate impresiile pe care mi le poate da lumea fizică, totuși nu privesc în interiorul meu ca la o ființă căreia i se stinge orice activitate, ci privesc la o ființă care este conștientă de sine într-o lume despre care nu știu nimic atât timp cât mă las impulsionat numai de impresiile senzoriale și ale rațiunii obișnuite. În această clipă, sufletul are senzația că a dat naștere în el însuși unei noi ființe, ca nucleu ființial sufletesc, în modul descris mai sus. Această ființă are cu totul alte calități decât cele care au existat în suflet mai înainte. Cealaltă trăire constă în aceea că de aici înainte ființa sa de până atunci o poate avea alături de sine ca pe o a doua ființă. Ceea ce până acum era știut ca fiind inclus în sine devine ceva față de care se găsește față în față. Te simți temporar în afara a ceea ce considerai până atunci ca fiind propria-ți entitate, eul tău. Este ca și cum ai trăi în două euri în deplină cumpătare. Unul este cel pe care l-ai cunoscut până acum. Celălalt stă ca o entitate nou-născută deasupra acestuia. Şi simți cum primul obține un fel de independență față de al doilea; aproximativ așa cum corpul uman are o anumită independență față de primul eu. Această trăire are o mare importanță. Căci prin ea omul știe ce înseamnă să trăiască în acea lume pe care se străduiește s-o atingă prin disciplinare.
Al doilea eu, cel nou-născut, poate fi condus spre percepția în lumea spirituală. În el se poate dezvolta ceea ce pentru această lume spirituală are importanța pe care o au organele de simț pentru lumea fizic-sensibilă. Dacă această dezvoltare a progresat până la treapta necesară, omul nu se va simți numai pe sine însuși ca un eu nou-născut, ci va percepe de acum încolo în jurul său fapte spirituale și entități spirituale, așa cum percepe prin simțurile fizice lumea fizică. Aceasta este o a treia trăire importantă. Pentru a duce până la capăt ceea ce aparține acestei trepte a disciplinării spirituale, omul trebuie să ia în calcul că o dată cu întărirea forțelor sufletești iubirea de sine, simțul sinelui apar într-un grad pe care viața sufletească normală nu-l cunoaște. Ar fi o înțelegere greșită dacă cineva ar putea crede că în acest punct s-ar putea vorbi numai despre iubirea de sine obișnuită. Ea se intensifică pe această treaptă de evoluție într-atât, încât ia aparența unei forțe naturale în cadrul propriului suflet și este necesară o disciplinare puternică a voinței pentru a învinge acest simț de sine. El nu este produsul disciplinării spirituale; el este permanent prezent, însă ajunge la conștiență numai prin viața spiritului. Disciplinarea voinței trebuie să însoțească întru totul disciplinarea spiritului. Există o mare dorință de a te simți fericit în lumea pe care ți-ai creat-o singur. Şi trebuie să poți stinge în modul descris mai sus lucrul pentru care te-ai străduit cu mult efort. Trebuie să te stingi în lumea imaginativă atinsă. Împotriva acestui lucru însă luptă cele mai puternice dorințe ale egoismului. S-ar putea naște convingerea că exercițiile de disciplinare a spiritului ar fi ceva exterior, care face abstracție de dezvoltarea morală a sufletului. Împotriva acestei păreri trebuie spus că forța morală care este necesară pentru învingerea egocentrismului amintit nu poate fi obținută fără a aduce structura morală a sufletului la o treaptă corespunzătoare. Disciplinarea spirituală nu poate fi concepută fără ca un progres moral să nu apară imediat necesar. Fără forță morală nu este posibilă învingerea egocentrismului. Orice vorbire despre faptul că adevărata disciplinare spirituală nu ar fi în același timp și o disciplinare morală este lipsită de obiect. Numai cel care nu cunoaște o astfel de trăire ar putea să ajungă la întrebarea: De unde poți ști, atunci când crezi că ai percepții spirituale, că ai de-a face cu adevăruri și nu cu simple închipuiri (viziuni, halucinații etc.)? Acela care a atins treapta descrisă prin disciplinare reglementară poate deosebi propria sa reprezentare de un adevăr spiritual, la fel cum un om cu rațiune sănătoasă poate deosebi reprezentarea unei bucăți de fier încins de prezența sa reală, pe care el o atinge cu mâna. Deosebirea o dă trăirea sănătoasă și nimic altceva. Şi în lumea spirituală piatra de încercare este însăși viața. Așa cum se știe că în lumea sensibilă reprezentarea unei bucăți de fier nu va arde degetul oricât de fierbinte ar fi ea imaginată, și elevul spiritual știe dacă este un fapt pe care-l trăiește numai în închipuire sau dacă fapte sau entități adevărate fac o impresie asupra organelor sale spirituale de percepție trezite. Măsurile reglementare care trebuie respectate în timpul disciplinării spirituale pentru a nu cădea pradă, în această privință, unor confuzii vor mai fi prezentate în expunerile următoare.
