Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

NOŢIUNILE FUNDAMENTALE ALE TEOSOFIEI

GA 53


XX

FACULTATEA DE TEOLOGIE ŞI TEOSOFIA[ Nota 125 ]

Berlin, 11 mai 1905

Dacă mişcarea teosofică vrea să intervină într-adevăr în întreaga cultură modernă, atunci ea nu se poate limita la a răspândi oarecari învăţături sau la a expune una sau alta referitor la anumite cunoştinţe, ci ea trebuie să se raporteze şi să se explice faţă de cei mai diverşi factori de cultură şi elemente de cultură ale prezentului. Teosofia nu trebuie să fie doar o simplă învăţătură, ea trebuie să fie viaţă. Ea trebuie să se reverse în toate faptele noastre, în simţirea şi gândirea noastră. Or stă în natura lucrurilor ca o asemenea mişcare, care abordează direct inima culturii moderne, dacă vrea ca ea să fie vie, să intervină în primul rând acolo unde are de a face cu elementul conducător al vieţii spirituale. Şi unde vom căuta în altă parte elementul conducător al vieţii spirituale decât în universităţile noastre, unde urmează să conlucreze realmente ca purtători ai culturii noastre, ai întregii noastre vieţi spirituale, toţi aceia – cel puţin atunci când consideră idealist lucrurile – care acţionează de fapt în slujba adevărului, a progresului şi în slujba unei mişcări spirituale în general? Căci ei trebuie să acţioneze împreună cu acel tineret care s-a pregătit pentru cele mai înalte sarcini ale vieţii. Aceasta ar fi influenţa cea mai mare şi mai importantă pe care o pot avea universităţile în mod firesc asupra întregii vieţi culturale, o influenţă care porneşte în mod autoritar de la ele, căci nici nu se poate pune în discuţie faptul că din partea universităţilor noastre se exercită o influenţă autoritară, oricât s-ar protesta împotriva acestui aspect, ca şi împotriva atâtor alte aspecte pe care le declanşează autoritatea. Căci în această privinţă este chiar aşa, că aceia care trebuie să predea despre cele mai înalte probleme ale culturii noastre, trebuie să fie competenţi în privinţa tuturor problemelor existenţei omeneşti. De aceea este într-adevăr important dacă întreaga naţiune este interesată de ceea ce spun membrii unei facultăţi într-o problemă oarecare. Aşa stau lucrurile. În toate facultăţile noastre este privit drept determinant ceea ce spune docentul universitar într-o problemă oarecare.

De aceea mi se pare firesc să ne punem, ca teosofi, întrebarea: Cum trebuie să ne raportăm la diversele ramuri ale vieţii noastre universitare? Nu vrem, desigur, să criticăm ceva cu privire la organizaţiile universitare actuale, nu acesta urmează să fie subiectul conferinţei noastre de astăzi. Ceea ce urmează să fie expus în decursul conferinţei actuale şi a celor viitoare urmează să dea pur şi simplu o perspectivă asupra modului în care mişcarea teosofică, dacă este într-adevăr vie, dacă este într-adevăr capabilă să intervină în impulsurile mişcării spirituale actuale, poate acţiona fructificând viaţa noastră universitară.

Facultăţile sunt împărţite actualmente în secţiile teologică, juristă, medicală şi filosofică. În orice caz, la modul în care este organizată la ora actuală esenţa universitară, ar trebuie să adăugăm, întru totul în sensul actualului nostru mod de gândire şi al concepţiei noastre despre lume, şi alte facultăţi, oarecum ca o continuare a universităţii, anume facultăţi de ştiinţe tehnice, de artă, şi aşa mai departe. Despre acestea vom vorbi când vom discuta despre filosofie. Astăzi ne vom ocupa de facultatea care şi-a însuşit la începuturile fiinţării universităţilor – universităţile au apărut pe la mijlocul Evului mediu – un post conducător în procesul educaţiei moderne. În acea perioadă, la universităţi, teologia era regina ştiinţelor. Tot ceea ce se mai învăţa în plus faţă de aceasta, se grupa în jurul învăţăturii teologice.

Universitatea provenea din ceea ce formase biserica în Evul Mediu: şcolile din mănăstiri. Vechile şcoli aveau un fel de anexă în privinţa celor necesare în ştiinţa lumească; dar partea lor principală era teologia. În prima parte a vieţii universitare au activat profesorii trecuţi printr-o formaţie bisericească, clerici şi călugări, până pe la sfârşitul Evului mediu. Teologia era numită «Regina ştiinţelor». Şi dacă e să considerăm lucrurile în sensul lor abstract, ideatic, nu este firesc oare ca teologia să fie numită regina ştiinţelor, şi nu ar fi trebuit ea să fie chiar o astfel de regină, dacă îşi îndeplinea într-adevăr sarcinile, în sensul lor cel mai larg? În centrul lumii se află fără îndoială ceea ce noi numim temelia lumii, Divinitatea, în măsura în care ea poate fi cuprinsă, înţeleasă de către om. Teologia nu este nimic altceva decât învăţătura despre această Divinitate. Toate celelalte trebuie reduse la forţa divină primordială a existenţei. Dacă teologia vrea într-adevăr să fie învăţătura despre Divin, atunci nici nu trebuie gândit altfel decât că ea este un Soare central al întregii înţelepciuni şi al întregii cunoaşteri, şi că de la ea radiază în afară puterea şi energia necesare tuturor celorlalte ştiinţe. În fond, ceea ce au avut de spus marii teologi ai Evului mediu despre lume, şi-a primit lumina, puterea sa cea mai importantă, de la aşa-numita ştiinţă sfântă, de la teologie.

Dacă vrem să ne facem o imagine despre această gândire şi despre această concepţie despre viaţă în Evul Mediu, o putem face în câteva cuvinte. Orice teolog al Evului mediu considera lumea ca fiind o mare unitate. Sus, în vârful acesteia, era forţa divină creatoare. Jos, risipite în multitudinea lumii, erau forţele individuale ale naturii şi regnurile naturii. Ceea ce se ştia despre forţele şi regnurile naturii constituia obiectul celorlalte ştiinţe. Ceea ce îl ajuta pe om la elucidarea celor mai înalte probleme, ceea ce urma să aducă lumină asupra a ceea ce ştiinţele individuale nu reuşeau să rezolve, venea de la teologie. În consecinţă, mai întâi se studia filosofia. În perimetrul acesteia erau cuprinse toate ştiinţele lumeşti. Apoi, învăţăcelul se ridica la ştiinţa teologiei. Un alt statut îl aveau în viaţa universitară facultăţile de medicină şi juridică. Ne putem face uşor o reprezentare a modului în care se raportau aceste facultăţi una la cealaltă, dacă privim lucrurile astfel: Filosofia cuprindea toate ştiinţele, iar facultatea teologică se preocupa cu marea întrebare: Care este temelia şi care sunt formele individuale de manifestare ale existenţei?

