Înainte de a încheia ciclul de conferințe al acestei ierni printr-o descriere a viitorului omenirii și a idealurilor acesteia, aș vrea să vă mai vorbesc astăzi despre viața spirituală a epocii contemporane, așa cum se exprimă ea într-unul dintre cei mai importanți și reprezentativi eroi spirituali ai vremurilor noastre.
Aș vrea să vă vorbesc despre natura spirituală a lui Ibsen, nu din punct de vedere literar-estetic, ci de pe pozițiile concepției despre lume în general; fiindcă tocmai în Ibsen se exprimă cu adevărat tot ceea ce simt și gândesc cele mai profunde spirite ale epocii actuale.
S-a afirmat adesea că fiecare scriitor e expresia epocii sale. Această afirmație e, fără îndoială, adevărată; dar ea poate fi înțeleasă numai dacă i se dă întregul său conținut special. După cum Homer, Sofocle, Goethe, au fost expresii ale epocii lor, Henrik Ibsen este, fără îndoială, expresia epocii contemporane, și totuși, cât de altfel își imprimă epoca noastră în el pecetea ei, în comparație cu influența pe care epocile respective au exercitat-o asupra personalităților amintite!
Pentru a ne da seama cât de total diferită a fost epoca de la răscrucea secolului al XVIII-lea, epoca lui Goethe, Schiller și Herder, și cât de total altfel se manifestă epoca noastră, nu avem decât să comparăm două lucruri. Goethe mai apucă să termine partea a doua a dramei sale «Faust», îl sigilează și ni-l lasă ca mare testament al vieții sale. O moștenire plină de forțe, luminând spre viitor, pe care o lasă oamenilor după moartea sa, în credința că: „Iar urma zilelor ce pe Pământ trăit-am / nici în eoni nu poate să dispară.” În «Faust» ni se înfățișează un om care e, de fapt, reprezentantul întregii omeniri. Noi ne lipim strâns de el, prin contactul cu el ne umplem cu conținut de viață, cu forțe de viață. De dincolo de moarte, Goethe ne vorbește prin el. Faust, el nu poate îmbătrâni, în el găsim adevăruri din ce în ce mai adânci. Îl simțim ca pe ceva care trăiește prin veacuri, ceva ce nu am epuizat încă: e sfârșitul de viață care ne face să privim spre viitor.
Henrik Ibsen și-a încheiat opera vieții sale cu mult înainte de a muri, în mod conștient, prin drama «Când noi, morții, vom învia». Tot ceea ce a umplut sufletele oamenilor, de-a lungul a jumătate de secol, toate ideile revoluționare și de alt fel care au existat pe atunci, au trecut prin sufletul lui Ibsen. El a arătat ce anume mișcă inimile, ce anume le duce la izolare, ce le face să dea lupta pentru existență într-o formă nemaiîntâlnită până acum. Această dramă ne face impresia unei mari retrospective și ne pare un simbol al artistului însuși. El a fost un eremit în viața socială, un eremit în propria-i viață. Vreme de jumătate de secol el a căutat necontenit fericirea umană și adevărul, nu s-a dat înapoi de la nici un efort pentru a da de lumină și adevăr, pentru a-și lămuri marile enigme ale existenței. Apoi se trezește el însuși, simte că tot ceea ce a făcut până atunci e ceva mort, ceva care a murit, și hotărăște să nu mai scrie nimic. E o retrospectivă, care ne atrage atenția asupra unor lucruri ce aparțin trecutului; idealul spre care năzuia plin de dor îi pare ceva enigmatic, care n-a existat niciodată în realitate – idealurile se prăbușesc în urma lui. Din moment ce s-a trezit, nu mai știe încotro s-o apuce de acum înainte... Acesta e, deci, scriitorul-reprezentant al epocii noastre, cea mai mare personalitate literară. Acest bilanț al vieții este o critică la adresa a tot ce există în epoca noastră – o renunțare la luptă și, totodată, o trezire din critică și pe baza criticii pe care o face acestei epoci. În drama amintită avem o măreață privire generală aruncată asupra vieții moderne; dacă o vom desfășura în fața noastră, vom înțelege tragismul care a trăit în personalitatea acestui scriitor. Căci Henrik Ibsen este o personalitate tragică.
