Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

NOŢIUNILE FUNDAMENTALE ALE TEOSOFIEI

GA 53


IX

VIAŢA LĂUNTRICĂ A OMULUI

Berlin, 15 decembrie 1904

În conferinţele despre noţiunile fundamentale ale teosofiei mi-am permis să schiţez în faţa dumneavoastră o imagine despre fiinţa omului şi despre aşa-numitele trei lumi: lumea fizică propriu-zisă, lumea sufletească şi lumea spirituală. După Anul Nou îmi va reveni sarcina de a vă prezenta cele mai importante adevăruri teosofice în legătură cu apariţia omului, cu formarea Pământului şi a corpurilor cereşti în general. Şi ni se va deschide astfel marea perspectivă pe care o poate schiţa pentru noi teosofia.

Astăzi aş vrea să vă vorbesc pe scurt despre felul cum trebuie să decurgă dezvoltarea interioară a omului care vrea să ajungă el însuşi la o convingere în legătură cu concepţia teosofică despre lume. Vă rog, în orice caz, să ţineţi seama aici de faptul că există o mare deosebire între acea dezvoltare a sufletului uman şi a spiritului uman care duce la o înţelegere proprie a ceea ce teosoful relatează drept adevărul său, cunoaşterea sa, experienţa sa, şi o a doua treaptă. O treaptă mai înaltă este de-abia aceea care ne dă posibilitatea de a ajunge noi înşine la asemenea cunoştinţe şi trăiri. Trebuie să facem distincţie între o treaptă elementară, care ne face să spunem „da” la ceea ce spune misticul cu experienţă: înţeleg, pot re-gândi lăuntric, pot simţi şi recunoaşte eu însumi, până la o anumită limită, toate acestea – şi o treaptă mai înaltă, care ne dă posibilitatea de a avea noi înşine trăiri în lumea sufletelor şi a spiritelor. Astăzi ne vom ocupa de prima treaptă. A doua se referă la clarvederea propriu-zisă şi, în măsura în care se poate vorbi în mod public despre această clarvedere propriu-zisă, o vom descrie într-o conferinţă ulterioară.

Aşadar: problema care ne va preocupa astăzi este felul cum ajungem la un fel de înţelegere proprie a adevărurilor teosofice. Să nu credeţi că vă pot oferi mai mult decât nişte indicaţii foarte sumare; fiindcă dezvoltarea interioară prin care trebuie să treacă sufletul uman şi spiritul uman ca să ajungă cât de cât la înţelegerea amintită este foarte vastă. Ea cere o perioadă lungă, lungă, de studiu interior, şi, bineînţeles, nu pot fi nici măcar amintite în cursul unei scurte conferinţe toate detaliile care sunt necesare aici. Ceea ce sunt în stare să vă ofer se raportează la ceea ce dă în acest domeniu o instruire personală cam la fel cum se raportează descrierea unui microscop sau a unui telescop la instrucţiunile de folosire a acestor aparate pe care le puteţi primi dumneavoastră înşivă în laborator sau la observatorul astronomic.

Trebuie să remarc mai întâi că majoritatea oamenilor nu sunt capabili să primească o instruire adevărată în acest domeniu decât de la un maestru personal. S-ar putea părea că omul poate să ajungă prin tot felul de încercări proprii să dezvolte în el nişte facultăţi lăuntrice, nişte puteri sufleteşti sau percepţii spirituale, şi s-ar putea să pară întristătoare afirmaţia că în acest domeniu important al vieţii e necesară o îndrumare personală. Dar felul cum se face o asemenea îndrumare personală ne dă o garanţie suficientă a faptului că omul nu poate să ajungă în nici un caz la dependenţă de un alt om. Nimeni nu preţuieşte şi nu venerează mai mult ceea ce numim demnitate umană şi sentiment al propriei valori decât maestrul ocult. Cel care dă o instruire în privinţa dezvoltării mistice şi teosofice nu va da altceva decât sfaturi şi cei mai mari maeştri din aceste domenii n-au dat altceva decât sfaturi şi îndrumări, iar, pe de altă parte, depinde cu totul de aprecierea fiecăruia în ce măsură vrea sau nu să le urmeze. Depinde de omul însuşi ce sarcină pune în faţa propriului său sufletul şi spirit; preţuirea libertăţii umane este atât de mare, încât maestrul nu dă nimic altceva decât sfaturi şi îndrumări. Sub această rezervă trebuie înţeles tot ceea ce poate fi spus în acest domeniu.

Apoi trebuie să vă fie clar faptul că partea cea mai importantă a disciplinei spirituale nu constă în cine ştie ce măsuri exterioare, că aceasta este o dezvoltare absolut intimă a sufletului uman, că toate treptele care trebuie urcate aici se desfăşoară în adâncul cel mai lăuntric al fiinţei umane, că acolo are loc o transformare a omului şi că nimeni – nici măcar prietenul cel mai intim – nu trebuie să observe acest lucru. În tăcere, în linişte şi izolare se formează misticul, se formează cel care vrea să ajungă la înţelegerea lumii sufletelor şi a spiritelor. E necesar să subliniem mereu, neobosiţi, că nimeni nu trebuie să schimbe ceva din îndatoririle sale zilnice, să omită vreuna din ele sau să le sustragă, într-un fel sau altul, timpul afectat de obicei, dacă se dedică unei dezvoltări mistice interioare. Dimpotrivă, cine crede că trebuie să folosească un timp deosebit pentru dezvoltarea sa mistică, cine îşi neglijează îndatoririle, cine devine un rău cetăţean, un rău membru al societăţii umane din cauză că încearcă să dobândească accesul la lumile superioare, se va convinge în curând că în acest fel se poate realiza cel mai puţin în domeniul ocult.

