Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ARTICOLE ASUPRA ORGANIZĂRII TRIPARTITE A ORGANISMULUI SOCIAL

GA 24


GÂNDURI DIN TIMPUL RĂZBOIULUI

Pentru germani
şi pentru aceia care nu cred că trebuie să îi urască
1915


O suferinţă de nespus şi o tristeţe profundă trăiesc în sufletele oamenilor prezentului, alături de voinţa de a aduce clipei istorice incomparabile actuale jertfa curajului, a vitejiei şi a iubirii, pe care aceasta o solicită. Pe luptător îl oţeleşte conştienţa că el îşi pune în joc viaţa pentru ceva mai preţios, pe care îl are de dat Pământul omenirii. El priveşte moartea în faţă cu sentimentul că jertfa sa este cerută de acea viaţă care poate solicita moartea oricărui om, ca şi pe a sa, dintr-un punct de vedere superior. Taţi, mame şi fii, soţii, surori şi fiice trebuie să găsească în durerea personală că prin sânge şi moarte evoluţia omenirii se va înălţa la acele ţeluri pentru care au fost necesare jertfele şi în faţa cărora pot fi ele justificate. Comutarea atenţiei de la vieţuirea individuală la viaţa omenirii, de la ceea ce este trecător la ceea ce vieţuieşte ca element netrecător în cele trecătoare, sunt solicitate de trăirile acestui timp. Din resimţirea celor ce se petrec se înalţă încrederea că cele vieţuite trebuie să constituie aurora unei noi epoci a omenirii, ale cărei forţe vor aduce această trăire la deplina ei dezvoltare.

Am dori să privim acum, cu acea înţelegere care caută să înţeleagă şi greşelile omeneşti, şi asupra flăcărilor urii ce se aprind. Impresia resimţită de către cineva care compară cele vieţuite în prezent cu cele care par deja cucerite prin evoluţie de omenirea prezentului, poate fi prea puternică. Unii oameni care au înţeles să se exprime în privinţa celor cucerite de omenire printr-o deplină participare, au găsit în această privinţă cuvinte ca acelea pe care le-a rostit eminentul critic de artă german Herman Grimm, decedat în anul 1901. Acesta compară vieţuirile omului din vremurile anterioare cu ceea ce aduce prezentul în aceste vieţuiri. El spune: „Mi se pare uneori că suntem transpuşi într-o nouă existenţă, şi nu am luat cu noi decât bagajul spiritual strict necesar. Este ca şi cum condiţiile de viaţă pe deplin modificate ne constrâng la o activitate de gândire pe deplin nouă. Distanţele nu îi mai separă pe oameni. Cu uşurinţa unui joc, gândurile noastre înconjură suprafaţa Pământului şi zboară de la unul la altul, oriunde ne-am afla. Descoperirea şi exploatarea noilor forţe ale naturii reuneşte toate popoarele într-o activitate comună necondiţionată. Noile experienţe, sub a căror presiune concepţiile noastre în privinţa a tot ceea ce este vizibil şi invizibil se modifică într-o alternanţă continuă, ne impun noi moduri de observare şi în privinţa istoriei evoluţiei omenirii.” Înainte de izbucnirea acestui război, orice european avea astfel de sentimente în sufletul său, fiecare în maniera sa individuală. Iar acum ce a făcut răstimpul războiului din ceea ce a determinat asemenea sentimente? Nu este ca şi cum trebuia să i se arate omenirii cum va arăta lumea dacă încetează acţiunile multor oameni, acţiuni care constituie roade ale evoluţiei? Şi încă: oare nu ne arată războiul, prin efectele sale îngrozitoare, la ce au trebuit să ducă conflictele dintre popoare, purtate prin mijloacele pe care le-a pus omenirii la dispoziţie evoluţia ei recentă?

Sentimentele care iau naştere din astfel de trăiri, pot fi zăpăcitoare. Iar din existenţa confuziilor actuale, noi am vrea să înţelegem de ce mulţi oameni nu pot pricepe că războiul însuşi aduce spaimă şi suferinţe, şi de ce trebuie să-şi categorisească ei adversarii drept „barbari” atunci când o necesitate stringentă îi constrânge să folosească mijloacele de luptă pe care le-a creat perioada contemporană.

Oare cum răsună cuvintele de judecată plină de ură a fiinţelor germane rostite actualmente de personalităţi conducătoare în rândul popoarelor cu care Germania se află în prezent în război; cum răsună ele oare pentru un suflet ce resimte drept adevărată expresie a sufletului german, ceea ce a caracterizat deja menţionatul Herman Grimm cu puţin înainte de începerea acestui secol drept trăsătură fundamentală în cuprinderea vieţii de voinţă a omenirii actuale? El a scris: „Solidaritatea convingerilor morale [ Nota 48 ] a tuturor oamenilor o constituie astăzi Biserica ce ne uneşte pe toţi. Noi căutăm cu mai multă intensitate ca niciodată o expresie vizibilă a acestei comuniuni. Toate strădaniile cu adevărat serioase ale maselor cunosc doar acest singur ţel. Separarea naţiunilor nu mai există în acest punct. Noi simţim că în privinţa concepţiei etice despre lume nu poate domni o diferenţă sau o opoziţie naţională. Noi toţi trebuie să ne jertfim pentru patria-mamă; dar faptul de a tânji după clipa în care acestea să se petreacă prin război, sau de a voi să apropiem această clipă, este foarte departe de noi. Asigurarea că menţinerea păcii este cea mai sfântă dorinţă a noastră, nu este o minciună. Cuvintele ‹Pace pe Pământ şi între oameni bunăvoire› ne pătrund pe toţi. Locuitorii planetei noastre, cuprinşi în totalitatea lor ca unitate, sunt cuprinşi de un sentiment de înţelegere generală… Omenirea ca totalitate se recunoaşte ca fiind supusă unei jurisdicţii invizibile ce tronează printre noi, pe care nu îi este îngăduit să o considere o nenorocire, şi în faţa procedeelor justiţiare ale căreia trebuie să caute să-şi adapteze conflictele interioare. Cu o strădanie plină de teamă îşi caută drepturile. Cât de mult se străduiesc astăzi francezii să prezinte războiul împotriva Germaniei, pe care îl intenţionează, drept o cerinţă morală a cărei recunoaştere o pretind şi de la alte popoare, chiar şi de la Germani.” Activitatea de o viaţă a lui Herman Grimm este întemeiată prin toate rădăcinile ei în viaţa spirituală germană, în aşa fel încât se poate spune: Atunci când cineva formulează astfel de gânduri este ca şi cum el ar fi pătruns de conştienţa că vorbeşte exprimând misiunea spirituală a poporului său. El foloseşte cuvinte în privinţa cărora putem avea certitudinea că dacă poporul german, ca totalitate, s-ar putea exprima, el ar folosi desigur asemenea cuvinte pentru a-şi exprima atitudinea în privinţa propriei sale voinţe din cadrul întregii omeniri. Herman Grimm nu vrea să spună că prin ceea ce există ca dispoziţie în viaţa prezentă a omenirii s-ar putea împiedica războaiele. El vorbeşte despre faptul că trebuie să aibă gândul că francezii vor un război împotriva Germaniei. Însă convingerea lui Herman Grimm atunci când exprima gânduri cum sunt cele tocmai expuse, trebuie să fi fost aceea că această dispoziţie şi-ar dovedi forţa prin război. Adversarii poporului german vorbesc în prezent ca şi cum pentru ei este o certitudine că singura cauză a acestui război ar consta numai în aceea că germanilor le lipseşte înţelegerea faţă de o astfel de dispoziţie. Şi ca şi cum rezultatul acestui război ar trebui să fie ca germanii să fie constrânşi să înţeleagă o asemenea dispoziţie. Ca şi cum spiritele germane eminente şi-ar fi luat sarcina să şteargă această dispoziţie din cadrul poporului lor.

Putem auzi acum numele unor personalităţi germane pronunţate într-un mod plin de ură. Nu numai de către scriitori, ci şi de unii conducători spirituali ai popoarelor aflate în război cu Germania. Ba asemenea voci se aud chiar şi din ţări care nu sunt în război cu Germania. Şi printre aceste personalităţi de care vorbeam se află, de exemplu, istoricul poporului german, Heinrich von Treitschke [ Nota 49 ]. Germanii, care-şi formează gânduri despre importanţa ştiinţifică şi fiinţa personalităţii lui Treitschke, formulează diferite aprecieri în privinţa valorii sale. Pentru moment, nu ne interesează din ce puncte de vedere sunt formulate aceste aprecieri, şi dacă ele sunt justificate sau nu, iar în privinţa aprecierilor adversarilor specificului german putem spune că determinant estre un cu totul alt punct de vedere. Aceşti adversari vor să vadă în Treitschke o personalitate care a acţionat asupra neamului german actual în aşa fel, încât în prezent poporul german să se considere în toate privinţele drept poporul cel mai dotat, şi care vrea din această cauză să le constrângă pe celelalte popoare să-i accepte conducerea, considerând că dobândirea puterii se ridică deasupra tuturor drepturilor. Dacă Treitschke ar mai trăi şi ar auzi judecăţile adversarilor germanilor în privinţa persoanei sale, el şi-ar putea aminti de cuvintele pe care le-a redactat în 1861 ca expresie a sentimentelor sale cele mai profunde în tratatul «Libertatea» [ Nota 50 ]. Acolo el vorbea despre acel tip de oameni care pun imediat o barieră în calea consideraţiei şi răbdării lor în cazul când ascultă păreri străine iar din cadrul acelor păreri le parvine ceva care nu le place. La astfel de oameni – consideră Treitschke – gândul se învăluie în afecte, şi el spune: Atâta timp cât mai există un asemenea mod de a aşeza frazele născute sub impulsul afectelor în locul judecăţilor, „atâta timp mai trăieşte încă în noi, chiar dacă într-o formă atenuată, spiritul fanatic al acelor zeloşi care menţionau păreri străine numai pentru a dovedi că aceia care le-au formulat şi-au cucerit pe drept cuvânt pretenţia la fundul iadului”. Un om care, ca francez printre francezi, sau italian printre italieni ar fi acţionat la fel ca Treitschke, nu le-ar fi apărut germanilor drept ademenitor al francezilor sau italienilor. Treitschke a fost un istoric şi un politician care a conferit tuturor judecăţilor sale o amprentă cu efect profund, provenită dintr-o simţire intensă şi hotărâtă. Tot o asemenea amprentă au avut şi judecăţile pe care le-a exprimat poporului său din iubirea pentru germani. Însă toate aceste judecăţi erau purtate de sentimentul că nu numai sufletul său vorbeşte aşa, ci însăşi desfăşurarea istoriei germane. În încheierea «Cuvântului înainte» al celei de-a cincea părţi a lucrării sale «Istoria germană în secolul XIX», se află cuvintele: „pe cât de sigur este că un om poate înţelege [ Nota 51 ] numai ce iubeşte, tot atât de sigur este că numai o inimă puternică ce resimte destinul patriei sale ca pe o suferinţă sau o fericire trăită de sine însuşi, poate conferi descrierii istorice adevărul său lăuntric. În această putere a firii, şi nu numai în forma desăvârşită, constă mărimea istoricilor Antichităţii”. Unele judecăţi formulate de Treitschke în privinţa celor vieţuite de poporul german datorită altor popoare pot apărea acestor popoare ca prejudecăţi severe. Poate recunoaşte modul în care trebuie înţelese aprecierile lui Treitschke din această direcţie numai acela care zăreşte şi amărăciunea pe care Treitschke o îndrepta adesea împotriva a ceea ce găsea el drept demn de mustrare în cadrul propriului său popor. Treitschke avea cea mai profundă iubire faţă de poporul său, iubire ce ardea ca un foc nobil în sufletul său, dar el considera că nu este rău dacă judeci cu severitate ceea ce iubeşti mai mult. Şi este uşor de imaginat că se pot găsi duşmani ai poporului german care să-şi extragă din operele lui Treitschke o sumă de exprimări, cărora să le ia apoi nuanţa de iubire pe care o aveau la Treitschke şi să le acopere cu nuanţa urii lor; în felul acesta ei îşi pot pregăti arme-cuvânt împotriva poporului german. Iar aceste arme-cuvânt nu ar fi mai rele decât cele pe care le azvârlă împotriva imaginii desfigurate a lui Treitschke pentru a răni poporul german. Herman Grimm, care ştia să îl preţuiască pe Treitschke şi era familiarizat cu el şi cu modul său personal de a fi, a scris, la câtva timp după moartea acestuia, următoarele cuvinte: „Puţini au fost atât de îndrăgiţi [ Nota 52 ], dar şi atât de urâţi ca el”. Grimm l-a reunit pe Treitschke împreună cu istoricii germani Curtius [ Nota 53 ] şi Ranke [ Nota 54 ] într-o triadă a învăţătorilor germani, în privinţa cărora el s-a exprimat astfel: „Erau prietenoşi şi familiari în comportament. Căutau să-şi încurajeze ascultătorii. Recunoşteau ceva merituos oriunde îl întâlneau. Nu încercau să-şi submineze adversarii. Nu aveau nici un partid şi nici tovarăşi de partid. Îşi exprimau părerile. În modul lor de a fi, era ceva exemplar. Vedeau în ştiinţă cea mai desăvârşită floare a spiritului german. Interveneau pentru calitatea ei.” Există o descriere amănunţită a «Istoriei germane» a lui Treitschke realizată de Herman Grimm. Cine o citeşte trebuie să recunoască faptul că Herman Grimm l-a considerat pe Treitschke ca făcând parte dintre aceia care nu gândeau altfel decât sine însuşi în privinţa relaţiei pe care poporul german voieşte să o aibă cu alte popoare.