Este de cea mai mare importanță acum ca discipolul spiritului să fi ajuns la o ordine sufletească precisă, atunci când în el apare conștiența unui eu nou-născut. Căci prin eul său omul este conducătorul senzațiilor, sentimentelor, reprezentărilor sale, al dorințelor, poftelor și pasiunilor sale. Percepțiile și reprezentările nu pot fi lăsate în voia lor în suflet. Ele trebuie să fie reglate prin chibzuința gânditoare. Eul este cel care dirijează aceste legi ale gândirii și care aduce prin ele ordine în viața de gânduri și de reprezentări. La fel stau lucrurile și cu poftele, dorințele, înclinațiile, pasiunile. Principiile etice devin conducători ai acestor forțe sufletești. Iar prin judecata morală eul devine conducătorul sufletului în acest domeniu. Când omul scoate din eul său obișnuit ceva superior, atunci acesta devine într-o anumită privință de sine stătător. I se ia atâta forță vie câtă îi este dedicată eului superior. Dar să ne referim la cazul în care omul nu și-a dezvoltat încă în sine o anumită capacitate și o soliditate în legile gândirii și în forța sa de judecată și ar vrea să dea naștere pe această treaptă eului său superior. El nu-i va putea lăsa eului său obișnuit decât atâta capacitate de gândire câtă a format anterior. Dacă cantitatea de gândire ordonată este prea mică, atunci în eul obișnuit devenit autonom va apărea o gândire și judecată dezordonată, încâlcită, fantastică. Şi întrucât la o asemenea personalitate eul nou-născut nu poate fi altfel decât, de asemenea, slab, eul inferior confuz va obține – pentru vederea suprasensibilă – supremația, iar omul nu va prezenta echilibrul puterii sale de judecată, necesar pentru observarea suprasensibilului. Dacă el și-ar fi dezvoltat suficient gândirea logică, ar putea să-i lase liniștit autonomia sa eului obișnuit. La fel stau lucrurile și în domeniul eticii. Dacă omul nu a atins coerența în judecata morală, dacă nu a devenit suficient de stăpân pe înclinațiile, dorințele și patimile sale, el va oferi independență eului său obișnuit într-o stare în care acționează forțele sufletești menționate. Poate apărea situația în care omul nu lasă să acționeze un simț al adevărului la fel de înalt ca cel pe care-l conștientizează prin lumea exterioară fizică. În condițiile unui simț al adevărului incoerent, el ar putea considera ca fiind adevăr spiritual orice lucru care nu este de fapt decât produsul fanteziei sale. Acest simț al adevărului trebuie să includă fermitatea judecății etice, siguranța caracterului, temeinicia conștiinței formate în eul lăsat în urmă, înainte ca eul superior să devină activ în scopul cunoașterii suprasensibile. Acest lucru nu trebuie în nici un caz să devină un mijloc de descurajare față de disciplinare; trebuie însă să fie luat foarte în serios.
Cine are voința puternică de a face tot ce este necesar pentru a aduce primul eu la siguranța interioară în exercitarea lucrărilor sale nu trebuie să aibă nici o reticență față de eliberarea unui al doilea eu pentru cunoașterea suprasensibilă prin disciplinare spirituală. Trebuie însă să se ferească de autoinducerea în eroare care poate dobândi o mare putere asupra omului, când este vorba ca acesta să se considere „matur” într-o anumită privință. În disciplinarea spirituală descrisă aici, omul atinge o asemenea dezvoltare a vieții gândirii încât pericolele de rătăcire, așa cum sunt adeseori bănuite, nu pot surveni. Această dezvoltare a gândirii face să apară toate trăirile interioare necesare însă, totodată, și desfășurarea lor așa cum trebuie să fie suportate de suflet fără a fi însoțit de erori fanteziste dăunătoare. Fără dezvoltarea corespunzătoare a gândirii, trăirile pot provoca o mare nesiguranță în suflet. Metoda de cultivare recomandată aici determină ca trăirile să-și facă apariția în așa fel încât să le cunoști perfect, așa cum faci cunoștință cu percepțiile lumii fizice, dacă ai o dispoziție sufletească sănătoasă. Prin dezvoltarea vieții gândirii devii mai mult un observator a ceea ce trăiești în legătură cu persoana ta, în timp ce fără viața gândirii te afli descumpănit în interiorul trăirii.