Această existenţă se desfăşoară în timp. Noi parcurgem o evoluţie spre desăvârşire în cadrul existenţei noastre, şi ca oameni nu numai că suntem încadraţi în ordinea lumii, ci şi lucrăm noi înşine la această ordine a lumii. Şi dacă facultăţile filosofică şi teologică contemplă ceea ce este, ce a fost şi ce va fi, facultatea juridică şi medicală contemplă lumea în devenirea ei, lumea aceasta aşa cum trebuie ea dirijată din nedesăvârşit în desăvârşit. Facultatea de medicină abordează mai mult viaţa naturală cu nedesăvârşirea ei şi se întreabă cum o poate face mai bună. Facultatea juridică abordează problema morală şi se întreabă cum poate fi aceasta îmbunătăţită. Întreaga viaţă a Evului mediu a fost un singur corp comun, şi desigur că aşa ceva ar trebui să intervină din nou. Întreaga universitate, această universitas trebuie să redevină un corp viu, care să-şi aibă în facultăţile individuale doar membrii, părţile unei vieţi comune. În ziua de azi, universitatea este mai mult un agregat, iar facultăţile individuale nu au prea mult de a face una cu cealaltă. În Evul Mediu oricine studia la universitate trebuia să aibă o formare filosofică la bază; ceea ce astăzi se numeşte formare generală, deşi trebuie să recunoaştem că tocmai aceia care termină o universitate se caracterizează adesea prin lipsa unei formări generale.

Aceasta era baza a toate. Şi în «Faust»-ul lui Goethe se spune: Mai întâi, collegium logicum, apoi metafizica. Şi este de fapt şi corect, ca acela care vrea să fie introdus în tainele existenţei lumii, în marile probleme de cultură şi civilizaţie, să-şi însuşească mai întâi o formare temeinică în diversele ramuri ale ştiinţei. Şi nu constituie un progres faptul că această facultate de Physicum generalis a dispărut complet din formaţia noastră universitară. Cea mai mare parte a celor pe care oamenii pot să le cunoască, fac parte din natura nevie, şi se încadrează în: fizică, chimie, botanică, zoologie, matematică şi aşa mai departe. Abia după ce studentul a fost introdus în învăţătura despre gândire, în legile logicii, în principiile de bază ale lumii sau metafizicii, abia apoi se putea el înălţa la celelalte facultăţi, superioare. Căci celelalte facultăţi erau numite facultăţi superioare pe bună dreptate. El putea atunci aborda teologia.

Cel care voia să afle câte ceva despre problemele mai profunde ale existenţei trebuia să fi învăţat câte ceva despre problemele simple ale existenţei. Dar şi celelalte facultăţi presupuneau o asemenea formare prealabilă. Era cu mult mai bine pentru jurisprudenţă şi pentru medicină, dacă era cultivată o asemenea pregătire prealabilă generală în mod temeinic, căci acela care vrea să intervină în viaţa juridică trebuie să ştie care sunt legile vieţii omeneşti în general. Trebuie înţeles în mod viu ce anume poate duce omul spre Bine sau spre Rău. Or nu trebuie înţeles aşa cum se înţelege legea din litera moartă, ci trebuie înţeles din viaţă, ca din ceva cu care ne aflăm într-o legătură intimă. Iar acei oameni trebuiau să cunoască mai întâi mediul înconjurător, pentru că omul este într-adevăr un microcosmos, în care trăiesc toate legile. De aceea, în primul rând trebuie cunoscute legile naturii. Gândit corect, aşa trebuia să fie universitatea un organism al întregii cunoaşteri omeneşti. Iar facultatea de teologie trebuia să acţioneze stimulator asupra restului cunoaşterii. Teologia, învăţătura despre ordinea divină a lumii, nici nu putea exista altfel, decât dacă este îmbinată în aspectele mici şi mari ale existenţei noastre, decât dacă se aprofundează totul în ordinea divină a lumii.

Dar cum să poată spune ceva despre ordinea divină a lumii, cineva care nu ştie nimic despre plante, nimic despre animale sau om, nimic despre formarea Pământului, nimic despre natura sistemului nostru planetar? Revelaţia divinului se află peste tot, şi nu există nimic prin care să nu se exprime vocea lui Dumnezeu. Tot ceea ce are, este şi face omul, trebuie să se lege de această problemă superioară, pe care trebuie să o trateze ştiinţa teologică. Acum trebuie să ne întrebăm: Se situează oare, facultatea teologică în acest mod în viaţă? Acţionează ea în aşa fel încât din ea să se reverse forţă şi energie pentru tot restul vieţii? Eu nu doresc să critic, ci să fac, pe cât posibil, o descriere obiectivă a raporturilor. S-ar putea spune că în ultima vreme teologia a fost relativ discreditată în această privinţă, chiar în cadrul mişcării religioase. Probabil că aţi auzit câte ceva despre un anume Kalthoff [ Nota 126 ], care a scris despre predicile lui Zarathustra. El spune că religia nu trebuie să sufere datorită literelor teologiei, că noi nu vrem teologie, ci religie. Sunt oameni care pot găsi lumea concepţiei religioase despre Univers din propriile lor convingeri.