Dacă vrem să-l înțelegem pe deplin, trebuie să vedem în el pe reprezentantul epocii noastre. Să nu credeți, de aceea, că vreau să fac paradă de erudiție și inteligență dacă voi încerca să surprind nervul epocii noastre; căci Henrik Ibsen e o expresie a acestuia. Un anume cuvânt caracterizează foarte bine epoca noastră și, implicit, tot ceea ce se cuprinde sub numele de Ibsen, și acesta e cuvântul „personalitate”. Ce-i drept, și Goethe a spus: „Suprema fericire a copiilor Pământului e, totuși, personalitatea...” Numai că în cazul lui Ibsen lucrurile stau cu totul altfel. Ibsen e în întregime un copil al epocii noastre, și pornind de la această afirmație îl vom înțelege cel mai bine.
Amintiți-vă cât de diferită era situația personalității în Grecia antică. Cum se înfățișează Oedip? Ceea ce determină soarta lui Oedip are implicații foarte îndepărtate, care au legătură cu întreg neamul său. Trebuie să stabilim legăturile cu absolut alte regiuni: soarta sa depășește cu mult limitele personalității lui individuale, ea stă mult deasupra personalității – totuși, personalitatea nu s-a ridicat încă deasupra legăturilor morale cu întreaga lume. Aceasta e deosebirea față de epoca noastră: că noi am căutat punctul central în personalitate, că soarta se află acum în personalitate. Putem urmări acest lucru pas cu pas. O dată cu creștinismul, s-a născut tendința de a se căuta satisfacerea năzuințelor personale. Personalitatea vrea să fie liberă, liberă cel puțin în fața Realității supreme, a Divinului. Firele de legătură sunt rupte, personalitatea devine independentă. Și, de-a lungul Evului Mediu, personalitatea caută să se înțeleagă pe sine.
Cât de adânc mai e încă legată, în Grecia antică, întreaga lume înconjurătoare de personalitate! Cum crește omul din toate câte îl înconjoară! El se naște din întregul Cosmos. Configurația exterioară a vieții din Grecia antică e însă asemănătoare cu o operă de artă: Platon creează ideea unui stat în care urma să se încadreze individul, asemenea unui mădular, în întregul corp. Creștinismul promovează un alt ideal; dar acest nou bun e plătit prin pierderea legăturii cu natura, se caută deasupra naturii. Creștinismul caută ceea ce-i va mântui personalitatea în ceva care depășește limitele personalității.
Cetățeanul roman se mai simțea încă un mădular al statului ca întreg: el e în primul rând cetățean, și numai în al doilea rând om. Evul Mediu e dominat de o dispoziție care tinde să facă abstracție de lumea înconjurătoare, care își înalță privirile spre o lume transcendentală, de care omul se leagă în mod exclusivist. De aici rezultă o mare deosebire pentru întreaga gândire, simțire și voință umane. Și tot așa până în epoca modernă.
Grecul, cetățeanul roman, trăiau și mureau pentru ceea ce-i înconjura, pentru ceea ce se manifesta în lumea exterioară lui. În cursul Evului Mediu, în „Evanghelia soliei de bucurie” mai trăia, ce-i drept, nu în lumea înconjurătoare, dar în ceea ce se revărsa spre noi din Divinitate, ceva dintr-o ordine divină a lumii, făcând-o să se arate ca într-o oglindă. În sufletele cele mai bune, ca și în cele mai simple, în mistic, ca și în popor, trăia această ordine divină a lumii. E ceva care, ce-i drept, e dat din exterior, dar care trăiește în suflet drept ceva nou, pe cale de a se naște. Ceea ce în lumea stelară se petrece ca voință a lui Dumnezeu, umple sufletul cu ceva plin de conținut: omul știe ce este dincolo de naștere și moarte.