O disciplină obiectivă enumeră anumite calități pe care trebuie să și le însușească prin exercițiu cel care vrea să găsească drumul spre lumile superioare. Aceste calități trebuie să ducă la stăpânirea de către suflet a conducerii gândirii sale, a voinței sale și sentimentelor sale. Obținerea acestora se face prin exercitii și are un dublu scop. Pe de o parte, sufletului trebuie să i se imprime fermitate, siguranță și echilibru, în așa măsură încât să-și păstreze aceste calități și după ce din el se naște un al doilea eu. Pe de altă parte, acestui al doilea eu trebuie să i se dea pe parcurs forța și ținuta interioară de care va avea nevoie în peregrinările sale.
Lucrul de care are nevoie, înainte de toate, gândirea omului este obiectivitatea. În lumea fizic-sensibilă viața este marele maestru pentru eul uman în găsirea obiectivității. Dacă sufletul vrea să-și lase gândurile să vagabondeze în voie, trebuie să primească corectura vieții, dacă nu vrea să intre în conflict cu aceasta. Sufletul trebuie să gândească în concordanță cu desfășurarea faptelor vieții. Dacă acum omul își abate atenția de la lumea fizic-sensibilă îi va lipsi corectura obligatorie a acesteia. Dacă gândirea sa nu este aptă a fi propriul său corector, se ajunge la rătăciri. Din această cauză, gândirea discipolului spiritului trebuie să exerseze în așa fel încât acesta să-și poată da singur direcția și scopul. Coerența interioară și aptitudinea de a rămâne fixată asupra unui obiect este ceea ce trebuie să-și atragă gândirea în sine. Din această cauză, nu trebuie să se întreprindă „exerciții de gândire” corespunzătoare, aplicate unor obiecte îndepărtate și complicate, ci să se utilizeze obiecte simple și apropiate. Cel care face efortul de a-și fixa gândurile zilnic, timp de multe luni, cel puțin cinci minute asupra unui obiect de uz curent (de exemplu, un ac cu gămălie, un creion etc.), timp în care elimină toate gândurile care n-au legătură cu acel obiect, acela a făcut un lucru important în această direcție. (Se poate alege zilnic un alt obiect sau se poate menține același obiect mai multe zile.) Cel care se simte a fi un „gânditor” prin instruire științifică nu ar trebui să neglijeze să se „maturizeze” în acest fel pentru disiplinarea spiritului. Căci atunci când îți legi gândurile mult timp de un lucru care-ți este bine cunoscut poți fi sigur că gândești în mod obiectiv. Cine gândește: Ce componente alcătuiesc un creion? Cum sunt ele asamblate? Când au fost inventate creioanele? etc. etc. acela își adaptează mai bine reprezentările la realitate, decât cel care meditează la originea omului sau la ce este viața. Prin exerciții simple de gândire înveți mai mult pentru o reprezentare obiectivă cu privire la evoluția lui Saturn, a Soarelui și a Lunii decât prin idei complicate și savante. La început nu este vorba de a gândi la un anumit lucru, ci a gândi în mod adecvat, prin forță interioară. Dacă ți-ai însușit obiectivitatea cu privire la un proces fizic-sensibil care poate fi cuprins în întregime, gândirea se obișnuiește să fie obiectivă și atunci când nu se simte stăpânită de lumea fizic-sensibilă și de legile acesteia. Şi îți pierzi obiceiul de a-ți lăsa gândurile să zboare în mod nepotrivit în orice direcție.
