Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ARTICOLE ASUPRA ORGANIZĂRII TRIPARTITE A ORGANISMULUI SOCIAL

GA 24


DISTRUGERE ŞI RECONSTRUCŢIE


John Maynard Keynes [ Nota 19 ] a publicat recent la Londra o carte despre consecinţele economice ale păcii de la Versailles (The economic consequences of the peace by John Maynard Keynes C. B. Fellow of King’s College, Cambridge, Macmillan and Co., London). El expune în «Cuvântul înainte» faptul că în timpul războiului a fost temporar activ în trezoreria britanică, fiind împuternicitul acesteia la conferinţa pentru pace până pe 7 iunie 1919. El a renunţat la această funcţie când i-a dispărut orice speranţă relativ la faptul că prin ceea ce se înfăptuieşte drept „pace” sub influenţa personalităţilor determinante participante la această conferinţă, ar putea rezulta o dezvoltare favorabilă a vieţii economice din Europa. El vorbeşte în calitate de englez, dar ca om care îşi pune cu luciditate întrebarea: Este posibil ca din voinţa lui Wilson [ Nota 20 ], Clemenceau [ Nota 21 ], Lloyd George [ Nota 22 ] să rezulte ceva care să poarte în sine o capacitate de viaţă în configurarea economică a Europei? Expunerile din cartea sa arată că pe 7 iunie 1919 el şi-a spus: Wilson este un om care, vieţuind concepte abstracte, străine de viaţă, nu poate avea o influenţă determinantă a supra intenţiilor lui Clemenceau şi Lloyd George; Clemenceau este o personalitate însufleţită exclusiv de voinţa pasională de a dicta Europei o pace care, prin neglijarea evoluţiei Franţei din 1870 încoace, transpune această ţară în situaţia de a se simţi drept „naţiune” în lume, aşa cum ar fi vrut să se simtă ea înainte de 1870; Lloyd George este viclean şi dotat cu cunoaşterea oamenilor, dar se gândeşte numai la succesul de moment. Şi Keynes îşi răspunde la întrebarea expusă mai sus, prin următorul gând: Ceea ce se poate întâmpla sub influenţa acestor trei personalităţi va implica cu necesitate distrugerea economică a Europei. Şi el s-a retras din funcţia sa. Eu nu pot găsi în cartea sa o perspectivă care să confere speranţe în legătură cu o reclădire a acestor raporturi economice, cu excepţia unei fraze din încheiere, în care el afirmă că o salvare poate fi de aşteptat numai atunci când sunt puse în mişcare acele forţe ale cunoaşterii şi ale concepţiei despre viaţă care pot transforma părerile dominante. Şi nu-l înţelegem deloc greşit pe Keynes dacă afirmăm că această carte s-a născut din grija şi teama că Anglia a colaborat la o operă din care urmează să rezulte distrugerea Europei într-o asemenea măsură încât şi Angliei să-i meargă rău.

Expunerile lui Keynes sunt dovada deplină a faptului că din concepţiile politice dominante până în prezent şi care au fost purtate de către personalităţile conducătoare determinante şi în aşa-numita „operă de pace” nu poate rezulta nimic din ceea ce are nevoie viitorul unei omeniri civilizate.

Aparţinătorii poporului german vieţuiesc în această oră cosmică, în modul cel mai amar posibil, stadiul la care s-a ajuns prin impulsurile dominante ale noii civilizaţii. Lui i se cere ceva la împlinirea căruia nu ne putem gândi nici o clipă. Cei care îi cer acest lucru ar înălţa munţi de ură – în comparaţie cu care ceea ce a fost înălţat până acum nu constituie decât mici coline – dacă poporului german, în cazul unei victorii, i-ar fi trecut prin minte să născocească acel ceva. S-a ajuns aşadar, în mod evident, ca să se ceară ceva imposibil drept condiţie de pace.

Oamenii care vor să-şi menţină privirea lucidă, spun că personalităţile conducătoare lucrează la distrugerea Europei; aceste personalităţi conducătoare inventează drept parte a „operei de pace” ceva care, pe lângă distrugerea economică, ar produce completa nimicire sufletească a poporului german. (În privinţa aprecierii „spiritului” care acţionează în astfel de măsuri, situaţia nu se schimbă cu nimic dacă ulterior sunt introduse şi câteva modificări. Şi despre acest „spirit” este vorba).

Oare nu am ajuns în acel punct în care se poate înţelege, în sfârşit, de către un număr suficient de mare de oameni că salvarea din fundătura la care a ajuns Europa trebuie realizată prin cu totul alte mijloace decât cele care rezultă dintr-o continuare a ideilor curente depăşite? Vor crede oamenii în continuare că se poate face „pace” dacă intenţiile curente vehiculate în secolul XX trebuie să rămână determinante pentru structurarea lumii civilizate? Noi nu vom putea „semna” nimic care să aducă „pacea”, atât timp cât lucrurile nu se judecă dintr-un spirit cu totul nou, decât cel din care s-a judecat până acum în ordonarea problemelor publice. O discuţie în privinţa faptului dacă un asemenea spirit nou este necesar, ar trebui să fie exclusă printre cei capabili de judecată, în faţa a ceea ce se întâmplă din vechiul spirit. Curajul şi hotărârea de a aborda acest nou spirit ar trebui să intervină într-un număr suficient de mare de suflete. Iar din aceasta ar trebui să urmeze o muncă de reconstrucţie care să acţioneze eficient împotriva spiritului distructiv. Obiecţiunea că în situaţia sa actuală poporul german, cu un astfel de spirit, nu poate face singur nimic în faţa puternicilor învingători, trebuie străvăzută în lipsa ei de însemnătate. Căci ceea ce este bun va fi totuşi preluat, în ultimă instanţă, de întreaga lume, dacă înţelegerea avantajelor învinge prejudecăţile.

În realitate, nici nu este aceasta obiecţia care să-i facă pe adversari să respingă o nouă spiritualitate. Este lipsa de curaj, pe care nu o recunosc şi asupra căreia vor să ne amăgească prin judecăţi aparente. Este părerea care a fost inoculată multora în ultima vreme în privinţa eficienţei spiritualului, şi care acum îşi arată roadele nefaste. Utopia materialistă, care a devenit realitate şi care, în calitatea sa de utopie, trebuie să se manifeste în mod distructiv, face ca ceea ce este cu adevărat practic şi care poate fi extras numai dintr-o nouă spiritualitate să apară drept „utopie” în cercuri largi.

Pentru mulţi, lucrurile stau aşa că împlinirile exterioare ale perioadei contemporane le-au adus vieţuiri deosebit de simpatice. Fapt care i-a împiedicat să vadă că la baza dezvoltării acestor împliniri a fost acel spirit nefast care a determinat evenimentele înspăimântătoare ale ultimilor cinci ani. Ei doresc să facă acum, din aceste evenimente înspăimântătoare, o „pace” care să le facă pe acestea să apară doar drept un episod, punând in nou vechea stare în locul haosului actual. Însă promiţător pentru viitor poate fi numai faptul de a acţiona pornind de la o judecată care să vadă că împlinirile exterioare ale perioadei recente au fost clădite pe terenul distrus al lipsei de idei şi că orice întoarcere la cele vechi, fără o reînnoire spirituală, nu face decât să sădească din nou vechile seminţe pentru reîntoarcerea evenimentelor înspăimântătoare. Fără ajutorul eficient al prezenţei acestei judecăţi într-un număr suficient de mare de oameni nu vom putea ieşi din confuzii şi din haos.