Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

NOŢIUNILE FUNDAMENTALE ALE TEOSOFIEI

GA 53


XIII

NATURA SPIRITUALĂ A LUI IBSEN [ Nota 46 ]

Berlin, 23 martie 1905

Înainte de a încheia ciclul de conferinţe al acestei ierni printr-o descriere a viitorului omenirii şi a idealurilor acesteia, aş vrea să vă mai vorbesc astăzi despre viaţa spirituală a epocii contemporane, aşa cum se exprimă ea într-unul dintre cei mai importanţi şi reprezentativi eroi spirituali ai vremurilor noastre.

Aş vrea să vă vorbesc despre natura spirituală a lui Ibsen, nu din punct de vedere literar-estetic, ci de pe poziţiile concepţiei despre lume în general; fiindcă tocmai în Ibsen se exprimă cu adevărat tot ceea ce simt şi gândesc cele mai profunde spirite ale epocii actuale.

S-a afirmat adesea că fiecare scriitor e expresia epocii sale. Această afirmaţie e, fără îndoială, adevărată; dar ea poate fi înţeleasă numai dacă i se dă întregul său conţinut special. După cum Homer, Sofocle, Goethe, au fost expresii ale epocii lor, Henrik Ibsen este, fără îndoială, expresia epocii contemporane, şi totuşi, cât de altfel îşi imprimă epoca noastră în el pecetea ei, în comparaţie cu influenţa pe care epocile respective au exercitat-o asupra personalităţilor amintite!

Pentru a ne da seama cât de total diferită a fost epoca de la răscrucea secolului al XVIII-lea, epoca lui Goethe, Schiller şi Herder, şi cât de total altfel se manifestă epoca noastră, nu avem decât să comparăm două lucruri. Goethe mai apucă să termine partea a doua a dramei sale «Faust», îl sigilează şi ni-l lasă ca mare testament al vieţii sale. O moştenire plină de forţe, luminând spre viitor, pe care o lasă oamenilor după moartea sa, în credinţa că: „Iar urma zilelor ce pe Pământ trăit-am / nici în eoni nu poate să dispară.” În «Faust» ni se înfăţişează un om care e, de fapt, reprezentantul întregii omeniri. Noi ne lipim strâns de el, prin contactul cu el ne umplem cu conţinut de viaţă, cu forţe de viaţă. De dincolo de moarte, Goethe ne vorbeşte prin el. Faust, el nu poate îmbătrâni, în el găsim adevăruri din ce în ce mai adânci. Îl simţim ca pe ceva care trăieşte prin veacuri, ceva ce nu am epuizat încă: e sfârşitul de viaţă care ne face să privim spre viitor.

Henrik Ibsen şi-a încheiat opera vieţii sale cu mult înainte de a muri, în mod conştient, prin drama «Când noi, morţii, vom învia». Tot ceea ce a umplut sufletele oamenilor, de-a lungul a jumătate de secol, toate ideile revoluţionare şi de alt fel care au existat pe atunci, au trecut prin sufletul lui Ibsen. El a arătat ce anume mişcă inimile, ce anume le duce la izolare, ce le face să dea lupta pentru existenţă într-o formă nemaiîntâlnită până acum. Această dramă ne face impresia unei mari retrospective şi ne pare un simbol al artistului însuşi. El a fost un eremit în viaţa socială, un eremit în propria-i viaţă. Vreme de jumătate de secol el a căutat necontenit fericirea umană şi adevărul, nu s-a dat înapoi de la nici un efort pentru a da de lumină şi adevăr, pentru a-şi lămuri marile enigme ale existenţei. Apoi se trezeşte el însuşi, simte că tot ceea ce a făcut până atunci e ceva mort, ceva care a murit, şi hotărăşte să nu mai scrie nimic. E o retrospectivă, care ne atrage atenţia asupra unor lucruri ce aparţin trecutului; idealul spre care năzuia plin de dor îi pare ceva enigmatic, care n-a existat niciodată în realitate – idealurile se prăbuşesc în urma lui. Din moment ce s-a trezit, nu mai ştie încotro s-o apuce de acum înainte... Acesta e, deci, scriitorul-reprezentant al epocii noastre, cea mai mare  personalitate literară. Acest bilanţ al vieţii este o critică la adresa a tot ce există în epoca noastră – o renunţare la luptă şi, totodată, o trezire din critică şi pe baza criticii pe care o face acestei epoci. În drama amintită avem o măreaţă privire generală aruncată asupra vieţii moderne; dacă o vom desfăşura în faţa noastră, vom înţelege tragismul care a trăit în personalitatea acestui scriitor. Căci Henrik Ibsen este o personalitate tragică.