Să luăm acum epoca modernă, și să ne îndreptăm privirile, din punct de vedere artistic, mai întâi spre Shakespeare. Ceea ce este exprimat în dramele lui Shakespeare și ceea ce trăiește în special în aceste drame e caracterul. În Grecia și în Evul Mediu, așa ceva nu exista. Dramele shakespeariene sunt drame de caracter, în centrul atenției se află omul însuși, ceea ce se petrece în adâncurile sufletului său, așa cum este el situat în lume.
Evul Mediu nu cunoaște o creație dramatică propriu-zisă, oamenii aveau alte preocupări. Acum personalitatea începe să se dezvolte – dar o dată cu ea și tot ceea ce are ea nedefinit, ininteligibil. Luați-l pe Hamlet: putem auzi atâtea exegeze diferite făcute de atâția și atâția erudiți! Despre nici o altă operă nu s-au scris atâtea cărți... Și aceasta pentru că acest caracter al lui Hamlet are el însuși ceva nedefinit. El nu mai e o imagine-oglindă a lumii exterioare, nu mai e nici o oglindă a soliei de bucurie.
Întregul fel de a vedea lucrurile al epocii moderne dobândește acest specific. Gândiți-vă la figura lui Kant, gândiți-vă cum aici totul își are sediul în personalitate! Ceea ce spune el, n-ar putea fi spus nici în Evul Mediu, nici în Antichitate. Punctele de vedere pe care le reprezintă el sunt absolut nedefinite: Acționează în așa fel încât felul tău de a acționa să poată deveni regulă generală pentru omenire... Dar acest ideal rămâne unul absolut nedefinit, imprecis. El spune: Noi nu putem cunoaște, avem niște limite pe care nu le putem trece cu ajutorul rațiunii noastre; aceasta nu simte decât ceva întunecat, ceva care ne împinge și ne mână din spate. Kant numește acest ceva imperativ categoric.
Grecul, omul Evului Mediu, aveau idealuri precise, clar determinate. Ei nu numai că știau că ei, ca și ceilalți oameni, trebuie să trăiască în sensul acestor idealuri: ci ele trăiau în sângele lor. Acum, lucrurile se schimbaseră în această privință: în fața rațiunii a apărut un imperativ categoric, care nu avea un conținut anume; nimic nu umple acest suflet cu niște idealuri precis definite. Așa arătau lucrurile în secolul al XVIII-lea.
În clasicii noștri s-a trezit ceva care năzuiește după idealuri precis definite. E interesant că Schiller, care n-a fost un critic mai puțin acerb al epocii sale decât Ibsen – să luăm drama «Hoții»: Karl Moor vrea un anumit lucru, bine precizat, el vrea să creeze oameni care să dea o altă înfățișare epocii lor, el nu vrea doar să critice –, e interesant că Schiller are încredere în ideal și spune: Oricum ar fi lumea, eu introduc în ea oameni ce pot schimba din temelii această lume.
Și mai pregnant apare acest lucru la Goethe, în drama sa «Faust». Aici Goethe se dovedește a fi un spirit care privește spre noua auroră.
A venit însă apoi secolul al XIX-lea, cu nevoia sa de libertate, de personalitate. Ce e libertatea? În ce privință să fie omul liber? Trebuie să vrei ceva anume... Dar ceea ce voiau oamenii, era libertatea în sine. La aceasta s-a adăugat faptul că secolul al XIX-lea devenise secolul raționalismului. Oamenii văd lumea din jurul lor; dar din aceasta nu țâșnește nici un ideal, oamenii nu mai sunt purtați pe aripile idealurilor. Omul se află pe culmile personalității sale, și personalitatea a devenit scop în sine. Iată de ce azi omenirea nu mai poate face distincție între două noțiuni: individualitate și personalitate; ea nu mai desparte ceea ce trebuie despărțit.
