Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ARTICOLE ASUPRA ORGANIZĂRII TRIPARTITE A ORGANISMULUI SOCIAL

GA 24


MEMORANDUMURILE DIN IULIE 1917

Al doilea memorandum (ultima variantă)


„Nici un popor nu trebuie constrâns să trăiască sub domnia altcuiva, căruia el i se opune. Posedarea de proprietăţi şi întoarcerea în raporturile de suveranitate valabile anterior este permisă numai ţărilor în care poporul însuşi cere, pentru asigurarea libertăţii sale, a bunăstării şi a fericii viitoare, schimbarea şi întoarcerea… Popoarele eliberate de pe întreg Pământul trebuie să se reunească într-o alianţă strânsă, într-un adevărat sentiment al comunităţii, care să poată oferi tuturor, prin unirea forţelor, pacea şi justeţea în relaţiile dintre popoare. Fraternitatea nu trebuie să mai rămână un cuvânt gol, ci trebuie să devină tot mai mult o noţiune recunoscută, care să se bazeze pe stânca realităţii.”

Aşa descrie domnul W. Wilson ceea ce urmează să devină realitate prin participarea Americii la acest război. Sunt cuvinte captivante, faţă de care se poate afirma că orice om raţional şi cu sentimente sănătoase ar trebui să subscrie. Dacă ar fi fost redactate de un scriitor filantrop pentru consolidarea unui cerc de cititori, s-ar putea rămâne la recunoaşterea valorii lor de sine-stătătoare. S-ar putea avertiza cu gestul moralizatorului că acela care ar avea ceva de obiectat împotriva lor, nu poate fi prieten al progresului şi al libertăţii. Se pot auzi chiar şi astăzi voci care afirmă că acest război a adus următoarea învăţătură: Vor practica o politică superioară, conformă cu timpul, numai aceia care recunosc un astfel de ideal sau altele asemănătoare, şi-şi organizează acţiunile în funcţie de ele.

A vorbi despre „concepţii” şi despre faptul de a trebui să reprezinţi o anumită concepţie, deoarece crezi în ea, nu duce niciodată la o bază pentru acţiunea practică. În acest caz, util este doar să priveşti realitatea direct în ochi. Pentru cei care fac parte dintre statele Europei Centrale, nu poate să aibă nici o valoare o expunere despre justificarea „general-umană” a ţelurilor Antantei, şi anume una relativ la „frumuseţea” ei, ci numai cunoaşterea adevăratelor raporturi de forţe din viaţa popoarelor. De aceea, în cele ce urmează vom avea în vedere adevărata caracteristică a ţelurilor Antantei, fără a ţine cont de faptul că cele pe care le vom spune aici nu vor suna plăcut în urechile conducătorilor acesteia. Numai printr-o gândire astfel orientată se poate ajunge la impulsurile practice. Lucrurile vor fi formulate întru câtva caustic, pentru că, din motivele susmenţionate, aşa trebuie. Trebuie să subliniem accentuat în mod deosebit, că dispoziţiile sufleteşti existente în cazul acestei formulări, nu au de jucat nici un rol, ci numai observarea riguroasă a realităţilor din ultimele decenii. Faptul de a vedea ceea ce vrea Antanta, trebuie să fie baza pentru direcţiile conducătoare existente în Europa Centrală; pe când faptul de a te lăsa orbit de ceea ce spune ea duce pe cele mai rele căi greşite.

Este în orice caz o sarcină ingrată aceea de a fi constrâns să trebuiască să vorbeşti împotriva unor reprezentări care par să fi câştigat în gradul cel mai înalt raţiunea şi inima oamenilor. Şi care par în plus să fie rezultatul „adevăratei evoluţii istorice a omenirii, înspre cea mai nobilă democraţie”. Şi, cu toate acestea, cele ce urmează trebuie clădite pe temelia faptului că o recunoaştere şi o acceptare a voinţei lui Wilson nu vor constitui un viciu logic numai pentru popoarele aparţinând Europei Centrale şi de Est, ci şi că în cadrul acestui război şi după terminarea lui, orice acţiune şi orice măsură vor trebui să fie în aşa fel, încât voinţa lui Wilson şi a Antantei să trebuiască să se anuleze de la sine în faţa calităţii şi rodniciei acestora.

În expresia pe care a dat-o domnul Wilson voinţei sale se amestecă în mod dubios, prin voalarea adevăratului lor chip, ţelurile de război ale Antantei. Avem de a face cu acestea din urmă de îndată ce ne preocupă cea dintâi. La o combatere conceptuală abilă a „programului” lui Wilson nu ne propunem să ajungem în aceste timpuri. În prezent nu contează atât de mult dezbaterile care să decidă cine are dreptate şi cine nu. Pe terenul pe care îl avem acum în vedere, are valoare numai ceea ce se desfăşoară într-adevăr, sau ceea ce poartă în sine germenul pentru această desfăşurare. Iar gândurile care sunt gândite şi rostite în Europa Centrală ca germeni pentru acţiunile de astăzi şi de mâine, au valoare numai dacă sunt concepute în acest sens.