Dacă vrem să-l înţelegem pe deplin, trebuie să vedem în el pe reprezentantul epocii noastre. Să nu credeţi, de aceea, că vreau să fac paradă de erudiţie şi inteligenţă dacă voi încerca să surprind nervul epocii noastre; căci Henrik Ibsen e o expresie a acestuia. Un anume cuvânt caracterizează foarte bine epoca noastră şi, implicit, tot ceea ce se cuprinde sub numele de Ibsen, şi acesta e cuvântul „personalitate”. Ce-i drept, şi Goethe a spus: „Suprema fericire a copiilor Pământului e, totuşi, personalitatea...” Numai că în cazul lui Ibsen lucrurile stau cu totul altfel. Ibsen e în întregime un copil al epocii noastre, şi pornind de la această afirmaţie îl vom înţelege cel mai bine.

Amintiţi-vă cât de diferită era situaţia personalităţii în Grecia antică. Cum se înfăţişează Oedip? Ceea ce determină soarta lui Oedip are implicaţii foarte îndepărtate, care au legătură cu întreg neamul său. Trebuie să stabilim legăturile cu absolut alte regiuni: soarta sa depăşeşte cu mult limitele personalităţii lui individuale, ea stă mult deasupra personalităţii – totuşi, personalitatea nu s-a ridicat încă deasupra legăturilor morale cu întreaga lume. Aceasta e deosebirea faţă de epoca noastră: că noi am căutat punctul central în personalitate, că soarta se află acum în personalitate. Putem urmări acest lucru pas cu pas. O dată cu creştinismul, s-a născut tendinţa de a se căuta satisfacerea năzuinţelor personale. Personalitatea vrea să fie liberă, liberă cel puţin în faţa Realităţii supreme, a Divinului. Firele de legătură sunt rupte, personalitatea devine independentă. Şi, de-a lungul Evului Mediu, personalitatea caută să se înţeleagă pe sine.

Cât de adânc mai e încă legată, în Grecia antică, întreaga lume înconjurătoare de personalitate! Cum creşte omul din toate câte îl înconjoară! El se naşte din întregul Cosmos. Configuraţia exterioară a vieţii din Grecia antică e însă asemănătoare cu o operă de artă: Platon creează ideea unui stat în care urma să se încadreze individul, asemenea unui mădular, în întregul corp. Creştinismul promovează un alt ideal; dar acest nou bun e plătit prin pierderea legăturii cu natura, se caută deasupra naturii. Creştinismul caută ceea ce-i va mântui personalitatea în ceva care depăşeşte limitele personalităţii.

Cetăţeanul roman se mai simţea încă un mădular al statului ca întreg: el e în primul rând cetăţean, şi numai în al doilea rând om. Evul Mediu e dominat de o dispoziţie care tinde să facă abstracţie de lumea înconjurătoare, care îşi înalţă privirile spre o lume transcendentală, de care omul se leagă în mod exclusivist. De aici rezultă o mare deosebire pentru întreaga gândire, simţire şi voinţă umane. Şi tot aşa până în epoca modernă.

Grecul, cetăţeanul roman, trăiau şi mureau pentru ceea ce-i înconjura, pentru ceea ce se manifesta în lumea exterioară lui. În cursul Evului Mediu, în „Evanghelia soliei de bucurie” mai trăia, ce-i drept, nu în lumea înconjurătoare, dar în ceea ce se revărsa spre noi din Divinitate, ceva dintr-o ordine divină a lumii, făcând-o să se arate ca într-o oglindă. În sufletele cele mai bune, ca şi în cele mai simple, în mistic, ca şi în popor, trăia această ordine divină a lumii. E ceva care, ce-i drept, e dat din exterior, dar care trăieşte în suflet drept ceva nou, pe cale de a se naşte. Ceea ce în lumea stelară se petrece ca voinţă a lui Dumnezeu, umple sufletul cu ceva plin de conţinut: omul ştie ce este dincolo de naştere şi moarte.