Acum să ne punem întrebarea dacă această concepţie se poate menţine, dacă poate într-adevăr exista religie fără teologie, predică fără ştiinţă teologică. Această situaţie nu era posibilă în prima perioadă a creştinismului şi nici în Evul Mediu. Şi nici în primele secole ale perioadei contemporane. Abia în ziua de azi a intervenit un fel de sciziune între eficienţa religioasă directă şi teologie, care s-a îndepărtat, aparent, de viaţă. În prima perioadă a creştinismului, teolog era acela care putea vedea în cele mai înalte înalturi ale existenţei, datorită înţelepciunii şi ştiinţei sale. Teologia era ceva viu, ceva care trăia în primii părinţi ai bisericii, care vivifia spirite ca acelea ale lui Clemens din Alexandria, Scotus Erigena şi Sfântul Augustin; teologia îi vivifia. Ea era cea care trăia ca o sevă vitală în ei. Iar atunci când cuvântul se afla pe buzele lor, ei nu trebuiau să împărtăşească vreo dogmă, căci ei ştiau atunci să vorbească inimilor în modul cel mai intens. Ei găseau cuvintele care puteau fi extrase din orice inimă. Predica era pătrunsă de suflet şi de un flux religios. Dar ea nu ar fi fost aşa, dacă în lăuntrul acestor personalităţi nu ar fi trăit faptul că ei puteau privi în sus, la cele mai înalte entităţi, în cea mai înaltă formă pe care o putea atinge omul.

Imposibilă este dogmatica, cea care, la fiecare cuvânt ce se rosteşte în viaţa de toate zilele, duce la o dezbatere abstractă asupra dogmelor. Dar acela care vrea să fie învăţător al poporului său, trebuie să fi trăit, plin de înţelepciune, cea mai înaltă formă a cunoaşterii. El trebuie să se fi resemnat, el trebuie să ajungă să renunţe la ceea ce este nemijlocit pentru el; el trebuie să se străduiască şi să vieţuiască ceea ce îl introduce în cea mai înaltă formă a cunoaşterii, în mod solitar, în cămăruţa sa, departe de agitaţia lumii, acolo unde poate fi singur cu Dumnezeul său, cu gândirea şi inima sa. El trebuie să aibă posibilitatea să privească în sus, spre înălţimile spirituale ale existenţei. Şi aceasta fără fanatism, fără patimă, nici măcar patimă religioasă, ci într-o dăruire pur spirituală, eliberată de tot ceea ce apare de altfel şi în tendinţele religiilor. Convorbirea cu Dumnezeu şi cu ordinea divină a lumii se desfăşoară pe această înălţime singuratică, pe această culme a gândirii omeneşti.

Şi trebuie să fi exersat mai întâi, trebuie să fi ajuns la resemnare, la renunţare, pentru a putea duce o asemenea înaltă convorbire cu sine, de a o fi trăit în sine, şi de a o lăsa să acţioneze ca sevă vitală în cuvintele ce constituie conţinutul învăţăturilor populare. Atunci vom fi aflat stadiul corect al teologiei şi al predicii, al ştiinţei şi al vieţii. Iar cel care se află la nivelul de jos, simte atunci că cele ce i se spun se revarsă din adâncuri, că ele sunt extrase din înălţimi de înţelepciune riguroasă. Atunci el nu mai are nevoie de o autoritate exterioară, căci cuvântul însuşi constituie autoritate prin puterea cu care trăieşte în sufletul celui ce îl învaţă, pentru că prin această putere el învie în inimi, pentru a acţiona prin ecoul inimii. Aşa s-a ajuns la acordul dintre religie şi ştiinţă, şi totodată, la o diferenţiere plină de tact între teologie şi învăţătura religioasă. Dar cel ce nu a urcat până la înălţimile teologice, cel care nu are răspuns la problemele profunde ale existenţei spirituale, acela nu va putea face să se reverse în cuvintele sale ceea ce trebuie să trăiască în cuvintele predicii ca rezultat al convorbirii cu ordinea divină a lumii.

Aceasta a fost într-adevăr atitudinea avută secole de-a rândul în concepţia creştină despre lume asupra raportului dintre teologie şi predică. O predică bună ia naştere doar dacă predicatorul vine în faţa poporului abia după ce a parcurs înalta învăţătură despre Treimea divină, despre Dumnezeire şi vestirea Logosului în lume, despre înalta importanţă metafizică a personalităţii lui Christos. Toate aceste învăţături, care nu sunt inteligibile decât pentru acela care s-a preocupat cu ele mulţi, mulţi ani de-a rândul, toate aceste învăţături, care pot constitui pentru început conţinut al filosofiei şi al celorlalte ştiinţe, trebuie să fi fost preluate; trebuie să ne fi maturizat gândirea pentru preluarea acestor adevăruri. Numai apoi se poate pătrunde la această înălţime a adevărului. Iar cel care a realizat acest lucru, care ştie ceva despre marea idee a Trinităţii, a Logosului, în gura sa cuvântul biblic va deveni altceva, el va avea o altă putere de viaţă decât cea pe care o are fără această pregătire teologică prealabilă. Atunci el foloseşte în mod liber cuvântul biblic, atunci el creează prin cuvintele Bibliei acel flux de la sine spre comunitate, care determină revărsarea puterii divine creatoare în inimile mulţimii. Atunci Biblia nu este numai expusă de către el, ci şi conţinută în el. Atunci el vorbeşte ca şi cum ar fi participat el însuşi la redactarea marilor adevăruri care se află în această carte religioasă primordială. El a privit în fundamentele din care au izvorât marile adevăruri ale Bibliei. El ştie ce au simţit aceia care se aflau sub o influenţă şi mai puternică a lumii spirituale decât se află el acum, şi care este exprimată în Biblie ca stăpânire divină a lumii şi ordine umană salvatoare. Şi nu este numai cuvântul pe care trebuie să-l comenteze, să-l explice, ci în spatele lui se află şi marii scriitori, al căror discipol, ucenic şi urmaş este el. El vorbeşte în spiritul lor şi pune chiar acel spirit pe care l-au pus ei înşişi în scrierile lor, în explicaţiile şi scrierile lui.

Aceasta a constituit, într-o epocă sau alta, baza formării autorităţii. Ea a plutit ca ideal în faţa oamenilor, ideal care a fost adesea împlinit. Dar epoca actuală a adus şi aici o mare schimbare. Să mai urmărim o dată marea transformare care a avut loc de la Evul Mediu la epoca contemporană. Ce s-a întâmplat atunci? Ce a făcut posibil ca Galilei, Copernic, Giordano Bruno să poată vesti o nouă concepţie despre lume? Această nouă mişcare a fost posibilă prin aceea că omul s-a apropiat nemijlocit de natură, prin faptul că voia să vadă el însuşi, că nu se mai sprijinea, ca în Evul Mediu, pe vechi documente, ci aborda el însuşi existenţa naturală. Situaţia ştiinţelor Evului mediu a fost alta. Pe atunci, ştiinţele fundamentale nu erau derivate dintr-o contemplare nepărtinitoare a naturii, ci de la ceea ce a adus filosoful grec Aristotel ca sistem. De-a lungul întregului Ev mediu, Aristotel a fost o autoritate. Totul se preda pe baza scrierilor lui. Cel care preda metafizică sau chiar şi logică, pe cărţile lui se sprijinea. Pe acestea le explica. Aristotel era o autoritate.

