Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ARTICOLE ASUPRA ORGANIZĂRII TRIPARTITE A ORGANISMULUI SOCIAL

GA 24


REMARCĂ PRELIMINARĂ LA «„VINA” RĂZBOIULUI» [ Nota 106 ]

Consideraţiile şi memoriile şefului de stat major H. Von Moltke
despre evenimentele dintre iulie 1914 şi noiembrie 1914
Mai 1919


Poporul german trebuie într-adevăr să fie raportat la începuturile războiului. El poate extrage din acest adevăr puterea de a acţiona care îi este acum necesară. Gravitatea situaţiei prezente permite suprimarea tuturor obiecţiunilor care pot fi ridicate dintr-o parte sau alta împotriva dezvăluirii evenimentelor care au premers în Germania începutului războiului.

Prin publicarea acestor lucruri se realizează o contribuţie la expunerea adevărului asupra acestor evenimente. Acest adevăr provine de la acel bărbat care la sfârşitul lui iulie şi începutul lui august 1914 s-a aflat în punctul central al evenimentelor desfăşurate pe atunci la Berlin, anume de la şeful de stat major, generalul colonel Helmuth von Moltke [ Nota 107 ]. Din aceste contribuţii se va vedea cât de justificată este afirmaţia făcută de acest bărbat că el s-a aflat într-adevăr în punctul central al acestor evenimente.

Văduva domnului von Moltke, doamna Eliza von Moltke, a îndeplinit o sarcină trasată ei de istorie prin faptul că nu a lăsat nepublicate aceste însemnări. Cel care le citeşte va putea ajunge la părerea că ele reprezintă documentul istoric cel mai important ce poate fi găsit în Germania referitor la începuturile războiului.

Însemnările caracterizează dispoziţia sufletească din care războiul era considerat drept inevitabil în cercurile militare. Ele expun temeiurile militare datorită cărora evenimentele şi-au preluat începutul desfăşurării lor, ceea ce i-a atras poporului german oprobriul întregii lumi.

Lumea doreşte o mărturie onestă a poporului german în privinţa realităţii. Acest document constituie o astfel de mărturie, redactată de către un bărbat ale cărui însemnări poartă în fiecare frază amprenta cinstei, şi care în clipa în care scria – acest lucru se va vedea şi din însemnări – nu voia altceva decât ca prin pana sa să lase să se reverse cel mai pur adevăr subiectiv.

Iar acest adevăr redă, dacă este citit corect, condamnarea totală a politicii germane. Este o condamnare care nici nu putea fi mai acerbă. O condamnare ce indică şi alte lucruri decât cele care pot fi acceptate de prieteni sau duşmani.

În aceste însemnări nu sunt descrise cauzele propriu-zise ale războiului. Acestea trebuie căutate în evenimente situate, desigur, cu mult timp în urmă. Dar ele duc la a arunca lumina corectă asupra evenimentelor produse la sfârşitul lunii iulie 1914. Surparea „castelului de nisip”, cum este numită politica germană, se arată în această lumină. În această politică se văd participând persoane a căror dovezi că ar fi vrut să evite războiul sunt complet inutile. Putem să acceptăm liniştiţi că ar fi vrut să evite războiul. L-ar fi putut evita dacă ele însele nu ar fi ajuns niciodată pe posturile lor. Nu ceea ce au făcut a contribuit la împlinirea dezastrului, ci întreaga esenţă a personalităţii lor.

Este zguduitor să citeşti în aceste însemnări modul în care judecata militară germană se opune judecăţii politice germane în momentele decisive. Judecata politică se afla întru totul în afara oricărei posibilităţi de judecată, se afla în punctul de zero al activităţii sale, rezultând o situaţie despre care şeful de stat major s-a exprimat astfel: „Dispoziţia generală devenea tot mai agitată, iar eu eram singur acolo.”

Reflectaţi puţin ce se află în aceste însemnări, între această frază şi următoarea: „Acum puteţi face ce voiţi”.

Da, aşa au stat lucrurile: Şeful de stat major era întru totul singur. Deoarece politica germană ajunsese în punctul de zero al activităţii sale, destinul Europei se afla pe 31 iulie şi 1 august 1914 în mâinile unui bărbat care trebuia să-şi îndeplinească datoria militară. Şi a făcut-o cu inima sângerândă.