Să luăm acum epoca modernă, şi să ne îndreptăm privirile, din punct de vedere artistic, mai întâi spre Shakespeare. Ceea ce este exprimat în dramele lui Shakespeare şi ceea ce trăieşte în special în aceste drame e caracterul. În Grecia şi în Evul Mediu, aşa ceva nu exista. Dramele shakespeariene sunt drame de caracter, în centrul atenţiei se află omul însuşi, ceea ce se petrece în adâncurile sufletului său, aşa cum este el situat în lume.

Evul Mediu nu cunoaşte o creaţie dramatică propriu-zisă, oamenii aveau alte preocupări. Acum personalitatea începe să se dezvolte – dar o dată cu ea şi tot ceea ce are ea nedefinit, ininteligibil. Luaţi-l pe Hamlet: putem auzi atâtea exegeze diferite făcute de atâţia şi atâţia erudiţi! Despre nici o altă operă nu s-au scris atâtea cărţi... Şi aceasta pentru că acest caracter al lui Hamlet are el însuşi ceva nedefinit. El nu mai e o imagine-oglindă a lumii exterioare, nu mai e nici o oglindă a soliei de bucurie.

Întregul fel de a vedea lucrurile al epocii moderne dobândeşte acest specific. Gândiţi-vă la figura lui Kant, gândiţi-vă cum aici totul îşi are sediul în personalitate! Ceea ce spune el, n-ar putea fi spus nici în Evul Mediu, nici în Antichitate. Punctele de vedere pe care le reprezintă el sunt absolut nedefinite: Acţionează în aşa fel încât felul tău de a acţiona să poată deveni regulă generală pentru omenire... Dar acest ideal rămâne unul absolut nedefinit, imprecis. El spune: Noi nu putem cunoaşte, avem nişte limite pe care nu le putem trece cu ajutorul raţiunii noastre; aceasta nu simte decât ceva întunecat, ceva care ne împinge şi ne mână din spate. Kant numeşte acest ceva imperativ categoric.

Grecul, omul Evului Mediu, aveau idealuri precise, clar determinate. Ei nu numai că ştiau că ei, ca şi ceilalţi oameni, trebuie să trăiască în sensul acestor idealuri: ci ele trăiau în sângele lor. Acum, lucrurile se schimbaseră în această privinţă: în faţa raţiunii a apărut un imperativ categoric, care nu avea un conţinut anume; nimic nu umple acest suflet cu nişte idealuri precis definite. Aşa arătau lucrurile în secolul al XVIII-lea.

În clasicii noştri s-a trezit ceva care năzuieşte după idealuri precis definite. E interesant că Schiller, care n-a fost un critic mai puţin acerb al epocii sale decât Ibsen – să luăm drama «Hoţii»: Karl Moor vrea un anumit lucru, bine precizat, el vrea să creeze oameni care să dea o altă înfăţişarea epocii lor, el nu vrea doar să critice –, e interesant că Schiller are încredere în ideal şi spune: Oricum ar fi lumea, eu introduc în ea oameni ce pot schimba din temelii această lume.

Şi mai pregnant apare acest lucru la Goethe, în drama sa «Faust». Aici Goethe  se dovedeşte a fi un spirit care priveşte spre noua auroră.

A venit însă apoi secolul al XIX-lea, cu nevoia sa de libertate, de personalitate. Ce e libertatea? În ce privinţă să fie omul liber? Trebuie să vrei ceva anume... Dar ceea ce voiau oamenii, era libertatea în sine. La aceasta s-a adăugat faptul că secolul al XIX-lea devenise secolul raţionalismului. Oamenii văd lumea din jurul lor; dar din aceasta nu ţâşneşte nici un ideal, oamenii nu mai sunt purtaţi pe aripile idealurilor. Omul se află pe culmile personalităţii sale, şi personalitatea a devenit scop în sine. Iată de ce azi omenirea nu mai poate face distincţie între două noţiuni: individualitate şi personalitate; ea nu mai desparte ceea ce trebuie despărţit.