Această situaţie s-a schimbat la trecerea de la Evul Mediu la perioada contemporană. Copernic însuşi a vrut să reunească noul într-un sistem, care să rezulte din observarea nemijlocită. Galilei a aruncat lumină până în lumea existenţei nemijlocite. Kepler a descoperit marea lege după care se deplasează planetele în jurul Soarelui. Aşa s-au petrecut lucrurile de-a lungul secolelor precedente. Oamenii voiau să vadă ei înşişi. Chiar şi în anecdote apare modul în care se comporta Galilei; se ştia despre el că este un savant care cunoştea foarte bine conţinutul lucrărilor lui Aristotel. Se spune că la un moment dat cineva i-ar fi spus ceva spus de el, de Galilei. Acesta ar fi răspuns că lucrurile trebuie să fie altfel, şi că el trebuie să caute mai întâi în Aristotel, căci acesta ar fi zis altfel, iar Aristotel are dreptate. – Pentru el, autoritatea era mai importantă decât contemplarea nemijlocită. Dar au venit vremurile în care fiecare voia să ştie ceva prin sine însuşi. Dar asta nu presupune că fiecare este în măsură să-şi cucerească această contemplare, pe cât de repede posibil, ci presupune numai că există oameni care să fie capabili să se apropie din nou de natură, oameni care sunt dotaţi cu unelte şi instrumente, şi familiarizaţi cu metodele necesare pentru observarea naturii. Aşa a devenit posibil progresul. Ceea ce a scris Aristotel, poate fi expus; dar în felul acesta nu se poate progresa. Se poate progresa numai dacă progresăm noi înşine, numai dacă înţelegem noi înşine lucrurile.

Ultimele patru secole scurse au aplicat acest principiu al cunoaşterii proprii faţă de întreaga ştiinţă exterioară, faţă de toate cele ce se extind în faţa simţurilor noastre. Mai întâi în fizică, apoi în chimie, apoi în ştiinţa despre viaţă, apoi în ştiinţele istorice. Toate sunt implicate în această observare proprie, în contemplarea exterioară a lumii sensibile. În felul acesta, ele sunt sustrase principiului autorităţii. Ceea ce nu a fost implicat în acest principiu al cunoaşterii proprii, este concepţia principiului spiritual activ în lume, cunoaşterea nemijlocită a ceea ce nu există pentru simţuri, ci numai pentru spirit. Iar în această privinţă, în ultimele secole apare, relativ la această ştiinţă şi această cunoaştere a spiritului, ceva despre care nu se putea vorbi mai înainte. Am putea să ne întoarcem înapoi până în cele mai vechi vremuri. Dar noi vrem să ne întoarcem numai până în primele secole ale creştinismului. Pe atunci exista o ştiinţă despre Dumnezeire, apoi o învăţătură despre apariţia Universului, care se prelungeşte până în preajma noastră. Dacă veţi privi la marii înţelepţi ai secolelor precedente, veţi vedea peste tot cum este abordată calea de la cea mai înaltă existenţă până la cea mai modestă, astfel încât nu există nici o lacună între ceea ce se spune în teologie despre ordinea divină a lumii şi ceea ce se poate spune despre lumea sensibilă. Există o concepţie cuprinzătoare asupra naşterii planetei Pământului nostru. Sunt lucruri pe care nici nu trebuie să le mai spunem în ziua de azi. Dar acela care situează devenirea deasupra scurgerii timpului, va putea înţelege faptul că se poate păşi şi dincolo de înţelepciunea noastră. Va veni vremea când se va trece şi dincolo de forma ştiinţei noastre actuale, la fel cum am trecut noi de vechile forme ale cunoaşterii.

Ceea ce a existat pe atunci, era o concepere unitară a Universului, care era pusă în faţa sufletului, iar la baza sufletului se ştia că există spiritul. În spirit era văzut fundamentul primordial al existenţei. De la spirit provine şi ceea ce nu este spiritual. Lumea este reflexul infinitului spirit divin. Iar din acest spirit divin provine ceea ce aflăm drept entităţi spirituale superioare în diversele sisteme religioase, şi apoi cele care se află pe suprafaţa acestui Pământ: omul, apoi animalele, plantele şi mineralele. Exista o concepţie unitară despre lume de la formarea unui sistem solar şi până la constituirea mineralelor. Atomul era alcătuit de însuşi Dumnezeu, chiar dacă omul nu îndrăznea să-l cunoască pe însuşi Dumnezeu. Spiritualul era căutat în această lume. Spiritualul era exprimat prin toate acestea. Strădania acelora care voiau să ştie ceva despre cele mai înalte culmi ale existenţei, pornea de la a se educa în aşa fel, încât să fie capabili să cunoască lumea sensibilă şi să-şi facă reprezentări asupra ei, dar să-şi poată face şi reprezentări asupra a ceea ce se afla dincolo de lumea sensibil-senzorială, deci despre ordinea spirituală a lumii. Aşa stăteau lucrurile, că ei se înălţau de la simpla cunoaştere sensibilă la o cunoaştere cuprinzătoare a spiritualului. Dacă vom observa cosmologiile în sens vechi, nu vom afla nici o întrerupere între ceea ce ne învaţă teologia şi ceea ce spun ştiinţele individuale despre obiectele existenţei noastre. Verigă lângă verigă, se legau toate, neîntrerupt. Se pornea de la miezul cel mai lăuntric al spiritului şi se ajungea la perimetrul exterior al existenţei noastre pământeşti.