Un astfel de suflet trebuie să devină stăpân și în domeniul voinței, așa cum este în lumea gândurilor. În lumea fizic-sensibilă și în această privință viața este cea care apare ca un conducător. Ea dă valoare diferitelor necesități ale omului, iar voința se simte stimulată să satisfacă aceste necesități. Pentru disciplinarea superioară omul trebuie să asculte cu strictețe de propriile sale porunci. Celui care se obișnuiește cu aceasta îi va veni din ce în ce mai puțin în minte să dorească lucruri fără sens. Dar ceea ce este nesatisfăcător, instabilitatea în viața voinței, se datorează dorinței pentru lucruri despre a căror realizare nu-ți faci o noțiune clară. Asemenea insatisfacție poate să aducă în dezordine dispoziția sufletească, atunci când un eu superior vrea să apară din suflet. Un bun exercițiu constă în aceea ca, timp de luni de zile, la un anumit moment al zilei, să spui: Azi, la „cutare moment precis” vei executa „aceasta”. Ajungi atunci treptat să-ți fixezi timpul executării și natura lucrului pe care trebuie să-l realizezi în așa fel încât aceasta să fie posibilă cu mare precizie. În felul acesta, te ridici deasupra dăunătorului „aș vrea asta; aș vrea aia”, la care nici nu te gândești dacă este sau nu posibil. O mare personalitate pune în gura unei clarvăzătoare vorbele: Îl iubesc pe cel care dorește imposibilul (Goethe, Faust II). Iar această personalitate spune: A trăi în idee înseamnă a trata imposibilul ca și cum ar fi posibil (Goethe, Maxime în proză). Astfel de maxime nu trebuie însă folosite ca obiecții împotriva celor expuse aici. Căci ceea ce pretinde Goethe și clarvăzătoarea sa (Manto) nu poate împlini decât cel care și-a fixat mai întâi dorința a ceea ce este posibil pentru ca apoi, prin voința sa puternică, să poată trata tocmai „imposibilul”, așa încât aceasta să se transforme în ceva posibil.
Cu privire la lumea sentimentelor, sufletul trebuie s-o aducă, pentru disciplinarea spiritului, la relaxare. Pentru aceasta este necesar ca sufletul să devină stăpân pe expresia plăcerii și durerii, bucuriei și suferinței. Împotriva obținerii acestei calități pot apărea unele prejudecăți. S-ar putea crede că devii surd sau necooperant față de lumea ta ambientală dacă „ceea ce bucură trebuie să nu te bucure, iar ceea ce este dureros să nu te doară”. Totuși nu este vorba despre așa ceva. Ceva care bucură trebuie să bucure sufletul, ceva trist trebuie să-l doară. El trebuie doar să ajungă la dominarea expresiei bucuriei și durerii, plăcerii și neplăcerii. Dacă năzuiești la așa ceva vei observa în curând că nu ai devenit mai insensibil, ci, dimpotrivă, devii mai receptiv pentru tot ce este îmbucurător și dureros în ambianță decât erai mai înainte. Aceasta necesită o atenție deosebită față de propria ta persoană un timp mai îndelungat, dacă vrei să-ți însușești calitatea despre care vorbim aici. Trebuie să poți trăi cu alții plăcerea și durerea, fără a te pierde însă într-atât încât să dai o expresie involuntară celor resimțite. Nu suferința justificată trebuie reprimată, ci plânsul involuntar, nu repulsia pentru o acțiune rea, ci furia oarbă a mâniei, nu atenția acordată unui pericol, ci sterilul „a-ți fi frică” etc. Numai printr-o astfel de exersare discipolul spiritului ajunge să aibă acea liniște în starea sa sufletească care este necesară pentru ca el să nu ducă, ca un fel de dublu, o a doua viață nesănătoasă la nașterea, respectiv la intrarea în activitate a eului superior. Tocmai în legătură cu aceste lucruri nu ar trebui ca omul să accepte o autoînșelare. Unora li se poate părea că au în viața obișnuită instalat un calm și că dat fiind acest lucru nu ar avea nevoie de exercițiu. Tocmai astfel de oameni au nevoie mai mare de acesta. Se poate să fii perfect calm când te afli în fața problemelor vieții obișnuite, iar apoi, la urcarea într-o lume superioară, lipsa de ponderare care era numai reprimată să se manifeste cu atât mai mult. Trebuie recunoscut fără rezerve că pentru disciplinarea spiritului este mai puțin important ce pare să fi avut elevul dinainte, ci mai ales să exersezi în mod reglementar ceea ce îți este necesar. Oricât de contradictorie ar părea această frază, ea este totuși corectă. Chiar dacă viața a inculcat un anumit comportament, pentru disciplinarea spiritului sunt utile acele calități pe care ți le-ai educat singur. Dacă cineva a devenit irascibil, el ar trebui să se dezvete de aceasta; dacă însă viața i-a prilejuit o atitudine de calm atunci prin autoeducare ar trebui ca expresia sufletului să corespundă excitațiilor primite din afară. Cel care nu poate râde de nimic stăpânește viața tot atât de puțin ca și cel care, fără a se controla, râde de orice.