Cine dezonorează, ca ţară duşmană, o personalitate germană ca aceea a lui Treitschke, înfierându-l drept ademenitor al tinerei generaţii, aceluia îi lipseşte judecata modului în care trebuie să vorbească germanilor un german care resimţea „destinul patriei sale ca pe o suferinţă sau o fericire trăită de sine însuşi”, şi care, pentru înţelegerea propriei lor istorii, ar trebui să privească asupra experienţelor trecutului pe care Herman Grimm le-a caracterizat (în cartea sa despre Michelangelo, ed. XVI) prin cuvintele: „Timp de treizeci de ani [ Nota 55 ], Germania, care, ca naţiune, nu a voit să fie factorul determinant, a fost câmpul de luptă pentru popoarele care ne înconjoară, iar după ce străinii care s-au luptat pe pământul nostru au încheiat în sfârşit pace, vechea stare confuză s-a reîntors”. În cartea lui Herman Grimm despre Goethe, se spune, relativ la experienţele făcute în aceeaşi privinţă: „Războiul de treizeci de ani [ Nota 56 ], această boală cumplită care ne-a fost adusă din afară fiind hrănită artificial pe teritoriul nostru, a făcut să se usuce şi să moară toate tinerele mlădiţe ale progresului nostru”. Şi cât de puţin tip s-a scurs după ce poporul german s-a eliberat de efectul suferinţei pe care i-a adus-o Europa prin războiul de treizeci de ani, când la începutul secolului XIX a intervenit o altă trăire a destinului, care a coincis cu o înflorire a vieţii spirituale germane! Au fost oare acestea cuvinte ale unui seducător de popor, prin care Treitschke vorbea despre spiritele a căror acţiune se desfăşura în acelaşi timp cu vieţuirile de destin ale Germaniei de la începutul secolului XIX, sau erau cuvintele unui bărbat în a cărui inimă răsunau suferinţele poporului său „ca suferinţă trăită de sine însuşi”? Despre aceste spirite el se exprimă ‚în felul următor: „Ei păstrau specificul poporului nostru [ Nota 57 ], focul sfânt al idealismului, şi în special lor le datorăm faptul că mai există o Germanie, după ce imperiul german a dispărut, şi că germanilor le-a mai fost îngăduit să creadă în sine şi în caracterul nepieritor al fiinţei germane, în mijlocul lipsurilor şi a sclaviei. Libertatea noastră politică şi independenţa statului german au provenit prin configurarea personalităţilor libere.” Consideră oare adversarii fiinţei germane că Treitschke ar fi trebuit să spună: Istoria ne învaţă faptul că germanilor „le este îngăduit să creadă în caracterul nepieritor al specificului german”, pentru că ei se pot considera convinşi, pentru întreg trecutul şi viitorul, că francezii, englezii, italienii sau ruşii nu au luptat niciodată şi nu vor lupta niciodată pentru altceva decât pentru „drepturile şi libertatea popoarelor”? Ar trebui oare ca ceilalţi germani, care sunt numiţi în prezent seducători ai poporului german, să le dea germanilor sfatul: Nu clădiţi pe ceea ce aţi dobândit în războaie dure ca „drepturi şi libertate”; voi veţi avea „drepturi şi libertate”, pentru că la aceia care se află împrejurul vostru, simţul pentru „drepturile şi libertatea popoarelor” străluceşte în deplină lumină? Numai că voi nu trebuie să credeţi că „drepturile voastre ca popor” ar fi altfel decât în sensul celor pe care le consideră justificate şi popoarele din jurul vostru. Nu trebuie să numiţi niciodată „libertate a unui popor” altceva decât ceea ce vă vor arăta aceste popoare prin comportamentul lor că vă este îngăduit să numiţi ca atare.

Autorul acestei mici lucrări ar voi să dea la iveală locul în care se înrădăcinează aceste sentimente pe care le au în prezentul război cei care aparţin de Europa Centrală. Realităţile pe care vrea el să le exprime sunt desigur cunoscute în linii generale, oricărui cititor. Nu este intenţia autorului să vorbească în această direcţie despre lucruri încă necunoscute. El ar dori să indice doar anumite corelaţii, în care sunt cuprinse cele demult cunoscute.

Dacă adversarii poporului german ar citi această mică lucrare, este de la sine înţeles că vor spune: Aşa vorbeşte un german care, în mod firesc, nu poate avea nici o înţelegere faţă de concepţiile altor popoare. Cel care judecă în felul acesta, nu înţelege că acele căi pe care le caută autorul acestor consideraţii pentru a discuta naşterea acestui război, sunt cu totul independente de cât de mult înţelege el din esenţa unui popor negermanic. El vrea să vorbească în aşa fel încât, dacă motivele pe care le expune în sprijinul celor afirmate au o oarecare valoare, gândurile sale vor putea fi corecte chiar şi dacă el nu ar avea nici o înţelegere în privinţa specificului şi valorii popoarelor negermane, în măsura în care acestea trebuie să nu fie accesibile unui german.

Dacă el indică, de exemplu, ceea ce afirmă un francez despre intenţiile de război ale francezilor şi concepe o judecată referitoare la începuturile războiului pe baza acestor afirmaţii, această judecată poate fi corectă chiar dacă un francez crede că ar trebui să-i conteste orice înţelegere pentru specificul francez. Atunci când emite judecăţi referitoare la idealul politic englez, nu se pune problema modului în care gândeşte sau simte englezul, ci al acţiunilor prin care se manifestă acest ideal politic, şi ce anume vieţuieşte germanul datorită acestor acţiuni. În ceea ce-l priveşte, autorul este în orice caz convins că în această lucrare nu va exista nici un motiv de a formula o judecată în privinţa înţelegerii pe care o aduce el faţă de specificul vreunui popor negerman sau al altuia.

Autorul acestei lucrări crede că îi este îngăduit să exprime ceea ce-şi permite el să spună despre sentimentele „Europei Centrale”, pentru că el şi-a petrecut primele decenii ale vieţii sale în Austria, unde a vieţuit ca german austriac, prin obârşie, apartenenţă la un popor şi educaţie, iar în cealaltă parte a vieţii sale – aproape la fel de lungă – i-a fost îngăduit să fie activ în Germania.

Probabil că unii cititori care cunosc o lucrare sau alta ale autorului, vor aştepta – de la cineva care se situează pe punctul de vedere al ştiinţei spirituale, care este avut în vedere în lucrările sale – „puncte de vedere mai înalte” în expunerile următoare. Nemulţumiţi vor fi în special aceia care se aşteaptă să găsească în această lucrare modul în care pot fi apreciate prezentele evenimente de război „pe baza adevărurilor veşnice, a celor mai înalte adevăruri ale existenţei şi vieţii”. Acestor „dezamăgiţi”, care se pot găsi chiar printre prietenii autorului, ar voi să le spună acesta că „adevărurile veşnice cele mai înalte” sunt desigur valabile pretutindeni, deci şi pentru evenimentele prezente, dar că prezenta considerare nu a fost făcută în intenţia de a arăta cum pot fi dovedite aceste „adevăruri superioare” în legătură cu evenimentele prezentului, ci în intenţia de a lăsa aceste evenimente să vorbească ele însele *.

* Autorul speră să poată publica în curând alte aspecte referitoare la epoca prezentă [ Nota 59 ] şi la Europa, într-o a doua mică lucrare. Gândurile redactate aici sunt extrase din conferinţe [ Nota 60 ] pe care autorul le-a ţinut în mai multe locuri, în ultimele luni.


Cel care a lăsat să acţioneze asupra sa maniera spirituală a lui Fichte [ Nota 58 ], acela va resimţi, în perioada următoare, că a preluat în sufletul său ceva care acţionează cu totul altfel decât ideile şi cuvintele acestui gânditor. Aceste idei şi cuvinte ale sale se transformă în suflet ele devin o forţă care este considerabil mai mult decât amintirea celor primite nemijlocit de la Fichte. O forţă care are ceva din specificul unei fiinţe vii. Ea creşte în suflet. Iar acesta resimte în ea un mijloc de fortificare ce nu se epuizează niciodată. Şi dacă resimţi acest specific al lui Fichte, nu vei putea niciodată separa de acest sentiment reprezentarea esenţialităţii lăuntrice cu care a vorbit sufletul german prin Fichte. Nu contează modul în care cineva se raportează la concepţia despre lume a lui Fichte. Căci nu este vorba de conţinutul, ci de puterea creată de această concepţie despre lume. Iar aceasta poate fi resimţită. Cel care vrea să-l urmărească pe Fichte în calitatea sa de gânditor, va trebui să pătrundă, aparent, în domeniul rece al ideilor. În domeniul în care forţa gândirii trebuie să elimine din sine ceva pe care de altfel îl îndrăgeşte, pentru a găsi, pe cât posibil, că un om se poate raporta faţă de lume aşa cum a făcut-o Fichte. Şi dacă îl urmăreşti în felul acesta pe Fichte, atunci simţi că forţa ce domnea în gândirea sa s-a revărsat în cuvintele dătătoare de viaţă cu care el a încercat să-şi înflăcăreze poporul înspre fapte eficiente, în acele vremuri purtătoare de destin. Căldura din «Discurs către naţiunea germană» a lui Fichte, este una cu lumina ce lumina în activitatea sa gânditoare energică. Iar unirea dintre această lumină şi această căldură apare în personalitatea lui Fichte drept motivul principal pentru care el constituie una dintre cele mai veritabile încorporări ale fiinţei germane. Fichte a trebuit să elaboreze mai întâi această fiinţă germană prin gândire, devenind gânditorul care a fost înainte de a o putea exprima în pătrunzătorul «Discurs către naţiune». Iar adevărata fiinţă germană, după ce şi-a creat un gânditor ca Fichte, nici nu putea să se adreseze altfel naţiunii decât aşa cum a făcut-o el în acest discurs. Din nou interesează mai puţin ce anume a spus Fichte în acest discurs, cât modul în care germanitatea a fost pusă prin el în faţa conştienţei poporului. Iar un gânditor care prin concepţia sa despre lume este foarte departe de modul de a gândi al lui Fichte, Robert Zimmermann, a trebuit să spună următoarele: „Atâta timp cât în Germania mai bate o inimă [ Nota 61 ] care poate să simtă umilinţa tiraniei străine, va mai trăi amintirea acelui om curajos care în momentul celei mai adânci umiliri,… în mijlocul Berlinului ocupat de francezi, în faţa ochilor şi urechilor duşmanilor, printre spioni şi denunţători, a ştiut să înalţe din nou, din interior, prin spirit, forţa zdrobită din afară prin sabie a poporului german, procedând chiar în clipa în care existenţa politică a acestuia părea să fie pentru totdeauna distrusă, prin gândurile entuziaste ale unei educaţii generale, la reclădirea acesteia în generaţiile viitoare.”