Dar în epoca noastră contemporană s-a abordat o altă cale. S-au direcţionat, pur şi simplu, simţurile, şi ceea ce constituie arme ale simţurilor, ca instrumente amplificatoare ale acestora, asupra lumii. Şi s-a constituit astfel o concepţie măreaţă despre lume, care ne învaţă câte ceva despre lumea sensibilă exterioară. Încă nu au fost explicate toate lucrurile, dar ne putem face deja de astăzi o imagine despre modul în care va progresa această ştiinţă despre lucrurile sensibile. Însă în felul acesta s-ar întrerupe ceva, şi anume legătura nemijlocită dintre ştiinţa despre lume şi ştiinţa despre Dumnezeu.

Expresia curentă în ziua de astăzi, chiar dacă relativ modificată, pe care o avem despre apariţia Universului, drept cosmologie, se găseşte în aşa-numita concepţie despre lume a lui Kant-Laplace. Pentru a ne orienta în această direcţie, voi spune câteva cuvinte despre această concepţie, ca să vedem ce importanţă are pentru noi o asemenea concepţie despre lume ca aceea a lui Kant-Laplace. Ea afirmă că la început a existat o mare ceaţă cosmică, foarte rarefiată. Şi probabil că dacă noi am fi putut sta pe nişte scaune în spaţiul cosmic şi privi lucrurile, atunci ar fi fost vizibil pentru nişte ochi mai subtili faptul că această ceaţă cosmică s-a diferenţiat prin răcire. Că ea s-a constituit într-un punct central, s-a rotit, a eliminat din ea cercuri care s-au constituit formând planete, şi în modul acesta – dumneavoastră cunoaşteţi această ipoteză – s-a format un asemenea sistem solar, care are în Soare un izvor de viaţă şi căldură. Că aşa s-au constituit lucrurile, dar că în modul în care au evoluat ele trebuie să aibă şi un sfârşit. Acest lucru este acceptat de către Kant, şi îl mai acceptă şi alţii, anume că se vor forma alte lumi noi, ş.a.m.d.

Dar ce este de fapt o asemenea imagine despre lume pe care cercetătorul modern încearcă să o constituie reunind experienţele ştiinţifice din cadrul fizicii, al chimiei ş.a.m.d.? Este ceva pe care simţurile trebuie să-l perceapă în toate stadiile. Încercaţi acum să vă reprezentaţi această imagine despre lume. Ce lipseşte? Lipseşte spiritul. Este imaginat un proces material, un proces ce se poate desfăşura în mic cu o picătură de ulei pusă în apă, pe care o puteţi contempla sensibil. Procesul de formare al lumii este conceput sensibil. Spiritul nu este considerat ca făcând parte din temeliile fundamentale ale unui astfel de sistem solar. Astfel încât nu este de mirare dacă se pune întrebarea: Cum ia naştere viaţa, cum ia naştere spiritul? – de vreme ce la început se consideră că a existat doar materia lipsită de viaţă, care s-a mişcat în conformitate cu propriile ei legi.

Ceea ce nu poate fi experimentat nu poate fi extras din concepte. Căci se poate extrage numai ceea ce a fost pus înăuntru. Dacă se imaginează un sistem cosmic gol, lipsit de spirit, atunci trebuie să rămână de neînţeles modul în care pot exista pe lumea aceasta spiritul şi viaţa. Din modul în care este conceput sistemul Kant-Laplace nu se poate răspunde niciodată la întrebarea cum se poate naşte viaţa şi cum se poate naşte spiritul. Ştiinţa timpurilor moderne este o ştiinţă sensibilă. De aceea ea a preluat în teoria ei de formare a lumii doar o parte din Univers, o secţiune din întreaga lume. Pe cât de puţin vă reprezintă pe dumneavoastră corpurile dumneavoastră ca totalitate, tot atât de puţin constituie materia, lumea întreagă. Pe cât de adevărat este că în trupurile dumneavoastră se află viaţă, sentimente, gânduri, impulsuri care nu se pot vedea, atunci când corpurile sunt privite cu ochii sensibili, tot atât de adevărat este şi spiritul din lume. Tot atât de adevărat este însă şi faptul că cele expuse în teoria Kant-Laplace constituie doar trupul. Pe cât de puţin poate spune anatomistul – care expune alcătuirea corpului omenesc –, dacă gândeşte exclusiv materialist, cum poate proveni un gând din sânge şi din nervi, tot atât de puţin poate ajunge vreodată la spirit acela care concepe sistemul cosmic în conformitate cu teoria Kant-Laplace. Pe cât de puţin poate spune ceva despre lumea noastră sensibilă acela care este orb şi nu poate vedea lumina, tot atât de puţin poate explica acela care nu concepe intuitiv spiritul, faptul că în afara corpului fizic mai există ceva spiritual. Ştiinţei moderne îi lipseşte contemplarea spiritului. Pe aceasta se bazează progresul, pe faptul că ea a devenit unilaterală, şi tocmai prin asta poate atinge omul o supremă înălţime sub aspect unilateral. Prin faptul că ştiinţa se limitează la sensibil, îşi atinge ea această înaltă dezvoltare. Dar ea devine autoritate apăsătoare datorită faptului că a întemeiat anumite obişnuinţe de gândire. Iar acestea sunt mai puternice decât orice teorie, mai puternice decât toate dogmele.

Oamenii s-au obişnuit să caute ştiinţa în domeniul sensibil, şi în felul acesta, de patru secole, se strecoară în obişnuinţele de gândire ale omului modern ideea că elementul sensibil este singurul real, astfel încât se ajunge la credinţa că lumea sensibilă este singura lume reală. Ceva care era justificat ca teorie a devenit obişnuinţă de gândire, iar acela care vede mai adânc în această gândire ştie ce forţă sugestivă imensă are o asemenea obişnuinţă de gândire activă de secole asupra oamenilor. Ea a acţionat în toate cercurile. La fel ca un om care este sugestionat, este sugestionată întreaga omenire modernă educată în sensul că singura realitate ar fi aceea pe care o pot percepe simţurile, pe care o pot cuprinde mâinile. Omenirea s-a dezobişnuit să vadă spiritul drept o realitate. Dar toate acestea nu din cauza unei teorii, ci exclusiv datorită unor obişnuinţe de gândire create. Pentru că acestea sunt cu mult, mult mai profunde decât orice înţelegere. Acest fapt poate fi dovedit numai prin teoria cunoaşterii şi filosofie, care din păcate nu sunt suficient dezvoltate. Întreaga ştiinţă modernă este supusă acestor obişnuinţe moderne de gândire. Acela care vorbeşte astăzi despre apariţia animalelor şi a lumii are în fundal aceste obişnuinţe de gândire, şi el nu poate proceda altfel decât să dea cuvintelor şi conceptelor sale o asemenea nuanţă încât acestea să dea impresia, prin conţinutul şi seva lor că aceasta este realitatea.