Cel care vrea să judece ceea ce s-a întâmplat, trebuie să-şi pună în mod obiectiv şi fără păreri preconcepute întrebarea: cum s-a ajuns la faptul ca la sfârşitul lunii iulie al anului 1914 în Germania să nu mai existe nici o altă putere care să decidă asupra destinului poporului german, decât cea militară? Şi pentru că aşa au stat lucrurile, războiul a fost, pentru Germania, o necesitate. Apoi, el a fost o necesitate europeană. Iar şeful de stat major, care „era singur”, nu l-a putut evita.

Faptul că totul în Germania era la latitudinea judecăţii militare în perioada premergătoare începutului războiului, este arătat de nefericitul atac asupra Belgiei, care a fost „o necesitate militară” şi o imposibilitate politică. Cel ce redactează acest rânduri l-a întrebat pe domnul von Moltke, cu care a fost prieten ani de-a rândul, în noiembrie 1914, ce a gândit kaiser-ul despre acest atac. Iar răspunsul a fost că în zilele care au premers începutul războiului, acesta nu a ştiut nimic în această privinţă. Pentru că era de temut că, în stilul său, keiserul ar fi pălăvrăgit faţă de întreaga lume, dezvăluind intenţia. Or acest lucru nu trebuia să se întâmple, pentru că atacul putea reuşi numai dacă adversarii erau nepregătiţi. Cancelarul Reich-ului a ştiut de acest atac? Da, a ştiut!

Aceste lucruri nu trebuie astăzi trecute sub tăcere de către acela care le cunoaşte, chiar dacă nu le împărtăşeşte cu drag. Vreau să remarc doar în mod superfluu că, în conformitate cu discuţiile mele cu domnul von Moltke nu simt nici cea mai mică însărcinare să trec sub tăcere aceste lucruri, căci eu ştiu că acţionez în sensul lui atunci când le împărtăşesc. Aceste însemnări arată modul în care a ajuns politica germană în punctul de zero al activităţii sale.

Trebuie să indicăm aceste lucruri, dacă vrem să vorbim despre „vina” poporului german. Căci această „vină” este cu totul aparte. Este vina unui popor car gândeşte complet apolitic, şi căruia intenţiile „conducerii” sale îi sunt ascunse prin văluri impenetrabile. Ca şi faptul că din predispoziţiile sale apolitice el nici măcar nu presimţea cum ar trebui să fie continuarea politicii sale de război.

Trebuie să apară de neînţeles şi faptul că o anumită personalitate a rostit de pe poziţiile oficiale, cu câtva timp înainte de război, cuvinte din care trebuia să se conchidă că în Germania nu există intenţia de a încălca vreodată neutralitatea belgiană, pe când domnul von Molte mi-a spus în noiembrie 1914 că această personalitate ştia de intenţia de intenţia marşului în Belgia.

Aceste însemnări răspund întru totul la întrebarea dacă poporul german ar fi putut interveni, în anul 1914, împiedicând izbucnirea războiului. Faptele care ar fi putut determina ca evenimentele acestui an să găsească Germania într-o altă stare decât cea în care s-a aflat, ar fi trebuit să se întâmple cu mult timp în urmă. Odată ce Germania se afla în starea în care era, lucrurile nu s-au putut petrece altfel decât s-au petrecut. Aşa trebuie să-şi privească în ziua de astăzi poporul german destinul. Iar din puterea pe care i-o conferă această înţelegere trebuie să-şi găsească el calea ulterioară. Evenimentele petrecute în timpul îngrozitoarei catastrofe de război nu dovedesc mai puţin acest lucru decât cele conţinute în însemnările domnului Moltke asupra începutului războiului. Totuşi, eu nu trebuie să vorbesc aici despre aceasta, căci sarcina mea este să fac doar o introducere pentru aceste însemnări.