Cuvintele lui Wilson nu sunt rostite de către un scriitor filantrop. Ele reprezintă drapelul faptelor pentru care se înarmează americanii, şi pe care le îndeplineşte Antanta deja de trei ani împotriva Europei Centrale. Realitatea este că Europa Centrală trebuie să lupte împotriva a ceea ce se află dincolo de aceste drapele, care afirmă că lupta se poartă pentru salvarea omenirii şi eliberarea popoarelor. Antanta şi Wilson spun pentru ce pretind că luptă. Cuvintele lor au atracţia reclamei. Dar atracţia lor de reclamă devine tot mai îndoielnică. Există oameni în Europa Centrală care precis că nu vor voi să recunoască faptul că vorbesc ca şi Wilson, deşi ideile şi cuvintele lor sunt asemănătoare cu ale lui.

Acela care cunoaşte cauzele acestui război într-un sens mai adânc, nu poate proceda altfel decât să accentueze necesitatea ca programul Antantei şi al lui Wilson să fie respins în modul cel mai clar de către Europa Centrală, ca fiind nerealist. Pentru că perspectiva reală a acestui program – pe lângă orbirea sa morală – constă în aceea că el vrea să folosească instinctele popoarelor Europei Centrale şi Răsăritene pentru a aduce aceste popoare la dependenţă economică de anglo-americanism, printr-o luare prin surprindere politic-morală. Dependenţa spirituală nu ar fi atunci decât consecinţa reală necesară. Cel care ştie că în cercurile iniţiatice engleze se vorbea deja din secolul trecut despre „viitorul război mondial” ca despre un eveniment ce urmează să aducă rasei anglo-americane domnia asupra lumii, acela nu poate atribui o valoare deosebită faptului că actualii conducători ai popoarelor Antantei afirmă că au fost surprinşi de acest război, sau că au vrut să-l împiedice, chiar dacă aceste asigurări ar trebui să aibă o realitate subiectivă pentru aceia care le formulează momentan. Căci aceia care vorbeau despre „viitorul război mondial” ca despre un eveniment inevitabil, contau pe adevăratele forţe istorice populare din Europa. Ei luau în considerare instinctele popoarelor europene, şi în special al celui slav. Şi ei voiau să dirijeze şi să folosească în aşa fel idealurile acestor popoare slave, încât ele să fie puse în slujba egoismului popular anglo-american. Ei au contat de asemenea pe decăderea romanităţii, pe ale cărui ruine voiau să se extindă. Ei ţineau aşadar cont de punctele de vedere istoric-populare generale, pe care voiau să le pună în slujba propriilor lor scopuri. Iar aceste scopuri – deşi acest lucru este negat cu tărie de către Antanta – conduc la intenţia distrugerii formaţiunilor statale central-europene.

Este corect să accentuăm cu luciditate că scopul conducătorilor Antantei este distrugerea Europei Centrale, căci numai accentuarea dezvăluirii acestui scop poate fi răspunsul la afirmaţiile atât de active ale Antantei; dar un răspuns care este întru câtva negativ pentru că vrea să combată ceea ce se afirmă din partea Antantei, este considerat ca neavând valoare. De aceea răspunsul nostru trebuie formulat într-o afirmaţie pozitivă, care să indice realităţile ce se opun Antantei de către Europa Centrală.

Numai cunoaşterea faptului că aşa stau lucrurile poate aduce Europei Centrale acele impulsuri care o pot scoate din haosul prezentului. Configuraţiile statale ale Europei Centrale nu se pot situa numai pe punctul de a face inactiv programul Antantei, prin luarea unor măsuri proprii. Acest program al Antantei se bazează pe trei premise, mai mult sau mai puţin exprimate. Acestea sunt:

1. Faptul că formaţiunile statale ale Europei Centrale constituite de-a lungul istoriei, nu pot fi recunoscute – din punctul de vedere al Antantei – drept cele cărora le revine sarcina să rezolve problemele popoarelor europene.

2. Faptul că aceste formaţiuni statale ale Europei Centrale nu trebuie să intre într-o relaţie de concurenţă cu statele anglo-americane, ci într-un raport de dependenţă faţă de acestea.

3. Şi că raporturile culturale (spirituale) din Europa Centrală şi de Est, trebuie configurate în sensul egoismului popoarelor anglo-american.

Numai acela care recunoaşte că de fapt aceasta este traducerea celor trei puncte formulate în limbajul lui Wilson şi al Antantei, şi pe care Wilson le-a comunicat în mesajul său către ruşi [ Nota 104 ], numai acela vede despre ce anume este vorba.

