Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

NOŢIUNILE FUNDAMENTALE ALE TEOSOFIEI

GA 53


XVI

TAINA REVELATĂ A LUI GOETHE [ Nota 67 ]

BASMUL DESPRE ŞARPELE CEL VERDE ŞI FRUMOASA FLOARE-DE-CRIN (1)

Berlin, 16 februarie 1905

În această conferinţă şi în cele două care vor urma aş dori să ne ocupăm cu ceea ce – în conformitate cu propria expresie a lui Goethe – se poate numi Apocalipsa sa, sau taina sa relevată.

Noi am văzut înalta fraternitate din care făcea parte Goethe. Convingerea lui era că procesul cunoaşterii nu este ceva fix, stabilit dintr-un punct de vedere omenesc, ci capacitatea de cunoaştere umană se poate dezvolta şi această dezvoltare este supusă unei legităţi despre care, pentru început, omul nu trebuie să ştie nimic, la fel cum planta nu cunoaşte legile după care se dezvoltă. Învăţătura teosofică generală despre dezvoltarea capacităţii de cunoaştere a sufletului omenesc concordă întru totul cu concepţia despre lume a lui Goethe. Goethe a exprimat în mai multe feluri această concepţie.

El a răspuns acum la o întrebare pe care s-a străduit să o rezolve într-un mod infinit de profund şi care l-a preocupat de pe vremea când legătura de prietenie cu Schiller [ Nota 68 ] se înnoda tot mai mult. Această legătură s-a întemeiat cu greutate, căci cele două personalităţi se situau pe terenuri total diferite. Abia prin anul 1795 s-au recunoscut pentru totdeauna şi au început să se completeze reciproc. Atunci Schiller l-a invitat pe Goethe să conlucreze la Hore, o revistă prin care urmau să fie făcute accesibile publicului cele mai frumoase produse ale vieţii spirituale. Goethe a răspuns afirmativ la această propunere de colaborare, şi ca primă contribuţie la această revistă a fost Apocalipsa sa, «Taina sa revelată»: Basmul despre şarpele cel verde şi frumoasa Floare-de-Crin (1794/95).

Acolo este vorba despre marea corelaţie dintre trupesc şi sufletesc, dintre pământesc şi suprasensibil, pe care voia să le expună acolo, ca şi despre calea pe care trebuie să o abordeze omul prin capacităţile sale de cunoaştere aflate în dezvoltare, dacă e să se înalţe de la terestru la spiritual.

Aceasta este o problemă pe care omul trebuie să şi-o pună mereu. Schiller a expus această problemă într-un mod ingenios în «Scrisori despre educaţia estetică a omului». Acest tratat, prea puţin cunoscut şi studiat, constituie o sursă de referinţă pentru acela care abordează această enigmă. Goethe s-a simţit stimulat să se exprime despre această problemă şi a făcut-o în «Basmul despre şarpele cel verde şi frumoasa Floare-de-Crin», pe care l-a adăugat ulterior la «Convorbiri cu emigranţii germani».

Acest basm ne conduce adânc în teosofie. Şi teosofia afirmă cum conţinutul de cunoaştere al sufletelor noastre este întotdeauna dependent de capacitatea noastră de cunoaştere, şi că noi, ca oameni, putem să ne dezvoltăm tot mai mult această capacitate de cunoaştere, astfel încât să putem ajunge treptat să nu mai vieţuim în sufletul nostru conţinutul cunoaşterii ca pe ceva subiectiv, ci să putem vieţui în sufletul nostru un conţinut obiectiv al lumii. «Basmul despre şarpele cel verde şi frumoasa Floare-de-Crin» ne arată dezvoltarea sufletului omenesc înspre o înţelegere tot mai înaltă, prin aceea că toate facultăţile sufletului omenesc se pot dezvolta, nu numai capacitatea umană de a gândi. Toate forţele sufleteşti, şi simţirea, şi voinţa, pot pătrunde în tainele obiective ale lumii. Dar ele trebuie să înveţe să elimine orice element personal.

Acest basm este atât de profund, încât merită să ne găsim timp pentru o contemplare mai intimă a lui. El ne conduce în profunzimile concepţiei despre lume a lui Goethe. Goethe însuşi i-a spus lui Riemer [ Nota 69 ] despre acest basm că el va fi la fel ca Apocalipsa lui Ioan, în sensul că puţini vor descoperi adevărul din el. Goethe a pus în el cele mai profunde lucruri pe care le ştia despre destinul omenesc. El a fost mereu reţinut în această privinţă; el s-a exprimat în sensul că dacă s-ar găsi o sută de oameni care să îl poată înţelege corect, l-ar explica. Dar până la sfârşitul vieţii sale nu s-au găsit cei o sută de oameni, şi explicaţia nu a fost dată. După moartea lui Goethe s-a dat un mare număr de încercări de explicare a Basmului [ Nota 70 ], care au fost reunite de Meyer von Waldeck. Ca pietre de construcţie, ele sunt valoroase, dar nu pot întemeia sensul profund al basmului.

