Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

METAMORFOZELE VIEŢII SUFLETEȘTI
CĂI ALE TRĂIRILOR SUFLETEȘTI

GA 59


XVIII

MISIUNEA ARTEI
Homer, Eschil, Dante, Shakespeare, Goethe

Berlin, 12 mai 1910

Vom încheia astăzi consideraţiile ciclului de conferinţe din iarna trecută prin câteva gânduri care pot fi rostite, în contextul expunerilor anterioare, despre acel tărâm al vieţii sufleteşti umane în care se revarsă nişte comori atât de bogate, atât de grandioase ale fiinţei interioare umane. Ne vom încheia, deci, expunerile, prin câteva păreri referitoare la esenţa şi importanţa artei în cadrul evoluţiei umane. Dat fiind faptul că sfera artei este atât de vastă, consideraţiile noastre se vor limita la dezvoltarea artei literare de-a lungul evoluţiei omenirii şi, chiar şi aşa, se înţelege de la sine că nu ne vom putea opri decât asupra celor mai înalte culmi ale vieţii spirituale.

Foarte uşor s-ar putea ivi întrebarea: ce legătură au toate consideraţiile despre viaţa sufletului pe care le-am făcut în cursul acestei ierni şi care au căutat, în primul rând, adevărul şi cunoaşterea referitoare la lumea spirituală, ce legătură au toate acestea cu acel domeniu al activităţii umane care vrea să se manifeste mai ales în elementul frumosului? În epoca noastră, foarte uşor s-ar putea susţine că tot ceea ce se manifestă prin ştiinţă şi cunoaştere se află foarte, foarte departe de ceea ce se manifestă prin artă. Întreaga ştiinţă şi cunoaştere ‒ aşa se crede, fără îndoială ‒ trebuie să rămână între limitele riguros circumscrise ale experienţei; iar elementul artistic se mişcă între limitele mai mult arbitrare ale inimii, ale fanteziei. În aprecierea contemporanilor noştri, adevărul şi frumosul sunt foarte, foarte departe unul de celălalt. Şi totuşi: tocmai personalităţile mari, de frunte, din domeniul creaţiei artistice au simţit întotdeauna că prin arta adevărată vor să exprime ceva care provine din aceleaşi izvoare ale existenţei umane, ba chiar din străfundurile cele mai adânci ale existenţei umane, din care provin, de asemenea, ştiinţa şi cunoaşterea.

Ca să dăm doar câteva exemple, ne vom referi la Goethe, care nu a fost doar un căutător al frumosului, ci şi al adevărului; care în tinereţea sa a încercat, pe toate căile posibile, să ajungă la cunoaşterea lumii, să găsească răspuns la marile întrebări enigmatice ale existenţei. Înainte de a fi plecat în călătoria spre Italia, care avea să-l ducă în ţara unor idealuri dorite cu ardoare, Goethe studiase multe, împreună cu prietenii lui, spre a se apropia de ţelul său ‒ cunoaşterea adevărului ‒, de exemplu, îl studiase şi pe filosoful Spinoza [ Nota 51 ]. Cugetările lui Spinoza în legătură cu ideea de Dumnezeu lăsaseră o impresie foarte puternică în sufletul lui Goethe; acele cugetări ale filosofului modern care caută în toate fenomenele vieţii substanţa unitară. Goethe credea, împreună cu Merck [ Nota 52 ] şi cu alţi prieteni, că aude în /spiritul lui/ Spinoza nişte sunete de felul acelora care, din toate fenomenele lumii înconjurătoare, ne vestesc izvoarele existenţei, nişte sunete în măsură să-i astâmpere năzuinţa faustică. Dar spiritul lui Goethe era prea bogat, prea plin, ca să găsească în consideraţiile noţionale din lucrările lui Spinoza o imagine despre adevăr şi cunoaştere care să-l satisfacă. Ne putem da seama cel mai bine ce simţea el aici, ce voia, de fapt, cu dorurile inimii sale, dacă-l însoţim pe parcursul călătoriei prin Italia, dacă observăm felul cum priveşte marile opere de artă, care-i oferă un ecou al artei antice şi din care poate simţi ceea ce zadarnic sperase să simtă din noţiunile lui Spinoza. Iată de ce, după contemplarea acestor opere de artă, le scrie prietenilor rămaşi la Weimar: “Atâta e sigur, artiştii vechi aveau o cunoaştere a naturii la fel de mare, şi o noţiune la fel de sigură a ceea ce poate fi reprezentat şi a felului cum trebuie reprezentat, ca şi Homer. Din păcate, numărul lucrărilor de artă din prima categorie e prea mic. Dar, dacă le vezi chiar şi numai pe acestea, nu mai doreşti nimic, decât să le cunoşti temeinic şi apoi să te duci în pace. Aceste înalte opere de artă au fost create de oameni drept supreme opere de artă ale naturii, după nişte legi adevărate şi naturale. Tot ceea ce e arbitrar, născocit, aici se prăbuşeşte; aici e necesitate, aici e Dumnezeu!” [ Nota 53 ] Goethe credea că-şi dă seama, după cum a spus, că marii artişti, care creaseră asemenea capodopere, lucraseră, din sufletul lor, conform cu aceleaşi legi după care lucrează natura însăşi. Ce altceva înseamnă aceasta decât că Goethe credea că-şi dă seama de următorul lucru: legile naturii urcă până în sufletul uman şi aici dobândesc forţă, pentru ca ceea ce pe alte trepte ale existenţei se manifestă sub forma legilor naturii, acţionând în regnurile mineral, vegetal şi animal, să lucreze, când a luat-o pe calea ce trece prin sufletul uman, în forţele creatoare ale acestui suflet uman.

