Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

NOŢIUNILE FUNDAMENTALE ALE TEOSOFIEI

GA 53


XV

EVANGHELIA LUI GOETHE [ Nota 49 ]

Berlin, 26 ianuarie 1905

Aş dori să vă ofer în această conferinţă o imagine a concepţiei teosofice despre lume, care este întru totul independentă de orice dogmatism, încercând să vă arăt, plecând de la fenomenele vieţii noastre spirituale din Europa centrală, ce anume îi este propriu. Nu este vorba de a introduce o concepţie orientală despre lume, ci de a arăta că teosofia este viaţă şi trebuie să devină viaţă aici. Ea nu este o nouă Evanghelie, ci reînnoirea unor sentimente care îşi au rădăcinile adânc în sufletul omenesc.

Cel mai mult trebuie să ne intereseze modul în care sunt pătrunse genii apropiate nouă de ceea ce numim noi concepţie teosofică despre lume. De exemple, Lessing [ Nota 50 ] credea în reîncarnare. În lucrările lui Herder [ Nota 51 ] găsim ideea de reîntrupare. La Schiller găsim această idee în Scrisorile filosofice (1786), în schimbul de scrisori dintre Julius şi Raphael (Schiller şi Körner) şi în scrisorile «Despre educaţia estetică a omului» (1793/94). Novalis avea şi el această credinţă. Şi în special aflăm o concepţie teosofică despre lume în ultimele opere ale lui Goethe. Este posibil ca această idee să vă surprindă, dar acela care se preocupă cu studiul lui Goethe, şi în special cu acela al profundului poem Faust, se va familiariza tot mai mult cu ceea ce vreau să vă expun. Ceea ce voi încerca să vă redau acum, mi s-a impus de la sine.

Goethe era prin întreaga sa natură, prin sensul cel mai lăuntric al vieţii sale, teosof, pentru că el nu a pus niciodată o graniţă cunoaşterii sale, şi nici capacităţii sale de cunoaştere şi acţiune. Goethe era predestinat, prin toate predispoziţiile sale, concepţiei despre lume de care este vorba aici. El era convins că omul se află în cea mai profundă corelaţie cu Universul şi că acest Univers nu este de natură materială, ci este spirit activ, creator; nu în sensul unui panteism al unei entităţi imprecise, de neconceput, ci în sensul că noi ne putem înălţa până la un raport viu cu marele Dumnezeu.

La vârsta de şapte ani, el reunea razele Soarelui cu lentila şi aprindea astfel lumânarea; căci el voia să aprindă focul jertfei sale din focul naturii. În «Poezie şi adevăr» [ Nota 52 ] el spune: „Dacă privim diversele religii în ansamblul lor, găsim în toate un miez comun de adevăr. – Înţelepţii tuturor timpurilor au arătat mereu oscilaţia de pendul dintre Eul superior şi cel inferior”.

După ce s-a întors acasă după studiile sale la Leipzig şi o boală grea, Goethe s-a dedicat studiilor mistice. El a decis să înfăţişeze tot ceea ce s-a petrecut atunci în el, toate impulsurile de atunci, în poemul lui Faust; acea legendă prin care Evul Mediu vrea să descrie lupta dintre vechea şi noua concepţie despre lume.

Secolul XVI nu a crezut că se poate ajunge la eliberare prin puterea propriului suflet; el l-a lăsat pe Faust să piară. Dar Goethe a crezut în această putere. După ce l-a prezentat pe Faust în tinereţe, în «Urfaust», ca om care se străduieşte, în anii 90 ai secolului al XVIII-lea el l-a situat pe o nouă bază. În «Faust», ca şi în «Basmul despre şarpele cel verde şi frumoasa Floare-de-Crin», Goethe prezintă evoluţia omului de la forţele sufleteşti inferioare la cele superioare. Concepţia sa era următoarea: Numai acela care a parcurs treptele evolutive, care s-a simţit atras de Dumnezeire, care a trecut prin disperare şi îndoială, numai acela poate avea deplina convingere, numai acela şi-a putut cuceri credinţa şi răzbate de la dizarmonie la armonie. «Faust»-ul său este un poem al desăvârşirii omului. Noi nu trebuie să căutăm calea desăvârşirii în Bhagavad Gita. Problema cea mare o găsim şi în «Faust». Goethe îşi propune să descopere în «Faust» taina Răului.

Prologul din Cer este partea în care Goethe ne arată ce reprezintă pentru el poemul lui Faust. Lumea fizică este un reflex al raporturilor de forţe din lumea suprasensibilă. Prin cuvintele Prologului în Cer Goethe descrie lumea devachanică, lumea sunetelor spirituale. El cuprinde această lume în imaginea muzicii sferelor pitagoreice:

Soarele răsună după vechea melodie
Cânt de întrecere între sferele frăţeşti.