S-ar putea pune întrebarea: De ce şi-a pus Goethe propria taină a vieţii într-un astfel de basm? – El însuşi a spus că într-o asemenea problemă se poate exprima numai în imagini. El a procedat astfel la fel ca toţi marii învăţători ai lumii, care nu voiau să-şi predea învăţătura în cuvinte abstracte, şi care tratau cele mai importante probleme în imagini, în mod simbolic.

Chiar până la întemeierea Societăţii Teosofice [ Nota 71 ] nu a fost posibil ca marile adevăruri să se dea altfel decât în formă imaginativă. Iar în felul acesta se creează ceea ce Schopenhauer [ Nota 72 ] a numit atât de frumos «Corul spiritelor», dacă se aprinde scânteia în cei care le înţeleg, trecând prin aspectul hieroglific. Acolo unde concepţia despre lume a lui Goethe devine foarte personală, foarte intimă, el nu se poate exprima decât în această formă. De două ori găsim [ Nota 73 ] câteva indicii importante în această privinţă în «Convorbirile cu Eckermann».

Ulterior, Goethe s-a exprimat într-un mod şi mai intim în alte două basme, în «Noua Melusine» [ Nota 74 ] (1807), şi apoi în «Noul Paris» [ Nota 75 ] (1810). Aceste trei basme în versuri constituie cea mai profundă expresie a concepţiei despre lume a lui Goethe. În «Noul Paris», el spune în încheiere: „Dacă vă voi putea povesti ceea ce se întâmplă în continuare, sau dacă acest lucru îmi va fi interzis cu stricteţe, încă nu o ştiu”. Acesta este un indiciu relativ la izvoarele din care provin aceste basme.

Aceste basme sunt revelaţii ale celei mai intime concepţii despre viaţă şi lume a lui Goethe. «Noul Paris» indică limpede izvorul din care provine. El începe aşa: Toate hainele cad de pe trupul băiatului – tot ceea ce şi-a însuşit omul în cadrul culturii în care trăieşte cade, se detaşează de la el. Un bărbat tânăr şi frumos se apropie de băiat. Acesta se bucură de venirea lui. Bărbatul îl întreabă: Mă cunoşti? – Băiatul răspunde: Tu eşti Mercur. – Într-adevăr, aşa este, şi eu sunt trimis de zei la tine cu o misiune importantă!

Să considerăm deci aceste trei basme drept cea mai profundă revelaţie a lui Goethe. Pentru început să abordăm basmul despre «Şarpele cel verde şi frumoasa Floare-de-Crin». Basmul începe într-un mod plin de taină. Ne sunt prezentate trei ţinuturi, unul de aici, unul de dincolo, având între ele un fluviu. Basmul ne prezintă lumile trupului, sufletului şi spiritului, şi drumul omului în lumea suprasensibilă. Malul de aici este lumea fizică. Malul de dincolo este ţara frumoasei Floare-de-Crin, este lumea spiritului; între ele se află fluviul, lumea astrală, lumea dorinţelor.

Teosofia vorbeşte despre viaţa sufletului în lumea fizică, în lumea de aici, apoi despre Devachan, în care vieţuieşte sufletul după moarte, dar şi aici în lumea fizică, dacă el s-a eliberat printr-o evoluţie ocultă de tot ceea ce este personal. Atunci el poate urca în lumea de dincolo, în împărăţia frumoasei Floare-de-Crin; atunci el găseşte calea spre celălalt mal, spre locul înspre care omul se străduieşte încontinuu să ajungă, găseşte calea spre patria sufletului şi spiritului său. Fluviul care se află între aceste două lumi, lumea astrală, fluviul poftelor şi pasiunilor, care îl despart pe om de lumea spirituală, trebuie trecut, trebuie depăşit.

Se construieşte o punte peste fluviu, şi omul ajunge în împărăţia frumoasei Floare-de-Crin. Acesta este ţelul înspre care tinde omul. Goethe ştia cu exactitate ce însemna Crinul în mistica Evului mediu. El s-a lăsat practic iniţiat în tainele concepţiei mistice despre lume, şi era familiarizat cu strădaniile alchimiste ale Evului mediu. Iar după ce a cunoscut pe de o parte profunzimile misticii, a întâlnit apoi şi reflexul trivial al acesteia în imaginile deformate din literatură.

În prima parte a lui «Faust» el ne arată, încă în mod umoristic, faptul că îl preocupa problema legăturii dintre om şi frumoasa Floare-de-Crin. În timpul plimbării de Paşti – înainte de a face cunoştinţă cu Mefistofel – se spune relativ la strădaniile omului, în cadrul unei alchimii deformate:

Tata a fost un om ciudat,
Spre tainele naturii şi circuitele ei sfinte,
Loial, şi totuşi în felul său, s-a aplecat
Cu-o râvnă capricioasă reflectând;
…Un roşu leu unea, brav peţitor,
Cu Crina albă în călâie baie.