Nu trebuie să avem intenţia de a trezi în noi sentimentalismul atunci când descriem ultimele ore din viaţa gânditorului, pentru a caracteriza modul specific în care este legat Fichte cu cea mai adâncă esenţă a existenţei germane. – Soţia lui Fichte, care nu era numai demnă de el ci, în măreţia spiritului său, îi era o tovarăşă de viaţă de aceeaşi talie spirituală, îngrijise timp de cinci luni în cele mai dificile condiţii bolnavii din spital, îmbolnăvindu-se cu acest prilej de tifos exantematic. Ea s-a vindecat. Apoi s-a îmbolnăvit Fichte. Fiul a descris moartea lui Fichte. Ultima veste pe care a primit-o muribundul a fost aceea adusă de fiul său despre trecerea lui Blücher peste Rin, despre câştigarea de teren de către aliaţi în faţa duşmanilor francezi. Sufletul ce se desprindea de trupul gânditorului trăia într-o bucurie profundă din cauza acestor evenimente, iar când gândirea anterior glacial pătrunzătoare a gânditorului a trecut la muribund în halucinaţia febrei, el s-a simţit printre luptători. Avem în faţa sufletelor imaginea unui filosof care – până dincolo de febra halucinantă, întunecătoare a conştienţei – reprezintă entitatea ce se revelează a voinţei şi acţiunii poporului său, şi a modului în care în Fichte filosoful german a devenit una cu ceea ce constituia mobilul vieţii întregului om. Fiul întinde muribundului un medicament. Acesta refuză cu blândeţe medicamentul oferit, căci el se simte întru totul una cu eficienţa istorică a poporului său. Şi simţind acestea, el îşi încheie viaţa cu următoarele cuvinte: Nu am nevoie de nici un medicament, căci simt că m-am vindecat. „Se vindecase” în sentiment, prin faptul că a putut vieţui în sufletul său înălţarea fiinţei germane.

Ne este îngăduit ca din contemplarea personalităţii lui Fichte să preluăm forţa de a vorbi despre fiinţa germană. Pentru că strădania sa a fost să stimuleze această fiinţă ca forţă activă, până a izvoarele specificului său. Şi în contemplarea acestei personalităţi apare cu claritate faptul că el îşi resimţea propria activitate spirituală unită cu cele mai profunde rădăcini ale fiinţei germane. Însă el căuta aceste rădăcini în temeiurile existenţei spirituale, pe care o vedea dincolo de toate elementele exterioare accesibile simţurilor. El nu putea să-şi imagineze eficienţa germană fără o legătură între acţiunea desfăşurată şi spiritualitatea care străluminează şi străbate cu căldură lumea. El vedea esenţa germanismului ca revărsare a manifestărilor vieţii poporului, provenind din izvorul primordial al viului spiritual originar. Iar în privinţa concepţiei sale despre lume provenită din acest izvor primordial în sensul specificului german, el se exprima după cum urmează: „Această concepţie despre lume zăreşte timpul şi veşnicia [ Nota 62 ] şi infinitul, în timpul naşterii ei din aparenţa şi devenirea vizibilă a acelora care sunt de-a dreptul invizibile, şi care pot fi cuprinse cu adevărat corect doar în această invizibilitate a lor”. – „Orice existenţă aparent persistentă în afara vieţii spirituale este doar o umbră care iese din sfera văzului, mijlocită de cele mai multe ori prin nimic, în contrast cu care, şi prin a cărui cunoaştere, ca nimic mijlocit, vederea însăşi se poate înălţa până la cunoaşterea propriei sale micimi şi la recunoaşterea invizibilului drept singurul adevăr”.

Cuprinderea tuturor manifestărilor cu adevărat germane ale vieţii din izvorul vieţii spirituale, şi extragerea din acest izvor a cuvintelor prin care vorbeşte despre aceste manifestări ale vieţii, este ceea ce caută să facă Fichte în « Discursul său către naţiunea germană». – Şi este foarte probabil să te opreşti cu anumite sentimente într-un loc al acestui «Discurs», datorită tonalităţii şi profunzimii acestuia, cu impresia: Cum se mai află acest om, cu întregul său suflet, în contemplarea fiinţelor spirituale ale lumii! Cum este pentru el această situare cu sufletul său înlăuntrul lumii spirituale o realitate la fel de nemijlocită, cum este situarea în lumea materială pe care i-o revelează simţurile fizice, pentru omul obişnuit! Puteţi gândi oricum despre modul în care îşi caracterizează Fichte etapa contemporană, aşa cum o prezintă el în «Discursul» său; atunci când percepi caracterizarea acesteia prin cuvintele sale, nu se pune problema dacă eşti sau nu de acord cu cele spuse, ci de adierea fermecată a tipului deosebit de dispoziţie umană lăuntrică pe care îl resimţi. – Fichte vorbeşte despre o epocă pe care ar dori să o ajute să iasă la lumină. În acest sens, el foloseşte o comparaţie. Şi această comparaţie este cea care ne atrage atenţia şi ne reţine sentimentele în sensul indicat. El spune: „Timpul îmi apare ca o umbră goală [ Nota 63 ], aplecată deasupra cadavrului său, din care a fost izgonit de o ceată de boli, care stă şi se jeluieşte fără să-şi poată desprinde privirea de învelişul atât de iubit anterior şi care caută disperat toate mijloacele de a reintra în locuinţa bolilor sale. Şi deşi adierile vivifiante ale celeilalte lumi, în care a pătruns, au preluat-o şi o învăluie cu răsuflarea caldă a iubirii, deşi este deja salutată de vocile familiare şi prietenoase ale surorilor care îi urează bun venit, deşi se agită şi se dilată înlăuntrul ei în toate direcţiile, pentru a dezvolta sublima statură până la care urmează să crească, ea încă nu are un sentiment faţă de aceste adieri, şi nici auz pentru aceste voci – sau, dacă le-ar avea, a crescut prea mult în durerea trupului pierdut, cu care se consideră totodată a se fi pierdut pe sine însăşi”.

Întrebarea care se pune este evidentă: Cum este structurat un suflet care este mânat să folosească o asemenea comparaţie la consideraţiile sale asupra timpului şi a schimbărilor din timp? Fichte vorbeşte aici despre existenţa sufletului omenesc după separarea sa de trup prin moarte, aşa cum vorbeşte un om despre un proces material care se desfăşoară în faţa simţurilor ale. Desigur că Fichte foloseşte o comparaţie. Iar o comparaţie nu trebuie folosită în aşa fel încât, prin ea, să se vrea dovedirea unei păreri pline de importanţă a aceluia care foloseşte comparaţia. Dar comparaţia indică o idee care trăieşte în sufletul celui ce o realizează, în privinţa unui obiect sau a unui proces. Aici este folosită în privinţa vieţuirilor sufletului omenesc după moarte. Fără a voi să afirmăm ceva în privinţa modului cum ar fi trebuit să exprime Fichte valabilitatea unei asemenea reprezentări, dacă ar fi făcut-o în contextul concepţiei sale despre lume, noi putem aduce această reprezentare înaintea sufletelor noastre. Fichte vorbeşte despre sufletul omenesc ca despre o fiinţă ce se raportează autonom la propriul său trup, care se desprinde prin moarte de corporalitatea sa, şi priveşte conştient la trupul de care s-a separat, la fel cum priveşte omul în lumea senzorială, cu ochii săi, la un obiect sau un proces. În afară de această privire îndreptată asupra trupului părăsit, ni se indică şi noul mediu înconjurător în care păşeşte sufletul după ce s-a separat de trup. Iar acestei forme recente de ştiinţă spirituală care vorbeşte despre astfel de lucruri pe baza unor anumite trăiri sufleteşti, îi este îngăduit să găsească ceva plin de importanţă în această comparaţie a lui Fichte. Căci ştiinţa spirituală tinde spre o cunoaştere a lumilor spirituale în sensul modului de cunoaştere pe care ştiinţele naturii contemporane îl recunosc justificat în privinţa lumii naturale. Şi deşi în prezent această formă de ştiinţă spirituală este considerată încă de mulţi drept visătorie şi pură fantasmagorie, tot aşa s-a întâmplat şi multor concepţii ce contrazic simţurile în privinţa rotirii Pământului în jurul Soarelui. Este esenţial ca această ştiinţă spirituală să aibă la baza sa o adevărată capacitate de cunoaştere a lumii spirituale. O capacitate de cunoaştere care să nu se bazeze pe concepte născocite, ci pe trăiri ale sufletului omenesc ce pot fi cu adevărat cucerite. După cum acela care cunoaşte numai apa nu poate şti nimic despre însuşirile hidrogenului, tot aşa nu poate şti nimic despre adevărata fiinţă a sufletului omenesc acela care o trăieşte numai în legătura sa cu trupul. Însă ştiinţa spirituală conduce a o proprie percepe de a spiritual-sufletescului, desprinsă de corporalitatea fizică, aşa cum prin metodele chimiei hidrogenul se poate extrage, desprinzându-se din apă. Această desprindere a sufletului nu are loc într-o fantasmagorie mistică incorectă, ci printr-o intensificare absolut sănătoasă a vieţuirii lăuntrice a anumitor capacităţi sufleteşti existente în orice suflet, dar care rămân în viaţa obişnuită şi pentru ştiinţa obişnuită neobservate şi neluate în considerare. Prin această intensificare şi vivifiere a puterilor sufleteşti, sufletul omenesc poate ajunge la o experienţă lăuntrică în care să vadă lumea spirituală aşa cum vede lumea materială prin simţuri. Atunci sufletul se ştie într-adevăr „în afara legăturii sale cu trupul”, şi înarmat cu ceea ce se poate numi – pentru a folosi expresia lui Goethe – „ochi şi urechi spirituale”. Ştiinţa spirituală nu vorbeşte despre aceste lucruri câtuşi de puţin într-un sens mistic incorect, ci în aşa fel încât trecerea de la contemplarea obişnuită a lumii senzoriale la contemplarea lumii spirituale să devină un proces existent în natura fiinţei omeneşti, care trebuie în orice caz trezit la viaţă printr-o trăire lăuntrică proprie şi printr-o orientare anumită a activităţii sufleteşti. Dar ştiinţa spirituală se poate simţi în acord cu Fichte şi în această privinţă. Când în toamna anului 1813, acesta şi-a exprimat în faţa auditorilor „Învăţătura” ca fruct copt al strădaniilor spirituale, el a rostit în introducere următoarele: „Această învăţătură presupune [ Nota 64 ] un instrumentar lăuntric sensibil absolut nou, prin care ne este dată o lume nouă, lume care pentru omul obişnuit nu există câtuşi de puţin”. Fichte nu are deloc în vedere un „organ” care să existe numai pentru câţiva „aleşi”, şi nu pentru „oamenii obişnuiţi”, ci un „organ” pe care şi-l poate cuceri oricine, dar care nu ajunge în conştienţa omului în cadrul cunoaşterii şi percepţiei obişnuite. Cu un asemenea „organ”, omul ajunge într-adevăr într-o lume spirituală şi se poate exprima despre viaţa din această lume la fel cum vorbeşte despre procesele materiale prin intermediul simţurilor sale. Cel ce se transpune în această situaţie va putea vorbi în mod firesc despre viaţa sufletului, aşa cum se întâmplă în comparaţia pe care am expus-o a lui Fichte. Căci Fichte nu face această comparaţie dintr-o credinţă generală, ci dintr-o situare înlăuntrul lumii spirituale pe care a vieţuit-o. Trebuie să simţim în Fichte o personalitate care se simte unit în mod conştient în orice situaţie a vieţii cu domnia unei lumi spirituale, şi care se vede pe sine înlăuntrul acestei lumi spirituale, la fel cum se vede omul senzorial încadrat în lumea materială. Iar Fichte exprimă limpede faptul că această dispoziţie sufletească o datorează trăsăturii fundamental-germane a concepţiei sale despre lume. El spune: „Adevărata filosofie ajunsă la capăt prin sine însăşi [ Nota 65 ] şi trecând dincolo de aparenţă până a miez… porneşte dintr-o viaţă divină, pură – pur şi simplu ca viaţă, care rămâne una şi aceeaşi în veşnicie, dar nu ca viaţa unuia sau altuia, şi ea vede cum această viaţă se închide şi se deschide la nesfârşit, exclusiv în manifestările acestei vieţi, ajungând, prin urmărirea acestei legi, la o existenţă, pentru a ajunge de fapt la Ceva. Din ea se naşte existenţa care o precedă (Fichte înţelege prin aceasta filosofia negermană). Şi astfel, această filosofie (Fichte o are în vedere pe aceea pe care o mărturiseşte el) este de fapt doar germană, adică originară; şi viceversa, dacă cineva ar deveni cu adevărat german, el nu ar putea filosofa în alt mod.”