Din însemnări se vede că determinantă nu a fost presupunerea că Franţa sau Anglia ar încălca neutralitatea belgiană în cazul în care Germania nu ar face acest lucru, ci faptul că Franţa ar duce un război de defensivă în spatele puternicului său front de est, război care trebuia să fie evitat. Acest punct de plecare a determinat pentru Germania întreaga configuraţie a războiului, deja cu mulţi ani în urmă. Şi acest punct de plecare a trebuit să aducă decizia la latitudinea judecăţilor militare, pentru că nu s-a lucrat de-a lungul aceluiaşi răstimp la o politică care ar fi putut aduce alte forţe în desfăşurare pentru luarea deciziilor. Acest lucru nu s-a petrecut. Ar fi trebuit să se realizeze o dezvoltare care să fi făcut necesar ca în momentele decisive judecata politică să se retragă din faţa judecăţii militare. Ceea ce a fost de fapt determinant s-a aflat în spatele celor pe care le indică însemnările din acest punct. Apelul «Către poporul german şi lumea culturală» [ Nota 108 ] a indicat acest lucru. Reichul german a fost „încadrat în contextul mondial fără a avea ţeluri esenţiale care să-l justifice ca atare”. Aceste ţeluri nu trebuia să fie în aşa fel încât să fie purtate doar de puterea militară, nu puteau fi îndreptate numai în sensul exterior al cuvintelor, în direcţia dezvoltării de forţe. Ele trebuiau să fie îndreptate înspre dezvoltarea interioară a culturii sale. Printr-o asemenea stabilire a ţelurilor, Germania nu ar fi trebuit niciodată să-şi clădească fiinţa pe lucruri şi situaţii care urmau să o aducă cu necesitate la concurenţă şi apoi la conflict deschis cu alte naţiuni, ce trebuiau totuşi să se supună dezvoltării puterii exterioare. Reich-ul german ar fi trebuit să dezvolte o adevărată politică culturală, făcând abstracţie de ideea puterii îndreptate spre exterior. În Germania nu ar fi trebuit să apară niciodată gândul că acela care consideră această politică culturală drept singura posibilă, ar fi un „idealist nepractic”. Căci orice desfăşurare de putere trebuia să se transforme în final, din cauza situaţiei mondiale generale, în forţă militară pură. Iar soarta poporului german nu trebuia lăsată exclusiv în voia acesteia.

Această personalitate determinantă descrie cu modestie, în aceste însemnări, cele vieţuite şi împlinite la sfârşitul lui iulie şi începutul lui august 1914; şi această descriere aruncă o lumină vie asupra tragismului destinului german. Ea arată cum „politica germană era pe atunci ca un castel de nisip, iar prin ajungerea ei în punctul zero al activităţii sale, orice decizie în privinţa faptului dacă şi cum trebuie început războiul, trebuia să rămână la latitudinea judecăţii militare. Iar cel care avea pe atunci un rol determinant în cadrul conducerii militare nu putea acţiona altfel, pornind de la punctele de vedere militare, decât aşa cum s-a acţionat, pentru că din aceste puncte de vedere situaţia putea fi văzută numai aşa cum a fost văzută. Căci în afara sectorului militar se ajunsese la o situaţie care nu mai putea permite nici acţiune.” *

* Vezi Puncte centrale ale problemei sociale, Editura Greiner&Pfeiffer, Stuttgart 1919.

În însemnările lui Helmuth von Moltke se află dovada completă a acestui fapt. Acolo vorbeşte un om care vedea „războiul viitor” ca pe cea mai mare nenorocire a poporului german şi a popoarelor europene; şi în faţa sufletului căruia, şi în clipele decisive, a stat ideea că îşi va încălca datoria militară dacă va amâna războiul chiar şi numai câteva ore. Am putut vedea, de-a lungul multor ani înainte de război, modul în care acest om se îndrepta cu un dor arzător înspre ideile spirituale cele mai înalte, cum dispoziţia sa lăuntrică era astfel încât cea mai mică durere a unei fiinţe îl afecta dureros; l-am auzit spunând lume lucruri, dar aproape niciodată ceva considerabil în privinţa aspectelor militare. Şi, într-adevăr, nu el, ci modul militar de gândire se exprimă prin el în fraza următoare din însemnări: „Cea mai înaltă artă a diplomaţiei nu constă, după părerea mea, în a menţine pacea în orice circumstanţe, ci în aceea de a configura continuu situaţia politică a statului, în aşa fel încât el să fie în măsură să poată intra într-un război sub premisele cele mai favorabile”. Iar gândirea militară întunecă explicaţiile pe care Helmuth von Moltke şi le dă lui însuşi la redactarea acestor însemnări despre evoluţia istorică a omenirii şi a Europei.