Ce este individualitatea? Individualitatea este ceea ce, plin de conținut, răzbate afară în lume. Când am un gând plin de conținut despre viitor, când îmi fac o imagine despre ceea ce eu adaug lumii, nu are importanță faptul că personalitatea mea e puternică sau slabă, ea e însă purtătoarea acestor idealuri, învelișul individualității mele. Suma tuturor acestor idealuri este individualitatea, care luminează din sânul personalității. Secolul al XIX-lea nu mai face această distincție; el crede că simpla personalitate puternică, ceea ce ar trebui să fie doar un vas, este un scop în sine. De aceea, personalitatea devine ceva nebulos și, implicit, și ceea ce înainte era limpede ca eterul devine nebulos. Înainte, mistica era denumită mathesis, pentru că era limpede ca 2×2. Omul trăia într-un asemenea conținut spiritual, se cufunda în sine și găsea ceva superior personalității; își recunoștea individualitatea. Secolul al XIX-lea nu poate înțelege mistica, vorbește despre ea ca despre ceva neclar, ininteligibil. Aceasta e o situație necesară: trebuia ca personalitatea să fie resimțită odată ca un fel de burduf gol pe dinăuntru. Azi se vorbește cel mai mult despre personalitate, o adevărată personalitate există însă mai puțin ca oricând. Acolo unde personalitatea e umplută de individualitate, se vorbește cel mai puțin despre ea, fiindcă ea e ceva de la sine înțeles. Cel mai mult se vorbește despre ceea ce nu avem. Dacă, așadar, secolul al XIX-lea vorbește despre mistică, el vorbește despre ceva neclar. Dar noi înțelegem de ce s-a întâmplat acest lucru.
Ca fiu al vremii sale, Henrik Ibsen a privit adânc în intimitatea acestei personalități și a acestei epoci. În calitatea sa de căutător cinstit al adevărului, el năzuiește să găsească adevăratul conținut al personalității, dar îl caută ca un om care este întru totul un fiu al epocii sale.
Cum ar fi vorbit un cetățean al Romei antice despre drept? Acesta era pentru el ceva de la sine înțeles; ar fi negat dreptul la fel de puțin pe cât de puțin ar fi negat existența luminii. La Ibsen întâlnim întrebarea: Dreptul? Unde mai există așa ceva? Azi totul, bun sau rău, e hotărât prin forță. – Vedem astfel că Henrik Ibsen e un spirit fundamental revoluționar. El a privit în interiorul pieptului omenesc, și nu a găsit acolo nimic... Tot ceea ce-i oferea secolul al XIX-lea nu avea pentru el nici o valoare. El spune cu glas tare acest lucru: Ah, cum și-au pierdut forța idealurile de odinioară ale Revoluției Franceze; azi avem nevoie de o revoluționare a întregului spirit uman! – Aceasta este dispoziția sufletească care-și găsește expresia în dramele lui Ibsen.
Să mai cercetăm încă o dată vremurile vechi. Grecul se simțea un fiu al polisului său, romanul un fiu al statului său, omul medieval se simțea un copil al lui Dumnezeu. Cum se simte fiul epocii moderne? El nu găsește în jurul său nimic pe care să se poată sprijini. Grecul, omul medieval, nu se simțeau singuri – la Ibsen, bărbatul cel mai puternic e cel mai singur. Acest sentiment al singurătății e ceva propriu exclusiv epocii moderne, și din el se dezvoltă arta lui Ibsen. Și totuși, această noțiune, care ne vorbește din dramele lui Ibsen: Trebuie să facem apel la personalitatea umană... – nu e ceva clar. Aceste forțe din om pe care se cuvine să le scoatem la lumină, sunt ceva imprecis, dar spre ele trebuie să ne întoarcem privirile. Și în acest fel încearcă Ibsen, pe astfel de căi, să-i înțeleagă pe oamenii din jurul lui. – Ce altceva poate fi văzut într-o asemenea epocă, în afară de lupta personalității, care e smulsă din orice context social? Da, cea de-a doua posibilitate există: posibilitatea ca, dacă omul mai e încă legat de statul său, de mediul înconjurător, personalitatea să se plece acestora, să se nege pe sine. Dar ce mai pot însemna pentru om asemenea raporturi? Înainte ele erau adevărate, acum omul nu mai există decât pentru el însuși – și iau naștere dizarmonii între personalitate și mediul înconjurător.