S-ar putea ca, datorită caracterului constrictiv al situaţiei reale, să obţinem o pace în viitorul apropiat. Asta, poate în cazul în care Anglia va vedea că momentan nu se mai poate menţine dacă nu îşi dă acordul pentru încheierea războiului. Însă asta nu modifică nimic esenţial de partea anglo-americană. Dacă partea anglo-americană va considera că este posibil să continue războiul, atunci cele trei puncte de mai sus vor fi îmbrăcate în formula mesajelor wilsoniene: „Noi am tins mereu înspre acest ţel, şi dacă acum facem economie de sânge şi de bani, nu vom ajunge probabil niciodată la unitatea şi la forţa care sunt necesare în lupta pentru marele obiectiv al eliberării omenirii”. Dacă puterile conducătoare ale Angliei vor fi obligate să pună capăt războiului în viitorul apropiat, atunci politica viitoare, care trebuie să fie orientată în continuare în sensul celor trei puncte de mai sus, va fi îmbrăcată în formula: „Pentru eliberarea omenirii, noi am vrut să jertfim şi sânge şi bani, şi am şi făcut-o într-o foarte mare măsură, pe când Puterile centrale au avut doar intenţia opusă. Împotriva acestora, noi am putut obţine deocamdată doar rezultate parţiale. Ţelul nostru rămâne intact în faţa ochilor noştri, pentru că el este însuşi ţelul omenirii.”

Putem aborda într-adevăr cu maturitate realitatea acestor intenţii, numai dacă acţionăm practic în Europa Centrală cunoscând faptul că în vest dominaţia anglo-americană este denumită „eliberare a omenirii” şi „democraţie”. Şi pentru că ei vor să-şi impună dominaţia, creează aparenţa că vor într-adevăr să devină eliberatori ai omenirii.

Împotriva urmărilor acestei opere imense de orbire, împotriva urmărilor unui egoism rasial de la sine înţeles, îmbrăcat în haina unei moralităţi imposibile, poate fi eficientă doar realizarea deplinei realităţi a faptelor de către Europa Centrală. Şi această realitate este următoarea:

1. Prin atingerea scopurilor Antantei referitoare la formaţiunilor statale ale Europei Centrale, se pierde adevărata libertate europeană. Căci aceste formaţiuni statale pot înfăptui această libertate pentru că ea este conţinută în propriile lor interese, şi statele nu pot acţiona altfel decât urmărindu-şi interesele. Statele anglo-americane nu pot înfăptui această libertate a popoarelor pentru că, în măsura în care ea există, ea acţionează împotriva intereselor formaţiunilor statale anglo-americane, în măsura în care aceste interese sunt aşa cum se prezintă ele actualmente, şi aşa cum şi-au imprimat cu o necesitate obiectivă amprenta asupra acestui război. Statele anglo-americane trebuie să înţeleagă că ele trebuie să respecte interesele statelor Europei Centrale, alături de propriile lor interese, şi că ele trebuie să lase statelor Europei Centrale măsurile pentru îndeplinirea libertăţii popoarelor Europei Centrale, căci numai acestea pot vedea adevăratul lor interes statal în promovarea acestei libertăţi.

2. Din punctul de vedere al Europei Centrale, acest război este, înspre Est, un război între popoare, iar înspre Vest – împotriva Angliei şi Americii – un război economic. Războiul de revanşă împotriva Franţei a devenit posibil numai prin legătura strânsă dintre ideea de revanşă şi interesele economice anglo-americane, cu idealurile populare ale popoarelor ruse şi slave, în general.

3. Eliberarea popoarelor este posibilă. Însă ea poate fi doar rezultatul, şi nu baza eliberării omenirii. Atunci când oamenii sunt liberi, prin ei se constituie popoarele.

Europa Centrală poate acţiona, dacă o vrea, în sensul acestor trei baze. Şi acţiunea sa va fi un program realist; ea va acţiona în acest sens, dacă vrea să opună un program obiectiv de eliberare a omenirii, programului Antantei şi al lui Wilson, care vorbeşte fără să aibă nici o cunoştinţă asupra forţelor popoarelor Europei Centrale despre ceva care nu există în lumea realităţilor obiective, ci numai în aspiraţiile egoismului de rasă anglo-american. Programul considerat corect pentru Europa Centrală nu este radical în sensul în care, în multe cercuri, se dă înapoi cu spaimă din faţa radicalismului. El este mai degrabă doar o expresie a realităţilor ce urmează să se împlinească în Europa Centrală prin propria lor forţă. Ele trebuie împlinite în deplină conştienţă, şi nu trebuie tăinuite, pentru că atunci, în ceaţa ţelurilor Antantei şi a lui Wilson ele ar tinde totuşi, prin propria lor natură, spre împlinirea lor, dar ar fi denaturate, devenind motiv şi pretext pentru acţiunile de război.

Adevărata lor împlinire nu va avea loc niciodată dacă ceea ce trebuie să vrea Europa Centrală va rămâne ascuns prin amestecul nefiresc dintre interesele politice, economice şi general-umane.

Căci relaţiile politice, dacă e să se dezvolte firesc, necesită un conservatorism sănătos, în sensul menţinerii şi extinderii formaţiunilor statale configurate de-a lungul istoriei. Împotriva acestui conservatorism, care este o condiţie vitală pentru Europa Centrală, se împotrivesc interesele economice şi cele general-umane numai în măsura în care acestea au de suferit datorită amestecului cu relaţiile politice. Iar conservatorismul politic, atunci când este realizat în raport cu adevăratul său interes, nu oferă nici cel mai mic prilej de a fi dereglat prin amestecarea sa cu interesele economice şi general-umane în cercurile în care el este justificat. Atunci când acest amestec încetează, raporturile economice şi cele general-umane se conciliază cu conservatorismul politic, iar acesta se poate dezvolta liniştit, în conformitate cu propria sa natură.