Dezvoltarea interioară nu are loc în mod tumultuos, ci liniştit, într-o linişte interioară deplină. Şi să amintesc astăzi neapărat că nu se dau nici un fel de îndrumări – aş zice: „cu totul speciale” –, ci numai descrierea unei căi care cere de la om un lucru, fără de care niciodată nu se poate ajunge la trăiri superioare proprii: răbdare. Cine nu are perseverenţă şi răbdare, cine nu poate să aştepte, aplicând mereu şi mereu, în toată liniştea, regulile vieţii interioare, care se cer aici de obicei, nu va realiza absolut nimic. Există o singură posibilitate de a realiza ceva, fără aplicarea acestor reguli. E cazul în care omul respectiv s-ar afla deja în alte vieţi anterioare pe o anumită treaptă a clarvederii; atunci, calea e mult mai scurtă şi cu totul altfel. Dar cel care dă îndrumările va şti în curând despre ce e vorba şi nu va mai fi nevoie decât să dea la o parte piedicile din drum, care se înalţă ca un zid.

Nu se poate, de regulă, ca cineva să caute o dezvoltare mistică fără îndrumare personală din cauză că aproape pentru fiecare om calea justă a acestei dezvoltări e alta şi pentru că cel ce dă îndrumările trebuie să-l cunoască pe discipolul său absolut exact, nu în sensul obişnuit al cuvântului, ci în sens spiritual. Maestrul ocult nu are nevoie să ştie nimic în legătură cu meseria, modul de viaţă, membrii familiei sau cu trăirile discipolului; el trebuie să-şi procure doar o cunoaştere intimă a sufletului şi a spiritului său şi a treptei pe care se află acestea. Azi nu putem comunica încă modul în care maestrul ocult îşi procură cunoaşterea acestor lucruri; dar el va fi comunicat în conferinţele despre clarvedere. Pe lângă aceasta, dezvoltarea interioară e legată pentru fiecare om de anumite fenomene. Cine o porneşte pe drumul lui trebuie să ştie că în fiinţa sa se vor ivi nişte însuşiri absolut precise. Ele sunt simptomele dezvoltării interioare. Sunt, ca să zicem aşa, mărturiile acestei dezvoltări interioare şi ele trebuie observate cu grijă. Maestrul ocult trebuie să ştie cum să înţeleagă aceste simptome. Numai atunci dezvoltarea va avea loc în mod just.

Dezvoltarea omului interior este o naştere, naşterea sufletului şi a spiritului, şi anume, nu în sens figurat, nu ca imagine, ci în sensul cel mai adevărat al cuvântului, ca fapt real. Şi nici în acest domeniu nu e lipsită de anumite fenomene, de anumite consecinţe, iar maestrul ocult trebuie să ştie cum să le trateze. A fost necesar să spun toate acestea ca pe un fel de pregătire.

Acum veţi putea să puneţi dumneavoastră înşivă primele întrebări care se pun de obicei când cineva aude de învăţăturile fundamentale ale teosofiei, despre învăţătura conform căreia sufletul uman a fost deja încarnat de multe ori într-un corp fizic, că se va reîntoarce de multe alte ori, despre învăţătura reîncarnării şi a dreptăţii compensatoare, karma. Dumneavoastră veţi întreba cum pot fi înţelese aceste lucruri, cum ne putem procura noi înşine posibilitatea de a le înţelege. Aceasta e marea întrebarea, care se apropie de fiecare om. Există o regulă de aur pe care o putem urma, şi atunci orice om poate să ajungă cândva – este experienţa comună a tuturor acelora care au făcut exerciţiile respective în mod serios – la această înţelegere. Nu există nici un om care să nu-şi poată procura cu cea mai mare uşurinţă din lume înţelegerea reîncarnării şi a karmei. Dar aş vrea să spun, cu Goethe: „Ce-i drept, e uşor, dar ceea ce-i uşor, e greu” – căci prea puţini găsesc hotărârea de voinţă justă, perseverenţa şi răbdarea necesară pentru a-şi elabora anumite procese ale sufletului şi ale spiritului, care sunt necesare aici. Regula de aur este următoarea: Trăieşte ca şi cum reîncarnarea şi karma ar fi adevărate; şi atunci ele vor deveni adevărate pentru tine. S-ar putea părea că e vorba să se ajungă la recunoaşterea acestor lucruri printr-un fel de autosugestie. Dar nu e deloc aşa. Cunoaşteţi simbolul mistic al şarpelui care îşi muşcă propria coadă. Acest simbol are diferite sensuri adânci, dar printre multele sale sensuri se numără şi cel care se exprimă în regula de aur amintită.

Vedeţi că, într-un anumit sens, premisa îşi muşcă propria ei coadă, la fel ca şarpele. Cum putem face aceasta? Dacă reîncarnarea este un adevăr, atunci nu se poate să fie zadarnice anumite eforturi ale unui om, ci ele trebuie să exercite o influenţă asupra sufletului, iar mai târziu asemenea influenţe trebuie să intre în natura omului respectiv.

Una dintre marile legi pe care şi le pune în faţă omul, în mod intim, aplicându-le asupra propriei sale fiinţe, este ceea ce a fost exprimat într-o scriere indiană în cuvintele: „Ceea ce gândeşti astăzi, vei fi mâine”. Celui care crede în reîncarnare trebuie să-i fie clar că o însuşire pe care o dezvoltă  în el, un gând pe care îl imprimă fiinţei sale, prin faptul că îl încălzeşte mereu şi mereu în inima lui, devine un bun permanent al sufletului, şi va reapărea mereu şi mereu în acesta. De aceea, esenţialul la cel ce caută o dezvoltare mistică a sufletului său, este să caute să se dezobişnuiască de anumite tendinţe care-i erau proprii înainte şi de a-şi forma tendinţe noi, prin simplul fapt că încălzeşte în inima lui un gând şi ataşează de el acea tendinţă, virtute sau însuşire, integrându-le sufletului într-o asemenea măsură, încât ajunge astfel în situaţia de a-şi transforma sufletul prin propria sa voinţă. Aşa ceva trebuie încercat. La fel cum încercăm în cazul unei experienţe de chimie. Cine n-a încercat niciodată să-şi transforme sufletul, cine n-a luat niciodată o hotărâre primă de a dezvolta în el însuşiri precum perseverenţa, constanţa, reflexia logică liniştită şi n-a rămas niciodată ferm la această hotărâre – şi dacă nu i-a reuşit nimic într-o săptămână, atunci perseverează o lună, un an, un deceniu –, acela nu poate afla nimic despre asemenea adevăruri prin proprie trăire.