Ibsen are un simț deosebit de ascuțit pentru a percepe neadevărul acestor raporturi dintre om și mediul său. De aceea, personajele sale vor fi personalități dezrădăcinate, iar aceia care vor să stabilească legătura cu mediul în care trăiesc, cad în mod inevitabil în prada minciunii, nu o pot face decât înșelându-și conștiența de sine. Acest mod de a gândi trăiește în dramele perioadei de mijloc. O vedem dacă facem să treacă prin fața ochilor noștri «Brand», «Peer Gynt», «Împărat și Galilean». În această din urmă dramă găsim o aluzie la trei epoci, prima este aceea pe care am caracterizat-o mai înainte, aceea a trecutului, când se punea atâta preț pe forma exterioară. Împăratul Iulian își îndreaptă privirile dincolo, spre cea de-a doua epocă, aceea a galileanului, care prezintă un proces de interiorizare a sufletului. Trebuie însă să vină o a treia epocă, în care omul va avea din nou idealuri și le va dezvolta dinlăuntru în afară. Înainte, destinul se apropia din afară spre interior. Lucrul spre care trebuie să tindem cu tot dorul inimii sunt idealurile lăuntrice, pe care omul puternic le poate întipări lumii; el trebuie să fie un trimis al lumii spirituale – el nu trebuie să copieze, ci să întipărească ceva lumii, să creeze. Cea de-a treia epocă a lumii, în care idealul își va lua locul cuvenit și își va arăta nebănuitele posibilități, n-a venit încă. Omul îl găsește în sufletul său, în singurătate, dar nu îl găsește în așa fel încât el să aibă puterea și forța de a transforma lumea. Drumul invers e tocmai această unire a creștinismului cu idealul antic. Ibsen a pus însă acest ideal pe seama unui suflet slab, care se frânge sub greutatea lui; căci Iulian mai e încă un om al trecutului.
Și iarăși avem în fața noastră un om care se bazează numai pe elementul formal, golit de conținut, al personalității. Nimic nu-l caracterizează mai bine pe Ibsen decât felul cum a introdus în epoca noastră figura aspră, noduroasă, a lui «Brand». El nu e un om despotic și autoritar, dar e rupt de legătura cu lumea înconjurătoare. E pastor, înconjurat de oameni pentru care legătura cu Divinul a devenit o minciună. Alături de el se află un pastor care crede ceea ce e în stare să creadă, numai pentru că nu are deloc o mare putere de credință.
Un ideal superior trebuie să aibă puterea de a acționa asupra tuturor oamenilor. Idealul fraternității cufundă în blândețe și bunătate felul de a acționa al oamenilor și vede în orice om un frate. Câtă vreme acest ideal încă nu s-a născut și omul trebuie să se sprijine pe zdrențele și resturile vechilor idealuri, acelea care amestecă și confundă personalitatea și individualitatea, el va părea aspru și inflexibil. Cine acordă personalității o importanță atât de mare va deveni aspru și inflexibil, așa cum e Brand, și el trebuie să fie așa. Individualitatea unește, personalitatea separă. Totuși, faptul că omul a trecut prin această fază, a personalismului, a scos la suprafață niște forțe care trebuiau să fie dezvoltate și care altfel nu s-ar fi putut descătușa. A fost necesar să pierdem vechile idealuri, pentru a le naște odată și odată pe o treaptă superioară. Un scriitor cum e Ibsen trebuia să încerce să pătrundă în intimitatea personalității umane și să arate că e ceva golit de conținut, așa cum o face în mod magistral în piesa «Liga tineretului».
