Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ARTICOLE ASUPRA ORGANIZĂRII TRIPARTITE A ORGANISMULUI SOCIAL

GA 24


CALEA DE SALVARE A POPORULUI GERMAN


În anul 1858 Herman Grimm [ Nota 12 ] a scris un articol: «Schiller şi Goethe». El începe cu aceste fraze: „Adevărata istorie a Germaniei este istoria mişcărilor spirituale din sânul poporului. Numai acolo unde entuziasmul pentru o idee mare a mişcat naţiunea şi a pus în mişcare forţele încremenite, se săvârşesc fapte care sunt mari şi luminătoare”. Şi mai departe putem citi în articol: „… numele împăraţilor şi regilor germani nu sunt pietre kilometrice pentru progresul poporului”.

Numai vivifierea acelei dispoziţii sufleteşti pe baza căreia au fost scrise asemenea gânduri pare în măsură să aducă lumină în vremea de criză care a venit asupra poporului german. Speranţa, pe care o nutreşte cel ce găseşte necesar ca tocmai poporul german să se întoarcă acum la nişte idei salvatoare, va fi justificată numai dacă ceva din această dispoziţie sufletească se va înălţa din nou în activitatea şi munca epocii prezente. Acela care spune astăzi că trebuie să aşteptăm întâi să vedem ce relaţii, cu popoarele din Apus şi din Răsărit, rezultă din situaţia mondială creată, mai înainte de a ne putea gândi la o temelie rodnică pentru o nouă cultură socială, nu are habar de necesităţile epocii. Dintr-o asemenea concepţie s-au născut cele ce am spus în aceste articole despre ideea de tripartiţie a organismului social. Cel care scrie aceste rânduri este de părere că în articolele de până acum a răspuns de mult acelora care vin tot mereu cu obiecţia: dar trebuie să ne gândim întâi la ceea ce rezultă din relaţia actuală cu alte popoare, înainte de a ne putea întoarce atenţia spre nişte idei sociale de felul celor pe care le înfăţişează tripartiţia. Această obiecţie se întemeiază pe o eroare care poate deveni cea mai amară fatalitate pentru poporul german. Căci Germania a ieşit din catastrofa războiului mondial în aşa fel încât ea de-abia de acum înainte trebuie să-şi creeze temelia pentru o relaţie viitoare cu celelalte popoare. Forma pe care viaţa economică ar lua-o dacă, desprinsă din sfera politic-juridică şi cea spirituală, ar crea-o, ar putea să o integrreze în economia mondială. Ceea ce am încercat să arăt în aceste articole este că integrarea unei asemenea vieţi economice în economia mondială este în interesul celorlalte popoare. O viaţă spirituală liberă nu poate fi privită de nici un alt popor drept motiv de duşmănie. Iar o viaţă politico-juridică întemeiată pe egalitatea oamenilor majori, ar putea fi privită, la poporul german, de către un alt popor, drept element duşmănos, numai dacă acesta din urmă ar vrea să-şi bată joc de sine însuşi.

Numai că o idee, cum este aceea a tripartiţiei, ar trebui să se prezinte în faţa lumii drept impulsul dat voinţei în problemele publice. În momentul în care această idee se arată în drumul ei spre faptă, ea ar putea deveni revelatoarea fiinţei naţionale germane, cu care restul lumii se va confrunta, ca pe un teren solid. Faţă cu raporturile actuale, faţă cu neîncrederea în eficienţa practică a unor idei pline de viaţă, noi am întrebat însă: unde este fiinţa germană? Spre poporul german pot răsuna, de la cele mai bune spirite ale trecutului său, idei ca acelea pe care Herman Grimm le-a pus pe hârtie acum 60 de ani. Aceste spirite au intenţionat să dea glas, prin aceste idei, voinţei celei mai adânci a poporului lor. Oare urmaşii acestor spirite să nu aibă urechi pentru a percepe aceste idei?

Aceşti urmaşi sunt într-o situaţie în care cu adevărat nu e suficient doar să ne amintim de ideile înaintaşilor, ci mai degrabă este necesar să dezvoltăm mai departe aceste idei, într-un nou mod, adaptat opiniei prezente. Oare germanul vrea să se piardă pe sine, negându-şi, prin neîncrederea în idei, propria lui fiinţă? Căci partea cea mai bună a acestei fiinţe nu poate consta decât în credinţa în eficienţa ideilor. Iar lumea va trebui să ţină seama de o revelare a fiinţei germane, dacă aceasta se va aşeza în faţa ei în toată autenticitatea.

Un număr suficient de oameni din sânul poporului german, care ar impregna cu forţele sufletelor lor încrederea, moştenită de la înaintaşi, în lumea ideilor, trebuie să devină salvarea acestui popor. Germanilor nu le va veni mântuirea de la nici o înfruntare cu lumea exterioară, săvârşită sub semnul neîncrederii în eficienţa practică a ideilor. Căci în orice asemenea înfruntare lipseşte practic pacea sâmburelui fiinţial al poporului german.

Ar trebui să amuţească toate obiecţiile care pornesc de la părerea: nu e acum timpul de a ne dărui ideilor. Căci despre un timp care conţine, pentru poporul german, germenii unei posibilităţi de viaţă reale, se va putea vorbi de-abia atunci când forţa ideilor va fi recunoscută de un număr de oameni suficient de mare. Nu e voie ca această credinţă în idei să fie organizată conform cu ceea ce se întâmplă de obicei; ci această credinţă în idei trebuie să fie forţa motrice în tot ceea ce întreprind germanii. Ceea ce se va întâmpla sub influenţa acestei credinţe, putem aştepta cu încredere; a aştepta în mod inactiv, dând-o la o parte, lăsând, în cadrul unei aparenţe de activitate practică, ca nenorocirea să-şi urmeze cursul: toate acestea sunt, la german, un păcat împotriva propriei sale fiinţe, un păcat împotriva spiritului ceasului mondial în care ne aflăm, un păcat împotriva imperativului ca el să cugete într-un mod neprefăcut asupra propriei sale fiinţe.

Oare nu e adevărat că acest păcat domneşte? Nu putem percepe în mod suficient de clar? Oare efectele triste ale acestui păcat nu sunt deja prezente? Oare impasul nu se aude în sunetele care fac acest păcat să poată fi înţeles? Oare în poporul german nu mai există puterea de a recunoaşte drept păcat, păcatul împotriva spiritului propriei fiinţe? Aceste întrebări pot lăsa nişte urme asemănătoare celor lăsate prin loviturile de bici în acele suflete care studiază viaţa publică a poporului german. Ar trebui ca durerea să ducă la trezire. Oare marile spirite din trecut ale poporului german, cu credinţa lor în idei, au fost nişte visători? La asemenea întrebări răspunde numai viaţa reală. Şi cum poate suna răspunsul? Da, ei au fost nişte visători, dacă urmaşii le trăiesc ca în vis ideile; ei au fost însă nişte spirite strălucite înzestrate cu simţul realităţii, dacă aceşti urmaşi preiau în voinţa trează, vie, forţa ideilor lor.