Ce este individualitatea? Individualitatea este ceea ce, plin de conţinut, răzbate afară în lume. Când am un gând plin de conţinut despre viitor, când îmi fac o imagine despre ceea ce eu adaug lumii, nu are importanţă faptul că personalitatea mea e puternică sau slabă, ea e însă purtătoarea acestor idealuri, învelişul individualităţii mele. Suma tuturor acestor idealuri este individualitatea, care luminează din sânul personalităţii. Secolul al XIX-lea nu mai face această distincţie; el crede că simpla personalitate puternică, ceea ce ar trebui să fie doar un vas, este un scop în sine. De aceea, personalitatea devine ceva nebulos şi, implicit, şi ceea ce înainte era limpede ca eterul devine nebulos. Înainte, mistica era denumită mathesis, pentru că era limpede ca 2×2. Omul trăia într-un asemenea conţinut spiritual, se cufunda în sine şi găsea ceva superior personalităţii; îşi recunoştea individualitatea. Secolul al XIX-lea nu poate înţelege mistica, vorbeşte despre ea ca despre ceva neclar, ininteligibil. Aceasta e o situaţie necesară: trebuia ca personalitatea să fie resimţită odată ca un fel de burduf gol pe dinăuntru. Azi se vorbeşte cel mai mult despre personalitate, o adevărată personalitate există însă mai puţin ca oricând. Acolo unde personalitatea e umplută de individualitate, se vorbeşte cel mai puţin despre ea, fiindcă ea e ceva de la sine înţeles. Cel mai mult se vorbeşte despre ceea ce nu avem. Dacă, aşadar, secolul al XIX-lea vorbeşte despre mistică, el vorbeşte despre ceva neclar. Dar noi înţelegem de ce s-a întâmplat acest lucru.

Ca fiu al vremii sale, Henrik Ibsen a privit adânc în intimitatea acestei personalităţi şi a acestei epoci. În calitatea sa de căutător cinstit al adevărului, el năzuieşte să găsească adevăratul conţinut al personalităţii, dar îl caută ca un om care este întru totul un fiu al epocii sale.

Cum ar fi vorbit un cetăţean al Romei antice despre drept? Acesta era pentru el ceva de la sine înţeles; ar fi negat dreptul la fel de puţin pe cât de puţin ar fi negat existenţa luminii. La Ibsen întâlnim întrebarea: Dreptul? Unde mai există aşa ceva? Azi totul, bun sau rău, e hotărât prin forţă. – Vedem astfel că Henrik Ibsen e un spirit fundamental revoluţionar. El a privit în interiorul pieptului omenesc, şi nu a găsit acolo nimic... Tot ceea ce ce-i oferea secolul al XIX-lea nu avea pentru el nici o valoare. El spune cu glas tare acest lucru: Ah, cum şi-au pierdut forţa idealurile de odinioară ale Revoluţiei Franceze; azi avem nevoie de o revoluţionare a întregului spirit uman! – Aceasta este dispoziţia sufletească care-şi găseşte expresia în dramele lui Ibsen.

Să mai cercetăm încă o dată vremurile vechi. Grecul se simţea un fiu al polisului său, romanul un fiu al statului său, omul medieval se simţea un copil al lui Dumnezeu. Cum se simte fiul epocii moderne? El nu găseşte în jurul său nimic pe care să se poată sprijini. Grecul, omul medieval, nu se simţeau singuri – la Ibsen, bărbatul cel mai puternic e cel mai singur. Acest sentiment al singurătăţii e ceva propriu exclusiv epocii moderne, şi din el se dezvoltă arta lui Ibsen. Şi totuşi, această noţiune, care ne vorbeşte din dramele lui Ibsen: Trebuie să facem apel la personalitatea umană... – nu e ceva clar. Aceste forţe din om pe care se cuvine să le scoatem la lumină, sunt ceva imprecis, dar spre ele trebuie să ne întoarcem privirile. Şi în acest fel încearcă Ibsen, pe astfel de căi, să-i înţeleagă pe oamenii din jurul lui. – Ce altceva poate fi văzut într-o asemenea epocă, în afară de lupta personalităţii, care e smulsă din orice context social? Da, cea de-a doua posibilitate există: posibilitatea ca, dacă omul mai e încă legat de statul său, de mediul înconjurător, personalitatea să se plece acestora, să se nege pe sine. Dar ce mai pot însemna pentru om asemenea raporturi? Înainte ele erau adevărate, acum omul nu mai există decât pentru el însuşi – şi iau naştere dizarmonii între personalitate şi mediul înconjurător.