Se poate înţelege de ce în însemnările sale este înscrisă, pornind de la astfel de premise, următoarea frază: „Nu Germania a declanşat războiul, ea nu a intrat în el din spirit de cotropire, sau din intenţii agresive împotriva vecinilor săi. – Războiul i-a fost impus prin constrângere de către adversari, şi noi luptăm pentru existenţa noastră naţională, pentru continuitatea poporului nostru, pentru viaţa noastră naţională.” Nu aş putea avea niciodată vreo altă impresie decât că acest om, lăuntric atât de nobil, s-ar fi retras demult din funcţie dacă ar fi trebuit să se raporteze altfel la „viitorul” război, considerat de el ca inevitabil, decât prin ceea ce este exprimat în termenii de mai sus. La modul în care era pe atunci situaţia, gândirea militară germană nu putea ajunge la o altă judecată. Iar prin această judecată Germania a fost condamnată să ajungă în conflict cu întreg restul lumii. Poporul german trebuie să înveţe din nenorocirea trăită că pe viitor gândirea sa trebuie să fie altfel. Din punct de vedere militar, războiul trebuia considerat necesar, din punct de vedere politic nu era justificat şi nu se putea prelua răspunderea lui, fiind lipsit de perspective.

Cât de tragică este această situaţie în care un om este constrâns la fapte a cărui răspundere fac să-i sângereze inima, şi pe care el trebuie să le considere ca fiind datoria sa sfântă, şi care în afara Germaniei trebuiau să fie considerate cu necesitate drept eroare morală şi provocare intenţionată a războiului. În felul acesta, evenimentele lumii se ciocnesc între ele într-o sferă a vieţii în care ideea de „vină” trebuie văzută într-o cu totul altă lumină decât se întâmplă atât de frecvent la ora actuală, din toate direcţiile.

S-a vorbit despre „instigatorii la război” germani. Şi pe drept cuvânt, aceştia au existat. S-a vorbit despre faptul că Germania nu a vrut niciodată acest război. Şi acest lucru tot pe bună dreptate, căci poporul german nu l-a voit. Dar instigatorii la război nu ar fi putut provoca în ultimele zile declanşarea războiului, iar strădaniile lor ar fi ajuns la un punct mort dacă gândirea militară nu ar fi fost considerată drept necesară şi valabilă. În însemnări se află următoarea frază: „Am convingerea că Führer-ul nu ar fi semnat ordinul de mobilizare dacă depeşa prinţului Lichnowsky ar fi ajuns cu o jumătate de oră mai devreme”. Atmosfera politică era împotriva războiului, numai că această atmosferă a fost adusă la zero n faţa aprecierilor militare. Ea a fost adusă la zero în faţa problemei cum trebuie procedat faţă de Est şi faţă de Vest. Toate acestea nu au pornit de la cele luate în considerare la momentul respectiv în situaţia politică, ci de la pregătirile militare. S-a fabulat mult în privinţa unui consiliu de coroană sau ceva asemănător, care să fi avut loc pe 5 iulie la Potsdam, şi la care să se fi pregătit planul de război. Or domnul von Moltke, în voinţa militară a căruia se afla decizia la sfârşitul lunii iulie, a plecat în iunie la cură la Karlsbad; de unde s-a întors abia la sfârşitul lui iulie. Şi el nu a ştiut nimic până la sfârşitul vieţii sale despre un asemenea consiliu de coroană. El a luat decizia de război din puncte de vedere pur militare. Desigur că ceea ce s-a manifestat în iulie 1914 în situaţia europeană şi ceea ce a oferit motivul ca aprecierile militare să fie făcute aşa cum au fost făcute, provin din evenimente desfăşurate cu mulţi ani în urmă. Vin acestor evenimente este purtată de multe personalităţi germane, dar ele au provocat aceste evenimente pentru că vedeau fiinţa Germaniei desfăşurându-se într-o putere şi o strălucire exterioară, şi nu pentru că voiau să „instige” la război. iar aceia care au instigat la război ar fi ajuns, în acele zile purtătoare de destin ale lui iulie, să înlăture atmosfera politică pacifistă şi strădaniile lor s-ar fi desfăşurat orbeşte dacă după 26 iulie nu ar fi intervenit lucrurile care au provocat din capul locului în Germania lanţul direct al cauzelor de război. Decizia a fost a domnului von Moltke. Şi el nu avea nimic de a face – aceasta rezultă din însemnări – cu vreun instigator la război. Cât de des l-am auzit, după retragerea sa din viaţa militară, rostind cuvinte care afirmau cu claritate că niciodată nu a fost luat în considerare vreun instigator la război, indiferent pe ce poziţie s-ar fi aflat el. Referitor la Bernhardi [ Nota 109 ], el s-a exprimat cu claritate că acesta putea să scrie câte cărţi ar fi voit el, căci nimeni nu le lua în considerare. Iar eu nu aş scrie aici aceste lucruri dacă însemnările nu ar avea deplină dreptate, şi dacă această dreptate nu mi s-ar fi revelat deja din timpul războiului în nenumăratele convorbiri avute cu domnul von Moltke. – După cum am menţionat deja, înaintea începerii războiului abia dacă mi-a vorbit vreodată despre problema militară. – Eu ştiu prin câte canale pot ajunge păreri ca ale lui Bernhardi chiar şi la personalităţile determinante, şi cât de determinante pot fi unele persoane chiar dacă ele nu sunt investite cu calitatea de „determinantă”. Dar domnul von Moltke era o personalitate determinantă, şi ceea ce a făcut el provine din convingerea sa, neinfluenţată din afară. Putem face abstracţie de orice instigare la război – care nu contestăm că a existat –, căci fluxul nemijlocit al cauzelor care au convers în declaraţiile de război ale Germaniei a început prin judecata pe care şi-a format-o domnul von Moltke din puncte de vedere pur militare asupra situaţiei europene, imediat după venirea sa la Berlin. Toate celelalte pe care oamenii vor să le socotească printre cauzele nemijlocite ale războiului s-au desfăşurat orbeşte, şi nu ar fi putut duce la cele întâmplate.