Goethe a simţit cum în aceste capodopere lucrează legitatea naturii şi a scris, de aceea, prietenilor săi de la Weimar: “Tot ceea ce e arbitrar, născocit, aici se prăbuşeşte; aici e necesitate, aici e Dumnezeu!” Vedem, aşadar, cum şi într-un asemenea moment inima lui Goethe e mişcată de ideea că arta îşi revelează esenţa supremă doar atunci când curge din aceleaşi izvoare din care curge întreaga ştiinţă şi întreaga cunoaştere. Şi simţim atunci din ce adâncuri ale sufletului lui Goethe au fost rostite cuvintele: “Frumosul e manifestarea unor legi tainice ale naturii, care fără apariţia acestuia ne-ar fi rămas în veci ascunse!” [ Nota 54 ] Prin urmare, Goethe vede în artă revelarea unor legi ale naturii, o vorbire prin care se spune ceea ce prin cunoaştere e obţinut în alt mod, pe alte tărâmuri de cercetare.

Dacă trecem acum de la Goethe la o personalitate a epocii moderne, care a căutat, la fel ca şi Goethe, să-i atribuie artei o misiune şi să-i dea omenirii, prin artă, ceva care are legătură cu izvoarele existenţei ‒ dacă trecem la Richard Wagner, vom găsi în scrierile sale, în care a căutat să se lămurească el însuşi în ceea ce priveşte esenţa şi importanţa activităţii creatoare artistice, unele gânduri asemănătoare despre înrudirea interioară dintre adevăr şi frumos, dintre cunoaştere şi artă. Astfel, pornind de la Simfonia a IX-a a lui Beethoven [ Nota 55 ], el spune că din aceste acorduri se aude ceva ca o revelare dintr-o altă lume, fiind, totuşi, atât de diferit de tot ceea ce am putea să înţelegem cu ajutorul formelor pur raţionale sau logice. Dar, în ceea ce priveşte aceste revelări făcute cu ajutorul artei, e valabil cel puţin un lucru: ele acţionează asupra sufletului nostru cu o mare putere de convingere şi ne pătrund sentimentele cu o senzaţie de adevăr împotriva căreia e neputincioasă întreaga facultate de cunoaştere care logicizează şi are la bază simpla gândire raţională. În alt loc, Richard Wagner spune, referindu-se la muzica simfonică: din instrumentele acestei muzici răsună ceva care te face să crezi că ele constituie un organ al misterelor Creaţiunii; fiindcă ele revelează ceva de felul sentimentelor originare ale Creaţiunii, după care s-a ordonat haosul şi care au lucrat în sensul armonizării haosului cosmic, cu mult timp înainte să fi existat o inimă umană care să perceapă aceste sentimente ale Creaţiunii. ‒ Aşadar, şi Richard Wagner vede în manifestările artei adevăr, o cunoaşterea misterioasă, o revelare, care poate sta alături de ceea ce numim de obicei cunoaştere şi ştiinţă.

Mai putem aminti un lucru: Cel ce păşeşte în faţa marilor opere de artă ale omenirii sub semnul ştiinţei spirituale, are sentimentul că din ele vorbeşte ceva care este o altă formă sub care omenirea caută adevărul. Cercetărorul spiritual-ştiinţific se simte înrudit cu ceea ce vorbeşte din operele de artă. Nu e nici o exagerare: El se simte mai înrudit cu ceea ce revelează spiritul unui artist, decât cu multe dintre lucrurile care, în epoca noastră, sunt luate prea uşor drept revelaţii spirituale.

Cum se face că nişte personalităţi cu adevărat artistice îi atribuie artei o asemenea misiune, cum se face că inima cercetătorului spiritual-ştiinţific se simte atât de atrasă tocmai de revelaţiile pline de mister ale marii arte?

Vom încerca să pătrundem acolo unde putem găsi răspunsul la aceste întrebări, dacă vom sintetiza şi aplica unele dintre lucrurile care au păşit în faţa sufletelor noastre prin conferinţele prezentate în cursul acestei ierni.