Ibsen are un simţ deosebit de ascuţit pentru a percepe neadevărul acestor raporturi dintre om şi mediul său. De aceea, personajele sale vor fi personalităţi dezrădăcinate, iar aceia care vor să stabilească legătura cu mediul în care trăiesc, cad în mod inevitabil în prada minciunii, nu o pot face decât înşelându-şi conştienţa de sine. Acest mod de a gândi trăieşte în dramele perioadei de mijloc. O vedem dacă facem să treacă prin faţa ochilor noştri «Brand», «Peer Gynt», «Împărat şi Galilean». În această din urmă dramă găsim o aluzie la trei epoci, prima este aceea pe care am caracterizat-o mai înainte, aceea a trecutului, când se punea atâta preţ pe forma exterioară. Împăratul Iulian îşi îndreaptă privirile dincolo, spre cea de-a doua epocă, aceea a galileanului, care prezintă un proces de interiorizare a sufletului. Trebuie însă să vină o a treia epocă, în care omul va avea din nou idealuri şi le va dezvolta dinlăuntru în afară. Înainte, destinul se apropia din afară spre interior. Lucrul spre care trebuie să tindem cu tot dorul inimii sunt idealurile lăuntrice, pe care omul puternic le poate întipări lumii; el trebuie să fie un trimis al lumii spirituale – el nu trebuie să copieze, ci să întipărească ceva lumii, să creeze. Cea de-a treia epocă a lumii, în care idealul îşi va lua locul cuvenit şi îşi va arăta nebănuitele posibilităţi, n-a venit încă. Omul îl găseşte în sufletul său, în singurătate, dar nu îl găseşte în aşa fel încât el să aibă puterea şi forţa de a transforma lumea. Drumul invers e tocmai această unire a creştinismului cu idealul antic. Ibsen a pus însă acest ideal pe seama unui suflet slab, care se frânge sub greutatea lui; căci Iulian mai e încă un om al trecutului.

Şi iarăşi avem în faţa noastră un om care se bazează numai pe elementul formal, golit de conţinut, al personalităţii. Nimic nu-l caracterizează mai bine pe Ibsen decât felul cum a introdus în epoca noastră figura aspră, noduroasă, a lui «Brand». El nu e un om despotic şi autoritar, dar e rupt de legătura cu lumea înconjurătoare. E pastor, înconjurat de oameni pentru care legătura cu Divinul a devenit o minciună. Alături de el se află un pastor care crede ceea ce e în stare să creadă, numai pentru că nu are deloc o mare putere de credinţă. 

Un ideal superior trebuie să aibă puterea de a acţiona asupra tuturor oamenilor. Idealul fraternităţii cufundă în blândeţe şi bunătate felul de a acţiona al oamenilor şi vede în orice om un frate. Câtă vreme acest ideal încă nu s-a născut şi omul trebuie să se sprijine pe zdrenţele şi resturile vechilor idealuri, acelea care amestecă şi confundă personalitatea şi individualitatea, el va părea aspru şi inflexibil. Cine acordă personalităţii o importanţă atât de mare va deveni aspru şi inflexibil, aşa cum e Brand, şi el trebuie să fie aşa. Individualitatea uneşte, personalitatea separă. Totuşi, faptul că omul a trecut prin această fază, a personalismului, a scos la suprafaţă nişte forţe care trebuiau să fie dezvoltate şi care altfel nu s-ar fi putut descătuşa. A fost necesar să pierdem vechile idealuri, pentru a le naşte odată şi odată pe o treaptă superioară. Un scriitor cum e Ibsen trebuia să încerce să pătrundă în intimitatea personalităţii umane şi să arate că e ceva golit de conţinut, aşa cum o face în mod magistral în piesa «Liga tineretului».