Aceasta e calea intimă pe care trebuie să meargă sufletul. El trebuie să-şi poată integra însuşiri, gânduri, tendinţe noi. Omul trebuie să fie în stare ca, după o anumită perioadă de timp, să apară în lume înzestrat cu obiceiuri absolut noi, create prin puterea voinţei sale. Omul care înainte era neglijent trebuie să se obişnuiască să fie exact şi precis, nu din vreo constrângere exterioară, ci pe baza unei hotărâri de voinţă proprii. Dacă sunt schimbate astfel însuşiri foarte mărunte, aspecte neînsemnate, efectul e deosebit de mare. Cu cât sunt mai clare lucrurile pe care hotărăşte să le schimbe în el, cu atât mai sigur va ajunge, pe acest drum, la o cunoaştere adevărată. De îndată ce e în stare să observe la sine o mişcare a mâinii care-i e proprie, o expresie a feţei, un obicei neînsemnat, în primă instanţă, doar să-l observe la sine în mod obiectiv, ca şi cum l-ar observa la un alt om, pentru a aşeza apoi, numai prin puterea voinţei sale, în locul obiceiului, al tendinţei observate etc., altceva, un lucru voit de el însuşi, pe care îl integrează, deci, el însuşi fiinţei sale, cine face aşa ceva, este pe calea de a înţelege marea lege a reîncarnării. Exact la fel cum un chimist cu experienţă poate da indicaţii despre felul cum se petrec lucrurile în laborator, tot aşa vă poate da indicaţii cineva care a încercat să facă asemenea lucruri. Prin transformări mici, se ating culmile cele mai înalte.

Să ne referim acum la karma, legea compensaţiei drepte. Ne putem însuşi cunoaşterea, înţelegerea ei, dacă trăim ca şi cum karma ar fi adevărată. Dacă vi se întâmplă un accident, dacă sunteţi atinşi de o durere sau altceva similar, încercaţi să nutriţi mereu gândul următor: Această durere, acest accident, nu stă în lume ca un miracol, ci trebuie să aibă o cauză. De-abia cine poate privi karma în ansamblul ei va putea să vadă cu adevărat cauza unui accident, a unei dureri etc. Dar e necesar un simplu sentiment, ca să vă dăruiţi karmei şi să simţiţi că o asemenea faptă, o asemenea durere sau o asemenea bucurie trebuie să aibă o cauză, că ea trebuie să fie cauza unor evenimente viitoare. Cine se pătrunde cu acest sentiment şi priveşte viaţa, precum şi ceea ce năvăleşte asupra lui din exterior, ca şi cum karma ar fi o realitate, va constata că începe s-o înţeleagă. Cine nu se supără când i se întâmplă ceva, ci e în stare să oprească supărarea şi gândeşte că, exact la fel cum o piatră începe să se rostogolească dacă o împingem, ceea ce l-a supărat trebuie să aibă o cauză necesară şi se lichidează conform unei legităţi necesare a lumii, acela ajunge la înţelegerea karmei. Pe cât de sigur este că, dacă toate condiţiile rămân aceleaşi, şi dacă dumneavoastră rămâneţi sănătos, vă veţi trezi a doua zi dimineaţa, tot aşa de sigur veţi ajunge la înţelegerea karmei, dacă priviţi viaţa în acest sens.

Am numit aici cele două condiţii preliminare pentru acela care vrea să treacă printr-o viaţă spirituală. Sunt cele două condiţii preliminare pentru orice discipol spiritual care priveşte viaţa în acest fel. Nu e necesar ca el să se dăruiască imediat, în felul arătat, gândului că ele sunt adevărate. Ci trebuie să lase totul deschis şi liber: poate că sunt adevărate, poate că nu. Să nu se lase nici în prada superstiţiei, nici a îndoielii, fiindcă acestea sunt piedicile cele mai mari. De-abia dacă un om este în stare să privească viaţa în acest sens, el e apt să primească o instruire mistică. Şi mai e necesar un al treilea lucru.