Ar fi nedrept să expunem aceste cuvinte ale lui Fichte spre caracterizarea dispoziţiei sale sufleteşti fără să le amintim totodată şi pe celelalte pe care le-a exprimat în acelaşi context: „Cel ce crede în spiritualitate şi libertatea acestei spiritualităţi [ Nota 66 ], şi voieşte configurarea permanentă a acestei spiritualităţi prin libertate, indiferent unde se naşte şi orice limbă ar vorbi, aparţine neamului nostru, şi se va alia concepţiilor noastre”. – În perioada în care Fichte vedea poporul german ameninţat de domnia vestică străină, el simţea necesitatea de a mărturisi că el resimte esenţialul concepţiei sale despre lume ca pe un dar primit de la spiritul poporului german. Şi el exprima fără reţineri faptul că acest sentiment l-a dus la recunoaşterea sarcinii pe care considera că o are în cadrul evoluţiei poporului german, în sensul că germanul trebuie să-şi extragă justificarea şi chemarea tuturor celor pe care le intenţionează şi le îndeplineşte în contextul poporului său, din cunoaşterea acestei sarcini. Şi că lui îi este îngăduit să caute în această cunoaştere izvorul din care se revarsă spre el forţa ce îl face capabil să intervină ca german, împreună cu ai săi, în această evoluţie.

Cel care a preluat în prezent dispoziţia sufletească a lui Fichte în viaţa propriului său suflet, va găsi în concepţia despre lume a acestui gânditor, o forţă care nu îi va îngăduit să rămână la această concepţie despre lume. O forţă care îl va conduce prin strădania sa în spre spiritualitate, la un punct de vedere din care raporturile dintre om şi Univers se prezintă altfel decât le-a expus Fichte. Prin Fichte, el va putea dobândi capacitatea să vadă lumea altfel decât a văzut-o Fichte. Iar acest mod de a se strădui în sensul lui Fichte, va fi resimţit de el ca fiind strâns înrudit cu cel al acestui gânditor. Un asemenea om desigur că nu va considera planul educativ pe care l-a caracterizat Fichte drept salutar – după părerea lui – în «Discurs către naţiunea germană» drept unul dintre idealurile pentru care s-ar angaja în mod necondiţionat. Şi la fel stau lucrurile cu multe din cele pe care Fichte voia să le afirme drept conţinut al concepţiilor sale. Dar dispoziţia sufletească ce se împărtăşeşte sufletului care se poate simţi una cu el, se revarsă şi în prezent din el ca un izvor cu deplină prospeţime. Concepţia sa despre lume necesită cea mai puternică încordare a forţelor de gândire pe care o poate afla sufletul în sine, pentru a descoperi în om ceea ce, ca „om superior”, arată legătura acestei entităţi cu temelia spirituală a lumii ce se află dincolo de orice experienţă senzorială. Desigur că acesta este modul de strădanie al unei concepţii despre lume care nu vrea să vadă temelia întregii existenţe în însăşi lumea sensibilă. Însă specificul lui Fichte se află în forţa pe care el vrea să o dea gândului din profunzimile fiinţei omeneşti. Pentru ca acest gând să poată găsi în sine însuşi consolidarea care îi oferă valoare în lumea spirituală. O valoare care îl menţine în domeniile vieţii sufleteşti în care sufletul poate resimţi şi voi să resimtă veşnicia din trăirile sale, astfel încât acestei voinţe să-i fie îngăduit să se ştie unită cu viaţa spirituală veşnică.

În felul acesta se străduieşte Fichte spre „omenescul pur”, în concepţia sa despre lume. Şi în această strădanie lui îi este îngăduit să se simtă unit cu tot ce este omenesc, oriunde şi oricum s-ar manifesta acesta vreodată pe Pământ. Iar în vremurile grele, purtătoare de destin, Fichte se exprimă astfel: „Şi dacă e ca cineva să devină un german adevărat, el nu ar putea filosofa în alt fel, decât aşa”. Şi prin tot ceea ce afirmă el în «Discurs către naţiunea germană», prelungirea acestui gând răsună ca o notă fundamentală: În măsura în care cineva este un german adevărat, din această germanitate a sa el va găsi calea pe care se poate maturiza în el înţelegerea faţă de orice adevăr omenesc. Căci Fichte nu se gândeşte că lui i-ar fi îngăduit să-şi vadă concepţia despre lume numai în lumina acestui gând. Pentru că este un gânditor, el oferă un exemplu al modului în care trebuie să evolueze un gânditor datorită germanităţii sale. Însă el este de părerea că această esenţă fundamentală a germanităţii ar trebui să se exprime în orice german, oriunde ar fi locul său în viaţă.

Dreptul de a vorbi în prezent despre germanitate aşa cum a făcut-o Fichte, va duce la contestarea implicării pasionale a Germaniei în război. Din această pasionalitate vorbesc şi personalităţile ţărilor aflate în război cu Germania, personalităţi care ocupă o treaptă înaltă în viaţa spirituală a acestor ţări. Filosofii întrebuinţează forţa gândirii lor pentru a consolida ideea – în acord cu opinia zilei – că poporul german s-a înstrăinat de acea voinţă ce trăia în personalităţi de tipul lui Fichte, căzând pradă acelui „barbarism”, după cum este el desemnat cu un cuvânt îndrăgit. Şi atunci când germanul exprimă gândul că, totuşi, acest popor a dat oameni de tipul lui Fichte, exprimarea unui asemenea gând este caracterizat drept de plin inutil. Căci oamenii vor să riposteze că nu este câtuşi de puţin vorba de aşa ceva. Ei ştiu să aprecieze faptul că germanii au avut un Goethe un Fichte, un Schiller ş.a.m.d., dar că spiritul acestora nu se exprimă în ceea ce îndeplinesc germanii în prezent. Astfel încât critici pasionali ai fiinţei germane vor putea foarte bine găsi cuvintele: De ce să nu se găsească şi în ziua de astăzi, din modul visător de a fi al germanilor – pe care noi l-am apreciat întotdeauna corect –, alţi visători care să răspundă la cuvintele cu care noi întâmpinăm efectele armelor germane, printr-o caracterizare a fiinţei germane pe care le-a dat-o Fichte într-un trecut pierdut actualmente, şi pe care însuşi Fichte ar fi schimbat-o, dacă ar fi văzut specificul german actual?

Vor veni timpuri în care se va putea dobândi o judecată liniştită în privinţa faptului dacă judecăţile formulate pasional referitor la voinţa germană nu corespund unui foc de paie orb, care în privinţa valorii sale reale se află la acelaşi nivel cu visul, şi dacă nu cumva în privinţa „visătoriei” despre care se vorbeşte în sensul lui Fichte referitor la voinţa germană prezentă, starea de „veghe” nu ar însemna cea care se interpune între evenimente şi pasionalitatea adversă realităţii, cea care adoarme de fapt judecăţile.

Germanului nu îi poate apărea voinţa pe care poporul său trebuie să o dezvolte în războiul pe care i l-au impus duşmanii Germaniei, decât ca provenind din acel spirit în numele căruia vorbea Fichte. Adversarii închid din toate părţile, ca într-o închisoare uriaşă, corpul care este expresia a ceea ce Fichte caracteriza drept spiritul german. Acel spirit pentru care simte că luptă orice războinic german, indiferent că o face în cunoaşterea conştientă a acestui spirit, sau că se încadrează în luptă prin forţele subconştiente ale sufletului său.

„Cine a vrut acest război?”, aşa suna una dintre întrebările puse germanilor de către mulţi adversari, întrebare care presupunea ca fiind de la sine înţeles răspunsul că germanii sunt cei care l-au vrut. Totuşi nu este îngăduit să se răspundă în mod pasional la această întrebare. După cum nu este justificată nici judecata care vrea să conchidă doar din realităţile care au precedat nemijlocit războiul. Căci ceea ce s-a petrecut în perioada nemijlocit premergătoare războiului, este adânc înrădăcinat în curenţi europeni de impulsuri volitive. Iar răspunsul la întrebarea de mai sus poate fi căutat numai în impulsurile îndreptate de multă vreme împotriva germanismului.

Aici doar vom indica asemenea impulsuri, căci în conformitate cu esenţa lor, ele sunt atât de cunoscute încât apare pe deplin inutil să vorbeşti despre ele atunci când vrei să spui ceva despre cauzele naşterii prezentului război. Totuşi, există două puncte de vedere din care inutilul aparent poate apărea totuşi demn de luat în considerare. Unul dintre ele rezultă atunci când ne gândim că la formularea unei judecăţi asupra realităţilor importante nu se poate pune numai problema de a şti ceva, ci aceea pe ce baze se formulează judecata. La al doilea punct de vedere suntem conduşi prin considerarea impulsurilor popoarelor atunci când vrem să recunoaştem în ce mod îşi au ele rădăcinile în viaţa acestor popoare. Din înţelegerea acestui mod dobândim un sentiment asupra intensităţii cu care continuă să se manifeste acest impulsuri în timp, ajungând la eficienţă în momentele favorabile lor.

Ernest Renan [ Nota 67 ] este unul dintre spiritele franceze proeminente din cea de-a doua jumătate a secolului XIX. Acest autor al unei «Vieţi a lui Iisus» şi a unei «Vieţi a Apostolilor», a scris, într-o scrisoare deschisă din timpul războiului, în anul 1870, adresată autorului german al unei «Vieţi a lui Iisus», David Friedrich Strauss [ Nota 68 ]: „Eram la seminarul din St. Sulpice [ Nota 69 ], prin anul 1843, când am început să cunosc Germania prin lucrările lui Goethe şi Herder. Am simţit că păşesc într-un templu, şi începând din clipa aceea tot ceea ce considerasem până atunci drept măreţie vrednică de dumnezeire mi-a mai făcut doar impresia unor flori uscate şi îngălbenite de hârtie”. Francezul scrie în continuare în aceeaşi scrisoare: „În Germania s-a realizat de un secol una dintre cele mai frumoase evoluţii spirituale pe care o cunoaşte istoria, o evoluţie care, dacă-mi este îngăduit să folosesc această expresie, a aşezat spiritul omenesc pe o treaptă a cărei profunzime şi amploare este de aşa natură încât cel care a rămas neatins de această nouă evoluţie, se raportează la cel care a parcurs-o, la fel cum se raportează cel ce cunoaşte doar matematica elementară la acela care este familiarizat cu calculul diferenţial”. Iar acest spirit francez proeminent exprimă clar, în aceeaşi scrisoare, ce are de aşteptat această Germanie – faţă de a cărei viaţă spirituală tot ceea ce considerase până atunci drept măreţie vrednică de dumnezeire, îi apare doar ca „flori de hârtie uscate şi îngălbenite” – de la francezi, în cazul în care nu s-ar încheia pacea binevenită cu concetăţenii lui Renan. El scrie: „Este o oră solemnă. În Franţa există două tipuri de opinii. Una dintre ele afirmă că trebuie să încetăm această acţiune atât de nefastă, pe cât posibil de repede; să cedăm totul, Alsacia, Lorena, să semnăm Tratatul de pace; ar urma însă ura de moarte, pregătiri fără zăbavă, alianţă cu cine se nimereşte, toleranţă nelimitată faţă de toate măsurile ruseşti; un singur ţel, un singur motiv în viaţă: războiul de nimicire al rasei germane. Alţii, spun: Să salvăm integritatea Franţei, să elaborăm măsuri constituţionale, să ne corectăm greşelile, dar nu prin faptul că visăm răzbunarea pentru război în care noi am fost atacanţii nejustificaţi, ci prin aceea că încheiem o convenţie cu Germania şi Anglia, al cărei efect să fie conducerea lumii pe calea unei civilizaţii libere”. Renan însuşi atrage atenţia asupra faptului că în războiul de atunci Franţa era atacantul nejustificat. Astfel că nu este necesar de a pune în discuţie realitatea faptului uşor de dovedit din punct de vedere istoric că Germania a trebuit să ducă acel război pentru a repune în graniţele sale neîncetatul tulburător al păcii activităţilor sale. Putem face acum abstracţie în ce măsură ţinuturile germane ale Alsaciei şi Lorenei aparţin unor seminţii înrudite, şi este nevoie doar să accentuăm necesitatea în care a fost transpusă Germania, prin faptul că nu putea apăra pacea în faţa francezilor dacă nu lua vecinilor – în privinţa ţinuturilor Alsaciei şi Lorenei – posibilitatea de a tulbura pe viitor această linişte la fel de uşor pe cât de des s-a petrecut această tulburare anterior. Însă în felul acesta se pune o piedică celui de-al doilea curent francez despre care vorbeşte Renan, căci acesta nu avea drept ţel perspectiva „de a conduce lumea pe calea unei civilizaţii libere”, ci celălalt, al cărui „singur ţel, un singur motiv” în viaţă: „războiul de nimicire a rasei germane”. Au existat oameni care au considerat că recunosc în cele petrecute începând de la războiul din 1870 încoace, semne ale faptului că este posibilă o depăşire a adversităţilor pe o cale paşnică. De-a lungul ultimilor ani au putut fi auzite multe voci exprimându-se în această tonalitate. Însă impulsul îndreptat împotriva poporului german a continuat să trăiască, rămânând viu în motive: „Alianţa cu oricine, toleranţă nelimitată faţă de toate măsurile ruseşti,… războiul de nimicire a rasei germane”.