Pentru gândire și simțire, un alt mijloc de formare este obținerea calității pe care o putem numi pozitivitate. Există o frumoasă legendă care povestește că Iisus Christos a trecut împreună cu câțiva adepți pe lângă un câine mort. Ceilalți își întorc privirile de la urâtul spectacol. Iisus Christos vorbește admirativ despre dinții frumoși ai câinelui. Se poate exersa pentru păstrarea unei astfel de dispoziții sufletești față de lume, în sensul sugerat de legendă. Eroarea, răul, urâtul să nu împiedice sufletul să găsească adevăratul, binele și frumosul oriunde ele sunt prezente. Nu trebuie confundată această pozitivitate cu lipsa de critică, cu închiderea voită a ochilor față de rău, de neadevăr și lipsa de valoare. Cel care admiră „dinții frumoși” ai unui animal mort vede și cadavrul în putrefacție. Dar acesta nu-l oprește să observe că dinții săi sunt frumoși. Nu poți spune că răul este bun, că rătăcirea este adevărul, dar poți ajunge la stadiul în care nu poți fi împiedicat de rău să vezi binele, de rătăcire să vezi adevărul.
În legătură cu voința, gândirea suferă o anumită maturizare, cu condiția de a nu-ți lăsa niciodată răpită, de ceva trăit sau experimentat anterior, receptivitatea obiectivă pentru trăiri noi. Pentru discipolul spiritului trebuie să nu aibă nici o importanță gândul: N-am auzit niciodată cutare lucru, nu cred acest lucru. El ar trebui chiar să evite să i se spună lucruri noi despre un anumit lucru sau ființă. Poți învăța să aduci la lumină un punct de vedere pe care nu l-ai mai utilizat până atunci, din orice adiere, din fiecare frunză, din orice lălăit al unui copil. Este ușor să mergi departe cu privire la o astfel de apitudine. În nici un caz, la o anumită vârstă nu trebuie eliminate experiențele cu obiectele. Trebuie să judeci ceea ce trăiești în prezent în lumina experiențelor trecutului. Aceasta ajunge pe unul dintre talerele balanței proprii; pe celălalt taler însă pentru discipolul spiritului trebuie pusă înclinația de a afla mereu lucruri noi. Şi înainte de orice credința în posibilitatea ca trăiri noi să le contrazică pe cele vechi.
Cu aceasta am numit cinci calități pe care discipolul spiritului trebuie să și le însușească printr-o disciplinare reglementară: stăpânirea conducerii gândirii, stăpânirea impulsurilor voliționale, detașarea de plăcere și durere, pozitivitatea în judecarea lumii, lipsa de prejudecăți în conceperea vieții. Cine a folosit anumite perioade succesive pentru a-și însuși aceste calități prin exerciții va trebui să armonizeze aceste calități în sufletul său. Pentru a obtine armonizarea este necesar să exerseze, întru câtva concomitent, două câte două, trei și una etc.