Nici un maestru ocult nu are voie să instruiască un om care e însufleţit de superstiţii, de prejudecăţi dintre cele mai grosolane, sau care înclină să judece într-un alt mod neraţional ori să se lase în voia oricărei iluzii. Aceasta e regula de aur: înainte de a vrea să urce prima treaptă, omul caută să se elibereze de orice gândire care sare de la una la alta, de orice superstiţie şi posibilitate de a lua iluzia drept realitate. Înainte de toate, discipolul ocult trebuie să fie un om raţional, care nu se dăruieşte decât succedării riguroase a gândurilor şi observaţiilor sale. Dacă, în realitatea sensibilă, vă lăsaţi în prada unei idei preconcepute, a unei superstiţii, în realitatea sensibilă toate acestea sunt corectate foarte curând. Dar dacă omul nu gândeşte în mod logic, ci fantazează, corectura nu va fi aşa uşor de făcut. De aceea, înainte de a intra în lumea sufletelor şi în ţara spiritelor, e necesar ca omul să fie absolut sigur în lumea gândurilor sale şi să poată exercita un control sever asupra gândurilor sale. Cine înclină spre fantasmagorie, superstiţie şi iluzie, nu e apt să intre în şcoala pregătitoare pentru doctrina ocultă. Uşor s-ar putea spune: Dar eu sunt liber de orice înclinaţie spre fantasmagorie, superstiţie şi iluzie. Aici, omul uşor se poate amăgi. A fi liber de prejudecăţi, de fantasmagorie şi iluzii, a fi liber de superstiţie – acestea sunt lucruri care trebuie cucerite printr-o aotodisciplinare riguroasă, sunt lucruri pe care nu orice om şi le poate cuceri de azi pe mâine. Reflectaţi la faptul că gândirea celor mai mulţi oameni rătăceşte de colo-colo, că ei nu sunt în stare să-şi reglementeze gândurile prin puterea propriei lor voinţe. Dar ia să ne gândim cum e viaţa. Nu e posibil să ne eliberăm cu totul de impresiile exterioare. De aceea, e necesar să izolăm în fiecare zi o perioadă de timp foarte scurtă. O perioadă de timp foarte scurtă, care e necesară, fără ca omul respectiv să intre în conflict cu îndatoririle sale, care e suficientă chiar dacă nu sunt decât cinci minute, ba chiar mai puţine, ele sunt suficiente. Dar omul trebuie să fie în stare, pe parcursul acestei perioade de timp, să se smulgă din şirul a tot ceea ce i-au oferit impresiile sensibile, a tot ceea ce şi-a însuşit prin ochii săi, prin urechile sale, prin simţul său tactil. Pentru un răstimp foarte scurt, el trebuie să devină orb şi surd pentru întreaga lume din jur. Tot ceea ce năvăleşte spre noi din exterior, ne uneşte cu lumea sensibilă, cu viaţa cotidiană. Dar, pentru un timp, ele trebuie să tacă. Trebuie să se instaleze o linişte interioară perfectă. Şi după ce a apărut această linişte interioară, după ce această estompare a tuturor impresiilor sensibile s-a produs, mai trebuie să vină încă ceva: trebuie să tacă orice amintire a impresiilor sensibile avute anterior. Reflectaţi la faptul că, prin tot ceea ce am amintit aici, omul se află într-o permanentă legătură cu ceea ce trăieşte în timp şi spaţiu, cu ceea ce se naşte şi piere. Încercaţi pentru scurt timp să verificaţi acest lucru. Luaţi gândul care v-a trecut prin cap acum un minut şi căutaţi să vedeţi dacă nu se bazează pe o realitate sensibilă. Asemenea gânduri nu sunt potrivite pentru evoluţia interioară.

Toate gândurile care ne unesc cu ceea ce e finit, trecător, trebuie să tacă. După ce în suflet s-a instalat liniştea, când am înlăturat tot ceea ce ne înconjoară, drept epocă, neam, popor, secol, şi a apărut, pentru un timp, tăcerea interioară, sufletul începe să vorbească de la sine. Nu imediat; e necesar ca omul să îl aducă o dată în situaţia de a vorbi, şi pentru aceasta există mijloace şi îndrumări care fac să apară vorbirea lăuntrică a sufletului. Omul trebuie să se dăruiască unor asemenea reprezentări şi sentimente care nu izvorăsc din ceea ce e pieritor, ci din ceea ce e veşnic, din ceea ce nu a fost adevărat doar acum, ieri sau mâine, nu numai acum un secol, ci va fi adevărat întotdeauna. Găsiţi asemenea gânduri în cele mai diferite cărţi religioase ale tuturor popoarelor. Le găsiţi, de exemplu, în Bhagavad-Gita, cântarea despre calea de desăvârşire a omului. Şi în Noul şi Vechiul Testament, dar mai ales în Evanghelia lui Ioan, începând cu capitolul 13. Asemenea gânduri, care sunt eficiente în special pentru oamenii din mişcarea  teosofică şi care le-au fost date în mica scriere «Lumina pe cărare», sunt conţinute şi în primele patru propoziţii din această carte [ Nota 31 ]. Aceste patru propoziţii, care sunt săpate în zidurile interioare ale oricărui lăcaş iniţiatic, nu sunt dependente de timp şi spaţiu, ele nu-i aparţin unui om, nici unei familii, nici unui secol, nici chiar unei generaţii, ci se extind asupra întregii evoluţii. Ele au fost adevărate înainte cu multe milenii şi vor fi adevărate după multe alte milenii. Ele trezesc forţele care dormitează în interior, le fac să iasă afară. În orice caz, acest lucru trebuie făcut în mod just. Nu e suficient ca cineva să creadă că înţelege propoziţia. Omul trebuie să facă în aşa fel încât acea propoziţie să se aprindă în interiorul lui. Trebuie să lase ca întreaga forţă a unei asemenea propoziţii să radieze în sufletul lui, trebuie să i se dăruiască în întregime. Trebuie să înveţe să iubească o asemenea propoziţie. Când are impresia că o înţelege, a sosit momentul s-o facă să se aprindă mereu şi mereu în interiorul lui. Nu interesează aici înţelegerea intelectuală, ci iubirea faţă de adevărul spiritual. Cu cât ne pătrunde o iubire mai mare faţă de asemenea adevăruri interioare, cu atât mai mare e puterea văzului interior care se trezeşte în noi. O asemenea propoziţie nu trebuie să ne preocupe o zi-două, ci săptămâni, luni şi ani în şir, şi pe urmă în noi se trezesc asemenea puteri ale sufletului. Vine pe urmă un moment anume, în care mai survine o altă iluminare.