Din acelaşi spirit răsună şi în prezent afirmaţii făcute de unele spirite conducătoare ale Franţei. Renan îşi continuă consideraţiile relativ la cei doi curenţi descrişi din cadrul poporului francez, prin cuvintele: „Germania va decide dacă Franţa va alege una sau alta dintre aceste politici; decizând în acelaşi timp în privinţa viitorului civilizaţiei”. Trebuie să transpunem mai întâi în mod corect această frază, în sensul german, pentru a o putea aprecia corect. Anume: Franţa s-a dovedit a fi atacantul incorect din acel război, iar în cazul că Germania, în urma unei victorii faţă de Franţa, nu încheie o pace care să o lase pe Franţa în situaţia de a nu mai putea deveni un asemenea atacant incorect, de îndată ce i se iveşte prilejul, atunci Germania va decide împotriva civilizaţiei viitorului. Ce anume se decide pornind din această concepţie pentru „ura de moarte, pregătiri fără zăbavă, alianţă cu cine se nimereşte, toleranţă nelimitată faţă de toate măsurile ruseşti” şi ce anume pentru „un singur ţel, un singur motiv în viaţă: războiul de nimicire al rasei germane” –, aceasta şi nimic altceva va furniza baza răspunsului la întrebarea: „Cine a vrut acest război?”.

Şi la faptul dacă se va găsi acea „alianţă”, au dat deja pe atunci – când se exprima Renan în sensul caracterizat – răspuns oamenii cărora le făcea plăcere să cuprindă cu privirea impulsurile îndreptate împotriva Germaniei. Un om care căuta să aibă o privire anticipativă din prezentul de atunci asupra viitorului Europei, Carl Vogt [ Nota 70 ], scria în timpul războiului din 1870: „Este posibil ca şi în cazul unei cruţări a teritoriului Franţei să se ivească ocazia unei luări a revanşei; este probabil ca în cazul neanexării, supraîncărcarea cu problemele interioare să fie suficient de mare pentru a nu mai duce la gândul unui nou război, pe când ideea unei păci durabile trebuie să cuprindă firile omeneşti; căci este cert că orice scrupul va fi dat la o parte dacă va avea loc o anexare. Ce şansă să aleagă omul de stat? – Este uşor de întrevăzut că răspunsul la această întrebare depinde şi de intenţia avută faţă de prezentele conflicte europene. De una singură, Franţa nu va îndrăzni, nici după intervale temporale mai îndelungate, să purceadă la un nou război împotriva Germaniei, căci în această privinţă înfrângerile au fost prea importante şi temeinice – însă de îndată ce apare un alt duşman se va putea pune problema dacă ea poate interveni în luptă şi de partea cui. – În ceea ce mă priveşte, nu am nici un moment de dubiu în a aprecia că un conflict între lumea germană şi cea slavă este iminent… şi că Rusia va prelua conducerea în cadrul unui asemenea conflict. Această putere se pregăteşte deja din ziua de astăzi în privinţa acestei eventualităţi; presa naţională rusă aruncă foc şi flăcări împotriva Germaniei… Presa germană face să răsune deja semnalele ei de alarmă. De când Rusia şi-a reunit forţele după războiul din Crimeea, a trecut un timp îndelungat, şi după cum se pare, acum se consideră la Petersburg oportun să se reia cândva din nou problema orientală… Dacă Marea Mediterană urma să devină cândva – după o expresie mai degrabă pompoasă decât adevărată – ‹un lac francez›, Rusia are intenţia cu mult mai pozitivă de a face din Marea Neagră un lac rusesc, ca şi din Marea Marmara. Ideea că oraşul Constantinopol… trebuie să devină un oraş rusesc constituie un ţel stabil al ‹politicii ruse›, care îşi găseşte ‹pârghia de sprijin› în ‹panslavism›.” (Scrisorile politice ale lui Carl Vogt, Biel, 1870.) Acestor aprecieri ale lui Carl Vogt în privinţa celor pe care le anticipează el pentru Europa le pot fi adăugate altele, ale unor personalităţi nu mai puţin importante, aprecieri dobândite din considerarea direcţiilor volitive europene. Ele ar face-o într-un mod şi mai insistent, care va fi indicat aici, vorbind despre aceeaşi realitate; anume că un observator al direcţiilor volitive ar fi trebuit să indice deja din 1870 înspre estul Europei, atunci când ar fi vrut să răspundă la întrebarea: Cine va duce peste un timp mai scurt sau mai lung un război împotriva Europei Centrale? – iar privirea sa ar fi trebuit să cadă asupra Franţei, dacă ar fi întrebat: Cine va voi să poarte împreună cu Rusia acest război împotriva Germaniei? Cele spuse de Vogt trebuie luate în mod deosebit în considerare, pentru că în scrisoarea în care el se exprimă aşa, afirmă şi câteva lucruri neplăcute pentru Germania. Astfel încât el nu poate fi în nici un caz învinuit de o părtinire faţă de Germania. Însă cuvintele sale constituie dovada faptului că la întrebarea: Cine va voi acest război?, realitatea va răspunde cu mult înainte să acţioneze acele cauze, pe care adversarii Germaniei ar dori cu drag să le audă drept răspuns în momentul în care pun întrebarea: Cine a voit acest război? Iar faptul că de atunci şi până la izbucnirea războiului au trecut mai mult de patruzeci de ani, nu este meritul Franţei.

În viaţa spirituală rusă a secolului XIX apar direcţii de gândire care poartă aceeaşi amprentă ca şi voinţa de război ce s-a descărcat în prezent în Europa Centrală, pornind din est. În ce măsură au dreptate acele persoane care afirmă că indicarea unor asemenea direcţii de gândire ar fi inoportună, poate şti acela care vede în această indicare calea corectă pentru înţelegerea evenimentelor luate în discuţie. Ceea ce se numeşte în sens obişnuit „cauzele” acestor evenimente, nu poate fi desigur căutat în astfel de direcţii de gândire ale unor oameni – care astăzi nici nu mai trăiesc. În privinţa acestor cauze, va exista desigur cândva un acord în sensul că la anumite persoane cauzele se află în ele însele, fapt pe care ele îl vor indica ulterior. Nu vom obiecta nimic împotriva acestui mod de a privi lucrurile, şi nu vom contesta deplina sa justificare. Însă o altă modalitate nu mai puţin justificată este aceea de a cunoaşte forţele şi motive active în devenirea istorică. Direcţiile de gândire la care ne-am referit aici nu constituie motivele de acţiune, însă motivele de acţiune se arată în şi prin aceste direcţii de gândire. Cel ce recunoaşte direcţiile de gândire realizează în cunoaşterea sa care sunt entităţile ce se află la baza forţelor popoarelor. Nu putem obiecta nimic împotriva afirmaţiei formulată cu o anumită justificare a faptului că direcţiile de gândire în discuţie nu ar mai fi vii. Ceea ce trăieşte actualmente în est s-a aprins în sufletele gânditorilor, s-a constituit pe atunci ca gânduri, şi trăieşte în prezent – sub o altă formă – în voinţa de război.

Iar ceea ce s-a aprins atunci este ideea misiunii speciale a poporului rus. Noi vom lua în considerare modul în care a fost afirmat această idee. În ea trăieşte credinţa că viaţa spirituală a Europei occidentale ar fi intrat în starea de bătrâneţe, de declin, şi că spiritul poporului rus ar fi chemat să determine o înnoire completă, o întinerire a acestei vieţi spirituale. Această idee a întineririi a crescut până la părerea că întreaga devenire istorică a viitorului ar coincide cu misiunea poporului rus. Deja în prima jumătate a secolului XIX, Comiacov [ Nota 71 ] configurează, pornind de la această idee, o adevărată doctrină, un cuprinzător sistem de idei. Această doctrină, acest sistem de idei, sunt cuprinse într-o operă care a fost editată abia după moartea lui. Ele sunt purtate de credinţa că evoluţia spirituală a Europei occidentale nu a intenţionat în fond niciodată să afle calea înspre adevărata omenie. Şi că abia poporul rus trebuie să găsească această cale. Comiacov vede în felul său evoluţia spirituală a Europei occidentale. În conformitate cu modul său de a vedea lucrurile, în această evoluţie spirituală s-a revărsat pentru început esenţa romană. Or aceasta nu a revelat niciodată omenie lăuntrică în faptele sale. Dimpotrivă, lăuntrul omenesc a fost constrâns să ia forma regulamentului exterior impus oamenilor, şi a fost conceput într-un mod raţional materialist ce anume trebuie să cuprindă ţesătura lăuntrică a sufletului. Comiacov consideră că această modalitate exterioară de a cuprinde viaţa s-a continuat în creştinismul popoarelor vest-europene. Că acest creştinism al lor ar trăi în capete, şi nu înlăuntrul sufletelor. Ceea ce are Europa occidentală drept viaţă spirituală au făcut, după credinţa lui Comiacov şi „barbarii” moderni, din romanitate şi creştinism, exteriorizând în felul lor ceea ce trebuia vieţuit lăuntric. Interiorizarea va trebui să fie adusă, conform părerii sale, de înalta misiune atribuită de lumea spirituală poporului rus. – Într-un asemenea sistem de idei se agită sentimente a căror interpretare completă face necesară o caracterizare amănunţită a sufletului poporului rus. O asemenea caracterizare ar trebui să indice forţe ce se află în sufletul acestui popor, şi care îl vor determina cândva să adapteze în mod corespunzător din forţa lăuntrică pentru sine însuşi ceea ce domneşte în viaţa spirituală vest-europeană, şi care va da abia apoi poporului rus cele prin care se poate maturiza pe parcursul istoriei. Ce anume vor folosi în mod rodnic celelalte popoare din rezultatul acestei maturizări a poporului rus, este lăsat de poporul rus în seama acestor popoare. Altfel, el ar putea cădea pradă înţelegerii greşite de a considera sarcina pe care trebuie să o împlinească pentru sine drept sarcină cosmică, deturnându-i în felul acesta caracterul esenţial. – Şi deoarece o sarcină greşit înţeleasă în modul acesta determină o agitaţie de sentimente, ideea în discuţie s-a unit foarte adesea, în capetele în care a apărut, cu direcţii de gândire politică ce dovedesc că în acele capete această idee este expresia aceloraşi impulsuri care constituie, în alţi oameni din est, germenul prezenţei voinţei de război. Şi dacă pe de o parte se poate spune despre remarcabilul poet având un caracter nobil, Comiacov, că el aştepta împlinirea misiunii ruse printr-un curent spiritual paşnic, trebuie să amintim pe de altă parte că în sufletul său această aşteptare s-a reunit cu ceea ce voia să dobândească Rusia ca adversar războinic al Europei. Căci precis nu vom face o nedreptate dacă vom spune că el a participat în 1829, prin liberă voinţă, ca husar în războiul cu turcii, pentru că el a resimţit, în ceea ce întreprindea Rusia atunci, o primă străfulgerare a misiunii istorice a acesteia. – Ceea ce se manifesta adesea într-o formă poetică la Comiacov a rămas ca atare, iar într-o carte a lui Danilevski [ Nota 72 ], «Rusia şi Europa», care era considerată spre sfârşitul secolului XIX de către un mare număr de personalităţi ca o Evanghelie a misiunii Rusiei, sunt prezentate impulsurile şi motivele care contopesc într-o unitate deplină „misiunea spirituală a poporului rus” cu o voinţă de cucerire expansionistă într-un grad înalt. Este suficient să privim la expresia pe care a găsit-o această unire artificială dintre voinţa spirituală cu intenţiile de atac faţă de întreaga lume, şi găsim simptome limpezi, la care au ajuns mulţi dintre aceia ce voiau să conceapă misiunea Rusiei ca pornind din esenţa lumii spirituale. Această misiune este adusă împreună cu ideea cuceririi Constantinopolului, fiind purtată de voinţa care indică direcţia sa, ca, fără a simţi „nici iubire şi nici ură”, să-şi împietrească orice simţire „faţă de roşii sau albi”, „faţă de demagogi sau despoţi, legitimi sau revoluţionari, germani, francezi, englezi sau italieni…”, el văzând drept „adevăraţi aliaţi” numai pe aceia care sprijină Rusia în această strădanie a sa. Se afirmă că ar fi deosebit de dăunător ca Rusia să vrea să promoveze „echilibrul motivelor politice în Europa”, trebuind în schimb să favorizeze „orice distrugere a acestui echilibru, din orice parte ar veni ea”. „Ne revine sarcina să respingem pentru totdeauna orice colaborare cu interesele europene”.