Exercițiile menționate sunt recomandate prin metodele disciplinării spiritului, pentru că în cazul executării lor temeinice au ca efect în sufletul elevului spiritual nu numai ceea ce am numit mai sus ca rezultat nemijlocit, ci, indirect, și multe alte urmări care sunt necesare pe drumul spre lumile spirituale. Cine face aceste exerciții cu suficientă perseverentă se va lovi în timpul acestora de unele lipsuri și greșeli ale vieții sale sufletești; el va găsi mijloacele ce-i sunt necesare pentru obținerea siguranței în viața sa intelectuală, de sentimente și de caracter. Cu siguranță, va avea nevoie și de alte exerciții, potrivite aptitudinilor, temperamentului și caracterului său. Acestea se oferă de la sine, dacă sunt executate cu perseverență. Se va observa că exercițiile pe care le-am expus vor da, treptat, indirect și ceea ce la început nu pare să existe în ele. De exemplu, dacă cineva are prea puțină încredere în sine, va putea observa, după un timp corespunzător, că prin exerciții se instalează încrederea necesară. La fel stau lucrurile și cu privire la alte calități sufletești. (Detalii speciale referitor la aceste excerciții se găsese în cartea mea Cum se dobândesc cunoștințe despre lumile superioare?) Important este ca discipolul spiritului să poată obține aptitudinile menționate în grade tot mai înalte. Stăpânirea gândurilor și sentimentelor trebuie să le ducă atât de departe, încât sufletul să capete puterea de a instala perioade de liniște interioară perfectă, în care omul să țină departe de spiritul și sufletul său toate fericirile și suferințele, bucuriile și grijile, sarcinile și solicitările pe care le aduce viața zilnică, exterioară. În aceste perioade trebuie să fie lăsat să intre în suflet numai ceea ce acesta este capabil să lase să pătrundă în el în starea de cufundare. Față de această afirmație se poate crea ușor o prejudecată. Este posibil să se nască părerea că te înstrăinezi de viață și de datoriile ei în cazul în care te retragi din acestea, pe anumite perioade de timp în cursul zilei, cu inima și cu sufletul. În realitate, nu se întâmplă așa. Cine se dăruiește în modul descris unor perioade de liniște și pace interioară va constata că i se dezvoltă atâtea forțe și atât de mari pentru îndeplinirea sarcinilor lumii exterioare, încât nu numai că nu-și va îndeplini mai prost îndatoririle de viață din cauza acestora, ci cu siguranță mult mai bine. Are o mare valoare ca omul să se desprindă în aceste perioade de gândurile legate de problemele sale personale, să se poată înălța la ceea ce nu-l privește numai pe el, ci pe oameni în general. Dacă el este în stare să-și umple sufletul cu comunicări din lumile superioare, spirituale, dacă acestea îi pot captiva interesul într-un asemenea grad ca și o grijă sau problemă personală, atunci sufletul său va produce din aceasta roade speciale. Cine se străduiește să intervină în felul acesta în viața sa sufletească va ajunge și la posibilitatea unei autoobservări care privește problemele proprii cu liniștea cu care ar resimți-o dacă ar fi străine. A putea vedea trăirile proprii, bucuriile și durerile proprii ca pe cele ale altuia este o bună pregătire pentru disciplinarea spiritului. Poți ajunge la gradul necesar în această privință, dacă zilnic, după împlinirea treburilor curente, lași să-ți treacă pe dinaintea spiritului imaginile trăirilor zilei. Trebuie ca în interiorul trăirilor să te poți vedea pe tine însuți în imagine; adică să te privești în viața cea de toate zilele ca din afară. Se ajunge la o anumită practică în această observare de sine, dacă se începe cu reprezentarea unor mici fragmente din viața zilnică. Atunci devii tot mai iscusit în ceea ce privește această privire retrospectivă, astfel încât, după o exersare mai îndelungată, va putea fi realizată în întregime într-un interval scurt de timp. Privirea retrospectivă are importanța ei în disciplinarea spiritului pentru că aduce sufletul în starea de a se desprinde în reprezentare de obiceiul de a urmări numai cu gândirea desfășurarea în sensul înregistrat de simțuri. În gândirea retrospectivă îți reprezinți corect, dar nu în sensul înregistrat de simțuri. Acest lucru este necesar pentru adaptarea la lumea spirituală. În felul acesta îți întărești reprezentarea în mod sănătos. Din același motiv este bine să-ți reprezinți retrospectiv, în afara vieții proprii din timpul zilei, și alte lucruri, de exemplu, desfășurarea unei drame, a unei povestiri, a unei secvențe sonore etc. Idealul pentru discipolul spiritului va deveni tot mai mult compararea cu evenimentele ce se apropie de el în viață, în așa fel încât să le lase să se apropie cu siguranță și liniște sufletească și să nu le judece după starea lui sufletească, ci după importanța lor interioară și după valoarea lor. Tocmai prin focalizarea acestui ideal își va crea baza sufletească pentru a se putea dărui cufundărilor descrise mai sus în gânduri și simțăminte simbolice sau de alt fel.