Dacă vrem să cunoaştem importanţa şi misiunea artei, în sensul conferinţelor pe care le-am prezentat în cursul acestei întregi ierni ‒ adică, dacă încercăm să găsim răspuns nu conform cu părerile umane şi cu tendinţele arbitrare ale intelectului nostru, care raţionează fără încetare, în orice situaţie, ci aşa cum ne răspund înseşi realităţile evoluţiei lumii şi omenirii ‒, atunci va trebui să îndreptăm întrebarea noastră către evoluţia şi înflorirea artei înseşi, din cadrul evoluţiei omenirii. De aceea, vom încerca să aflăm care e importanţa artei pentru omenire, cercetând ce a fost arta, ce a devenit ea în decursul timpurilor. ‒ În orice caz, dacă vrem să studiem începuturile artei, felul cum ea se apropie de om, mai întâi sub forma de artă a poeziei, trebuie să ne întoarcem, conform cu noţiunile obişnuite, foarte departe în trecut. Dar deocamdată noi ne propunem să ne întoarcem în trecut, în ceea ce priveşte poezia, numai până acolo unde putem fi călăuziţi de documente umane fizice. Ne vom întoarce până la acea figură, legendară pentru mulţi oameni din epoca actuală, care stă la începutul artei apusene, sub forma poeziei: Homer, cu care începe poezia greacă şi a cărui operă ni s-a păstrat în cele două mari cânturi, în cele două mari eposuri, “Iliada” şi “Odiseea”.

E demn de remarcat faptul că, dacă lăsăm să acţioneze asupra noastră începutul fiecăreia dintre aceste două epopei, cel sau cei ‒ fiindcă azi nu vrem să ne ocupăm de problema personalităţii ‒ care au creat aceste epopei, ne vestesc chiar de la început un element im-personal:

“Cântă, o, muză, mânia ce-aprinse pe-Achil Peleianul...”,

aşa începe “Iliada”, primul poem homeric; şi iarăşi:

“Cântă-mi, o, muză, despre bărbatul ce mult umblat-a prin lume...” ‒

aşa începe al doilea poem, “Odiseea”. Cel de la care ne vin aceste versuri vrea, deci, să atragă atenţia asupra faptului că ceea ce vorbeşte din gura lui se datorează unei puteri superioare, că totul îi vine de undeva şi că el poate desemna cel mai bine starea în care se află sufletul său dacă nu invocă ceea ce are de spus acest suflet însuşi, ci dacă exprimă ceea ce-i este insuflat de o putere care ‒ cine îl înţelege cât de cât pe Homer simte acest lucru ‒ nu era pentru el doar o imagine simbolică, ci ceva absolut real şi palpabil. Dacă omul de astăzi nu simte aproape nimic auzind cuvintele lui Homer: “Cântă, o muză...”, nu e de vină faptul că Homer vrea să dea ‒ cum s-ar putea crede ‒ doar o imagine simbolică, faptul că el vrea doar să exprime în mod indirect ceea ce se petrece în sufletul lui, ci mai degrabă e de vină omul modern, în sufletul căruia nu mai sunt prezente trăirile din care a izvorât o operă atât de impresionantă ca aceea a lui Homer. În orice caz, putem înţelege această ne-personalitate de la începutul poeziei occidentale numai dacă ne întrebăm: Oare ce a fost înainte de acest început al poeziei occidentale? De unde a izvorât ea însăşi?

Dacă privim evoluţia omenirii în sensul ştiinţei spirituale, ajungem la vechile întrebări referitoare la formele conştienţei umane în general. Am subliniat adeseori, studiind evoluţia omenirii, că forţele sufletului uman s-au schimbat de-a lungul mileniilor şi că toate forţele noastre sufleteşti au avut cândva un început. Dacă ne întoarcem în trecut, ajungem la nişte oameni ale căror suflete erau înzestrate cu nişte forţe absolut diferite de cele pe care le au sufletele oamenilor actuali. Am subliniat faptul că într-un trecut străvechi, spre care nu ne putem întoarce cu ajutorul istoriei exterioare, ci numai prin cercetare spiritual-ştiinţifică, întreaga conştienţă umană acţiona în alt fel şi că toţi oamenii posedau, ca pe o putere naturală a sufletului lor, o clarvedere străveche, de vis. Înainte ca sufletele umane să fi coborât atât de mult în viaţa materială, încât să privească lumea în felul obişnuit din zilele noastre, pentru ei lumea spirituală era o lume absolut reală şi plină de conţinut, pe care o percepeau de jur împrejurul lor. Dar am spus, de asemenea, că ei nu percepeau lumea spirituală aşa cum o percepe conştienţa clarvăzătoare la care se ajunge azi prin dezvoltarea ocultă, conştienţa bazată pe un punct central, clar circumscris, al vieţii sufleteşti umane, prin care omul se percepe pe sine drept un eu, drept o sine. Dacă ne întoarcem într-un timp străvechi, sentimentul eului, care s-a dezvoltat de-a lungul mileniilor, încă nu exista. În schimb, datorită faptului că omul nu poseda în interiorul lui acest punct central, simţurile sale spirituale erau deschise lumii din afară şi el vedea o lume spirituală ca într-un fel de vis în stare de veghe, care reda realităţi spirituale. Era, însă, un fel de conştienţă clarvăzătoare, de vis, lipsită de punctul central al eului.