Cine vorbeşte în mod public despre adevărurile teosofice, din proprie trăire, cunoaşte această viaţă interioară contemplativă. El vă vesteşte astăzi, mâine, nişte adevăruri  teosofice. Ele sunt o parte din marea imagine teosofică despre lume, pe care o poate vedea prin puterea interioară a spiritului şi a sufletului său. El îşi îndreaptă privirea spre lumea sufletelor şi spre ţara spiritelor, îşi abate privirile de la Pământ şi şi-o îndreaptă spre sistemele solare, ca să le cerceteze. Dar această forţă s-ar stinge în el foarte curând, dacă nu i-ar da în fiecare dimineaţă hrană nouă. Aceasta e taina cercetătorului ocult. Marea imagine despre lume şi omenire, pe care a făcut-o să treacă prin sufletul său de sute şi sute de ori, trece iarăşi, în fiecare dimineaţă, prin faţa sufletului său. Nu este esenţial, la el, să înţeleagă totul, ci esenţial este ca el să înveţe să iubească tot mai mult această imagine, ca el să oficieze în fiecare dimineaţă un fel de serviciu religios, în cadrul căruia îşi înalţă privirile cu veneraţie spre marile spirite. El a învăţat să privească întreaga imagine, în ansamblu, în numai câteva minute. Şi în sufletul lui picură recunoştinţa, faţă de ceea ce această imagine a dat sufletului său. Fără această cale a veneraţiei nu ajungem la claritate. Dar din această claritate trebuie să se plăsmuiască fiecare cuvânt al lui. Când aşa stau lucrurile, de-abia atunci el este chemat, într-adevăr, să vorbească despre adevărurile misticii, despre adevărurile teosofiei şi ale ştiinţei spirituale. Aşa face cercetătorul spiritual şi aşa trebuie să facă fiecare, şi să înceapă în modul cel mai simplu, mai elementar, până când ajunge la înţelegerea acestor învăţături. Fiinţa umană şi entităţile cosmice sunt profunde, infinit de profunde. În acest domeniu nu se realizează ceva decât prin răbdare, perseverenţă şi iubire faţă de puterile cosmice. Sunt forţe care, la fel ca electricitatea în lumea exterioară, sunt puternice în lumea interioară. Nu sunt doar forţe morale, ci şi puteri de cunoaştere. Dacă discipolul a făcut o vreme să trăiască în el asemenea adevăruri, dacă s-a exersat în această privinţă şi le-a primit cu recunoştinţă faţă de aceia care i le-au dezvăluit, atunci vine un moment, care apare o dată pentru fiecare, şi pe care liniştea şi tăcerea l-au făcut să se dezvolte în sufletul lui. E momentul în care propriul lui suflet începe să vorbească, momentul în care propria sa fiinţă interioară începe să vadă marile adevăruri veşnice. Atunci, dintr-o dată, lumea de jur împrejurul lui străluceşte în culori pe care nu le-a văzut niciodată înainte. El începe să audă lucruri pe care nu le-a auzit răsunând niciodată. Lumea va prinde să strălucească într-o lumină nouă, vor deveni perceptibile noi sunete şi cuvinte. Această lumină nouă şi această strălucire îi vin din lumea sufletelor, iar noile sunete pe care le aude îi vin din ţara spiritelor. Lumea sufletelor o vedem, ţara spiritelor o auzim. Aceasta este o caracteristică.

Dacă un om vrea să caute el însuşi evoluţia pe acest tărâm, atunci i se cere să respecte un mare număr de reguli, fiindcă eu am putut să descriu numai în linii mari cum are loc o asemenea evoluţie, cum este ea trăită. Aceste reguli trebuie respectate în mod riguros, la fel cum chimistul trebuie să cântărească şi să măsoare cu ajutorul celor mai fine instrumente cantităţile infime de substanţă care îi sunt necesare pentru o reacţie. O descriere a regulilor care pot fi comunicate în mod public găsiţi în cartea mea Cum dobândim cunoştinţe despre lumile superioare?. Aceste reguli sunt o îndrumare specială despre felul cum trebuie parcursă această cale. Şi ele cer o răbdare şi perseverenţă dintre cele mai intime. Aceste reguli n-au fost comunicate niciodată, până acum, sub forma unor cărţi accesibile oricui. Să vă fie clar faptul că instruirea ocultă se făcea în trecut numai în cadrul şcolilor oculte, deoarece este o instruire intimă, care se dă, ca atare, de la om la om. Nu este de nici un folos să căutăm îndrumare în diferitele lucruri speciale pe care le citim sau le găsim ici şi colo, sub formă fragmentară, şi să le încercăm noi înşine în mod practic. De obicei, aşa ceva nu duce la absolut nici un rezultat. Toate îndrumările pe care le puteţi primi din cele mai diferite direcţii – există de-a dreptul magazine care fac reclamă unor asemenea îndrumări! – nu sunt altceva decât nişte mici fragmente din marea carte a instruirii oculte. Cel care le foloseşte trebuie să fie conştient de faptul că se expune astfel anumitor pericole şi că nu e bine ca oamenii să-şi procure pe cale comercială aceste lucruri, care se referă la aspectele cele mai măreţe, mai importante ale vieţii sufleteşti. Tot ceea ce vine spre ei, în acest domeniu, pe bază de reclamă, pentru a se câştiga bani, va fi nu numai lipsit de orice valoare, ci poate fi, uneori, chiar periculos. Trebuie să spunem acest lucru, deoarece în zilele noastre se apropie de om atâtea oferte în acest domeniu. Regulile date în cartea mea Cum dobândim cunoştinţe despre lumile superioare? îşi au izvorul în nişte tradiţii străvechi şi maeştrii înţelepciunii au dat permisiunea de a se publica aceste îndrumări din cauză că este necesar – avându-se în vedere lucrurile care se apropie de oameni din toate părţile – să se dea o dată o imagine adevărată a acestor îndrumări. Există posibilitatea de a se publica numai un număr mic de asemenea îndrumări, restul a trebuit să fie exclus. Lucrurile cele mai importante pot fi comunicate numai de la om la om.

Ceea ce găsiţi în cartea mea Cum dobândim cunoştinţe despre lumile superioare? se caracterizează prin faptul că, spre deosebire de multe altele, nu dăunează câtuşi de puţin. Au fost comunicate numai lucruri care – chiar dacă nu sunt aplicate cu răbdare şi perseverenţă – nu-i fac omului nici un rău. Nimeni nu poate avea de suferit, dacă le aplică. A fost necesar să spun aceste lucruri, fiindcă am fost întrebat cum se face că în ultimul timp a fost comunicat un număr de asemenea reguli.