Altfel stau lucrurile cu cele care sunt doar gândite. Trebuie să ajungem astăzi în situaţia de a recunoaşte realitatea mai profundă a acelora pe care doar le gândim. Trebuie să ajungem la contemplarea spiritului. Şi nu se ajunge acolo datorită cărţilor sau conferinţelor, nici prin teorii şi noi dogme, ci printr-o autoeducare intimă care intervine în obişnuinţele sufleteşti ale omului actual. Omul trebuie să recunoască, în primul rând, că nu este câtuşi de puţin necesar să vadă realitatea sensibilă ca singură realitate, şi el trebuie să-şi clarifice faptul că el exersează, de fapt, ceva care a fost stimulat de-a lungul secolelor. Aceasta este modalitatea acestei obişnuinţe de gândire. Ea se revarsă înlăuntrul simţirii iniţiale a oamenilor, şi aceştia nu mai sunt conştienţi că îşi fac iluzii datorită ei, pentru că ea le este injectată de la început. Această impresie acţionează prea puternic chiar şi asupra unui idealist, astfel că nici nu poate fi altfel decât ca şi el să accentueze lucrurile şi să le lase să se reverse în sufletele semenilor săi, în sensul că realitatea sensibilă este singura realitate.

Dezvoltarea teologiei s-a realizat prin transformarea acestor obişnuinţe de gândire. Ce este teologia? Este ştiinţa despre divinitate, aşa cum a ne-a parvenit ea de secole. Ea se inspiră din Biblie, aşa cum s-a inspirat ştiinţa Evului mediu din Aristotel. Dar este tocmai învăţătura teologiei faptul că nici o revelaţie nu durează veşnic, şi lumea şi cuvintele vechilor revelaţii se modifică. În învăţătura Bisericii catolice nu se mai revarsă viaţa spirituală nemijlocită, şi se pune problema dacă există personalităţi de la care se mai poate revărsa încă o viaţă spirituală. Dacă vom concepe lucrurile în modul acesta, va trebui să spunem că şi teologia este supusă obişnuinţelor de gândire ale materialismului.

Mai înainte, Creaţiunea din cele şase zile nu a fost concepută ca şi cum s-ar fi desfăşurat pur material în şase zile. Oamenii nu au avut ideea ciudată că Christos trebuie studiat pentru a fi înţeles, ci ei au indicat numai faptul că însuşi Logosul a fost cândva încorporat în omul Iisus. Dacă cineva nu poate înţelege din sine acest lucru, el nu poate formula o judecată în sensul de a recunoaşte cine a trăit acolo din anul 1 până în anul 33. Astăzi, oamenii văd în Iisus – care a fost şi numit „omul simplu din Nazareth” – doar un om ca oricare altul, numai că mai nobil şi mai idealizat. Şi teologia a devenit mai materială. Acesta este esenţialul, anume că actuala concepţie teologică despre lume nu mai urcă până la înălţimile spiritului, ci vrea să înţeleagă pur raţional şi materialist ceea ce s-a desfăşurat din punct de vedere istoric. Nimeni nu va putea înţelege opera vieţii lui Christos dacă o consideră doar istorie, dacă vrea să ştie doar cum a arătat şi a vorbit Acela care a trăit în Palestina din anul 1 până în anul 33. Dar nimeni nu poate avea pretenţia de a afirma că în El nu trăia nimic altceva decât în ceilalţi oameni. Sau Îl poate contrazice cineva pe Iisus Christos atunci când spune: Mi-a fost dată toată puterea în Cer şi pe Pământ? – Dar oamenii vor să înţeleagă astăzi lucrurile numai din punct de vedere istoric.

Foarte semnificativ este ceea ce s-a rostit într-un discurs ţinut pe 31 mai 1904 la un congres pastoral din Elsaß-Lothringen. Acolo, profesorul Lobstein [ Nota 127 ] din Strassbourg a ţinut o conferinţă despre «Adevăr şi poezie în religia noastră»; un discurs profund simpatic, care arată modul în care vrea să concilieze teologul materialist concepţiile teologice cu cercetarea ştiinţifică exterioară. Cel care se apropie de Evanghelii cu obişnuinţe de gândire materialiste, va încerca să înţeleagă pentru început când au fost scrise acestea. Or în acest sens, el se va putea baza numai pe documente exterioare, pe ceea ce a furnizat istoria exterioară ca material. Numai că cele astfel furnizate provin în fond dintr-o epocă mult mai târzie decât cea acceptată în mod obişnuit. Şi dacă se abordează numai aspectul exterior se ajunge la a spune: Evangheliile se contrazic între ele. Cele trei Evanghelii sinoptice care au un numitor comun, au fost reunite la un loc; Evanghelia după Ioan trebuie însă considerată aparte. De aceea ea a devenit pentru mulţi oameni un fel de „poezie”. Au fost cercetate şi scrisorile lui Pavel, şi s-a găsit că numai un pasaj sau altul ar corespunde realităţii. Acestea sunt fapte care stau la baza cercetării religioase.

Cea mai importantă ştiinţă a devenit în această privinţă istoria religiilor sau a dogmelor. Astăzi nu este importantă vieţuirea adevărurilor formulate prin dogme, ci istoria religiilor, expunerea exterioară, modul în care s-a desfăşurat totul pe atunci. Pe acestea vor oamenii să le cerceteze. Însă acestea nici nu ar trebui să conteze. Pentru o istorie materialistă ele pot fi importante, dar ele nu constituie teologia. Teologia nu ar trebui să cerceteze când a fost formulată dogma tripartiţiei şi când a fost ea rostită sau redactată prima oară, ci ce înseamnă ea, ce este ea, ce ne vesteşte ea, ce ne poate oferi ea viu şi rodnic pentru viaţa noastră lăuntrică.