Aceasta este o expresie tehnică alchimistă: Crinul înseamnă Mercur. În sensul concepţiei teosofice despre lume, Mercur este simbolul înţelepciunii, înspre care tinde omul, iar Crinul acea stare de conştienţă în care se află omul când a atins supremul pe care îl poate atinge când s-a găsit pe sine. Aici este reprezentată unirea dintre masculin şi feminin în sufletul omenesc. „În călâie baie” înseamnă, în sensul alchimiei, „eliberat de focul poftelor”. În teosofie, noi vorbim despre Ahamkara, strădania Eului omenesc care vrea să cuprindă cel mai înalt principiu. Acest principiu uman care se străduieşte pentru început în individualitatea sa, este reprezentat în alchimie drept Leu, care s-a eliberat de egoitate, de pofte şi pasiuni, şi căruia îi este îngăduit să se unească cu Crinul. Chiar dacă în Evul Mediu nu se mai ştiau prea multe din adevărata alchimie, denumirile s-au păstrat totuşi. Toate adevărurile superioare se află în strălucire eterică în faţa noastră atunci când ne apropiem de ele eliberaţi de poftele pustiitoare, de leul poftelor răcorite în baia călâie. Atunci spiritul omenesc poate găsi Crinul, etern-femininul ce ne înalţă în tării, şi el se poate uni cu aceste adevăruri ale lumii spirituale. Aceasta este o cale pe care sufletele au păşit întotdeauna în cea mai deplină claritate. Mistic este acela care se străduieşte spre claritatea, măreţia şi puritatea concepţiilor.

Pentru înţelepciune nu trebuie să existe simpatie şi antipatie, ci numai o cufundare neegoistă în ele. Pentru că în cazul adevărurilor matematice nu se mai resimte nici o pasiune, nu este posibilă cearta în privinţa lor; dacă ar fi luate în consideraţie sentimentele umane, s-ar putea ajunge şi la controversa dacă 2 ori 2 fac 4. Toate adevărurile superioare stau înaintea noastră în aceeaşi strălucire eterică dacă reuşim să exprimăm această dispoziţie interioară purificată. Şi această limpezire a toate era ceea ce numea Pythagoras [ Nota 76 ] katarsis, purificare. Toată această cale, cu tainele ei intime, a fost descrisă de Goethe în Basmul său, pentru că limbajul nostru uzual într-adevăr nu este capabil să exprime aceste lucruri. Abia atunci când reuşim să descriem în imagini de culori ceea ce trăieşte în sufletul misticului, găsim şi din punctul de vedere al limbajului calea spre cea mai înaltă formă a conştienţei omeneşti, spre Crin.

Oamenii se complac în a-şi reprezenta mistica drept ceva neclar. Dar neclară este ea numai pentru acela care nu găseşte calea spre înalturi. Spre nepreţuita claritate a conceptelor se străduieşte misticul în înălţimile eterice pure, eliberat de realitatea brută nemijlocită. Este nevoie să ne însuşim mai întâi conceptele care ne duc în acest ţinut al limpezimii. Goethe a căutat acest ţinut al limpezimii, el şi-a însuşit cunoştinţe matematice. În cele rămase de la Goethe s-a găsit cu cincizeci de ani în urmă un caiet care mi-a confirmat faptul că Goethe s-a preocupat, chiar şi în ultimii ani ai vieţii, cu studiile matematice, abordând chiar şi probleme de matematici superioare. El şi-a organizat şi studiile asupra naturii, şi asupra sufletului omenesc, în sensul unui adevărat gnostic. Prin spiritul său intuitiv a ajuns, de exemplu, până la contemplarea plantei primordiale.