Profund caracteristică este poziţia pe care o adoptă sensibilul filosof rus, Vladimir Soloviev [ Nota 73 ], faţă de aceste direcţii de gândire şi simţire. Soloviev poate fi privit drept una dintre cele mai importante încorporări ale spiritului rusesc. În opera sa trăieşte o forţă filosofică frumoasă, o contemplare spirituală nobilă, o profunzime mistică. Însă şi el a fost pătruns, vreme îndelungată, de ideea ce se agita în capetele concetăţenilor săi în privinţa înaltei misiuni a poporului rus. Şi la el aflăm această idee, alături de cea a îmbătrânirii vieţii spirituale a Europei occidentale. Pentru el, motivul pentru care Europa occidentală nu a putut da ajutor omenirii în privinţa revelării omeniei depline, faptul că această Europă occidentală a aşteptat mântuirea de la dezvoltarea forţelor proprii existente în om. Însă Soloviev nu putea vedea în această strădanie ce pornea de la propriile forţe omeneşti decât o cale de rătăcire nespirituală, de care omenirea trebuia eliberată prin aceea că fără o participare omenească, printr-o minune, forţa spirituală să se reverse pe Pământ venind dintr-o altă lume, iar poporul ales pentru primirea acestei forţe să devină salvatorul omenirii rătăcite. El vedea în fiinţa poporului rus ceea ce era pregătit pentru primirea unei asemenea forţe supraomeneşti, şi de aceea vedea în poporul rus salvatorul adevăratei omenii. Identificarea lui Soloviev cu fiinţa rusă l-a determinat ca prin agitarea în sufletul său a idealurilor ruseşti să poată privi un timp, binevoitor, înspre alţii, cuprinşi la fel ca şi el de această agitaţie. Dar acest lucru a putut dura numai până când sufletul său, plin de un adevărat idealism, s-a trezit la sentimentul că această agitaţie se bazează pe cuprinderea greşită a unui ideal de viitor a dezvoltării poporului rus. El a făcut descoperirea că mulţi dintre ceilalţi nu vorbesc câtuşi de puţin despre idealuri spre care trebuie să tindă poporul rus pentru propria sa mântuire, ci despre modul în care se poate face din poporul rus, aşa cum era el în acel prezent, un idol. Şi datorită acestei descoperiri Soloviev a devenit unul dintre criticii cei mai acerbi ai acelora care introduceau sub steagul misiunii poporului rus instinctele agresive îndreptate împotriva Europei occidentale drept motive salutare favorabile continuării unei evoluţii spirituale, în cadrul voinţei naţiunilor. Dintre cele prezentate în cartea lui Danilevski, «Rusia şi Europa», Soloviev a fixat în mod deosebit întrebarea: De ce trebuie să privească Europa cu îngrijorare la ceea ce se desfăşoară în cadrul graniţelor Rusiei? Iar în sufletul rusului, această întrebare ia următoarea formă: „De ce nu ne iubeşte Europa?”. Şi Soloviev, care vedea instinctele agresive ruseşti înveşmântate în idei referitoare la misiunea istorică a Rusiei exprimate în mod deosebit în cartea lui Danilevski, a găsit, într-o critică referitoare la această carte (1888), în felul său, răspunsul la această întrebare. Danilevski spunea: „Europa se teme de noi [ Nota 74 ] ca de un nou tip cultural superior, chemat să înlocuiască îmbătrânirea civilizaţiei romano-germanice. Soloviev expune această afirmaţi drept credinţa lui Danilevski. Şi el ripostează la aceasta: „Cu toate acestea, atât conţinutul cărţii lui Danilevski cât şi concesiile sale ulterioare, ca şi acelea ale prietenilor de aceeaşi orientare” – este avut în vedere Strahov [ Nota 75 ], care s-a angajat după moartea lui Danilevski la reprezentarea ideilor acestuia – „la un alt răspuns: Europa priveşte cu adversitate şi teamă înspre noi deoarece în poporul rus trăiesc puteri elementare întunecate şi neclare, deoarece forţele culturale şi spirituale ale acestuia sunt sărăcăcioase şi insuficiente, însă pretenţiile sale apar în mod evident şi puternic conturat. Puternic răsună înspre Europa strigătul a ceea ce vrea poporul rus ca naţiune, anume să distrugă Turcia şi Austria, să-i bată pe nemţi, să-şi alipească, dacă se poate, atât Constantinopolul cât şi India. Şi dacă am fi întrebaţi cu ce vrem să fericim omenirea din ţările distruse şi alipite nouă, ce întinerire spirituală şi culturală vrem să aducem în evoluţia lumii, atunci ar trebui fie să tăcem, fie să enunţăm fraze lipsite de sens. Şi dacă amara mărturisire a lui Danilevski, că Rusia începe să se îmbolnăvească, este justificată, atunci ar trebui ca în loc să ne preocupe întrebarea: De ce nu ne iubeşte Europa?, să ne preocupe mai mult o alta, care se află mult mai aproape de noi, şi este mult mai importantă pentru noi: De ce suntem bolnavi? Din punct de vedere fizic, Rusia este încă destul de puternică, aşa cum s-a dovedit în ultimele războaie pe care le-a purtat; aşadar suferinţa noastră este una morală. Asupra noastră atârnă povara – pentru a folosi cuvintele unui vechi autor –, păcatele ascunse în caracterul poporului, şi care nu ne ajung la conştienţă, astfel că în primul rând este nevoie să le ridicăm pe acestea în lumina unei conştienţe depline. Atât timp cât suntem înlănţuiţi şi paralizaţi din punct de vedere spiritual, instinctele noastre elementare ne vor produce numai pagube. Cea mai importantă problemă, ba chiar singura problemă esenţială pentru adevăratul patriotism nu este problema forţei şi a misiunii, ci problema păcatelor Rusiei.”

Trebuie să indicăm aceste direcţii de voinţă ce apar în estul Europei, dacă vrem să vorbim despre forţele active existente în voinţa de agresivitate a acestui est; ceea ce îşi găseşte expresia la Tolstoi, reprezintă forţe neactive.

Se poate arunca o lumină asupra acestei „misiuni a Rusiei”, considerând alături de ea un exemplu de resimţire a misiunii unui popor în cadrul vieţii spirituale pe care vorbitorii anteriori o considerau ca fiind îmbătrânită. Schiller s-a aflat deosebit de aproape de Fichte, prin viaţa sa de gândire, atunci când în «Scrisorile estetice pentru educaţia omului»  căuta o perspectivă care să-i permită omului să vadă în sine „omul superior, adevărat”. Dacă ne acordăm pe dispoziţia sufletească ce domneşte în aceste scrisori estetice ale lui Schiller [ Nota 76 ], vom putea afla în ele un punct culminant al simţirii germane. Schiller este de părere că omul poate deveni neliber în viaţa sa, în două direcţii. El este neliber atunci când se raportează la lume în aşa fel încât lasă lucrurile să acţioneze asupra sa numai datorită necesităţii simţurilor; atunci el este dominat de lumea senzorială, şi spiritualitatea sa este supusă acesteia. Dar omul este neliber şi atunci când ascultă numai de necesitatea ce îi stăpâneşte raţiunea. Raţiunea îşi are cerinţele ei, şi atunci când omul se supune acestor cerinţe el nu poate vieţui desfăşurarea liberă a voinţei sale în necesitatea încremenită a raţiunii. El trăieşte în felul acesta în mod spiritual, dar spiritualitatea subjugă viaţa simţurilor. Omul devine liber atunci când poate vieţui cele ce acţionează asupra simţurilor sale în aşa fel încât în cele ce i se transmit prin simţuri să se reveleze ceva spiritual, şi atunci când vieţuieşte spiritualul însuşi în aşa fel încât acesta îi poate fi la fel de satisfăcător ca şi ceea ce acţionează senzorial. Acesta este cazul când omul se raportează la o operă de artă, când resimte impresia sensibilă a satisfacţiei spirituale, iar cele vieţuite spiritual transfigurează impresia senzorială. Pe această cale, omul devine „om întreg”. Facem abstracţie acum de numeroasele perspective ce rezultă din acest mod de reprezentare. Vom menţiona una singură, cea înspre care se tinde în această concepţie despre lume a lui Schiller. Anume este căutată una dintre căile pe care omul află „omul superior” prin raportul său cu lumea. Această cale este căutată prin contemplarea entităţii omeneşti. Alăturaţi acum, într-adevăr, lângă acest mod de reprezentare, care vrea să vorbească omeneşte în om cu omul însuşi, pe celălalt, care consideră că specificul poporului rus ar fi acela care trebuie să conducă la adevărata omenie, în contrast cu celelalte specificuri ale popoarelor din lume.

Fichte încearcă să caracterizeze acest mod de reprezentare conţinut în esenţa dispoziţiei lăuntrice germane, în «Discurs pentru naţiunea germană», prin cuvintele: „Există popoare [ Nota 77 ] care, menţinându-şi particularitatea pe care vor să o ştie venerată, acceptă particularităţile celorlalte popoare, admiţându-le fără a le invidia; dintre acestea fac parte fără îndoială şi germanii, şi această trăsătură a lor este atât de adânc întemeiată în întreaga lor viaţă trecută şi prezentă, încât foarte adesea ei sunt nedrepţi faţă de ei înşişi, pentru a fi echitabili faţă de străinii actuali, ca şi faţă de Antichitate. Există alte popoare, al căror specific nu le îngăduie niciodată libertatea de a se delimita de străini printr-o contemplare calmă şi rece, şi care de aceea consideră că este necesar să creadă că ar exista un singur mod de a dăinui ca om civilizat, iar acesta ar fi de fiecare dată cel pe care i-l oferă întâmplarea la un anumit moment temporar, şi că toţi ceilalţi oameni din lume nu ar avea nici o altă determinare decât aceea de a deveni aşa cum sunt ei, şi că aceştia le-ar datora cea mai mare recunoştinţă dacă ei şi-ar da osteneala să-i modeleze ca atare. Între popoarele de primul tip are loc o formare a omului printr-o interacţiune înalt binefăcătoare a modelării şi educării reciproce, şi o întrepătrundere în cadrul căreia, prin buna voinţă a celuilalt, fiecare îşi păstrează totuşi identitatea de sine. Popoarele de tipul al doilea nu doresc să clădească ceva, pentru că ele nu vor să abordeze nimic în forma în care există, ele vor numai să distrugă cele existente, producând pretutindeni în afara lor locuri goale, în care pot repeta la nesfârşit doar propria lor configurare; chiar şi aparenta lor acceptare a moravurilor străine nu este decât condescendenţa educatorului faţă de învăţăcelul încă neformat, dar care promite mult; nici chiar staturile din era geologică trecută nu le plac, până nu le văd îmbrăcate cu veşmintele lor, şi dacă ar putea, le-ar trezi din morminte pentru a le educa în stilul lor.” În felul acesta judecă Fichte anumite particularităţi naţionale, şi după această judecată urmează o afirmaţie care vrea să preia acestei judecăţi orice nuanţă a unei aroganţe naţionale proprii: „Rămână departe de mine cutezanţa de a acuza vreo naţiune existentă, în totalitate şi fără excepţie, de vreo astfel de limitare. Îngăduiţi-ne mai degrabă să acceptăm că şi în acest caz nu aceia care se scot în evidenţă sunt cei mai buni.”