Ce anume lucrează la dezvoltarea personalității, ce anume vrea doar s-o reprezinte, a fost zugrăvit de Ibsen în dramele din ultima sa perioadă de creație, în care devine un critic pozitiv al vremii sale, ca de exemplu în «Stâlpii societății».
În «Strigoii», el prezintă personalitatea aflată în total dezacord cu mediul înconjurător. Intrată în conflict cu lumea din jur, deși caută adevărul, doamna Alving trebuie să mintă, pentru a-l transpune pe fiul ei într-o atmosferă pură. Și iată că destinul se năpustește asupra ei așa cum făcea cu vechii greci. Ibsen trăiește sub semnul lui Darwin, și acest Oswald nu e legat de trecut printr-o legătură spirituală, etică, ci prin legătura eredității. În măsura în care e suflet, personalitatea nu poate decât să fie smulsă din mediul ei înconjurător; corporalitatea este legată de ereditatea fizică, și de aceea asupra lui Oswald Alving se năpustește o soartă izvorâtă din legile pur fizice, așa cum asupra eroilor antici se năpustea una de natură morală, spiritual-divină.
Astfel, Ibsen e întru totul un fiu al vremii sale. Dar el mai arată ce anume e justificat în această personalitate – în personalitatea căreia poate că urmează să redevină mai târziu individualitate.
Această problemă ni se înfățișează sub o formă deosebit de caracteristică atunci când e vorba de femeie. «Nora» trăiește într-un fel de casă a păpușilor și se transformă treptat, ajunge să nu mai poată suporta această condiție, caută drumul spre individualitate. Toate vechile concepții despre lume au constatat existența unei deosebiri naturale între bărbat și femeie, iar această părere s-a propagat până în zilele noastre. Pentru ca ea să fie înlăturată, trebuie să fie găsit acel punct de trecere prin personalitate. Numai după ce bărbatul și femeia au trăit experiențe similare în planul personalității, ei pot dezvolta același element individual, pentru ca, în viitor, cândva, să meargă mână în mână, ca buni camarazi. Câtă vreme idealurile erau luate din exterior, ele erau condiționate de aspectele naturale, iar acestea își aveau originea în deosebirea dintre bărbat și femeie, care poate fi lichidată numai în planul sufletesc. Din natură, această opoziție a fost introdusă în sfera religiei – deja în cursul Evului Mediu, când și în Divinul însuși religia mai simțea unele ecouri ale lumii naturale.
În vechile religii întâlniți principiile masculin și feminin alături, ca ceva care străbate întreaga existență, care trăiește și pulsează intens în întreaga natură. Le întâlnim în figurile lui Osiris și Isis, și chiar în Dumnezeu-Tatăl și Maria. Numai după ce substratul natural-biologic a fost înlăturat, numai după ce s-a ajuns până la sufletesc și acest sufletesc a fost emancipat, elementul personal din om și-a putut cuceri libertatea, prin acel element de care nu e legată deosebirea dintre bărbat și femeie. De-abia în acest fel a fost împăcată, depășită, opoziția masculin-feminin. Iar Ibsen, scriitorul personalității, trebuia să găsească expresia caracteristică pentru acest fenomen. Ca problemă, acea deosebire a crescut treptat în el, în drame cum sunt «Nora», «Rosmersholm» și «Femeia mării».