Dar pe cât de greu a putut fi înţeles în privinţa plantei primordiale şi a animalului primordial, cu atât mai puţin a fost înţeles în privinţa vieţii sufleteşti. Amintesc aici convorbirea sa cu Schiller [ Nota 77 ], de la Jena, în 1794. Goethe s-a exprimat faţă de Schiller în sensul că s-ar putea găsi un mod de observare a lumii şi a conţinuturilor ei care să nu descompună lucrurile aşa cum procedează ştiinţa, ci să dovedească legătura unitară aflată la baza tuturor, şi care să indice spre ceva superior, ceva unitar, aflat dincolo de lumea sensibilă. Şi Goethe şi-a desenat planta primordială, o formaţiune care deşi era asemănătoare unei plante, nu putea fi percepută cu simţurile exterioare, ca o plantă obişnuită, şi el i-a spus lui Schiller că aceasta ar fi planta, planta primordială, ceea uneşte toate plantele; dar că această primordială nu trăieşte într-o singură plantă individuală, ci în toate fiinţele vegetale. Că ea ar constitui aspectul obiectiv al tuturor plantelor. – La obiecţia lui Schiller că ceea ce a desemnat el drept plantă primordială ar fi o idee, Goethe a răspuns: „Dacă aceasta este o idee, atunci eu îmi văd ideile cu ochii”. Atunci Goethe a arătat modul în care se raportează el la spirit, faptul că pentru el există o plantă văzută intuitiv, care trăieşte în fiecare fiinţă vegetală. Numai vederea intuitivă poate percepe ceea ce este obiectiv dincolo de toate lucrurile sensibile, numai gândirea eliberată de sensibil poate ajunge la ea. Iar modul în care se poate înălţa gândirea până la o asemenea obiectivitate ne este prezentat de luminiţele rătăcitoare din Basm. Cel care nu se poate înălţa până la concepţia lui Goethe, nu înţelege ce vrea el să spună; nici chiar Schiller nu a înţeles atunci prea bine ce voia Goethe să spună, dar el şi-a dat toată osteneala să pătrundă în concepţia despre lume a lui Goethe. Apoi a sosit scrisoarea din 23 august 1794. Aceasta a însemnat spargerea gheţii dintre cele două spirite.

Goethe a intercalat în acest Basm multe din înaltele contemplări spirituale care trăiau în el. Să încercăm acum să pătrundem în Basm.

Ni se spune că la miezul nopţii, două luminiţe rătăcitoare îl trezesc pe bătrânul luntraş, care dormea pe celălalt mal – aşadar în lumea spirituală –, căci vor să fie trecute fluviul. El le trece peste apă, din împărăţia Florii-de-Crin, peste fluviul biciuit de furtună. Ele se comportă foarte nemanierat, dansează în barcă în aşa fel încât luntraşul trebuie să le spună că barca se va răsturna. În fine, după ce au ajuns cu mare osteneală la celălalt mal, ele vor să îl plătească cu multe bucăţi de aur, care cad din ele, scuturându-se. Luntraşul le refuză, spunând mâhnit: Bine că nu le-aţi aruncat în râu, pentru că acesta nu poate suporta aurul, şi s-ar fi înspumat sălbatic şi v-ar fi înghiţit. Eu va trebui să îngrop acum aurul. Eu însumi pot fi plătit numai cu roadele pământului. Şi el nu le lasă să plece, înainte ca ele să-i promită că-i vor aduce trei verze, trei anghinare şi trei cepe. Luntraşul ascunde apoi aurul în crăpăturile pământului, acolo unde locuieşte şarpele cel verde. Acesta consumă aurul, devenind datorită lui mai luminos, dinăuntru spre afară. Acum el poate merge în propria sa lumină, şi poate vedea cum totul se luminează în preajma lui de la această lumină. Luminiţele rătăcitoare întâlnesc şarpele, şi îi spun: Dumneavoastră sunteţi muma noastră, pe linie orizontală. – Luminiţele rătăcitoare sunt verii şarpelui pe linie verticală. Vertical şi orizontal, sunt expresii străvechi care apar mereu în mistică pentru a exprima anumite stări sufleteşti.

Cum ajungem la frumoasa Floare-de-Crin? – întreabă acum luminiţele rătăcitoare. Oh, ea locuieşte pe celălalt mal, le răspunde şarpele. – O, ce păcat, acolo am fost deja, de acolo venim doar! – Şarpele le explică faptul că luntraşul aduce pe oricine încoace, dar că lui nu-i este îngăduit să ducă pe nimeni dincolo. – Nu există alte căi? – Ba da, la amiază formez eu însumi o punte –, spune şarpele cel verde. Dar luminiţelor rătăcitoare nu le place acest timp, şi şarpele le indică atunci umbra uriaşului, care este el însuşi lipsit de putere, dar prin umbra sa poate face orice. La răsăritul şi apusul Soarelui, umbra se extinde peste fluviu ca un pod.

Şarpele încearcă, după îndepărtarea luminiţelor rătăcitoare, să-şi potolească o curiozitate care îl chinuia de mult. În călătoriile sale prin crăpăturile stâncilor, descoperise prin simţire pereţi netezi şi figuri asemănătoare oamenilor, pe care spera să le recunoască acum, prin noua sa lumină.

El se strecoară printre stânci, şi găseşte o încăpere în care se aflau statuile a patru regi. Primul rege este de aur, având o coroană de frunze de stejar. Regele îl întrebă pe şarpe de unde vine. Acesta răspunse: Din adâncurile în care locuieşte aurul! – Ce este mai minunat decât aurul? – întrebă regele. Lumina – răspunse şarpele. Ce este mai înviorător decât lumina? – Conversaţia, răspunse şarpele. Apoi îi contemplă pe ceilalţi regi, dintre care al doilea era de argint, împodobit cu o coroană, al treilea era din aramă, şi avea o cunună de laur, pe când cel de-al patrulea avea o statură nedefinită, compus din toate aceste metale.