Pentru a deveni conştient în lumea sufletească, omul trebuie să aibă organe corespunzătoare pentru această lume, cum are pentru lumea fizică. La fel cum dumneavoastră aveţi în trupul dumneavoastră ochi şi urechi, trebuie să aveţi în suflet şi în spirit organe cu care să puteţi percepe luminile sufleteşti şi sunetele spirituale. Cine are experienţă în acest domeniu, cine poate vedea el însuşi, observă cum la discipolul aflat pe cale de evoluţie aceste organe încep să se dezvolte, închise în aură ca într-un nor de lumină. La oamenii neevoluaţi, aura are forma de nor. Când omul doarme, ea pluteşte pe deasupra corpului fizic, deoarece corpul astral se desparte de corpul fizic. Ea devine atunci vizibilă sub forma a două spirale care se încolăcesc una într-alta, ca nişte inele de ceaţă. În acest fel se încolăcesc ele, pentru a dispărea, sub forma de spirale ce se desfăşoară mereu mai departe, în nedefinit. La omul care doarme, două asemenea inele încolăcite unul într-altul constituie aura. Când omul trece printr-o dezvoltare ocultă, aura ia forme tot mai precise. Capetele spiralelor, care se îndreptau spre depărtări, dispar, şi cele două formaţiuni spiralate încep să se structureze. Ele vor deveni tot mai mult o formaţiune precisă, închegată, şi atunci prezintă nişte organe absolut particulare, care apar în aură, şi se numesc chakre. Sunt organele de simţ ale sufletului. Acestea încep să se dezvolte. Evoluţia nu are loc în nici un fel de alte condiţii. Formaţiunile sunt delicate, ele trebuie cultivate şi îngrijite. Cine nu face aceasta, nu se va putea bucura niciodată de o percepţie sufletească reală. Ochiul sufletesc trebuie cultivat prin faptul că omul reprimă în sine toate sentimentele negative. Chakrele [ Nota 32 ] nu pot apărea dacă omul se lasă cuprins de mânie cu orice ocazie. El trebuie să-şi păstreze o dispoziţie sufletească echilibrată, să aibă răbdare. Supărarea şi mânia nu lasă organul sufletesc să apară, nici graba şi nervozitatea nu le lasă să se dezvolte.

Mai e necesar, în continuare, ca omul să se dezobişnuiască de un lucru care, în condiţiile civilizaţiei noastre e foarte greu de eliminat, şi anume curiozitatea, dorinţa de a afla mereu tot ceea ce e mai nou. Acest obicei exercită o mare influenţă asupra ochiului sufletesc. Cine nu se poate stăpâni să nu-şi arunce ochii pe primul ziar de dimineaţă şi, după ce a aflat ceva, să-l şi comunice imediat altcuiva, cine nu poate să audă un lucru şi să-l păstreze pentru el, cine nu poate să-şi reprime această dorinţă, nu poate să facă nimic pentru dezvoltarea sufletului său. Mai e necesar apoi ca omul să-şi însuşească un fel absolut anume de a-i judeca pe semenii lui. Aşa ceva e greu de realizat: absenţa criticii. E nevoie de înţelegere, nu de critică. Dacă aveţi obiceiul de a-i spune oricărui semen de-al dumneavoastră imediat propria dumneavoastră părere, aceasta reprimă evoluţia sufletului. Trebuie să-l ascultăm mai întâi pe celălalt, şi această ascultare este un mijloc extraordinar de eficient pentru dezvoltarea ochiului sufletesc, iar cine atinge pe această cărare o treaptă mai înaltă, o va datora faptului că s-a dezobişnuit să critice totul. Cum putem privi noi în sufletul cuiva? Noi nu trebuie să-l condamnăm nici pe infractor, ci să-l înţelegem şi pe acesta, noi trebuie să-l înţelegem pe infractor la fel ca şi pe sfânt. E necesar să avem înţelegere pentru fiecare. Aceasta e ascultarea superioară, ocultă. Dacă omul ajunge în felul acesta, printr-o voinţă fermă, să nu-şi mai aprecieze pe semenii lui, nici restul lumii, conform cu judecata lui personală, cu părerea lui şi cu ideile lui preconcepute, ci lasă ca totul să acţioneze în tăcere asupra lui, atunci el are posibilitatea de a primi puteri oculte. Fiecare moment în care omul îşi propune: Acum renunţ să gândesc un lucru rău pe care eram gata să-l nutresc în legătură cu un semen al meu –, fiecare asemenea moment e un moment câştigat.

Cel mai mare înţelept poate învăţa de la un copil, iar omul cel mai simplu poate să spună: Ce-mi flecăreşte copilul ăsta, eu ştiu cu mult mai bine! Dar el poate să spună şi aşa: Ce-mi flecăreşte înţeleptul ăsta, la ce-mi folosesc toate acestea? De-abia când ascultă gânguritul copilului ca pe o revelaţie, atunci a creat în sine forţa care ţâşneşte din suflet.

Nu trebuie să ne aşteptăm ca ochii sufleteşti să apară deja mâine. Cine combate în sine mânia, supărarea, curiozitatea ş.a.m.d., nu face, în primă instanţă, decât să dea la o parte piedicile care s-au aşezat în faţa sufletului său ca nişte zăgazuri. Trebuie să repetăm mereu acest lucru. Trebuie făcute eforturi mereu noi, în permanenţă. Ocultistul poate să aprecieze în ce fel se dezvoltă formaţiunile delicate. Când cuvintele omului „s-au dezvăţat să mai rănească”, atunci când ele nu mai sunt tăioase şi înţepătoare, când au devenit blânde, pentru a-l cuprinde pe om în înţelegerea sa, se trezeşte chakra din regiunea laringelui. Dar omul trebuie să exerseze mult timp, până când acest lucru poate fi perceput de propria lui personalitate. În om, natura a creat mai întâi un mic punct în regiunea ochiului, apoi primii germeni ai unui cristalin, şi numai încet şi treptat s-a format ochiul fizic, în cursul multor milioane de ani. Ochiul sufletesc nu are nevoie de atâta timp. La unul durează câteva luni, la altul mai mult. Trebuie să avem răbdare. La fiecare vine o dată momentul în care aceste formaţiuni delicate încep să vadă, şi apoi, dacă omul continuă aceste exerciţii în mod corespunzător, dacă dezvoltă în el anumite virtuţi, pe care uneori le poate dezvolta şi viaţa unui om trecut prin greutăţi şi suferinţe –, există trei virtuţi care mai rămân de dezvoltat şi care aproape că fac din el un văzător. Numai că ele trebuie exersate cu tăria necesară, cu intensitate: încrederea în sine corelată cu smerenia, stăpânirea de sine corelată cu blândeţea şi prezenţa de spirit împreună cu perseverenţa [ Nota 33 ]. Acestea sunt marile pârghii în dezvoltarea organelor spirituale. Însă cele trei virtuţi amintite mai întâi, dacă nu sunt însoţite de celelalte trei virtuţi, de smerenie, blândeţe şi perseverenţă, duc la nişte ne-virtuţi îngrozitoare.