În trecutul străvechi, omul privea în lumea spirituală, din care a venit omul său interior propriu-zis. Şi în faţa sufletului său stăteau, în imagini grandioase ‒ asemănătoare cu cele de vis ‒, forţele care se află în dosul existenţei noastre fizice. În această lume spirituală, omul originar îi vedea pe zeii săi, vedea desfăşurându-se realităţile şi procesele care au loc între fiinţele zeieşti ale acestei lumi. Şi este, într-adevăr, o eroare presupunerea cercetătorilor de astăzi, potrivit căreia legendele despre zei ale diferitelor popoare ar fi doar un joc al “fanteziei populare”. Dacă vrem să ne reprezentăm că în trecutul foarte îndepărtat sufletul uman era cam tot la fel ca în zilele noastre, numai că odinioară se lăsa mai mult în voia fanteziei decât a intelectului, închis între limitele unor legi rigide, şi că figurile care ni s-au păstrat în legendele cu zei au fost create cu ajutorul fanteziei, de fapt aceasta e o fantezie; fantazează cei care au o asemenea convingere. Pentru omul vremurilor originare, procesele care sunt redate în mitologie erau realităţi. Miturile, marile epopei, ba chiar basmele şi legendele s-au născut pe baza unei facultăţi originare a sufletului uman. Aceasta are legătură cu faptul că în trecutul îndepărtat eul uman nu lucra încă aşa cum o face astăzi, că omul încă nu poseda acel punct central ferm, prin care se află în sine şi e conştient de sine. Din cauză că nu avea acest punct central, el nici nu se izola de restul lumii în eul său, în sufletul său strâmt, nu se separa, cum o va face mai târziu, de lumea înconjurătoare. Trăia în sânul lumii, al ambianţei sale, ca un mădular al ei, în timp ce omul actual se simte, ca fiinţă, despărţit de lumea exterioară. Şi, după cum omul de azi poate simţi că în organismul său fizic intră şi iese forţa fizică, pentru a-i întreţine viaţa, omul vremurilor originare simţea, prin conştienţa sa clarvăzătoare, că în el intră şi ies forţe spirituale. Simţea în el o interacţiune intimă cu forţele lumii mari. Ba, el putea chiar să spună: Când în sufletul meu se petrece ceva, când eu gândesc, simt sau voiesc, de fapt nu sunt o fiinţă închisă, ci o fiinţă în care acţionează forţele fiinţelor pe care le văd. Aceste fiinţe, pe care le văd, care se află în afara mea, trimit în mine forţe lăuntrice, pentru a mă stimula să am gânduri, sentimente, să dau curs unor impulsuri de voinţă. ‒ Aşa că, în sânul lumii spirituale, omul simţea că în el gândeau nişte puteri divin-spirituale; când în el se tălăzuiau, în sus şi în jos, sentimentele sale, el simţea că în acestea acţionau nişte puteri spirituale; iar când voinţa sa săvârşea o faptă, el simţea că în ea se revărsau, cu voinţa lor, cu ţelurile lor, nişte puteri divin-spirituale. În vremurile originare, omul se simţea un vas în care se exprimau nişte puteri spirituale.

Cu aceasta ne referim la o epocă originară extrem de îndepărtată, care s-a întins însă, cu tot felul de trepte intermediare, până în vremurile lui Homer. E uşor de constatat că Homer n-a fost decât un fel de continuator al conştienţei originare a omenirii. E suficient să cităm pasaje din “Iliada”. ‒ Homer înfăţişează aici marea luptă dintre greci şi troieni. Dar cum face el acest lucru? Ce a stat la baza acestei lupte, aşa cum au înţeles-o grecii?