Deodată se răspândi în încăpere o lumină, un bătrân cu o lampă apărând înăuntru.

Pentru ce vii, nu vezi că avem lumină? – întrebă regele de aur. – Ştiţi că nu-mi este îngăduit să luminez întunericul. – Se sfârşeşte împărăţia mea? – întrebă regele de argint. Târziu, sau niciodată – replică bătrânul. Regele de aramă întrebă: Când mă voi scula? – Curând – răspunse bătrânul. Cu cine să mă însoţesc? – Cu fraţii tăi mai vârstnici – răspunse bătrânul. Ce se va întâmpla cu cel mai tânăr? – Se va aşeza.

În timpul acestei discuţii, şarpele privea templul din jurul său. Apoi, regele de aur îl întrebă pe bătrân: Câte taine cunoşti? – Trei, răspuns bătrânul. – Care este cea mai importantă? – întrebă regele de argint. – Cea evidentă –, răspunse bătrânul. Vrei să ne-o dezvălui şi nouă? – întrebă regele de aramă. De îndată ce o voi şti pe a patra –, spuse bătrânul. Ce mă priveşte – murmură regele compozit. Eu o cunosc pe a patra –, spuse şarpele, se apropie de bătrân şi îi şuieră ceva la ureche. Sosit-a timpul! – strigă bătrânul cu o voce puternică. Ecoul templului îi răspunse, coloanele metalice ale statuilor răsunară şi în clipa aceea bătrânul se cufundă spre Soare-apune, şarpele spre Soare-răsare, fiecare dintre ei trecând cu cea mai mare repeziciune prin despicăturile stâncilor.

Deocamdată doar atât, referitor la conţinutul basmului. „Publicul va mai afla câte ceva, căci dezlegarea se află în însuşi basmul”, scrie Schiller lui Cotta [ Nota 78 ]. Ne aflăm într-un punct în care vrem să începem dezlegarea. Pentru a nu merge prea departe, vrem să ne clarificăm pentru început câteva expresii străvechi ale învăţăturilor tainice, pentru a înţelege imaginile. Flăcările însemnau pentru mistic ceva absolut deosebit. Ce a avut Goethe în vedere prin flăcări, prin luminiţele rătăcitoare. Flăcările, care sunt luminiţe rătăcitoare, din punct de vedere simbolic reprezintă focul pasiunilor, al dorinţelor senzoriale, al impulsurilor şi instinctelor. Este focul care trăieşte numai în animalele cu sânge cald, şi în oameni. Cândva a existat un timp în care omul încă nu avea statura sa de astăzi. Acest foc încă nu exista înainte de rasa lemuriană; înainte ca el să se încarneze în corpurile omeneşti, nu existau pofte şi impulsuri de acest tip. Omul a devenit o fiinţă cu pofte şi dorinţe abia prin pătrunderea sa cu sângele cald, un Kamamanas. Peştii şi reptilele fac parte dintre animalele heteroterme. Mistica face de aceea diferenţa, mai mult decât ştiinţele naturii, între fiinţele cu sânge rece şi fiinţele cu sânge cald.

Pe atunci, pe la mijlocul perioadei lemuriene, a intervenit un moment în care omul şi-a început dezvoltarea de la stadiul inferior la cel superior. Acest moment este desemnat în mituri, în legenda lui Prometeu, drept aducerea focului pe Pământ. Despre Prometeu se povesteşte că el ar fi adus focul din cer, şi că a fost înlănţuit de stânci – de trupul omenesc fizic, mineral.

Totalitatea impulsurilor, sentimentelor, instinctelor şi pasiunilor constituie focul, care îl impulsionează pe om înspre noi fapte. În teosofie, flacăra este numită izvor al conştienţei omeneşti de sine, capacitatea omului de a-şi spune „eu”. Dacă omul nu ar fi ajuns să devină flacără, el nu şi-ar fi putut dezvolta conştienţa de sine, şi nu s-ar fi putut înălţa la cunoaşterea divinului. Există o conştienţă de Eu inferioară, conştienţa de sine, şi o conştienţă superioară. Natura inferioară a impulsurilor este unită în om cu conştienţa superioară. Omul fizic s-a format prin pătrunderea sinei sale cu sângele, cu flacăra. Formaţiunile de flacără ale luminiţelor rătăcitoare indică izvorârea conştienţei de sine în cadrul impulsurilor, poftelor şi pasiunilor. Acesta este Kamamanas, cum spunem noi în teosofie. Cu acestea trăieşte omul, pentru început, în lumea fizică, dincoace de fluviu.