Raporturile economice necesită, pentru creşterea lor, numai oportunismul care aduce în ele acea ordine care este în conformitate cu propria sa natură. El duce cu necesitate la conflicte atunci când măsurile economice se află într-un alt raport cu cerinţele politice şi general-umane decât acela care rezultă datorită legităţilor şi administrării ce le revin prin contextul de viaţă firesc, de la sine-înţeles pentru ele. Şi nu am în vedere numai conflictele din cadrul unui stat, ci preponderent pe acelea care se manifestă în exterior prin dificultăţi politice şi descărcări explozive de război.

Raporturile general-umane şi problemele legate de acestea ale libertăţii popoarelor necesită, ca bază a lor, în sensul prezentului şi viitorului, libertatea individuală a omului. În acest punct nu se va face un început pe baza unor concepţii obiective, atâta timp cât se crede că se poate vorbi despre o libertate sau o eliberare a popoarelor fără ca aceasta să fie clădită pe libertatea individuală a fiecărui om în parte, şi atâta timp cât nu se înţelege că de adevărata libertate individuală este legată cu necesitate şi eliberarea popoarelor, deoarece aceasta trebuie să se instaleze printr-un context firesc, ca o consecinţă a celei dintâi. Omul trebuie să îşi poată recunoaşte apartenenţa la un popor, la o comunitate religioasă, la acel context ce rezultă din aspiraţiile sale general-umane, fără ca el să fie reţinut de la această apartenenţă datorită contextului politic sau economic impus de structura statală.

De aceea se pune problema de a vedea că toate formele structuri statale, ca devenire istorică, sunt capabile să realizeze eliberarea umană dacă ele sunt alcătuite în acest sens, prin propriile lor interese, iar aceasta este situaţia în sensul cel mai eminent tocmai la statele Europei Centrale. O configurare parlamentară a acestor state poate apărea drept necesară în ziua de astăzi pe motivul evoluţiei timpului şi a sentimentului naţional. Dar problemele ce trebuie ridicate acum în mod public în lume referitor la confuziile determinate de acest război se pot rezolva numai prin tripartiţia caracterizată anterior a structurii statale. Simpla introducere a Parlamentului nu modifică nimic în raporturile care au dus la haosul prezent. Despre acestea, popoarele vestice vorbesc atât de mult, pentru că ele nu înţeleg nimic din raporturile central-europene reale, şi se dăruiesc credinţei că ceea ce consideră a fi corect pentru interesele lor trebuie să fie un şablon pentru întreaga lume. Pentru Europa Centrală, chiar şi în cazul în care se vor introduce Parlamentele este necesar ca raporturile politice, economice şi general-umane să se dezvolte independent de legislaţie şi administraţie, sprijinindu-se astfel reciproc în loc să se încurce în efectele lor, descărcându-se în situaţii conflictuale. Europa Centrală şi lumea întreagă se eliberează de asemenea situaţii conflictuale numai dacă evită această dereglare reciprocă indicată ale celor trei forme ale vieţii omeneşti, prin introducerea structurilor statale tripartite. Ţelurile Antantei şi ţelurile propuse de Wilson nu se pot compara cu forţa dovedită a Europei Centrale în privinţa a ceea ce poate face doar ea singură, şi pe care nimeni altceva nu o poate îndeplini. Eliberarea omenirii, şi prin aceasta şi a popoarelor, sunt prezentate în faţa lumii drept o parte necesară a instinctelor central-europene şi a celor populare, atunci când ele sunt aruncate în întâmplările prezentului, aşa cum am arătat aici, drept impulsuri ce garantează realitatea.