Chiar dacă Homer nu porneşte de la un asemenea gând, la baza acestei lupte nu s-a aflat doar adversitatea care s-a manifestat sub forma tuturor acelor pasiuni şi pofte, noţiuni şi reprezentări care izvorăsc din eul uman. Oare aici s-au ciocnit doar pasiunile troienilor, ca personalităţi şi ca popor, doar pasiunile grecilor, ca personalităţi sau ca popor întreg? Oare acolo, pe câmpul de luptă, se aflau doar forţele care izvorau din eul uman? Nu! Legenda, care ne indică legătura dintre conştienţa originară şi conştienţa homerică, povesteşte că la o sărbătoare a celor trei zeiţe, Hera, Pallas-Athena şi Afrodita şi-au disputat premiul pentru frumuseţe şi că un om, cunoscător în ceea ce priveşte frumuseţea, Paris, fiul regelui din Troia, a fost ales să decidă care dintre ele e cea mai frumoasă. Şi Paris i-a aruncat Afroditei mărul, premiul pentru frumuseţe, iar ea i-a promis, în schimb, pe cea mai frumoasă femeie de pe Pământ: pe Elena, soţia regelui Menalau din Sparta. Paris a putut-o lua la el pe Elena numai prin furt. Din cauză că au vrut să se răzbune pentru acest furt, grecii s-au înarmat împotriva poporului troian, care locuia dincolo de Marea Egee. Acolo s-a dat lupta.

Din ce cauză se aprind pasiunile umane şi tot ceea ce Homer o face pe “muză” să înfăţişeze? Sunt doar lucruri care au avut loc aici, în lumea fizică, printre oameni? Nu! Conştienţa greacă ne arată că în dosul a ceea ce are loc între oameni, se află cearta zeiţelor. ‒ Aşadar, grecul caută, cu conştienţa lui din acele vremuri, cauza a ceea ce se petrece în lumea fizică şi el spune: Nu pot găsi aici forţele care fac ca forţele oamenilor să se năpustească unele asupra altora. Trebuie să urc până acolo unde stau faţă în faţă forţe şi puteri ale zeilor. ‒ În lupta oamenilor erau implicate forţele divine, aşa cum erau ele văzute sub formă de imagini şi cum le-am descris şi noi adineaori. Vedem astfel cum din conştienţa originară a omenirii se dezvoltă ceea ce ne întâmpină drept primă creaţie poetică importantă: “Iliada” lui Homer. Putem spune, deci: La Homer mai găsim ‒ transpus în versuri, înfăţişat într-un mod omenesc, de pe poziţiile unei conştienţe umane ulterioare ‒ un ecou a ceea ce vedea conştienţa originară a omenirii. Şi aici nu s-a întâmplat nimic altceva, decât că, în epoca anterioară celei a lui Homer, în evoluţia omenirii a sosit, pentru acel popor care şi-a exprimat apoi fiinţa în civilizaţia greacă, momentul când s-a închis conştienţa clarvăzătoare, astfel încât n-a mai rămas decât un ecou al ei.

Un om din vremurile originare ar fi spus: Îi văd pe zeii mei luptând în lumea spirituală, care stă deschisă în faţa conştienţei mele clarvăzătoare! Omul vremurilor homerice nu mai putea privi în acest fel în lumile spirituale; totuşi, mai era vie o amintire a ceea ce putuse să vadă înainte. Şi, după cum omul se simţea inspirat din lumile zeilor, în sânul cărora trăia, autorul epopeilor homerice mai simţea pulsând în sufletul său aceleaşi forţe divine pe care înainte omul le simţea acţionând până în interiorul fiinţei sale. De aceea, el spune: Muza care inspiră sufletul, ea e cea care îmi spune toate acestea! Astfel, poezia homerică e o continuare directă a mitului just înţeles din perioada originară! Dacă-l înţelegem pe Homer în acest fel, vedem cum în el a apărut ceva care lucra în sufletul uman ca un fel de înlocuitor al vechilor forţe clarvăzătoare. Prin faptul că se retrăsese, vechea forţă clarvăzătoare închisese poarta ce dă în lumile spirituale. Totuşi, în curentul evoluţiei omenirii s-a păstrat un fel de înlocuitor al vechii clarvederi. E fantezia poetică, la Homer. În acest fel, puterile cosmice care conduc evoluţia i-au sustras omului facultatea clarvederii nemijlocite şi i-au dat în schimb ceva care s-o înlocuiască, ceva care poate să trăiască în suflet la fel ca o veche clarvedere şi să trezească în suflet o forţă plăsmuitoare. Fantezia poetică e ca un fel de compensaţie pe care puterile călăuzitoare ale omenirii au oferit-o în schimbul clarvederii din vremurile străvechi.