Cel care afirmă aici că ar fi vorba numai despre o imagine de suprafaţă, face o afirmaţie de suprafaţă, o afirmaţie superficială. 

Ascultaţi! Ascultaţi vuietul Horelor!
Pentru urechea spirituală se naşte răsunând
Ziua cea nouă,

spune el în final, în scena lui Ariel; Goethe vorbeşte mereu despre sunetul lumii spirituale.

În cadrul teosofiei, noi vorbim despre trei lumi: lumea viselor, lumea astrală sau lumea sufletească şi lumea mentală sau lumea spirituală. Învierea ochiului spiritual aduce pentru început înnoiri profunde în viaţa de vis. Atunci când noua vedere începe să vadă o lume nouă, ea dobândeşte o mare regularitate.

Şi desigur că pe ceea ce află omul acolo nu trebuie întemeiată o ştiinţă. Discipolul, sau Chela, trebuie să înveţe să preia prin vis în conştienţa sa de zi, cea de a doua conştienţă, a lumii astrale. Ulterior, el va avea în răstimpul somnului fără vise trăiri prin care percepe lumea spirituală, lumea mentală.

Conştienţa lumii astrale se exprimă în imagini; conştienţa lumii spirituale în auzul spiritual. Pitagoreicii o numeau muzica sferelor.

Încă un principiu important al omului se derulează în prolog: legea karmei. – Acela care ştie că Goethe a studiat temeinic misticii Evului mediu, nu va considera că Goethe se exprimă în imagini exterioare, superficiale, atunci când spune:

Lumea spirituală nu este închisă [ Nota 53 ],
Simţurile tale sunt închise, inima ta e moartă!
Scoală, discipole, şi-ţi scaldă neobosit
Pieptul tău pământean în aurora dimineţii!

„Aurora dimineţii” constituie o expresie frecventă la mistici. Prima lucrare a lui Jakob Böhme [ Nota 55 ] s-a numit: «Aurora sau zorii unui nou început».

De la început, Faust tinde dincolo de limitele vieţii fizice. Descrierea spiritului Pământului [ Nota 50 ] este realizată ca expresie tehnico-mistică, este o minunată descriere a corpului astral al Pământului, ca veşmânt sufletesc nepieritor alcătuit din roadele spirituale, întreţesute ale vieţii. Spiritul Pământului nu este un simbol; el este o fiinţă reală pentru Goethe. El considera că în planete se află fiinţe planetare, care îşi au trupurile lor, aşa cum avem noi trupurile noastre de carne. Mărturia de credinţă a lui Goethe a fost că spiritul Pământului l-a învăţat nu numai să considere fiinţele individuale de la piatră, plantă, animal şi până la om, ci şi să le resimtă. Că acesta l-a învăţat fraternitatea faţă de toate creaturile, până la om, încoronarea creaţiei. Această mărturie de credinţă este exprimată de el şi la vârsta de treizeci şi cinci, treizeci şi şase de ani, în poemul «Tainele» [ Nota 56 ]. Un pelerin ajunge la o mănăstire. La poarta acesteia el vede o cruce cu trandafiri. Crucea cu trandafiri este simbol al regnurilor naturii: piatră, plantă, animal = cruce. Trandafirii = iubire. Goethe însuşi spune ulterior că fiecare dintre cele douăsprezece personalităţi din «Tainele» reprezintă o mărturie de credinţă pentru fiecare dintre marile religii ale lumii. Ţelul pelerinului era acela de a căuta adevăratul miez lăuntric al religiilor lumii.

În prima parte îl vedem pe tânărul Faust plin de simţire şi dizarmonie. Datorită ispititorului, Faust trebuie să treacă cu Eul său inferior prin toate greşelile. În imaginea lui Mefistofel, Goethe a întruchipat o idee străveche, conţinută în toate înţelepciunile profunde. El a încercat să dezlege taina Răului. Răul este suma tuturor acelor forţe care se opun mersului înainte al desăvârşirii omeneşti. Dacă adevărul constă în evoluţie, atunci orice piedică este minciună. Mefistofel înseamnă cel care corupe prin minciună, Mephiz, corupător, ispititor – Tophel, în ebraică, cel care minte. Drumul duce prin toate tipurile de experienţe ale sinei inferioare.

Pe la sfârşitul primei părţi [ Nota 57 ] Faust se raportează altfel la spiritul Pământului; el ajunge la vederea care face posibilă recunoaşterea sinei. După ce a trecut prin greşeli, prin purificare, Faust ajunge în lumea spirituală.