Cele pe care le expunem aici nu trebuie concepute drept program utopic, pentru că ele nu reprezintă un drept istoric şi nici structuri juridice. Pentru cel care le consideră cu exactitate, ele reprezintă ceva ce poate creşte prin deplina luare în considerare a tuturor justificărilor istorice şi a recunoaşterii raporturilor reale, fără nici o născocire rezultată din actualele structuri statale. De aceea este de le sine înţeles că cele expuse aici conţin şi considerarea detaliilor. Iar o asemenea considerare a detaliilor rezultă abia prin considerarea impulsurilor cu adevărat practice. Numai un utopist poate născoci detaliile, astfel încât reprezentările sale, provenite dintr-o gândire abstractă, să nu fie executabile. Cele pe care le expunem aici pot apărea numai în liniile lor directoare generale. Iar aceste lini directoare nu sunt născocite, ci ele sunt observate prin raporturile vitale central-europene. Acest lucru garantează faptul că ele se vor confirma atunci când vor fi puse în practică în calitatea lor de linii directoare. Cele despre care vorbim aici există deja întru câtva ca necesităţi vitale. Este vorba numai de a sluji aceste interese vitale. Şi de aceea nu este nevoie să intrăm acum în amănunte, pentru că acestea reprezintă o problemă interioară a statelor Europei Centrale. În acest moment, este necesar să prezentăm în faţa lumii numai acele lucruri care au importanţă pentru exterior. Se pune problema să prezentăm impulsurile din viaţa Europei Centrale, anume acele impulsuri care sunt cu adevărat conţinute în ea, şi să le prezentăm în aşa fel încât adversarii vestici să vadă că în cazul unei continuări a războiului se vor afla cu necesitate în faţa acestor impulsuri indestructibile. În felul acesta conducătorilor Antantei li se opune ceva, şi nu doar li se prezintă, ceva ce nu le-a fost opus până în prezent şi pe care nu îl pot constrânge să se manifeste prin nici un program de război provenit din partea lor. Un asemenea limbaj expus în faţa lumii cum este cel pe care îl avem în vedere aici, şi care poartă în sine germenul realităţii, trebuie să aibă consecinţe. Acordul cu Rusia nu trebuie căutat pentru moment în privinţa celor indicate, pentru că acest acord va rezulta de la sine prin aplicarea lucrurilor. Iar înţelegerea faptului că un asemenea rezultat trebuie să intervină, va determina impulsuri în conducătorii Rusiei, impulsuri care pot avea numai rezultate favorabile. Trebuie luat mereu în considerare, la toate acestea, că cele indicate nu reprezintă probleme statale interioare, ci trebuie văzut ce semnificaţie au ele ca manifestare în exterior în cadrul prezentului conflict mondial, în privinţa încheierii acestuia, anume în războiul politic desfăşurat prin manifestele prezentate de conducătorii Antantei şi de Wilson. Interiorul este luat în acest caz în considerare într-un sens asemănător modului în care efectele gândirii unui om sunt o realitate pentru un altul, în ciuda faptului că modul în care el gândeşte constituie doar o problemă lăuntrică a organizaţiei sale. Căci este necesar ca un om să dezbată cu un altul doar efectele gândirii sale, şi nu şi constituţia sa lăuntrică.

Ceea ce paralizează forţele puterilor occidentale este faptul de a recunoaşte şi accepta separarea elementelor politic, economic şi general-uman în legislaţie, administraţie şi structura socială ca ţel al strădaniei Europei Centrale. Acest fapt le constrânge să-şi alcătuiască pe lângă puterile Europei Centrale şi a puterilor estice aliate cu acestea, un raport în care puterile occidentale se limitează la a realiza în domeniul instinctelor populare structura potrivită lor (ca formaţiuni statale), şi să lase popoarele Europei Răsăritene să manifeste ceea ce le este comun, în sensul adevăratei eliberări a omului, şi înlăuntrul spaţiului firesc ce le revine, fără a le împiedica să o facă, aşa cum s-a întâmplat la începutul acestui război, căci acum ele cred că pot doar să-şi impună voinţa lor ca determinantă în conflictele mondiale.

Se pune în primul rând problema de a înţelege cât de altfel se desfăşoară raporturile dintre state şi popoare, şi chiar şi dintre oameni individuali, dacă la baza acestor raporturi se află acţiunea în exterior ce rezultă din separarea celor trei factori vitali, decât atunci când în această acţiune exterioară se amestecă acele conflicte ce rezultă din împletirea celor trei factori. În viitor, istoria premergătoare acestui război va trebui să descrie modul în care a apărut războiul prin nefericita dereglare reciprocă a celor trei sectoare vitale în raporturile interstatale.

În cazul separării lor, în exterior acţionează forţa unui cerc vital, în sensul armonizării celorlalte; şi în special forţa intereselor economice atenuează şi echilibrează conflictele care iau naştere pe teren politic, iar cercurile de interesele general-umane îşi pot dezvolta forţa lor care uneşte popoarele, în timp ce tocmai această forţă este împinsă într-o deplină ineficienţă dacă e să apară în exterior, încărcată cu balastul conflictelor politice şi economice. În nici o altă privinţă nu au existat iluzii mai mari, în ultima vreme, decât asupra acestui ultim punct. Nu s-a văzut faptul că raporturile general-umane îşi pot dezvolta adevărata lor forţă în exterior numai atunci când sunt clădite în interior pe baza corporaţiilor libere. Atunci ele acţionează în corelaţie cu interesele economice în aşa fel, încât prin urmărirea efectelor acestora ele se dezvoltă firesc în devenirea vie, cea căreia vrea să i se ofere o existenţă viitoare dubioasă prin crearea unor organizaţii suprastatale utopice: instanţe de judecată internaţională utopice, o „alianţă internaţională a popoarelor” wilsoniană, ş.a.m.d., care nu pot duce la nimic altceva decât la o covârşire continuă a Europei Centrale datorită majorităţii celorlalte state. Asemenea lucruri suferă de greşeala de care suferă tot ceea ce este impus printr-o abstractizare dorită a realităţii, pe când prin cele pe care le intenţionăm şi le-am expus aici se creează cale liberă evoluţiei, ce tinde spre împlinirea ei pornind din realitatea însăşi, şi care de aceea poate fi şi împlinită.