Aşa s-a ajuns ca în ziua de astăzi un profesor de teologie să vorbească despre adevăr şi poezie în religia noastră. S-a descoperit că în Scripturi există contradicţii. S-a arătat că anumite lucruri nu concordă cu ştiinţele naturii; acestea sunt lucrurile numite minuni. Oamenii nu caută să înţeleagă ceea ce trebuie înţeles prin ele, ci afirmă pur şi simplu că ele nu sunt posibile. Aşa s-a ajuns să se introducă noţiunea de „poezie” în sfânta Scriptură. Se afirmă că ea nu ar pierde din valoare în felul acesta, ci că povestirea ar fi un fel de mit sau poezie. Că oamenii nu ar trebui să cadă pradă iluziei că tot ceea ce a fost descris acolo este realitate, ci ei ar trebui să ajungă să recunoască faptul că scrierile noastre sfinte sunt alcătuite din poezie şi adevăr.

Aceasta se datorează unei lipse de cunoaştere în privinţa esenţei poeziei. Poezia este cu totul altceva decât îşi reprezintă oamenii de astăzi sub numele de poezie. Poezia a izvorât din spirit. Poezia în sine are o obârşie religioasă. Înainte de a apărea poezia, existau anumite procese, cum au fost dramele greceşti, la care grecii veneau în pelerinaj, ca la misteriile din Eleusis. Acestea erau dramele primordiale. Ele constituiau pentru greci totodată ştiinţă, şi totodată realitate spirituală. Erau frumuseţe şi artă, dar, în acelaşi timp, înălţare sufletească religioasă. Tot aşa, poezia nu era altceva decât forma exterioară care urma să exprime adevărul, care urma să exprime într-adevăr adevărul pe un plan superior, şi nu numai în mod simbolic. Aceasta stă la baza oricărei adevărate creaţii poetice. De aceea spune Goethe [ Nota 128 ]: Poezia nu este „artă”, ci expunerea unor legi tainice ale naturii, care nu ar fi niciodată revelate fără ea. De aceea îl numeşte Goethe „poet” numai pe acela care se străduieşte să cunoască adevărul şi să-l exprime în modul cel mai frumos. Adevărul, frumosul şi binele sunt formele de a exprima divinul.

Astfel că nu putem vorbi despre poezie şi adevăr în religie. Epoca actuală nu mai are un concept corect în privinţa poeziei. Ea nu ştie că poezia izvorăşte din însuşi izvorul înţelepciunii. Iar prin aceasta, fiecare cuvânt din ea dobândeşte o calitate. Noi trebuie să ajungem din nou la un concept corect în privinţa poeziei. Noi trebuie să înţelegem ce era poezia la început, şi să aplicăm aceasta asupra celor pe care trebuie să le cerceteze teologia. Noi spunem în mod curent: După roade îi veţi recunoaşte. Or, unde a adus teologia lucrurile? Într-o carte care a stârnit multă senzaţie în ultima vreme, şi pe care oamenii au acceptat-o ca atare deoarece a fost scrisă de un teolog modern – am în vedere «Esenţa creştinismului» de Harnack [ Nota 129 ] –, se află un loc în care se spune: „Mesajul de Paşti vorbeşte despre minunatul eveniment din grădina lui Iosif din Arimateea, la care totuşi nu a fost martor nici un ochi, despre mormântul cel gol în care au privit câteva femei şi câţiva ucenici, despre apariţia Domnului într-o înfăţişare transfigurată – atât de strălucitoare încât nici ai săi nu l-au putut recunoaşte imediat – şi apoi chiar şi despre cuvinte şi fapte ale Celui înviat; relatările devenind tot mai complete şi mai demne de încredere. Dar credinţa de Paşti este convingerea despre victoria Crucificatului asupra morţii, despre puterea şi justeţea lui Dumnezeu şi despre viaţa Aceluia care a fost primul născut dintre mulţi alţi fraţi. Pentru Pavel, baza credinţei de Paşti o constituie certitudinea că ‹Cel de-al doilea Adam› provine din Cer, şi pe experienţa că Dumnezeu i l-a revelat pe Fiul său cel viu pe drumul Damascului.”

Concepţia teosofică despre lume caută să conducă oamenii la înţelegerea acestui mare misteriu. Teologul spune: Noi nu mai ştim în ziua de azi ce s-a petrecut de fapt în grădina Ghetsimani. Noi nu ştim nici care este natura veştilor pe care le-au furnizat ucenicii despre cele petrecute. Noi nu ştim nici să apreciem valoarea cuvintelor scrise de Pavel despre Christos cel înviat. Noi nu o scoatem la capăt în felul acesta. Dar un lucru este sigur: credinţa în Mântuitorul înviat a pornit de la aceste evenimente, şi noi vrem să rămânem la această credinţă fără să ne intereseze ceea ce stă la baza ei. – Găsim astfel introdus în dogmatica modernă un concept care apare ciudat pentru cel care caută temeliile adevărului. Se spune: Din punct de vedere metafizic, aceasta nu se poate explica. Nu este posibilă nici contrazicerea, dar nici explicarea evenimentelor. Rămâne doar a treia alternativă, adevărul credinţei religioase.

La Trier a fost expusă cândva cămaşa lui Christos, în credinţa că ea poate produce minuni. Această credinţă a dispărut, pentru că orice credinţă se menţine numai prin faptul că este continuată de experienţă. Rămâne însă realitatea că unii oameni au vieţuit acest lucru; rămâne trăirea religioasă subiectivă.

Cei care afirmă aceste lucruri, aparent nu sunt materialişti. În teoria pe care o expun ei nu sunt, dar în obişnuinţele de gândire, în modul şi felul în care vor să cerceteze spiritualul, sunt materialişti. Şi aceasta este baza vieţii spirituale a idealiştilor şi spiritualiştilor noştri actuali. Cu toţii au preluat obiceiurile de gândire materialiste. Şi aceia care vor să se reunească, să stea împreună în camere şi să vadă spirite materializate, sunt tot materialişti. Spiritismul a devenit posibil datorită obişnuinţelor noastre de gândire materialistă. Spiritul este căutat astăzi în mod material. Şi nici o teorie idealistă nu poate da roade atâta timp cât cunoaşterea spiritului rămâne o simplă teorie, atâta timp cât ea nu devine viaţă.