Să ne mai amintim un lucru. ‒ În conferinţa despre “Conştiinţa umană” s-a arătat că în diferitele locuri ale evoluţiei de pe Pământ retragerea vechilor forţe clarvăzătoare s-a petrecut în moduri cu totul diferite. În Orient mai întâlnim în sufletele oamenilor, până în vremuri relativ recente, o clarvedere veche. Şi am mai subliniat că spre Apus, la popoarele Europei, facultăţile clarvăzătoare există într-o măsură mai mică. Aceasta se întâmplă din cauză că la aceste popoare, în timp ce alte forţe şi facultăţi sufleteşti au rămas relativ mai puţin dezvoltate, în centrul sufletului s-a făcut simţit mai puternic un sentiment al eului. Această ieşire în prim-plan a sentimentului eului, în diferitele ţinuturi ale Europei, a avut loc în modurile cele mai diferite, altfel în Nord decât în Vest, dar altfel şi în Sudul Europei. Mai ales în Sicilia şi Italia, în epocile precreştine s-a dezvoltat cel mai intens sentimentul eului. Pe când în Orient au continuat să existe încă mult timp forţele sufleteşti prin care omul trăia în afara sa, fără a avea un sentiment al eului, în ţinuturile amintite ale Europei existau deja oameni care-şi dezvoltau un puternic sentiment al eului, din cauză că nu mai aveau vechea clarvedere. Exact în măsura în care, în planul exterior, omului i se sustrage lumea spirituală, în el se aprinde fiinţa interioară, sentimentul eului. În ţinuturile Italiei şi Siciliei actuale s-a dezvoltat deosebit de puternic sentimentul eului uman. ‒ Cât de deosebite între ele trebuie să fi fost, de aceea, în anumite vremuri vechi, sufletele popoarelor asiatice şi sufletele acelor popoare care au locuit în ţinuturile amintite! Dincolo, în Asia, vedem cum în faţa sufletului se mai dezvăluie, în grandioase imagini de vis, misterele lumii, cum omul îşi îndreaptă ochiul spiritual spre exterior şi cum în faţa lui se desfăşoară faptele zeilor. În ceea ce un asemenea om poate povesti, trebuie să vedem ceva care ar putea fi numit: povestirea originară despre realităţile spirituale care stau la baza lumii. Când locul vechii clarvederi a fost luat de înlocuitoarea sa, fantezia, acolo s-a dezvoltat în special alegoria bazată pe imagini, imaginea. ‒ La popoarele apusene însă, în Italia şi Sicilia, a înflorit ceva care răsărise dintr-un eu consolidat în sine, ceva care poate dezvolta o supra-putere. La aceste popoare, ceea ce iese la suprafaţă din suflet este entuziasmul, din suflet răzbate în afară entuziasmul, fără ca sufletul să aibă o percepţie spirituală nemijlocită; ceea ce sufletul uman presimte, se înalţă până la realităţile pe care el nu le poate vedea. Aici nu avem, deci, redarea sub formă narativă a ceea ce oamenii vedeau, drept fapte ale zeilor. Dar prin înălţarea ardentă a sufletului, sub formă de cuvânt omenesc sau de cânt vocal, spre ceea ce poate fi doar presimţit, ţâşneşte, din entuziasm, rugăciunea originară, cântul de laudă înălţat acelor puteri divine pe care omul nu le poate vedea, din cauză că aici conştienţa clarvăzătoare e mai puţin dezvoltată. În Grecia, în ţara situată la mijloc, aceste două lumi confluează. Aici se găsesc oameni care sunt stimulaţi din ambele direcţii: Dinspre Răsărit vine percepţia în imagini, iar dinspre Apus vine entuziasmul, care în imn se dăruieşte puterilor divin-spirituale ale lumii presimţite de suflet. Astfel, în cadrul culturii greceşti a devenit posibilă, datorită faptului că cele două curente s-au unit, dezvoltarea în continuare a poeziei homerice ‒ a cărei epocă trebuie s-o căutăm în secolele 8-9 î.Chr. ‒ până la ceea ce întâlnim apoi, în cultura greacă, peste două-trei secole, la Eschil.

Eschil ni se prezintă drept o personalitate asupra căreia, în orice caz, n-a mai acţionat întreaga forţă a percepţiei imaginative răsăritene, forţa dătătoare de convingere care mai exista, de exemplu, la Homer, ca ecou al vechii facultăţi de a percepe faptele zeilor şi intervenţia lor în viaţa omenirii. Ecoul era deja foarte slab; atât de slab, încât în sufletul lui Eschil a apărut, mai întâi sub formă de sentiment, un fel de neputinţă de a crede în ceea ce odinioară, în starea lor de clarvedere primordială, oamenii vedeau în imagini, în legătură cu lumea zeilor. La Homer încă mai întâlnim următorul fapt: el ştie foarte bine că odinioară conştienţa umană putea să se ridice până la puterile care, ca puteri divin-spirituale, stau în dosul a ceea ce sunt, în lumea fizică, pasiunile şi sentimentele umane. De aceea, Homer nu descrie, pur şi simplu, o luptă, ci vedem că în luptă intervin chiar zeii. Intervin Zeus, Apollo, acolo unde acţionează pasiunile umane, şi ei exprimă ceva. Zeii sunt o realitate pe care poetul o întreţese în opera sa.