Condițiile descrise aici trebuie să fie împlinite, pentru că trăirea suprasensibilă se construiește pe baza pe care te afli în viața sufletească obișnuită înainte de a pătrunde în lumea spirituală. Orice trăire suprasensibilă este dependentă în două feluri de punctul de plecare sufletesc la care te afli înainte de a pătrunde în lumea spirituală. Cine nu este precaut să-și creeze din timp, ca bază pentru disciplinarea sa spirituală, o putere de judecată sănătoasă, acela va dezvolta în sine capacități suprasensibile care percep imprecis și incorect lumea spirituală. Organele sale de percepție suprasensibilă se vor dezvolta în mod defectuos. Şi asa cum cu un ochi deficient sau bolnav nu poți vedea bine în lumea simțurilor, tot astfel nu poți percepe în mod corect cu organe de simț spirituale care nu au fost formate pe baza unei capacități de judecare sănătoase. Cel care își ia ca punct de plecare o dispoziție sufletească imorală, acela se ridică în lumile spirituale în așa fel, încât vederea sa spirituală este buimacă, încețoșată. Față de lumea suprasensibilă el este ca cineva care observă lumea sensibilă în stare de drogare. Numai că el nu va putea ajunge să afirme lucruri importante, în timp ce observatorul spiritual, în buimăceala sa, este totuși mai treaz decât un om în starea de conștiență obișnuită. Mărturiile sale devin din această cauză rătăciri față de lumea spirituală.
* * *
Puritatea interioară a treptei de cunoaștere imaginative se obține prin întărirea cufundărilor (meditațiilor) sufletești expuse, datorită obișnuirii cu ceea ce putem numi „gândirea liberă de senzorialitate”. Când îți formezi un gând pe baza observației în lumea fizic-sensibilă, el nu este liber de senzorialitate. Dar aceasta nu înseamnă că omul își poate forma numai astfel de gânduri. Gândirea umană nu trebuie să fie goală și fără conținut atunci când nu se umple cu observații senzoriale. Pentru discipolul spiritului, calea cea mai sigură și cea mai la îndemână pentru a ajunge la o gândire lipsită de senzorialitate poate fi aceea de a-și face bunuri proprii ale gândirii sale faptele lumii superioare comunicate de știința spiritului. Aceste fapte nu pot fi observate cu simțurile fizice. Cu toate acestea omul va observa că el poate înțelege, dacă are suficientă răbdare și perseverență. Fără școlire nu poți cerceta nimic în lumea superioară, nu poți să faci tu însuți observații în ea, dar poți înțelege tot ce comunică cei care cercetează în acea lume. Și dacă cineva spune: Cum pot să iau pe încredere ceea ce spun cercetătorii spiritului, când eu însumi nu pot vedea aceste lucruri?, atunci aceast lucru este complet nejustificat. Căci este întru totul posibil ca prin simpla cugetare să obții convingerea sigură: Cele comunicate sunt adevărate. Iar dacă cineva nu-și poate forma convingerea prin cugetare, aceasta nu provine din faptul că omul nu ar putea „crede” în ceva ce nu vede, ci numai din faptul că persoana respectivă încă nu și-a folosit reflectarea suficient de temeinic, cuprinzător și fără prejudecăți. Pentru a avea claritate în această chestiune trebuie să înțelegem că gândirea umană atunci când face efortul și se ridică energic interior, poate înțelege mai mult decât își închipuie de obicei. Căci deja în gândirea însăși sălășluiește o entitate interioară aflată în legăură cu lumea suprasensibilă. În mod obișnuit, sufletul nu este conștientient de această legătură, pentru că este obișnuit să antreneze facultatea de a gândi numai în legătură cu lumea sensibilă. Din această cauză consideră de neînțeles ce i se comunică din lumea suprasensibilă. Dar aceste comunicări nu sunt inteligibile numai pentru o gândire educată prin școlire spirituală, ci și pentru orice gândire care este deplin conștientă de întreaga ei forță și care vrea să o folosească. Prin faptul că încontinuu îți faci bun propriu ceea ce spune cercetarea spiritului, te obișnuiești cu o gândire care nu se alimentează din observațiile senzoriale. Înveți să recunoști cum înăuntrul sufletului un gând se îmbină cu alt gând, cum un gând caută un alt gând, chiar și atunci când asocierea gândurilor nu este generată de forța observației prin simțuri. În aceasta esențialul este că astfel devii conștient de faptul că lumea gândirii are viață interioară, că gândind cu adevărat, te găsești deja