Dar ţinutul de obârşie al omului, în care zăboveşte el înainte de a se naşte, se află dincolo de fluviu, în lumea spirituală. Luntraşul îl conduce pe om din lumea spirituală peste fluviul lumii astrale, în existenţa corporală de aici. Sufletul căutător tinde însă neobosit înapoi, spre ţara de dincolo de fluviu. Însă acolo luntraşul – natura – nu îl poate purta. Se spune: Chiar dacă îl întâlniţi pe acest mal, el nu vă va lua cu sine, pentru că el are voie să aducă pe oricine încoace, dar nu îi este îngăduit să ducă pe nimeni încolo. Aşa le spune şarpele luminiţelor rătăcitoare. Forţele naturii au adus omul, prin naştere, în lumea fizică. Dacă omul vrea să se întoarcă în lumile superioare în timpul vieţii sale, trebuie să o facă singur. Există o cale în acest sens. Eul poate aduna cunoştinţe. În ocultism, cunoaşterea a avut întotdeauna drept simbol aurul. Aurul şi înţelepciunea – cunoaşterea – îşi corespund. Aurul cunoaşterii, reprezentat prin luminiţele rătăcitoare, este posedat şi de omenescul inferior, care devine luminiţă rătăcitoare dacă nu găseşte calea corectă. Există o înţelepciune inferioară pe care omul şi-o însuşeşte în cadrul lumii sensibile, prin observarea lucrurilor şi entităţilor acestei lumi sensibile, prin faptul că îşi face reprezentări despre aceasta, pe care le combină prin gândirea sa. Însă aceasta este o simplă înţelepciune raţională. Luminiţele rătăcitoare vor să-l plătească pe luntraş cu acest aur, pe care l-au dobândit cu uşurinţă şi pe care îl risipesc cu uşurinţă. Dar luntraşul le respinge, pentru că înţelepciunea raţională nu satisface natura. Numai acele daruri pot acţiona în natură, care sunt unite cu forţele vii ale naturii. Înţelepciunea nematurizată face fluviul astralului să se înspumeze, el nu o preia, o respinge. Luntraşul cere drept răsplată roade ale pământului. Dar luminiţele rătăcitoare nu au gustat niciodată aşa ceva; ele nu le posedă. Ele nu s-au străduit niciodată să pătrundă în profunzimile naturii, dar cu toate acestea ele trebuie să plătească naturii tributul său. Ele trebuie să promită că vor împlini cerinţa luntraşului. Iar cerinţa constă în roade ale pământului: trei verze, trei anghinare şi trei cepe mari. Ce reprezintă aceste roade ale pământului? Goethe alege aceste roade, care au coji şi frunze învăluitoare, ce reprezintă învelişurile omeneşti.

Omul are trei învelişuri, cele trei corpuri ale sale: corpul fizic, corpul eteric şi corpul astral. Înăuntrul acestor învelişuri trăieşte miezul fiinţial al omului, sinea sa. În aceste corpuri care o înconjoară ca nişte învelişuri, sinea trebuie să adune roadele de la o încarnare la alta. Ea trebuie să adune roade ale Pământului. Aceste roade nu constau dintr-o cunoaştere raţională. Luntraşul cere aceste trei corpuri învăluitoare ca tribut al naturii. Goethe a introdus această învăţătură în modul cel mai subtil în Basmul său.

Aurul ajunge la şarpe. Este aurul adevăratei înţelepciuni. Şarpele a fost dintotdeauna simbolul sinei, care nu rămâne în sine, ci poate prelua dumnezeirea în mod altruist, putându-se jertfi; care adună smerit, altruist, înţelepciunea Pământului, prin faptul că se cufundă în „adâncurile pământului” şi urcă până la dumnezeire prin aceea că nu-şi dezvoltă egoismul şi vanitatea, ci prin aceea că încearcă să se facă pe sine asemănător dumnezeirii. Şarpele, în strădania sa altruistă, se pătrunde întru totul cu acest aur, devenind astfel luminos, lumină pe care o radiază dinăuntru spre afară. El devine luminos, aşa cum devine sinea când s-a transformat, urcând până la treapta inspiraţiei, pe care omul a devenit plin de lumină lăuntrică, şi lumina se îndreaptă spre lumină. Şarpele observă că el a devenit transparent şi luminos. Cu mult timp în urmă fusese asigurat că acest fenomen este posibil. Şi dacă mai înainte era verde, acum a devenit luminos. Şarpele este verde pentru că se află în simpatie cu fiinţele dimprejurul său, cu întreaga natură. La fiinţele în care vieţuieşte această simpatie, aura apare în nuanţe de culoare verde deschis. Verdele este culoarea ce apare în aura omului care vieţuieşte preponderent altruist, având o strădanie plină de dăruire în suflet. Iar acum, când a devenit strălucitor dinăuntru spre afară, şarpele vede ceea ce mai înainte presimţea doar în strădaniile sale. Toate frunzele par a fi alcătuite din smarald, toate florile sunt luminate în modul cel mai minunat. El vede toate lucrurile într-o lumină nouă, limpezită. Lucrurile ne apar astfel într-o lumină de smarald atunci când spiritul din ele ne vine în întâmpinare, atunci când lumina se revarsă în întâmpinarea luminii.