Ce anume lucrează la dezvoltarea personalităţii, ce anume vrea doar s-o reprezinte, a fost zugrăvit de Ibsen în dramele din ultima sa perioadă de creaţie, în care devine un critic pozitiv al vremii sale, ca de exemplu în «Stâlpii societăţii».

În «Strigoii», el prezintă personalitatea aflată în total dezacord cu mediul înconjurător. Intrată în conflict cu lumea din jur, deşi caută adevărul, doamna Alving trebuie să mintă, pentru a-l transpune pe fiul ei într-o atmosferă pură. Şi iată că destinul se năpusteşte asupra ei aşa cum făcea cu vechii greci. Ibsen trăieşte sub semnul lui Darwin, şi acest Oswald nu e legat de trecut printr-o legătură spirituală, etică, ci prin legătura eredităţii. În măsura în care e suflet, personalitatea nu poate decât să fie smulsă din mediul ei înconjurător; corporalitatea este legată de ereditatea fizică, şi de aceea asupra lui Oswald Alving se năpusteşte o soartă izvorâtă din legile pur fizice, aşa cum asupra eroilor antici se năpustea una de natură morală, spiritual-divină.

Astfel, Ibsen e întru totul un fiu al vremii sale. Dar el mai arată ce anume e justificat în această personalitate – în personalitatea căreia poate că urmează să redevină mai târziu individualitate.

Această problemă ni se înfăţişează sub o formă deosebit de caracteristică atunci când e vorba de femeie. «Nora» trăieşte într-un fel de casă a păpuşilor şi se transformă treptat, ajunge să nu mai poată suporta această condiţie, caută drumul spre individualitate. Toate vechile concepţii despre lume au constatat existenţa unei deosebiri naturale între bărbat şi femeie, iar această părere s-a propagat până în zilele noastre. Pentru ca ea să fie înlăturată, trebuie să fie găsit acel punct de trecere prin personalitate. Numai după ce bărbatul şi femeia au trăit experienţe similare în planul personalităţii, ei pot dezvolta acelaşi element individual, pentru ca, în viitor, cândva, să meargă mână în mână, ca buni camarazi. Câtă vreme idealurile erau luate din exterior, ele erau condiţionate de aspectele naturale, iar acestea îşi aveau originea în deosebirea dintre bărbat şi femeie, care poate fi lichidată numai în planul sufletesc. Din natură, această opoziţie a fost introdusă în sfera religiei – deja în cursul Evului Mediu, când şi în Divinul însuşi religia mai simţea unele ecouri ale lumii naturale.

În vechile religii întâlniţi principiile masculin şi feminin alături, ca ceva care străbate întreaga existenţă, care trăieşte şi pulsează intens în întreaga natură. Le întâlnim în figurile lui Osiris şi Isis, şi chiar în Dumnezeu-Tatăl şi Maria. Numai după ce substratul natural-biologic a fost înlăturat, numai după ce s-a ajuns până la sufletesc şi acest sufletesc a fost emancipat, elementul personal din om şi-a putut cuceri libertatea, prin acel element de care nu e legată deosebirea dintre bărbat şi femeie. De-abia în acest fel a fost împăcată, depăşită, opoziţia masculin-feminin. Iar Ibsen, scriitorul personalităţii, trebuia să găsească expresia caracteristică pentru acest fenomen. Ca problemă, acea deosebire a crescut treptat în el, în drame cum sunt «Nora», «Rosmersholm» şi «Femeia mării».