Aceste consideraţii nu doresc să răspundă la întrebarea: Cine a vrut acest război?, din aceeaşi dispoziţie sufletească pe care o au anumite personalităţi, ale căror ţări se află în război cu Europa Centrală. Ele doresc mai degrabă să lase să vorbească înseşi condiţiile evenimentelor. Cel care redactează aceste consideraţii s-a informat dacă ruşii au voit un război împotriva Europei Centrale. – Lui i se pare că cele prevăzute de Renan în anul 1870 conduc pe o cale mai sigură decât ceea ce se judecă în prezent sub impulsul pasiunilor. Lui i se pare că aceasta constituie o cale înspre singurul domeniu de judecată pe care poate păşi şi trebuie să păşească şi acela care îşi face reprezentări relativ la acest război în privinţa gândurilor inutile şi improprii, atunci când e să se decidă asupra destinelor popoarelor pe baza armelor, a sângelui şi a morţii.

Este sigur că forţele care au impulsionat acest război au putut coexista în timpul vieţii de pace, până când forţele de pace au slăbit atât de mult încât au devenit ineficiente. Iar cel care a suferit datorită acestui fapt se va strădui să creeze aceste forţe ce menţin pacea. Istoria arată că Germania s-a supus ani de-a rândul forţelor volitive ale acestei strădanii ce izvorau din Vest şi Est. Toate celelalte care se pot pune în privinţa forţelor impulsionante ale Franţei şi Rusiei în prezentul război au mai puţină valoare decât simpla realitate evidentă că aceste forţe impulsionante au fost suficient de adânc ancorate în voinţa celor două ţări, pentru a se împotrivi la tot ceea ce voia să le reţină. Cel care exprimă această realitate nu trebuie considerat cu necesitate ca făcând parte dintre acele personalităţi care – lucru uşor de înţeles în această perioadă – apreciază evenimentele dintr-o anumită adversitate sau simpatie faţă de un popor sau altul. Formarea de judecăţi în această privinţă nu trebuie să aibă nimic de a face cu lipsa de consideraţie, ura sau altele asemănătoare. Simpatia sau lipsa de simpatie, modul în care sunt apreciate prin sentiment aceste lucruri constituie cu totul altceva decât expunerea simplei realităţi. Şi nu are nimic de a face cu faptul că francezii sunt sau nu îndrăgiţi, sau că le apreciem sau nu spiritul, atunci când considerăm că avem motivul de a aprecia că impulsurile existente în Franţa au fost implicate în prezentele relaţii de război. Ceea ce se poate spune în privinţa motivelor ce impulsionează popoarele poate fi ţinut departe de ceea ce se situează în sensul obişnuit în domeniul acuzării sau învinovăţirii.

Vom căuta zadarnic la germani asemenea motive care să fi condus la prezentul război, în mod asemănător acelora caracterizate de Soloviev la ruşi sau prevestite de Renan la francezi. Germanii au putut prevedea că acest război va fi dus cândva împotriva lor. Era sarcina lor să se înarmeze în acest sens. Iar ceea ce au făcut ei în vederea împlinirii acestei sarcini este denumit de către adversarii lor cultivarea militarismului.


Ceea ce au de făcut germanii prin propria lor voinţă şi pentru împlinirea sarcinilor puse de necesităţile istorice, le-ar fi fost posibil să împlinească şi fără acest război, dacă aceste sarcini ar fi fost la fel de binevenite pentru ceilalţi, pe cât erau de necesare pentru ei. Nu a depins câtuşi de puţin de germani modul în care au înţeles celelalte popoare împlinirea sarcinilor istorice a germanilor, care în timpurile mai noi s-au adăugat, pe tărâm cultural, celor existente anterior. Germanii puteau avea încredere doar în forţa care acţionează în ei, cea care conferă valoare realizărilor lor culturale materiale în măsura în care activitatea lor spirituală va fi preluată de alte popoare. Anume, dacă privim la maniera germană recunoaştem că în aceasta nu se află nimic care să-l fi făcut pe german să aducă pe lume activitatea pe care o are de împlinit în prezent, într-un alt mod decât s-a realizat pentru celelalte performanţe pur spirituale ale sale.

Nu este necesar ca germanul însuşi să facă încercarea de a caracteriza pentru omenire însemnătatea specificului spiritual german, şi a performanţelor sale spirituale. Dacă vrea să înregistreze aprecieri în privinţa însemnătăţii pe care o au specificul şi performanţele spirituale germane pentru omenirea ne-germană, el poate căuta răspunsul în cadrul acestei omeniri ne-germane. Ne este îngăduit să ascultăm cuvintele unei personalităţi ce face parte dintre personalităţile conducătoare din ţinuturile de limbă engleză, anume cuvintele marelui orator al Americii, Ralph Waldo Emerson [ Nota 78 ]. Acesta oferă, în consideraţiile sale asupra lui Goethe, o caracterizare a specificului spiritual german şi a performanţelor spirituale germane în raportul lor cu formarea lumii. El spune: „O anumită însuşire [ Nota 79 ], pe care Goethe o are în comun cu întreaga sa naţiune, îl face să apară în ochii publicului francez şi al celui englez drept o manifestare de excepţie: anume faptul că la el totul se bazează numai pe adevărul lăuntric. În Anglia şi America se respectă talentul, şi omul este mulţumit atunci când el este activ conform convingerii sale pentru sau împotriva unui partid. În Franţa, omul este încântat atunci când vede gânduri strălucite, indiferent unde s-ar afla ele. Însă în toate aceste ţări, oamenii talentaţi scriu în măsura în care sunt capabili datorită dotării lor. Dacă ceea ce produc ei îl impresionează pe cititorul raţional şi nu conţine nimic împotriva bunului simţ, se consideră suficient în sine. Şi în felul acesta se petrec multe ore plăcute şi utile. Spiritul german nu are nici vivacitatea franceză, nici înţelegerea ascuţită pentru practică a englezilor, în fine, nici specificul american de a aborda situaţiile imprecise; tot ceea ce posedă el este o anumită probitate, care nu rămâne niciodată la manifestarea exterioară a lucrurilor, ci revine mereu la întrebarea principală: ‹Încotro se îndreaptă aceasta?›. Publicul german cere de la un scriitor ca el să se afle deasupra lucrurilor, şi să se exprime în mod simplu despre ele. Acolo există o activitate spirituală: Ce reprezintă aceasta? Care este părerea omului? De unde? – de unde a luat el toate aceste gânduri?” Şi într-un alt loc al acestor consideraţii referitoare la Goethe, Emerson rosteşte cuvintele: „Seriozitatea profundă cu care îşi realizează studiile – Emerson are în vedere bărbaţii care urmează studiile în Germania –, le permite să înţeleagă oameni cu mult mai dotaţi decât ei înşişi. Din acest motiv, toate conceptele uzuale de diferenţiere din conversaţiile înalte, sunt de origine germană. În timp ce, de dragul perspicacităţii şi erudiţiei lor, evidenţiaţii englezi şi francezi îşi privesc studiul şi punctul de vedere cu o anumită superficialitate, iar caracterul lor personal nu se află într-o legătură prea profundă cu ceea ce au înţeles şi cu modul în care se exprimă asupra lui, Goethe, vârful şi conţinutul naţiunii germane nu vorbeşte pentru că are talent, ci adevărul îşi concentrează razele în sufletul său şi iradiază de acolo în afară. El este înţelept în gradul cel mai înalt, chiar dacă înţelepciunea sa este adesea voalată de talentul său. Oricât de admirabil este ceea ce spune el, el are mereu în vedere ceva mai mult. El are acea independenţă înspăimântătoare ce rezultă dintr-o relaţie directă cu adevărul. Poţi să-i asculţi sau nu cuvintele; realitatea rămâne aşa cum a descris-o el.”

Mai adăugăm câteva gânduri ale lui Emerson, cărora le este desigur îngăduit să stea aici; căci doar le-a formulat un englez-american despre germani. „Germanii gândesc pentru Europa… Englezii văd numai cazul particular, şi nu ştiu să cuprindă omenirea ca întreg, în conformitate cu nişte legi superioare… Englezii nu presimt profunzimea spiritului german.” Emerson putea şti ce influenţă poate avea activitatea spirituală germană asupra omenirii.

În frazele citate, Emerson vorbeşte despre „vivacitatea francezilor” şi despre „înţelegerea ascuţită pentru practică a englezilor”. Dacă ar fi să continuăm în sensul său aprecierile în privinţa ruşilor, probabil că am putea spune: Germanul nu are impulsul rusului de a căuta o forţă mistică în toate manifestările vieţii, chiar şi în cele practice, forţă prin care să se justifice.

Iar în relaţiile dintre spiritele acestor popoare se află ceva întru totul asemănător opoziţiilor din război, care sunt active în prezent. În motivele care i-au condus pe francezi la războiul cu Germania acţionează temperamentul lor, acţionează ceea ce are în vedere Emerson prin cuvântul vivacitate. În acest temperament zace puterea tainică ce se exprimă atât de efervescent în cuvintele lui Renan: „ură de moarte, pregătiri fără zăbavă, alianţă cu cine se nimereşte”. Faptul că Franţa a avut o armată aproape egală cu a Germaniei înainte de război, armată de o dată şi jumătate mai mare, dacă e să o raportăm procentual la populaţia sa, se datorează acestei puteri tainice peste care se trage ca un văl fraza relativ la „militarismul german”. – În voinţa de război a Rusiei acţionează credinţa mistică, chiar şi acolo unde ea nu îşi găseşte decât o expresie instinctivă. Pentru a putea caracteriza contrastele active dintre francezi şi ruşi pe de o parte, şi germani pe de altă parte, trebuie să observăm dispoziţiile lor sufleteşti. Opoziţia de război dintre englezi şi germani este, dimpotrivă, de aşa natură, încât germanii se văd opuşi numai unor motive „ascuţite pentru practică”. Idealul politicii engleze este, corespunzător naturii ţării, orientat înspre ţeluri absolut practice. Subliniem: corespunzător naturii ţării. Cât anume revelează locuitorii săi din această natură prin comportamentul lor, constituie un efect al acestei naturi, dar nu şi baza idealurilor politice engleze. Activarea în sensul acestui ideal a dezvoltat la britanic obiceiul de a considera drept fir călăuzitor al acestei activări ceea ce corespunde intereselor vieţii personale. Existenţa unui asemenea fir conducător nu contrazice faptul ca el să se afirme în viaţa socială sub forma unor anumite reguli, care sunt respectate cu stricteţe, dacă e să existe o conduită de viaţă. Ea nu este contrazisă nici atunci când firul conducător, respectiv principiile călăuzitoare sunt considerate cu totul altceva decât sunt de fapt. Toate acestea sunt valabile doar pentru britanic, în măsura în care el este încadrat în viaţa idealurilor sale politice. Iar în felul acesta s-a creat opoziţia de război dintre Anglia şi Germania.