în domeniul unei lumi suprasensibile vii. Îți spui: Este ceva în mine care alcătuiește un organism de gânduri; dar eu sunt totuși una cu acest „ceva”. Trăiești astfel, în dăruirea față de gândirea liberă de senzorial, experiența că există ceva esențial care curge în viața noastră interioară așa cum caracteristicile lucrurilor sensibile curg în noi prin organele noastre fizice când observăm senzorial. Acolo, în spațiul de afară – așa spune observatorul lumii sensibile – este un trandafir; el nu-mi este străin, căci mi se face cunoscut prin culoarea și mirosul lui. Trebuie să fii destul de liber de prejudecăți pentru ca atunci când gândirea liberă de senzualitate lucrează în tine să spui foarte pertinent: Mi se prefigurează ceva intrinsec, care în mine leagă gând cu gând, care formează un organism de gânduri. Există însă o deosebire între senzațiile față de ceea ce are în vedere observatorul lumii sensibile exterioare, și ceea ce se prefigurează ținând de esență în gândirea liberă de senzorial. Primul observator se simte stând în afara, în fața trandafirului, iar cel care este dăruit gândirii lipsite de senzualitate simte esențialitatea care i se prefigurează ca fiind în el însuși, el se simte una cu aceasta. Cel care în mod mai mult sau mai puțin conștient consideră că este existent numai ceea ce îi apare ca obiect exterior nu va obține în nici un caz sentimentul: Ceea ce este existent în sine, mi se poate face cunoscut mie și prin aceea că eu sunt unit cu el ca într-o unitate. Pentru a vedea în mod corect în această privință, trebuie să poți avea următoarea trăire interioară. Trebuie să înveți să deosebești între asocierile de gânduri pe care le creezi prin bunul tău plac și cele pe care le trăiești în tine atunci când aduci la tăcere în tine bunul tău plac. În acest caz poți spune: Eu rămân complet tăcut în mine; eu nu produc nici o conexiune de gânduri; eu mă dăruiesc la ceea ce „gândește în mine”. Atunci suntem pe deplin îndreptățiți să spunem: În mine acționează ceva care există prin sine, așa cum suntem îndreptățiți să spunem: Asupra mea acționează trandafirul, atunci când văd un anumit roșu, când percep un anumit parfum. În acest fel nu există nici o contradicție în faptul că ne luăm conținutul gândurilor noastre din comunicările cercetătorului spiritului. Gândurile sunt în acest caz deja prezente, atunci când li te dăruiești, dar nu le poți gândi dacă nu le reproduci din nou în suflet în fiecare caz. Aceasta este important, că cercetătorul spiritului trezește în ascultătorii și cititorii săi astfel de gânduri, pe care aceștia trebuie întâi să le scoată din ei însiși, pe când cel care descrie adevăruri sensibile face trimitere la ceva pe care ascultătorii sau cititorii îl pot observa în lumea simțurilor.
(Calea care conduce prin comunicările științei spirituale la gândirea fără senzorial este o cale întru totul sigură. Dar mai există o alta, care este mai sigură și înainte de toate mai precisă, în schimb, pentru mulți oameni și mult mai grea. Este descrisă în cărțile mele Teoria cunoașterii în concepția despre viață a lui Goethe și Filosofia libertății. Aceste scrieri redau ceea ce poate elabora gândul uman, când gândirea nu se dăruiește impresiilor lumii fizico-sensibile, ci numai sieși. Atunci, gândirea pură lucrează ca o ființă vie în sine, nu doar în ceea ce se manifestă în om ca amintire a lucrurilor sensibile. În scrierile menționate nu a fost preluat nimic din comunicările științei spiritului. Şi totuși se arată că gândirea pură, care lucrează numai în sine, poate trage concluzii despre lume, viață și om. Aceste scrieri se află pe o treaptă intermediară foarte importantă între cunoașterea lumii simțurilor și aceea a lumii spirituale. Ele oferă ceea ce poate obține gândirea când se ridică deasupra observării senzoriale, dar încă evită pătrunderea în cercetarea spirituală. Cel care lasă aceste scrieri să acționeze asupra întregului său suflet, acela se află deja în lumea spirituală; numai că aceasta i se prezintă ca lume a gândurilor. Cine se simte în stare să lasa să acționeze asupra sa o astfel de treaptă intermediară, acela merge pe o cale sigură; și prin aceasta el poate obține față de lumea superioară un sentiment care îi va aduce cele mai frumoase roade pentru întreaga perioadă de timp care va urma.)
* * *