Vedem, aşadar, că Ibsen are legătură cu tot ceea ce constituie măreţia epocii noastre, deşi, pe de altă parte, poate, şi cu tot ceea ce constituie găunoşenia ei. Cu cât Ibsen şi-a îndreptat mai mult privirile spre viitor, cu atât el a simţit mai mult că, în mod necesar, găunoşenia va câştiga teren, atunci când personalitatea se va emancipa, rămânând însă desprinsă de legăturile ei cu divin-spiritualul. Astfel, în «Constructorul Solness», Ibsen însuşi se află în faţa problemei personalităţii, adresând viitorului marea întrebare: Personalitatea am eliberat-o – dar în ce scop? În această căutare a esenţialului rămâne ceva imprecis. În calitatea lui de căutător sincer al adevărului, el prezintă acest necunoscut sub forma unei alegorii, în «Femeia mării». Aceasta devine liberă – pentru a se ocupa de vechile ei îndatoriri. Dar la ce bun? trebuie să întrebăm mai departe... Acest lucru e minunat prezentat aici în mod simbolic.

Când, în «Micul Eyolf», în «Când noi, morţii, vom învia», caută să scruteze şi mai adânc enigmele vieţii, pentru el dispare ceva profund din inima umană, ceva în care crezuse înainte. Sculptorul care căutase să sesizeze idealul e cuprins de disperare. Încă nu-i e posibil să dea formă omului nou: În faţa lui apar mutre caricaturale de animale. El caută ceva care să-l înalţe deasupra, ar vrea să plăsmuiască în mod creator o înviere – dar mereu în faţa ochilor îi apare caricatura, ea se aşază în faţa imaginii ideale. Când îşi dă seama că nu poate birui această caricatură, se trezeşte – şi vede ce-i lipseşte epocii noastre, ce nu are ea. În drama «Când noi, morţii, vom învia» e pus în faţa noastră un moment de intens tragism.

Astfel, Henrik Ibsen e un profet îndrăzneţ al epocii noastre, în străfundul cel mai adânc al inimii, el simte prea bine, sigur în ceea ce priveşte viitorul, că trebuie să existe ceva care să depăşească personalitatea, ceva superior ei, el tace însă... şi în această tăcere e un imens tragism. Cine s-a familiarizat cu ceea ce, în sânul personalităţii însăşi, se înalţă deasupra naşterii şi morţii, cine s-a familiarizat cu marea lege a karmei, găseşte şi în personalitate un conţinut nou. El pune în faţa lumii un ideal nou, el trece dincolo de personalitate şi devine adeptul acestei mari legi a dreptăţii compensatoare.

Omul antic avea încredere în realitatea din jurul lui, şi construia pe această temelie suporturi pentru sufletul său. Evul Mediu trăia idealul în sanctuarul cel mai lăuntric al sufletului. Omul modern a coborât până jos de tot, până la însingurarea între limitele personalităţii, ale egoităţii. El mai poate simţi încă imperativul categoric, dar ca pe ceva imprecis, întunecat. El tinde spre libertatea personală, în el se insinuează însă insistent întrebarea: În ce scop să fie eliberată personalitatea?

Vechile idealuri nu mai spun nimic epocii noastre; trebuie să se ivească unul nou.

Libertatea care nu mai depinde de arbitrarul personal, care se uneşte iarăşi cu nişte idealuri divine, realizarea acestei libertăţi e ţelul concepţiei spiritual-ştiinţifice despre lume. A lucra la înfăptuirea acestei libertăţi, a construi acest viitor, aceasta e viaţă spirituală.

Numai atunci când cei mai buni fii ai epocii noastre vor atrage atenţia asupra acestei concepţii spiritual-ştiinţifice, care-şi trage seva din realitatea cosmică, va dobândi ea importanţa pe care trebuie s-o aibă. Iar dacă unul dintre marile spirite tace, învăluindu-se în tragică modestie, şi anume unul dintre cei care  a zguduit spiritele aşa cum a făcut-o Henrik Ibsen, înseamnă că ne aflăm în faţa unei asemenea atenţionări.

El a scris drama «Când noi, morţii, vom învia» în ultimele zile ale secolului al XIX-lea. Ei bine, înseamnă că e timpul ca noi, cei morţi, să înfăptuim cuvântul lui Goethe:

„Dar atât timp cât nu trăieşti
Aceasta: mori şi devino –
Nu eşti decât un oaspete mohorât
Pe-acest întunecat Pământ.”

A venit vremea să trăim din nou, a venit vremea să devenim din nou personalităţi, dar personalităţi emancipate: individualităţi.