Acum, când a devenit luminos, când a preluat în sine natura divină superioară, el găseşte şi calea către templul subpământean.

Adânc ascunse erau lăcaşurile în care erau învăţate adevărurile în timpurile trecute; adânc ascunse în grotele şi prăpăstiile Pământului se aflau templele de misterii. Acolo lumina vine în întâmpinarea luminii.

Până acum, şarpele fusese nevoit să se strecoare fără lumină prin aceste abisuri, dar el putea diferenţia obiectele prin simţire. El percepuse obiectele prin simţire, obiecte care trădau intervenţia mâinii modelatoare a omului, şi în primul rând figurile omeneşti. Acum el se află în posesia luminii, şi lumina îi vine în întâmpinare. El găseşte templul şi în templu pe cei patru regi, unde îi vine în întâmpinare şi bătrânul cu lampa. Bătrânul cu lampa înseamnă înţelepciunea străveche, înţelepciunea străveche a omenirii, care este numai lumină şi nu aruncă umbre, care conţine ceva pe care ştiinţele moderne ale naturii nu-l pot înţelege. Dintr-un sens foarte profund afirmă Goethe că lampa luminează pentru sufletul omenesc numai atunci când i se aduce în întâmpinare o altă lumină, pe care sufletul trebuie să o producă în sine. Este aceeaşi concepţie pe care o exprimă în maxima cu care el şi-a precedat teoria culorilor, şi despre care a afirmat că ar fi cuvintele unui vechi mistic:

De n-ar fi ochiul solar,
Cum am putea zări lumina?
De n-ar trăi în noi însăşi puterea lui Dumnezeu,
Cum ne-ar putea încânta divinul?

Şi deoarece ochiul şarpelui a devenit solar atunci când lumina divină s-a aprins în el, lumina înţelepciunii străvechi a lumii îi vine în întâmpinare.

Focul ca pasiune s-a transformat în lumină. Focul, care s-a transformat afară, în regnul pământesc, în lumină a înţelepciunii, poate lumina în întâmpinarea aducătorului înţelepciunii, „bătrânul cu lampa”.

În continuarea Basmului ne sunt prezentaţi cei patru regi.

Cei patru regi sunt priviţi de şarpe cu uimire şi veneraţie. Uimirea şi veneraţia au constituit întotdeauna puterile sufleteşti care l-au dus pe om înainte, înălţându-l. Şarpele zăreşte pentru început regele de aur, care începe să vorbească: Regele îl întrebă pe şarpe: De unde vii? Acesta răspunse: Din adâncurile în care locuieşte aurul! – Ce este mai minunat decât aurul? – întrebă regele. Lumina – răspunse şarpele. Ce este mai înviorător decât lumina? – Conversaţia, răspunse şarpele. În conversaţie, înţelepciunea apare într-un mod mai intim pentru om, ea este mai înviorătoare decât o mare revelaţie. – Şi nu ne vin în gând dialogurile platonice în faţa acestei convorbiri a regelui cu şarpele? Şi aici şi acolo sunt exprimate în câteva cuvinte, în câteva fraze, taine ale lumii. Goethe vrea să spună că prin ceea ce se află în templu şi ceea ce se desfăşoară acolo este vorba de cele mai înalte taine ale evoluţiei omenirii.

 Ce alchimie este aceasta, prin care lucrurile se transformă astfel? Este iniţierea. Chiar şi teoria modernă a evoluţionismului porneşte de la continua transformare a lucrurilor. Templul trebuie să fie la început subpământean, adică inaccesibil pentru majoritatea oamenilor. Dar acum se apropie momentul în care el se va deschide tuturor oamenilor. El vrea să trimită de la un om la altul aurul înţelepciunii devenit lumină.

Cine este regele de aur, şi cine sunt ceilalţi trei regi, cel de argint, cel de aramă şi cel din amestecul celor trei substanţe? – Regele de aur este Manas, înţelepciunea însăşi, care până acum se putea dezvolta într-o măsură mai înaltă doar în templele de misterii. Este acea putere sufletească pe care şi-o poate cuceri omul prin gândirea purificată, eliberată de sensibil. Regele de argint indică un element şi mai înalt decât înţelepciunea: el este iubirea, Cuvântul creator al lumilor, Buddhi, Dumnezeul care radiază în iubire. Împărăţia sa este numită împărăţia strălucirii; cu aceasta se are în vedere ceea ce creştinismul desemnează drept Glorie (Gloria in excelsis). Se indică un moment temporal, care va putea fi atins abia ulterior; atunci Buddhi va domni asupra oamenilor. Regele de aramă, pe care şarpele nu îl zăreşte de la început, care aparent este mai puţin valoros, are o putere uriaşă, şi apare ca fiind măreţ. El aduce mai degrabă cu o stâncă decât cu o formă umană. Regele acesta exprimă puterea sufletească volitivă, care este ascunsă în om. El reprezintă Atma, cu care omul ce se străduieşte va fi dotat abia în final, principiul pe care îl descoperă la sfârşit.