Vedem, așadar, că Ibsen are legătură cu tot ceea ce constituie măreția epocii noastre, deși, pe de altă parte, poate, și cu tot ceea ce constituie găunoșenia ei. Cu cât Ibsen și-a îndreptat mai mult privirile spre viitor, cu atât el a simțit mai mult că, în mod necesar, găunoșenia va câștiga teren, atunci când personalitatea se va emancipa, rămânând însă desprinsă de legăturile ei cu divin-spiritualul. Astfel, în «Constructorul Solness», Ibsen însuși se află în fața problemei personalității, adresând viitorului marea întrebare: Personalitatea am eliberat-o – dar în ce scop? În această căutare a esențialului rămâne ceva imprecis. În calitatea lui de căutător sincer al adevărului, el prezintă acest necunoscut sub forma unei alegorii, în «Femeia mării». Aceasta devine liberă – pentru a se ocupa de vechile ei îndatoriri. Dar la ce bun? trebuie să întrebăm mai departe... Acest lucru e minunat prezentat aici în mod simbolic.
Când, în «Micul Eyolf», în «Când noi, morții, vom învia», caută să scruteze și mai adânc enigmele vieții, pentru el dispare ceva profund din inima umană, ceva în care crezuse înainte. Sculptorul care căutase să sesizeze idealul e cuprins de disperare. Încă nu-i e posibil să dea formă omului nou: În fața lui apar mutre caricaturale de animale. El caută ceva care să-l înalțe deasupra, ar vrea să plăsmuiască în mod creator o înviere – dar mereu în fața ochilor îi apare caricatura, ea se așază în fața imaginii ideale. Când își dă seama că nu poate birui această caricatură, se trezește – și vede ce-i lipsește epocii noastre, ce nu are ea. În drama «Când noi, morții, vom învia» e pus în fața noastră un moment de intens tragism.
Astfel, Henrik Ibsen e un profet îndrăzneț al epocii noastre, în străfundul cel mai adânc al inimii, el simte prea bine, sigur în ceea ce privește viitorul, că trebuie să existe ceva care să depășească personalitatea, ceva superior ei, el tace însă... și în această tăcere e un imens tragism. Cine s-a familiarizat cu ceea ce, în sânul personalității însăși, se înalță deasupra nașterii și morții, cine s-a familiarizat cu marea lege a karmei, găsește și în personalitate un conținut nou. El pune în fața lumii un ideal nou, el trece dincolo de personalitate și devine adeptul acestei mari legi a dreptății compensatoare.
Omul antic avea încredere în realitatea din jurul lui, și construia pe această temelie suporturi pentru sufletul său. Evul Mediu trăia idealul în sanctuarul cel mai lăuntric al sufletului. Omul modern a coborât până jos de tot, până la însingurarea între limitele personalității, ale egoității. El mai poate simți încă imperativul categoric, dar ca pe ceva imprecis, întunecat. El tinde spre libertatea personală, în el se insinuează însă insistent întrebarea: În ce scop să fie eliberată personalitatea?
Vechile idealuri nu mai spun nimic epocii noastre; trebuie să se ivească unul nou.
Libertatea care nu mai depinde de arbitrarul personal, care se unește iarăși cu niște idealuri divine, realizarea acestei libertăți e țelul concepției spiritual-științifice despre lume. A lucra la înfăptuirea acestei libertăți, a construi acest viitor, aceasta e viață spirituală.
Numai atunci când cei mai buni fii ai epocii noastre vor atrage atenția asupra acestei concepții spiritual-științifice, care-și trage seva din realitatea cosmică, va dobândi ea importanța pe care trebuie s-o aibă. Iar dacă unul dintre marile spirite tace, învăluindu-se în tragică modestie, și anume unul dintre cei care a zguduit spiritele așa cum a făcut-o Henrik Ibsen, înseamnă că ne aflăm în fața unei asemenea atenționări.
El a scris drama «Când noi, morții, vom învia» în ultimele zile ale secolului al XIX-lea. Ei bine, înseamnă că e timpul ca noi, cei morți, să înfăptuim cuvântul lui Goethe:
„Dar atât timp cât nu trăiești
Aceasta: mori și devino –
Nu ești decât un oaspete mohorât
Pe-acest întunecat Pământ.”
A venit vremea să trăim din nou, a venit vremea să devenim din nou personalități, dar personalități emancipate: individualități.