Acestea sunt nişte observaţii care pot fi făcute. Sunt nişte exemple luate dintre exerciţiile pe care discipolul ocult le face pe cele trei trepte numite: pregătire, iluminare şi iniţiere. În disciplina ocultă există aceste trei trepte: pregătirea sau catharsis, iluminarea şi iniţierea. Pregătirea îl dotează pe om cu cele necesare pentru ca să apară formaţiunile delicate ale sufletului. Prin iluminare, el dobândeşte posibilitatea de a vedea pe tărâmul sufletesc, iar prin iniţiere intră în posesia facultăţii de a-şi spune el însuşi cuvântul în spaţiul spiritual. Poate că unora le va părea greu ceea ce am descris astăzi. Ce-i drept, e uşor, dar şi aici e valabil cuvântul că ceea ce e uşor, e greu.

Orice om poate păşi pe calea ocultă, ea nu este nimănui închisă. Tainele zac în pieptul fiecărui om. E nevoie numai de munca interioară cea mai serioasă şi de înlăturarea tuturor piedicilor care frânează această viaţă interioară intimă. Lucrurile cele mai îndepărtate şi mai măreţe existente în lume ne sunt vestite pe căile cele mai intime. Trebuie să ne fie clar acest lucru. Cei mai mari înţelepţi ai lumii n-au ajuns în posesia marilor adevăruri pe altă cale decât cea descrisă. Ei au intrat în posesia lor pentru că au găsit calea ce duce spre interiorul propriei lor fiinţe, pentru că au ştiut că trebuie să exerseze aici răbdarea şi perseverenţa. Când omul îşi aprofundează în acest fel viaţa interioară, când, de la gândurile care năvălesc asupra lui din afară, el se ridică la marile gânduri care înseamnă o veşnicie, atunci el aprinde în interiorul lui flacăra care-i luminează pe tot cuprinsul lumii sufleteşti. Când omul dezvoltă în el însuşi însuşirile superioare ale detaşării, liniştii şi păcii din interior, precum şi însuşirile amintite, atunci el hrăneşte flacăra în aşa fel încât ea să ardă mereu. Iar dacă omul e în stare să tacă şi să nu mai trimită afară, în lume, mai multe cuvinte, decât unele de acest fel, şi în schimb, să trăiască iubirea, în aşa fel încât viaţa lui să devină un serviciu religios, atunci lumea începe să răsune pentru el. E ceea ce numim muzica pitagoreică a sferelor. Acesta nu e, cum s-ar putea crede, un simbol, ci o realitate. N-am putut da aici decât nişte descrieri sumare, care să arate pe ce cale se ajunge la cărarea care duce la o poartă strâmtă. Fiecare om poate să ajungă la poarta cea strâmtă şi celui care nu cruţă nici un mijloc şi nu se teme de nici o osteneală i se va deschide şi el găseşte ceea ce îi comunică marile concepţii despre lume ale omenirii: Adevărul unic, veşnic, şi Calea Vieţii.


RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI

Întrebare: Primele fiinţe care au fost detaşate au fost crustaceele?

Crustaceele nu sunt primele fiinţe care au fost detaşate. Desigur că primele fiinţe detaşate au fost fiinţe unicelulare. Dar acelea nu erau aşa cum sunt fiinţele unicelulare actuale, pentru că ele se aflau în cu totul alte condiţii de viaţă.


Întrebare: Cum trebuie să ne imaginăm suprafaţa de foc lichid a Pământului din perioada lemuriană şi existenţa fiinţelor pe această suprafaţă?

Nu întreaga suprafaţă a Pământului se afla în stare lichidă, numai porţiunea locuită de fiinţe era foc lichid. În procesul de eliminare a entităţilor minerale exista un fel de rest, aproape ca un început de sistem osos, care putea adăposti entităţi care puteau prelua o consistenţă solidă, într-o formă sau alta. Paleontologia poate confirma doar existenţa a aceea ce a preluat înfăţişare solidă.


Întrebare: Fenomenul de detaşare pe care trebuie să-l mai aducă viitorul, va fi favorizat de vegetarianism?