Şi aceasta necesită o reînnoire, o renaştere a teologiei. Căci este necesar să nu existe numai credinţa, ci ca şi contemplarea nemijlocită să se reverse în aceia care au de vestit despre ordinea divină a lumii. Concepţia teosofică despre lume vrea să conducă şi în domeniul spiritual de la credinţa în documente, în cărţi şi istorisiri, la o observare a spiritului prin autoeducaţie. Calea pe care a abordat-o ştiinţa noastră trebuie abordată în viaţa spirituală, în înţelepciunea spirituală. Noi trebuie să ajungem din nou la vieţuirea spiritualului. Nici ştiinţa şi nici înţelepciunea nu decid în această privinţă. Nu putem cerceta în acest domeniu nici prin logică şi nici prin reflectare. Logica ţese un sistem al lumii sensibile, dinlăuntrul sufletului. Experienţa spirituală este cea care umple conceptele noastre cu un conţinut real. Experienţa spirituală mai înaltă este cea care trebuie să ne umple conceptele cu un conţinut spiritual. Şi abia atunci va avea loc o renaştere a teologiei, atunci când oamenii vor înţelege cuvintele apostolului Pavel: Nici o înţelepciune omenească nu este în stare să înţeleagă înţelepciunea divină. – Ştiinţa ca atare nu o poate înţelege. La fel de puţin poate înţelege viaţa exterioară această lume spirituală. Nici o reflectare nu poate duce la spirit, la fel de puţin cum un om care se află undeva pe o insulă îndepărtată nu va găsi niciodată mari adevăruri fizice, fără instrumente şi fără metode ştiinţifice.

Pentru oameni trebuie să intervină ceva care trece dincolo de înţelepciune, care duce la viaţa nemijlocită. Aşa cum ochii şi urechile noastre ne aduc ştiri despre realitatea sensibilă, tot aşa trebuie ca noi să vieţuim direct realitatea spirituală. Şi atunci înţelepciunea noastră o va putea cuprinde. Sfântul apostol Pavel nu a spus niciodată că înţelepciunea ar fi condiţia preliminară pentru atingerea divinităţii. Abia după ce vom fi găsit întreaga înţelepciune a lumii vom fi din nou în stare să reunim întregul. Abia după ce vom avea din nou o concepţie spirituală despre naşterea Universului, aşa cum avem actualmente una materialistă – dar, pe de altă parte, nu trebuie să avem vechea credinţă, ci să facem diferenţele pe ici şi pe colo – atunci se vor reuni sensibilul şi spiritualul într-o înlănţuire, atunci vom putea din nou coborî din spirit până la ceea ce ne învaţă ştiinţa sensibilă.

Este ceea ce vrea să aducă actuala concepţie teosofică despre lume. Ea nu vrea să fie teologie, nici învăţătură dintr-o carte, şi nici interpretarea unei cărţi, ci vrea să fie experienţă a vieţii spirituale, ea vrea să ne dăruiască comunicări din experienţa directă a acestei vieţi spirituale. Şi în ziua de astăzi mai vorbeşte aceeaşi putere spirituală care a vorbit cândva la întemeierea sistemelor religioase. Şi trebuie să fie sarcina aceluia care vrea să înveţe câte ceva din ordinea divină a lumii, ca el să-şi caute înălţarea în aşa fel încât să poată vorbi în singurătatea inimii sale din nou cu inimile spirituale ale Universului. Schimbarea se va produce atunci în facultăţile noastre, acea schimbare care s-a produs pe tărâmul ştiinţelor exterioare ale naturii de la Evul Mediu la epoca actuală. Se va putea întâmpla ca atunci când cineva vesteşte ceva din spirit şi este întâmpinat de un altul prin cuvintele: Dar în Scripturi scrie altfel –, să îl convingă sau nu pe acela. S-ar putea ca acela să-i spună: Eu cred mai mult în Scripturi decât în ceea ce poate fi împărtăşit din experienţa directă. – Dar mersul vieţii spirituale nu trebuie oprit. Pot exista multe piedici, iar cei care mai acţionează şi astăzi pentru teologie în sensul adepţilor menţionaţi ai lui Aristotel din Evul Mediu, să se opună acestui mers, dar această schimbare care trebuie să se îndeplinească nu poate fi oprită. Aşa cum cunoaşterea se înalţă de la credinţă la contemplare, tot aşa ne vom înălţa şi noi de la credinţă la contemplare în domeniul spiritual, la contemplare în teosofie. Atunci nu va mai exista o credinţă în literă, în cele scrise, nu va mai exista o teologie, atunci va exista viaţa vie. Spiritul vieţi se va împărtăşi acelora care pot să-l audă. Cuvintele se vor revărsa pe buze şi-şi vor găsi o expresie inteligibilă. Spiritul va vorbi despre spirit. Acolo va exista viaţa, şi teologia va fi sufletul acestei vieţi religioase.

Aceasta este sarcina pe care o are teosofia în raport cu Facultatea de Teologie. Dacă teosofia reprezintă o Mişcare ce vrea să aibă viaţă în ea, care poate reuni viaţa şi seva vieţii în literele învăţăturii, atunci noi avem o anumită misiune. Cel care cuprinde lucrurile astfel nu ne vor lua drept duşmani, faţă de aceia care trebuie să vestească Cuvântul. Dacă cei care sunt teologi se vor preocupa cu seriozitate de ceea ce vrea Mişcarea teosofică, dacă teologii s-ar angaja în ceea ce voim noi să facem, ei ar vedea în teosofie ceva care le-ar putea da aripi şi viaţă. Ei ar vedea în teosofie ceea ce ar trebui să-i vivifieze. Nu ar trebui să fie dezbinare, ci cea mai adâncă pace poate fi între strădania teologică sinceră şi cea teosofică. Acest lucru va fi recunoscut în decursul timpului. Se va putea trece de prejudecăţile existente faţă de Mişcarea teosofică, şi atunci se va vedea cât de adevărat este ceea ce a spus Goethe:

Cel care posedă ştiinţa şi arta, [ Nota 130 ]
Are şi religia,
Cel care nu o are pe niciuna din cele două,
Să aibă măcar religia.

Teosofia nu va combate nici o religie, sub nici o formă. Teosof adevărat este acela care-şi doreşte ca înţelepciunea să se poată revărsa în cei ce sunt chemaţi să vorbească omenirii astfel, încât să nu fie necesar să existe teosofi care să spună ceva despre contemplarea religioasă directă. Teosoful se poate bucura de zilele în care din locurile unde trebuie vestită religia este răspândită înţelepciunea. Şi dacă teologii vor vesti adevărata religie, atunci nu va mai fi nevoie de teosofie.