Cele ce urmează sunt ca în primul Memorandum, de la pagina 131: „Dacă se recunoaşte acest lucru…”, până la pagina 133, „...îi apare ca o acceptare a acestora”. Cel de-al doilea Memorandum se încheie în felul următor:

…Este de la sine înţeles că în faţa celor expuse aici se vor ridica nenumărate obiecţii. Însă aceste obiecţii ar intra în considerare numai dacă cele prezente ar fi imaginate drept un program la a cărui împlinire ar trebui să participe un singur om sau o societate. Dar ele nu sunt concepute în această manieră, căci dacă ar fi concepute astfel, ar intra singure în contradicţie. Ele sunt concepute ca expresie a ceea ce vor face popoarele Europei Centrale în cazul în care conducerile lor îşi vor pune sarcina de a recunoaşte şi elibera puterile populare. Ceea ce se petrece în cazul individual se arată la astfel de lucruri atunci când ele se află pe calea împlinirii lor. Căci ele nu reprezintă prescripţia a ceva ce trebuie să se întâmple, ci anticiparea a ceea se va întâmpla dacă lucrurile sunt lăsate să meargă pe calea cerută de propria lor realitate. Şi această realitate proprie prescrie, în privinţa tuturor problemelor religioase şi spiritual-culturale, dintre care face parte şi cea naţională, administrarea prin corporaţii, la care persoanele individuale să adere din proprie voinţă, şi la administrarea acestor corporaţii prin Parlamente, astfel încât Parlamentul să nu aibă de a face decât cu corporaţia respectivă, şi niciodată cu legătura dintre corporaţie şi persoanele individuală. Şi niciodată o corporaţie nu trebuie să aibă de a face cu o persoană care să facă parte dintr-o altă corporaţie, având acelaşi punct de vedere. Astfel de corporaţii sunt preluate în cercul parlamentar atunci când reunesc un anumit număr de persoane. Până atunci, ele rămân sector privat, în care nu trebuie să se amestece nici o autoritate sau reprezentanţă. Aceea pentru care acest mod de a aborda lucrurile constituie un măr acru, pentru că vor trebui să renunţe, datorită acestor puncte de vedere, pe viitor, la privilegiul tuturor problemelor spiritual-culturale, vor trebui să muşte din acest măr acru spre binele existenţei poporului. Prin obişnuirea tot mai avansată cu această privilegiere, se va înţelege cu greu în cercurile largi că pe alea privilegierii profesiunilor spirituale trebuie să ne întoarcem la străvechiul principiu bun al corporaţiilor libere, şi că o corporaţie trebuie să-l facă pe om destoinic în profesiunea sa, dacă exercitarea profesiunii nu trebuie să fie privilegiată, ci ea trebuie lăsată în seama concurenţei libere şi a alegerii omeneşti; or tocmai aceste lucruri vor fi greu de înţeles pentru aceia care vorbesc cu drag despre faptul că oameni nu sunt maturi într-o privinţă sau alta. În realitate, această obiecţie nu se ia în considerare, deoarece cu excepţia profesiilor libere cu necesitate, corporaţia va decide în privinţa alegerii solicitanţilor.

La fel de puţin pot apărea dificultăţi în privinţa elementelor politice şi economice, dificultăţi care să nu poată fi realmente îndepărtate în cazul în care se împlinesc cele intenţionate. De exemplu modul în care trebuie înfiinţate instituţii pedagogice care să atingă în liniile lor conducătoare cele două reprezentanţe ce nu conţin în sine pedagogia propriu-zisă, aceasta este o problemă a Senatului supraordonat.

Toate organizările individuale la modul la care sunt gândite aici pot fi obţinute prin desăvârşirea factorilor istorici daţi, care nu trebuie înlăturaţi sau înlocuiţi în mod radical prin alţii, în nici o ţară a Europei centrale. În ceea ce există se pot găsi pretutindeni puncte care, urmărite în direcţia indicată, duc la eliberarea popoarelor pe baza eliberării oamenilor. Faptul de „a dovedi” aici că cele spuse sunt „corecte” este absurd, căci corectitudinea lor trebuie să rezulte din realitatea împlinirii lor. Şi primul pas spre împlinire ar fi recunoaşterea acestor impulsuri de pe poziţia autorităţilor. Nimeni nu trebuie să se teamă de faptul că această recunoaştere deschisă nu va avea un efect favorabil imens pentru statele europene. Se poate aştepta în linişte ceea ce vor face conducătorii Antantei (nu ceea ce vor spune) atunci când li se va opune această declaraţie publică. Căci de ea trebuie să ţină cont în alt mod decât de cele de care au ţinut cont până acum, provenind din Europa Centrală. Până acum au trebuit să ţină cont doar de efectele armelor Europei Centrale; acum trebuie să ţină cont şi de voinţa politică a acesteia.