Faust sfârşeşte la o vârstă foarte înaintată, la care omul devine mistic. În convorbirile cu Eckermann [ Nota 58 ], Goethe spune: Pentru iniţiaţi va fi curând vizibil faptul că în acest «Faust» se află multe lucruri profunde.

Mersul la mume [ Nota 59 ] se explică în felul următor: în orice mistică, sufletescul suprem este de genul feminin; iar cunoaşterea este un proces de fecundare. Focul de pe trepied este materia primordială. Împărăţia mumelor reprezintă fundamentul tuturor lucrurilor; din acesta provine spiritul. Pentru a pătrunde în împărăţia spirituală – Devachan în limbajul teosofic –, este nevoie de o formare morală. Strădania teosofiei este de a-i conduce pe oameni într-acolo. Dar omul trebuie să devină mai întâi capabil de a parcurge acest drum, trebuie să devină demn de el. Când Faust o conduce pentru prima oară pe Elena, el arde – este consumat – de o pasiune sălbatică şi datorită acestui fapt, Elena dispare.

Faust urma să cerceteze taina naturii omeneşti, modul în care se unesc trupul, sufletul şi spiritul.

Spiritul este veşnic; el a existat înainte de naştere şi va exista şi după moarte; sufletul este elementul de legătură dintre spirit şi trup; în cadrul evoluţiei sale, el tinde pentru început spre trup, ulterior doar spre spirit, şi, o dată cu acesta, spre ceea ce este durabil, veşnic. Dezvoltarea ochiului spiritual ajută în acest proces.

Apoi suntem conduşi în «Faust» în laboratorul [ Nota 60 ] în care este alcătuit Homunculus; iar acesta ne devine de înţeles într-un mod minunat, dacă îl concepem drept sufletul care încă nu s-a încarnat. Homunculus urmează să primească un trup. Dezvoltarea treptată a trupescului este expusă de Goethe în măreţul tablou al nopţii clasice a Valpurgiilor [ Nota 61 ]. Proteus este înţeleptul care ştie cum se desfăşoară de la sine metamorfozele corporale. Homunculus trebuie să înceapă cu aspectul mineral, apoi urmează regnul vegetal. Pentru străbaterea regnului vegetal, Goethe foloseşte expresia: «Se înverzeşte».

Sexualitatea apare doar pe o anumită treaptă. Eros se uneşte cu Homunculus: Prin unirea sufletescului masculin cu sufletescul feminin apare omul.

Orbirea lui Faust [ Nota 62 ] reprezintă moartea lumii fizice pentru el şi apariţia puterii vederii lăuntrice. Pentru acest proces ni se prezintă măreaţa imagine: „Şi atât timp cât nu trăieşti aceasta: mori şi devino…” [ Nota 63 ]. Misticii exprimă acest proces astfel: „Şi aşa este moartea rădăcina oricărei vieţi”. Şi: „Cel ce nu moare înainte de a muri [ Nota 64 ], piere atunci când moare”. În tabloul final din «Faust», Chorus misticus [ Nota 65 ] afirmă:

Tot ce e trecător
Nu e decât un simbol;
Ce e inaccesibil
Devine aici faptă;
Indescriptibilul
Aici se înfăptuieşte:
Etern-femininul
Ne-nalţă-n tării.

În orice strădanie mistică sufletul omenesc ce se străduieşte este desemnat drept feminin. Unirea sufletului cu taina lumii, unirea spirituală este exprimată de către mistici prin nunta Mielului. Această concepţie a fost exprimată şi mai profund de Goethe în «Basmul despre şarpele cel verde şi frumoasa Floare-de-Crin».

Despre ultima parte din «Faust», Goethe însuşi a spus – în convorbirile cu Eckermann [ Nota 66 ] –, că el a voit să prezinte în încheiere ascensiunea lui Faust în imaginea lui Montserrat. În poemul «Tainele» acest lucru este indicat. Parsifal, călătorul prin văi. Când Faust a orbit, i-a fost dată posibilitatea de a evolua rapid. Astfel el a ajuns în regiunile superioare, noi am spune, în Devachan. Dar Goethe folosea şi idei catolice. Astfel l-a făcut pe Pater Marianus să apară în „celula cea mai pură”. Aceasta înseamnă, eliberat de sexualitate, deasupra masculinului şi femininului. De aceea i-a şi pus pe umeri mantia feminină cu caracter masculin. În locul dualităţii sexuale apare unitatea. El s-a înălţat întru totul în stadiul de Buddhi. Buddhi, cea de a şasea parte principală componentă, a dobândit supremaţia asupra tuturor celorlalte.