Cât de mult s-au schimbat lucrurile la Eschil! Asupra lui a acţionat deja cu o putere deosebită celălalt element, venit dinspre Apus: eul uman, unitatea interioară a sufletului uman. Datorită acestui fapt, Eschil e primul care a putut să-l înfăţişeze pe om drept fiinţă ce acţionează din eul său, începând să se desprindă, cu conştienţa sa, de puterile zeieşti ce năvălesc în el. În locul zeilor pe care-i mai întâlnim la Homer, aici, la Eschil, apare omul faptei ‒ chiar dacă de-abia la începuturile sale. Eschil devine astfel acel poet dramatic care-l situează în centrul acţiunii pe omul faptei. În timp ce sub influenţa fanteziei imaginative a Răsăritului a trebuit să ia naştere epopeea, sub influenţa eului care se făcea simţit în Apus a apărut drama, care-l pune în centru pe omul faptei. Să luăm exemplul lui Oreste, care s-a încărcat cu vina matricidului şi vede acum Furiile. Ei da, aici Homer îşi mai spune cuvântul, lucrurile nu dispar chiar atât de repede. Eschil este conştient încă de faptul că odinioară zeii erau văzuţi de către oameni sub formă de imagini, dar e gata să renunţe la aceasta. E foarte semnificativ că Apollo, care mai acţionează cu toată puterea în opera lui Homer, e cel care-l instigă pe Oreste la matricid. Dar după aceea zeul nu mai are nici un drept; după aceea intră în activitate eul uman şi se vede că în Oreste se pune în mişcare eul uman, omul interior. Apollo chiar e înfăţişat ca fiind nedrept; el e respins. Din ceea ce Apollo vrea să-i insufle, se vede foarte clar că el nu mai poate avea stăpânire deplină asupra lui Oreste. Din acest motiv, Eschil a şi fost poetul predestinat să scrie o dramă despre Prometeu, acel erou zeiesc care întruchipează eliberarea omului de sub tutela puterilor divine şi care se ridică, titanic, împotriva lor. Vedem astfel că poezia dramatică ia naştere o dată cu sentimentul eului, care e adus din Apus prin misterele evoluţiei omenirii şi care în sufletul lui Eschil se întâlneşte cu amintirile fanteziei imaginative a Răsăritului. Şi e foarte interesant că tradiţia ne confirmă ceea ce noi am încercat azi să aflăm prin pură cunoaştere spiritual-ştiinţifică.

Există o tradiţie minunată, ceva care-l justifică pe jumătate pe Eschil, în sensul că el nu putea să trădeze nimic din tainele misteriilor ‒ aceasta a fost acuzaţia care i s-a adus ‒, fiindcă nici nu fusese iniţiat în Misteriile Eleusine. El nu-şi propusese deloc să înfăţişeze lucruri pe care le-ar fi putut afla din misteriile de la templu şi pe baza cărora s-au născut poemele homerice. Dintr-un anumit punct de vedere, Eschil e departe de misterii. Se povesteşte însă că în Sicilia, la Siracuza, şi-ar fi însuşit acele taine care au legătură cu apariţia eului uman. Această apariţie a eului uman se exprimă într-un alt mod acolo unde îi vedem pe poeţii orfici dezvoltând vechea formă a odei, a imnului, pe care sufletul uman îl trimite în sus, spre lumile divin-spirituale, spre lumile care nu mai pot fi văzute, ci mai pot fi doar presimţite. Aici arta a făcut un pas înainte. Aici vedem cum ea s-a născut în mod absolut firesc din adevărul străvechi, dar că între timp a parcurs drumul spre eul uman şi că ea a devenit aşa cum este acum din cauză că trebuia să surprindă eul uman care gândeşte, năzuieşte şi voieşte. Prin faptul că, trecând de la o viaţă trăită în lumea exterioară, omul a intrat în interiorul propriei sale fiinţe, figurile din poezia homerică s-au transformat în personajele create de Eschil; alături de epopee s-a născut drama.

Vedem astfel cum adevărurile străvechi continuă să trăiască, sub altă formă, în artă, vedem redate cu ajutorul fanteziei lucrurile pe care şi le putea cuceri vechea clarvedere. Şi vedem cum ceea ce arta şi-a păstrat din vremurile vechi e aplicat la eul uman, care s-a trezit la sentimentul de sine, la personalitatea umană.