Cel care gândeşte cele indicate aici într-un sens cu adevărat practic, ceea ce înseamnă în acord cu raporturile reale, acela va putea afla că prin acestea a fost creată o bază pe care se pot rezolva chiar şi probleme complicate, cum este cea a limbii în imperiul austro-ungar [ Nota 105 ] – inclusiv limba de stat şi limbajul uzual – ca şi problema coloniilor germane. Căci prin cele gândite aici se va evita greşeala care s-a făcut până acum mereu, anume de a aborda rezolvarea unei probleme înainte de acrea fundamentele reale pe care poate fi clădită rezolvarea. Căci până acum s-a procedat mereu la clădirea primului etaj al unei construcţii, fără a realiza în prealabil parterul. Iar acest parter este, pentru statele Europei Centrale, recunoaşterea structurii lor fireşti necesare, în reprezentanţele şi administraţia conservativă istorico-politic, separat de organizaţia economic-oportunistă şi de elementele spiritual-culturale. Abia dacă ne situăm temeinic pe acest teren vom putea vorbi pe această bază despre parlamentarism, democraţie şi cele asemănătoare. Căci aceste lucruri nu devin în sine altceva dacă sunt expresia unei legături imposibile pe o durată mai mare în cadrul Europei Centrale între elementele politic, economic şi spiritual-cultural, sau expresia separării lor fireşti. – Şi tocmai în efectul pe care îl va produce asupra conducătorilor Antantei o mărturie publică în acest sens, s-ar putea vedea că prin această mărturie ne situăm pe terenul real al faptelor.

*

De împlinirea celor expuse aici nu trebuie să se îndoiască nimeni dintre aceia care gândesc pornind de la adevăratele raporturi existente în Europa Centrală. Căci aici nu se solicită nimic în sensul unui „program”, ci se rată doar ce se va împlini în clipa în care i se oferă cale liberă în acest sens.

Dacă în locul formulei de pace promovată de Antantă şi de Wilson ar apărea ceea ce constituie esenţa fără mască a acestei formule, ar rezulta următoarele: „Noi, anglo-americanii vrem ca lumea să devină aşa cum ne-o dorim noi. Iar Europa Centrală trebuie să se alinieze la această dorinţă a noastră. Această formulă de pace lipsită de mască arată că Europa Centrală trebuie să intre în război. Dacă ar învinge Antanta, dezvoltarea Europei Centrale ar fi anulată. Dacă Europa Centrală adaugă la invincibilitatea armelor sale ca ofertă de pace adresată lumii intenţia necondiţionată de a împlini ceea ce în Europa poate fi împlinit numai de Europa Centrală, anume eliberarea popoarelor prin eliberarea oamenilor, atunci Europa Centrală poate opune vorbăriei despre „dreptul şi libertatea popoarelor” cuvintele adevărate, pline de un conţinut real: „Noi luptăm pentru dreptul nostru şi libertatea noastră, şi împlinirea acestor bunuri omeneşti pe care nu putem să acceptăm şi nu voim să ne fie luate nu împiedică, prin propria lor esenţă, nici un alt drept real şi nici libertatea reală a altora. Căci ceea ce vrem noi să devenim va purta în sine chezăşia acestora. Dacă voi, popoarele occidentale, vă puteţi înţelege cu noi pe această bază, iar voi, popoarele estice, puteţi vedea că noi nu vrem altceva decât voi înşivă atunci când vă înţelegeţi cu adevărat, în acest caz pacea este posibilă şi mâine”.


Al doilea memorandum, prima variantă din 22 iulie 1917


Începutul concordă cu cea de-a doua variantă tipărită anterior, numai că punctul 2 de la pagina 131: şi punctul 2 de la pagina 132 apar doar în cea de-a doua variantă. Sfârşitul primei variante este următorul:

Dacă vrea, Europa Centrală poate acţiona în sensul acestor trei baze, şi acţiunea sa va fi un program conform cu realitatea. Ea va acţiona astfel dacă va opune un program obiectiv de eliberare a omenirii, programului orbitor al Antantei şi al lui Wilson. Un asemenea program nu este radical în sensul în care se produce teama în faţa radicalismului în anumite cercuri. El constituie mai degrabă o expresie a realităţilor, care vor să se împlinească prin propria lor forţă în Europa Centrală. Ele trebuie împlinite cu de plină conştienţă, şi nu trebuie tăinuite, pentru ca în ceaţa ţelurilor Antantei şi ale lui Wilson să tindă totuşi prin propria lor natură la împlinirea lor, şi fiind astfel corupte.

Împlinirea lor nu va avea loc niciodată, dacă cele pe care trebuie să le dea Europa Centrală rămân ascunse prin amestecul nefiresc dintre interesele politice, economice şi general-umane ale omenirii.

Căci raporturile politice necesită, dacă e să prospere, conservatorismul în sensul menţinerii şi clădirii formaţiunilor statale devenite istoric. Acestui conservatorism i se opun interesele economice şi cele general-umane numai în măsura în care acestea au de suferit din cauza lui. Dacă această suferinţă încetează, ele se conciliază cu acest conservatorism, deoarece învaţă să-i recunoască necesitatea.

Raporturile economice necesită pentru creşterea lor oportunismul, care aduce ordine în ele numai în conformitate cu propria lor natură. Oportunismul duce cu necesitate la conflicte atunci când măsurile economice sunt corelate cu cerinţele politice sau general-umane, iar această corelaţie este de natură să intersecteze dezvoltarea economică.