Pentru faptul că trebuie să vină cândva o vreme în care concepţia despre lume a fiinţei germane aplicată spiritualului se va afirma şi în domeniul sufletesc – desigur, numai printr-o luptă spirituală –, trebuind să fie cucerită faţă de ceea ce a apărut prin Mill [ Nota 80 ], Spencer [ Nota 81 ], pragmaticul Schiller [ Nota 82 ], Locke [ Nota 83 ], Huxley [ Nota 84 ] şi alţi reprezentanţi ai naturii engleze; pentru aceasta, realitatea prezentului război poate constitui o avertizare. Însă aceasta nu are, în mod direct, nimic de a face cu războiul.

Goethe avea în vedere firul conducător caracterizat pentru idealul politic al Angliei atunci când, considerându-l pe Shakespeare printre spiritele care au exercitat asupra lui una dintre cele mai mari influenţe, a rostit cuvintele: „Însă în timp ce germanii [ Nota 85 ] se chinuiesc cu rezolvarea problemelor filosofice, englezii, cu măreaţa lor raţiune practică, râd de noi şi cuceresc lumea. Oricine cunoaşte declamaţiile lor împotriva comerţului cu sclavi, şi în timp ce ei vor să ne dovedească ce fel de maxime umane stau la baza acestor procedee, se descoperă acum că adevăratul lor motiv este un obiect real, fără de care se ştie că englezii nu acţionează niciodată, lucru pe care ar fi trebuit să-l ştim.” – Despre Byron, care i-a devenit model pentru Euphorion, în partea a doua a lui Faust, Goethe spune: „Byron trebuie considerat ca om, ca englez, şi ca un mare talent. Însuşirile sale bune derivă cu precădere din faptul de a fi om; cele rele, din faptul că era englez… Toţi englezii sunt ca atare, fără o reflectare propriu-zisă. Risipirea lor şi spiritul lor partinic nu le îngăduie să ajungă la o formare liniştită. Dar ei sunt mari ca oameni practici.”

Nici aceste aprecieri ale lui Goethe nu se referă la englezi ca atare, ci numai la ceea ce se revelează drept „esenţă comună a Angliei”, atunci când această esenţă comună se manifestă ca purtătoare a idealurilor politice.

Idealul politic menţionat a dezvoltat obiceiul de a organiza un spaţiu pe cât posibil de mare al Pământului, în conformitate cu firul conducător caracterizat, spre folosinţa Angliei. Faţă de acest spaţiu, englezul apare ca o persoană care-şi organizează casa în modul cel mai acceptabil şi admisibil, obişnuindu-se totodată să-i împiedice şi pe vecini să întreprindă ceva care să facă locuirea în casă mai puţin plăcută decât ţi-o poţi dori.

Anglia credea că obiceiul de a trăi în felul acesta îi este ameninţat în continuare, datorită evoluţiei pe care Germania a considerat că este necesar să o parcurgă în ultima perioadă. De aceea este de înţeles faptul că ea nu voia să lase să se nască un conflict armat între Rusia şi Franţa pe de o parte, şi Germania şi Austria pe de altă parte, fără a face tot ceea ce putea contribui la înlăturarea coşmarului ameninţării, pe care i-l provoca activitatea culturală a Germaniei. Asta însemna însă ralierea la duşmanii germani. O „raţiune ascuţită pentru practică”, pur politică, a calculat ce pericol poate lua naştere pentru Anglia prin victoria Germaniei asupra Rusiei şi Franţei. Cu o indignare pur morală faţă de „încălcarea neutralităţii belgiene” [ Nota 86 ], are acest calcul la fel de puţin de a face, pe cât de mult are el de a face cu „raţiunea ascuţită pentru practică” pe care o văd germanii declanşându-se în cercurile interesate ale Angliei atunci când intră pe teritoriul Belgiei.

Ce anume va aduce această direcţie de voinţă „ascuţită pentru practică” în unire cu alte forţe îndreptate împotriva Germaniei în decursul timpului, s-ar fi putu revela pentru simţirea germană, dacă s-ar fi pus întrebarea: Cum a acţionat idealul politic al Angliei atunci când o putere europeană a găsit că în conformitate cu raporturile istorice este necesar ca ea să-şi extindă activitatea asupra mării? Este suficient să privim ce au făcut în raport cu acest ideal politic Spania, Portugalia, Olanda şi Franţa, atunci când şi-au dezvoltat activitatea lor asupra mărilor? Şi ne-am putea aminti că acest ideal politic, mereu „ascuţit înspre practică”, a ştiut să calculeze faptul că direcţiile de voinţă europene îndreptate împotriva ţărilor care desfăşurau o activitate pe mare, puteau ajunge într-un asemenea raport de forţe încât să se deschidă perspectiva ca Anglia să fie îndepărtată din această acţiune de către concurentele sale.

Ceea ce a simţit poporul Germaniei înaintea războiului faţă de situaţia europeană rezultă din observarea forţelor îndreptate din perimetrul înconjurător, asupra acestui popor. Din partea Anglia, era „idealul ascuţit înspre practică” al acestei ţări. Din partea Rusiei, direcţiile de voinţă ce se opuneau sarcinilor pe care şi le stabiliseră Germania şi Austro-Ungaria pentru Europa Centrală. Din partea Franţei, erau puterile populare, a căror esenţă nu putea fi resimţită de germani în alt mod decât acela pe care l-a imprimat cândva Moltke în privinţa relaţiilor Franţei cu Germania, în următoarele cuvinte: „Napoleon a fost un fenomen trecător [ Nota 87 ]. Franţa a rămas. Cu Franţa am avut de a face de secole, şi vom avea încă de a face secole de acum înainte… Tânăra generaţie din Franţa este crescută în credinţa că ar avea un drept sfânt asupra Rinului, ca şi misiunea de a face din el cu prima ocazie graniţa Franţei. Faptul ca Rinul să marcheze graniţa Franţei să devină o realitate, aceasta este tema viitorului Franţei.”

Împotriva acestor trei direcţii de voinţă, necesitatea istorică a reunit Germania şi Austro-Ungaria într-o „Europă Centrală”. Au existat întotdeauna oameni concrescuţi cu cultura în acest centru european, care au resimţit că acestui centru european îi vor fi puse sarcini ce i se vor revela ca fiind aduse spre rezolvare de popoarele acestui centru. Considerăm ca pe un reprezentant al unor astfel de oameni, o personalitate de mult timp decedată. Este vorba de un om care a purtat idealurile „Europei Centrale” adânc în sufletul său, unde le-a încălzit prin puterea lui Goethe, de la care şi-a preluat întreaga sa concepţie despre lume şi cele mai lăuntrice impulsuri ale vieţii sale. Îl am în vedere pe criticul literar şi linvistul austriac Karl Julius Schröer [ Nota 88 ]. Un bărbat prea puţin cunoscut şi apreciat ca entitate şi importanţă, de către contemporanii săi. Cel care scrie aceste consideraţii îl socoteşte printre personalităţile cărora le datorează o infinită recunoştinţă. În cartea sa despre «Poezia germană», Schröer scrie în anul 1875, ca rezultat al sentimentelor produse în el de evenimentele din 1870-71 privind formarea unui ideal de Europă Centrală, următoarele cuvinte: „Noi, cei din Austria [ Nota 89 ], ne vedem, în acest moment de răscruce, într-o situaţie particulară. Dacă printr-o mişcare liberă viaţa noastră statală a înlăturat peretele despărţitor ce ne separa nu demult de Germania… şi avem acum la dispoziţie mijloacele de a lucra pentru o viaţă culturală comună, împreună cu ceilalţi germani, tocmai acum a intervenit situaţia de a nu putea participa la o mare întreprindere a poporului nostru… În viaţa spiritual germană nu s-ar putea forma un perete despărţitor datorită acestui fapt. Rădăcinile acestuia nu sunt de natură politică, ci cultural-istorică. Această unitate indestructibilă a vieţii spirituale germane… vrem să o menţinem dinaintea ochilor… căci în Reich-ul german dificila noastră sarcină culturală va fi cinstită şi apreciată, iar despre trecut nu ni se va imputa ceea ce ţine de destinul nostru, şi nu de vina noastră”. Cu ce sentimente ar vorbi un asemenea suflet simţitor, dacă s-ar mai afla printre cei vii şi ar vedea cum austriecii îndeplinesc, în deplină unitate cu germanii, „o acţiune a poporului” german.

„Europa Centrală” a fost formată prin „destin”; sufletele care simt cu o participare raţională că fac parte din acest centru, lasă în seama spiritului istoriei calitatea de a judeca ceea ce a fost în trecut – este în prezent, şi va fi şi în viitor – „destinul, şi nu vina lor”.

Iar cel care vrea să aprecieze înţelegerea pe care au găsit-o ideile acestei direcţii de voinţă comune a Europei Centrale, afară, în Ungaria, acela să citească voci ce se exprimă acolo, ca de exemplu în articolul despre «Naşterea alianţei defensive» de Emerich von Halász [ Nota 90 ], din Caietele pentru «Tânăra Ungarie» din martie 1911. Acolo găsim cuvintele: „Dacă ne gândim la faptul că Andrássy s-a retras din conducerea afacerilor de mai mult de treizeci de ani, iar Bismarck de mai mult de douăzeci şi unu de ani, având încă deplină putere pentru această mare activitate pacifică, putere ce promite să existe încă vreme îndelungată, atunci nu este nevoie să ne lăsăm pradă unui pesimism mohorât. Bismarck şi Andrássy au găsit, cu puteri unite, o impunătoare soluţie a problemei Europei Centrale, îndeplinind în felul acesta o operă civilizatoare care să sperăm că va supravieţui de-a lungul mai multor generaţii”. „În istoria aliaţilor căutăm zadarnic alcătuirea unei concepţii de o asemenea anvergură şi o asemenea durată”.

Atunci când direcţiile de voinţă caracterizate, împotriva Europei Centrale, s-au regăsit într-o presiune comună, a fost inevitabil ca această „presiune” să determine sentimentele ce s-au configurat în cadrul popoarelor Europei Centrale în privinţa mersului evenimentelor. Iar desfăşurarea evenimentelor din vara anului 1914 au găsit Europa într-o situaţie istorică în care forţele active în viaţa popoarelor au intervenit în aşa fel în mersul evenimentelor încât decizia în privinţa celor ce urmau să se întâmple a fost luată din domeniul judecăţii omeneşti obişnuite, şi adusă într-o ordine mai înaltă, o ordine prin intermediul căreia desfăşurarea mersului evoluţiei omenirii se face conform unei necesităţi istorice. Cel ce resimte esenţa unor astfel de momente cruciale pentru omenire îşi înalţă judecata din domeniul în care mai apar întrebări de tipul ce s-ar fi întâmplat dacă în acele clipe purtătoare de destin propunerea unei personalităţi sau alteia ar fi avut mai mult efect decât a fost cazul? Oamenii vieţuiesc în asemenea clipe de răscruce istorică anumite forţe în deciziile lor, pe care nu le pot aprecia în mod corect decât dacă năzuim – după cuvintele lui Emerson – să nu vedem numai „individualul”, ci să cuprindem omenirea „ca întreg, în conformitate cu nişte legi superioare”. Cum să ne fie îngăduit să judecăm după legile vieţii obişnuite deciziile unor oameni, decizii care nu au putut fi luate dinlăuntrul acesor legi, pentru că în ele acţionează acel spirit ce poate fi întrezărit numai în necesitatea istorică? – Legile naturii aparţin ordinii naturii; deasupra acestora se află legile ce aparţin ordinii vieţii sociale umane obişnuite; iar deasupra acestora se află legile active spiritual ale devenirii istorice, care aparţin unei alte ordini, anume aceleia prin care oamenii şi popoarele îşi rezolvă sarcinile şi parcurg evoluţii aflate în afara domeniului vieţii sociale umane obişnuite.


Remarcă ulterioară: Gândurile anterioare conţin cele expuse de autorul lucrării în conferinţe ţinute înainte de intrarea în război a Italiei, în prezentul conflict dintre popoare. Din această cauză, devine inteligibil motivul pentru care în lucrare nu este nimic menţionat despre forţele care au devenit impulsuri ale voinţei de război îndreptate împotriva Europei Centrale din această direcţie. Este de sperat că o lucrare ce va apărea ulterior [ Nota 91 ] va putea aduce completarea necesară în acest sens.

Berlin, 5 iulie 1915