Aşa a prezentat Goethe, într-o frumoasă imagine, dotarea omului cu cele trei virtuţi superioare, care îi vor fi conferite cândva. Mai înainte, nimeni nu ajungea la iniţiere fără să fi dobândit această maturitate.

Mai este prezent şi un al patrulea rege, cu o statură greoaie; el constă dintr-un amestec de aur, argint şi aramă, dar s-ar părea că metalele nu s-au contopit prea bine la turnare, neacordându-se întru totul unul cu celălalt. Este sufletul omului neevoluat, care încă nu tinde înspre o dezvoltare superioară, în care gândirea, simţirea şi voinţa se intercalează haotic, şi care oferă privirii „o imagine neplăcută”. Acest al patrulea rege reprezintă puterea gândirii care mai este încă întunecată de impresiile sensibile, focul sufletului care încă nu se desfăşoară în iubire, ci trăieşte în pofte şi impulsuri, voinţa nedisciplinată a omului.

Să ne amintim convorbirea regelui cu bătrânul cu lampa. Regele de aur îl întreabă pe bătrân: Câte taine cunoşti tu? – Trei – răspunse bătrânul. – Care este cel mai important? – întrebă regele de argint. Cea evidentă – răspunse bătrânul. Vrei să ne-o dezvălui şi nouă? – întrebă regele de aramă. – De îndată ce o voi cunoaşte pe cea de a patra – replică bătrânul. Eu o cunosc pe cea de-a patra – spuse şarpele, se apropie de bătrân şi îi şuieră ceva în ureche. – Sosit-a timpul! – strigă bătrânul cu o voce puternică.

Există trei taine – şi cea mai importantă este cea evidentă. După ce acestea au fost revelate, poate fi cunoscută şi cea de a patra! Acestea sunt cuvintele cele mai importante din tot Basmul, şi reprezintă totodată cheia sa – aşa cum i-a spus Goethe lui Schiller într-o convorbire cu acesta [ Nota 79 ]. Bătrânul cunoaşte trei taine, care sunt tainele celor trei regnuri ale naturii. Regnurile naturii au devenit staţionare în evoluţia lor. Însă omul evoluează în continuare. El poate face aceasta deoarece în el vieţuieşte spiritul, sinea sa. Cele trei taine pe care le cunoaşte bătrânul explică legile regnurilor mineral, vegetal şi animal. Legea care trebuie să trăiască în sufletul omenesc, dacă acesta vrea să atingă maturitatea necesară iniţierii, trebuie găsită de sufletul însuşi, prin propriile sale puteri. – Şarpele a găsit-o. El i-o şuieră bătrânului în ureche. Ce i-a spus şarpele bătrânului la ureche? Că el are voinţa de a se jertfi! – Jertfa este legea lumii spirituale! – Pe calea spre cunoaşterea superioară poate merge numai acela pentru care această cunoaştere nu este scop în sine, ci care o caută pentru a o pune în slujba omenirii. Toţi misticii adevăraţi cunosc această cale a sufletului, căci toţi au trecut prin această trăire a jertfei şarpelui. De îndată ce în templu răsună cuvintele: Eu vreau să mă jertfesc!, bătrânul spune: Acum a sosit timpul!

Cuvintele bătrânului indică un viitor îndepărtat, în care maturitatea va fi atinsă de întreaga omenire: Sosit-a timpul! – atunci va fi timpul în care templul se va înălţa deasupra fluviului, astfel încât întreaga omenire să devină părtaşă la înţelepciune, şi să participe la iniţiere, care altfel revenea doar câtorva, jos, în templul subpământean.

Aceluia care s-a preocupat, ca mine, de douăzeci de ani, cu acest basm, i se arată mereu o înţelepciune tot mai profundă, iar liniile directoare indică spre o temelie primordială tot mai profundă. Mai există multe fraze de o bogăţie inestimabilă, pe care trebuie să le descoperim, şi noi trebuie să le descoperim. Numai că trebuie să ne ferim ca Goethe să nu afirme şi în privinţa noastră ceea ce caracterizează în «Faust», prin Mefistofel, astfel:

Cel care vrea să cunoască şi să descrie ceva viu [ Nota 80 ],
Încearcă pentru început să izgonească spiritul afară,
Apoi el are părţile în mână,
Şi-i mai lipseşte – din păcate! – doar legătura spirituală!

Haideţi să căutăm această legătură spirituală în creaţiile lui Goethe!