Relaţiile general-umane şi relaţiile dintre popoare necesită, în sensul prezentului şi al viitorului, libertatea individuală a omului. Omul trebuie să-şi poată recunoaşte apartenenţa la un popor, la o comunitate religioasă, la un alt context legat de aspiraţiile sale general-umane, fără ca el să fie reţinut în această recunoaştere datorită relaţiilor politice sau economice impuse prin structura statală.

De aceea se pune problema de a înţelege că toate formele structurii statale devenite istoric sunt capabile să realizeze eliberarea omenirii atunci când sunt lăsate să se desfăşoare în conformitate cu natura lor, şi nu trebuie să slujească egoismului rasial. O reprezentare în Parlament a unui popor poate fi de dorit în ziua de azi pe motivul evoluţiei temporare, dar ea nu modifică nimic din raporturile care au condus la prezentul haos, dacă într-un astfel de Parlament raporturile politice, economice şi general-umane se deranjează reciproc încontinuu. Iar Europa Centrală tinde, în conformitate cu natura sa, înspre a exclude această dereglare reciprocă. Nici o Antantă şi nici un ţel wilsonian nu se pot compara cu forţa ce se află în împlinirea instinctelor europene de libertate de către Europa Centrală. Căci aceste instincte de libertate sunt germenii libertăţii popoarelor europene, şi nu ideile lui Wilson.

Recunoaşterea şi acceptarea legislaţiei, administraţiei şi structurii sociale, separarea elementelor politic, economic şi general-uman ca ţel al strădaniei Europei Centrale, aceasta paralizează puterile occidentale constrângându-le să recunoască, pe lângă Puterile Europei Centrale, reunite cu Europa de Est, şi o pace care să limiteze aceste puteri occidentale la a-şi căuta structura socială adecvată domeniului instinctelor lor populare şi să le determine să lase să vieţuiască comunităţile populare ale Europei Centrale şi de Est în sensul unei adevărate eliberări a omenirii şi în cadrul spaţiului devenirii lor istorice.

Parlamentarismul necesar pentru Europa Centrală va rezulta de la sine dacă nu va mai fi pus pe primul plan, ci va fi văzut drept consecinţa ce rezultă dacă se recunoaşte în primul rând separarea elementului politic-militar, care se structurează în raportul său cu celelalte state în conformitate cu natura sa, a fel ca şi cerinţele structurii populare interne – în elementul economic ce se structurează în mod oportun în conformitate cu propria sa natură, ceea ce înseamnă că este reprezentat şi administrat din punct de vedere legislativ în acest sens – şi elementul general-uman, care este clădit pe corporaţii, faţă de care omul îşi recunoaşte apartenenţa în sensul propriilor sale sentimente libere.

Uniunea internaţională abstractă a popoarelor, cu tribunalele sale utopice, nu ar putea duce la nimic altceva decât la o covârşire continuă prin criteriul majorităţii a Europei Centrale, de către celelalte state. Reglarea raporturilor în Europa Centrală, în sensul separării puterilor, duce la o echilibrare continuă a intereselor omenirii ancorate în popoare. Prin Uniunea internaţională propusă de Wilson se creează organizaţii care trebuie să sufere dezastrul de care se suferă mereu atunci când realităţii i se impun abstracţiuni legate de dorinţele omeneşti; prin cele înspre care tinde întreaga entitate a popoarelor central şi est-europene nu se creează astfel de instituţii, ci prin ele se eliberează ceea ce, odată ce este eliberat, duce la o evoluţie în sens pacifist, iar dacă este neeliberat, la conflicte de război. o stare viitoare a omenirii nu poate fi creată prin organizaţii, aşa cum o vor Wilson şi Antanta, ci ea va lua naştere dacă se acordă realităţilor libertatea prin care se poate crea acea stare.

Dacă în locul formulei de pace promovate de Antantă şi de Wilson s-ar pune esenţa fără mască a acestei formule, ar rezulta următoarele:

„Noi, anglo-americanii vrem ca lumea să devină aşa cum ne-o dorim noi, iar Europa Centrală trebuie să se supună acestei dorinţe.” – Această formulă de pace fără mască arată că Europa Centrală trebuia să intre în război. şi dacă ar învinge Antanta, evoluţia Europei Centrale s-ar stinge.

Dacă Europa Centrală adaugă la invincibilitatea armelor sale ca ofertă de pace faţă de lume, intenţia necondiţionată de a împlini ceea ce în Europa poate fi împlinit numai de Europa Centrală, anume eliberarea popoarelor prin eliberarea oamenilor, atunci această Europă Centrală poate opune vorbăriei despre „dreptul şi libertatea popoarelor”, cuvintele având un conţinut cu adevărat real:

„Noi luptăm pentru dreptul nostru şi libertatea noastră. Şi împlinirea acestor bunuri ale omenirii, pe care nu putem accepta şi nu vrem să ne fie luate nu împiedică prin esenţa lor adevăratul drept şi libertatea celorlalţi. Căci ceea ce vrem noi să devenim poartă în sine garanţia acestui fapt.

Dacă voi, popoarele occidentale, vă puteţi înţelege cu noi pe această bază, iar voi, popoarele din est, înţelegeţi că noi nu vrem altceva decât voiţi şi voi, dacă vă înţelegeţi cu adevărat – atunci pacea este posibilă şi mâine.”