Este greu de vorbit despre asta, deoarece această problemă, mai mult ca multe altele, solicită sentimentul omenesc. Dar eu vreau să mă refer la ea în mod nepărtinitor. În orice caz, înnobilarea în continuare a omului va fi favorizată în mod considerabil prin vegetarianism. Dar cu aceasta nu vreau să spun că vegetarianismul este posibil şi prielnic oricărui om. Şi este altceva dacă omul pune întrebarea dacă să devină vegetarian decât dacă întreabă: Ce determină modul de viaţă vegetarian? Vegetarianismul constituie o favorizare a intuiţiei spirituale şi este favorabil şi activităţii spirituale. Totodată el este şi o problemă de ereditate. Dar eu vreau să mă refer acum la o prejudecată. Gânditorul materialist poate avea într-adevăr, în acest domeniu, până la un anumit grad, cunoştinţe suficiente, dar nu satisfăcătoare. Se afirmă că anumite persoane au manifestat o anumită slăbiciune datorită vegetarianismului, aşadar că ele nu au putut suporta modul de viaţă vegetarian. Acest lucru este în acelaşi timp adevărat şi fals. Anume este adevărat că mulţi oameni care au drept conţinut al gândirii exclusiv lucruri sensibile – şi dintre aceştia fac parte savanţii obişnuiţi, juriştii, cei care studiază fiziologia şi chiar şi medicina, unde conţinutul reprezentărilor este, ca atare, preluat exclusiv din lumea fizică –, nu vor găsi în vegetarianism toate cele de care au ei nevoie. Pentru toţi aceia care îşi vieţuiesc viaţa spirituală în sfera raţiunii, care este îndreptată înspre lumea simţurilor, care gândesc sensibil, îşi reprezintă şi simt sensibil, pentru toţi aceştia va veni un punct în care ei se vor putea prăbuşi datorită vegetarianismului. Există mulţi oameni de acest tip. Dar oamenii nu trebuie să fie aşa. Eu am cunoscut în acest domeniu oameni care erau gânditori savanţi, care erau gânditori în domeniul fiziologiei, al istoriei, şi la care nu era posibil să-şi hrănească în mod corespunzător creierul, dacă trăiau pur vegetarian. Dar lucrurile se schimbă imediat atunci când omul dezvoltă o spiritualitate. De îndată ce omul ajunge la cunoaşterea spirituală, de îndată ce ajunge în viaţă la spiritual, lui îi este posibil să se menţină ca vegetarian. Atunci vegetarianismul va favoriza viaţa spirituală, şi omul va ajunge la momentul în care are în perspectivă un viitor şi mai evoluat. Despre acest viitor evoluat voi vorbi în următoarele conferinţe, din 16 februarie, 23 februarie şi 2 martie, conferinţe în care mă voi referi la «Taina revelată» a lui Goethe.


Întrebare: Ce trebuie să înţelegem prin entitate sufletesc-spirituală?

Noi vom mai vedea unde îşi are spiritul obârşia. În cadrul evoluţiei omeneşti, noi trebuie să ne reprezentăm această caracteristică spirituală drept o influenţă din afară. Cu aceasta nu se lezează, ca să spun aşa, vreo concepţie despre natură şi nici nu se justifică părerea că ar exista un dualism. Hidrogenul şi oxigenul formează şi apa. Dar acela care ştie acest lucru nu trebuie să fie dualist din această cauză.


Întrebare: Ce a existat de fapt, ca om, înainte de exercitarea acestei influenţe spirituale?

Până la un anumit punct omul este o triadă: spirit, suflet şi trup. Dacă ne întoarcem şi mai mult în urmă, exista pe Pământ, unit cu fizicul Pământului, sufletesc-trupescul omului. Acest sufletesc-trupesc era încarnat pentru început într-o materie cu mult mai fină şi mai luminoasă, decât omul de mai târziu. A avut loc o condensare, o densificare progresivă. De aceea şi vorbim despre aşa-numiţii „fii ai ceţii de foc”. Avem de a face cu una dintre configurările omului. Dar eu nu aş dori să descriu această înfăţişare în prelegerile publice, căci dacă o prezint aşa, ca atare, fără introducerea prealabilă necesară, nu va fi bine primită. Nu există condiţiile prealabile necesare pentru înţelegerea acestei înfăţişări. În «Ceaţa de foc» s-a făcut ultima încarnare a omului în Akasha. În privinţa acestei Akasha, fizica actuală nu dispune de nici o cunoştinţă. Ceea ce avem noi acum drept influenţă, este germenul de veşnicie, spiritul, şi dacă e să vorbim de spirit la omul actual, atunci vorbim de veşnicie. Iar conştienţa care exista pe atunci nu este câtuşi de puţin aceeaşi cu conştienţa din starea de hipnoză sau de transă. Ea este aproximativ asemănătoare stării de conştienţă dintr-un vis deosebit de viu. Aceasta era starea de conştienţă dinainte de influenţa spiritului.


Întrebare: De ce orice progres s-a realizat prin condensarea materiei, pe când noi considerăm progres sublimarea, subtilizarea materiei?

Forma generală a conştienţei a fost luminată, dar şi îngrădită prin condensarea până la configurarea materială a organelor sensibile.


Întrebare: Substanţa akasha este de natură eterică sau astrală?

Substanţa astrală este cea mai înaltă substanţă. Substanţa akasha se situează între materia fizică şi cea astrală. Ea constituie materia fizică cea mai fină, cea mai subtilă, în care gândul se poate imprima în mod nemijlocit.


Întrebare: Cum era perceput omul în aceste stări subtile?

În perioada în care omul era încă aeric, era posibil să fie perceput prin intermediul auzului, ca vibraţie, deci nu prin intermediul ochilor.


Întrebare: Ce influenţă a avut influenţa spiritului asupra sexualităţii?

Odată cu intervenţia influenţei spiritului au apărut fiinţele cu caracter unisexuat. Mai înainte amândouă sexele erau reunite într-o singură fiinţă. Iar reproducerea era pe atunci asemănătoare fiinţelor noastre unicelulare de astăzi.


Întrebare: Care este originea concepţiei teosofice despre lume?

Mai înainte învăţătura era dată în imagini. Astăzi, acest lucru nu mai este posibil. De aceea trebuie să ne exprimăm ideile într-un limbaj accesibil raţiunii, în special pentru oamenii noştri de ştiinţă. Aceste lucruri trebuie considerate la fel cum îşi consideră fizicianul domeniul său de activitate, drept ipoteză utilă de lucru. Şi aceasta conferă, treptat, tot mai multă convingere.


Atunci când Dr. Steiner a fost rugat să spună mai multe despre procesul de detaşare a maimuţei, el a spus aproximativ următoarele:

Reprezentaţi-vă un strămoş, care are doi urmaşi. Unul dintre aceşti urmaşi poate prelua scânteia divină în forma sa. El evoluează şi devine om. Celălalt urmaş are o formă constituită dintr-o substanţă mai grosieră, şi nu poate prelua scânteia. Acesta se dezvoltă şi devine maimuţă.