Deci aceste însemnări constituie dovada pe deplin valabilă a faptului că nu judecata militară ca atare şi nici judecata politică cu totul insuficientă din anul 1914 ar fi determinat din partea germană războiul, ci realitatea că nu exista o politică germană care să fi putut împiedica excluderea judecăţii militare. Numai printr-o astfel de politică s-ar fi putut petrece lucrurile altfel decât s-au petrecut în anul 1914. Astfel încât aceste însemnări nu sunt decât o acuzaţie clară la adresa acestei politici. Iar cunoaşterea acestui fapt nu trebuie să rămână tăinuit.

Împotriva publicării acestor însemnări se va obiecta poate faptul că la sfârşitul lor se află fraza: „Aceste gânduri sunt destinate exclusiv soţiei mele, şi nu trebuie făcute cunoscute niciodată publicităţii”. Aceste cuvinte au fost scrise de domnul von Moltke în noiembrie 1914, la Homburg, unde au fost redactate şi celelalte însemnări. În ceea ce am comunicat aici nu există nimic pe care să nu-l fi auzit în decursul lunii noiembrie şi ulterior de la domnul von Moltke, şi pentru care nu mi s-a pus niciodată condiţia de a le tăinui. Dimpotrivă, mă simt îndemnat de necesitatea comunicării celor ce nu trebuie trecute sub tăcere, chiar dacă eu reţin şi acum cele pe care le ştiu doar eu. Eu trebuia să spun ceea ce se află în aceste comunicări, chiar dacă ele nu ar fi existat, şi eu puteam să o fac, pentru că le ştiam pe toate înainte de a fi citit însemnările. Prin publicarea lor, doamna von Moltke arată că a înţeles o sarcină istorică, şi ea ştie, din perioada suferinţelor sufleteşti deosebite care au început pentru soţul ei odată cu destituirea lui, că prin publicarea lor acţionează în consens cu el, şi nu împotriva lui. Acest om a suferit nespus de mult. El a vieţuit în sufletul său orice oscilaţie a destinului de război al poporului său, până la moartea sa. Iar cuvintele prin care indica faptul că însemnările „sunt destinate soţiei mele” constituie dovada pentru sinceritatea absolută şi onestitatea celor scrise. În clipa în care le redacta, acest om credea că scrie doar soţiei sale; şi cum ar fi putut să lase să se reverse cea mai mică inadvertenţă în însemnări? Eu spun aceste lucruri numai pentru că ele sunt publicate, căci eu l-am cunoscut pe acest om de pe buzele căruia nu a provenit niciodată vreun neadevăr subiectiv.

De ce nu au fost cunoscute însemnările mai devreme? Această întrebare poate fi pusă de unii sau de alţii. O, m-am străduit îndelung pentru a forma un auz lăuntric faţă de conţinutul lor la aceia care ar fi trebuit să le audă, pentru a da o direcţie bună faptelor lor. Dar ei nu au vrut să audă. Nu s-au interesat de aceste lucruri, căci ele nu făceau parte din „resortul” lor. Acum trebuie date publicităţii.

Rudolf Steiner

Stuttgart, mai 1919