Să facem acum un pas uriaş înainte. Să sărim peste mai multe secole, până prin secolele 13-14 d. Chr., până la acea figură impunătoare care, la mijlocul Evului Mediu, ne conduce până sus, în regiunea pe care şi-o poate cuceri eul uman, atunci când ajunge, prin propriile sale puteri, la contemplarea lumii divin-spirituale: să vorbim despre Dante. Acesta a creat în a sa “Divina Commedia” [ Nota 56 ] o operă în legătură cu care Goethe, după ce a lăsat-o să acţioneze de multe ori asupra sa, la bătrâneţe, când i-a căzut sub ochi în traducerea făcută de un cunoscut al său, a aşternut pe hârtie nişte cuvinte prin care îi mulţumea traducătorului pentru trimiterea acestei traduceri:

Ce-naltă mulţumire se cuvine
Cui cartea, sub o formă nouă, ne-a trimis,
Oricărei căutări ‒ oricărei plângeri,
Prin ea, le puse capăt, grandios! [ Nota 57 ]

Ce paşi a făcu arta, de la Eschil şi până la Dante? În ce fel ne descrie Dante, la rândul lui, o lume divin-spirituală? În ce fel ne face să urcăm cele trei trepte ale lumii spirituale, infernul, purgatoriul şi cerul, cum ne conduce el prin lumile care se află în dosul existenţei fizice a omului?

Vedem că spiritul fundamental al evoluţiei omenirii, dacă mă pot exprima astfel, a lucrat mai departe, în aceeaşi direcţie. La Eschil mai vedem foarte clar că el posedă încă pretutindeni puterile spirituale: lui Prometeu îi vin în întâmpinare zeii: Zeus, Hermes etc.; lui Agamemnon îi vin în întâmpinare zeii. Aici mai avem însă ecoul vechilor percepţii clarvăzătoare, a ceea ce vechea conştienţă clarvăzătoare putea să absoarbă din lume, în vremurile străvechi. Cu totul altfel e la Dante. Dante ne arată cum el, prin pură adâncire în propriul său suflet, prin dezvoltarea forţelor ce dormitează în suflet şi prin biruirea a tot ceea ce împiedică dezvoltarea acestor forţe, a devenit capabil, “în amiaza vieţii” ‒ cum spune, în mod semnificativ ‒, deci, la 35 de ani, să-şi îndrepte privirea spre lumea spirituală. Aşadar, pe când oamenii înzestraţi cu vechea conştienţă clarvăzătoare îşi îndreaptă privirile spre ambianţa spirituală din jur, pe când Eschil mai ţinea seama, cel puţin, de vechile figuri de zei, în Dante vedem un poet care coboară în propriul său suflet, care rămâne cu totul în sânul personalităţii şi al tainelor ei lăuntrice şi care, parcurgând drumul acestei evoluţii personale, ajunge în lumea spirituală, pe care o înfăţişează în imagini atât de grandioase, în a sa “Commedia”. Sufletul personalităţii individuale a lui Dante e absolut singur. El nu ia seama la ceea ce se revelează din exterior. Nimeni nu şi-ar imagina că Dante ar putea să descrie la fel ca Homer sau ca Eschil; că el ar fi preluat din vechile tradiţii figurile percepute prin vechea clarvedere; Dante se situează pe terenul a ceea ce, în Evul Mediu, poate fi dezvoltat exclusiv în cadrul forţei personalităţii umane. Şi avem în faţa noastră un lucru pe care l-am subliniat adeseori, faptul că omul trebuie să învingă ceea ce-i întunecă ochiul spiritual.

Toate acestea Dante le aşează în faţa noastră sub formă de imagini perceptibile ale sufletului. În timp ce vechiul grec mai vedea în lumea spirituală nişte realităţi, la Dante nu mai vedem decât nişte imagini, nişte imagini ale acelor forţe sufleteşti care trebuie biruite. Forţele care vin din sufletul senzaţiei ‒ cum obişnuim să numim această componentă sufletească ‒, care pot fi forţe inferioare şi care pot opri eul să evolueze spre trepte de evoluţie mai înalte, trebuie depăşite. Asupra lor atrage atenţia Dante; şi tot aşa, trebuie depăşite acele forţe ale sufletului raţiunii şi ale sufletului conştienţei care pot împiedica dezvoltarea superioară a eului. Asupra forţelor opuse, în măsura în care sunt bune, atrage atenţia deja Platon: înţelepciunea, forţă proprie sufletului conştienţei; curajul din omul însuşi, forţă care provine din sufletului raţiunii sau afectiv, şi cumpătarea, ceea ce sufletul senzaţiei atinge pe cea mai înaltă treaptă a înfloririi sale. Dacă eul trece printr-o dezvoltare care are la bază cumpătarea în sufletul senzaţiei, curajul sau unitatea lăuntrică în sufletul raţiunii sau afectiv, înţelepciunea în sufletul conştienţei, el va ajunge treptat la trăiri superioare, care duc în lumea spirituală. Dar trebuie depăşite mai întâi acele forţe care se opun cumpătării, unităţii lăuntrice şi înţelepciunii. Împotriva cumpătării acţionează necumpătarea, lăcomia, ea trebuie depăşită. Dante arată că ea trebuie combătută şi înfăţişează felul cum o întâmpinăm când vrem să intrăm în lumea spirituală prin propriile noastre forţe sufleteşti. Dante face să apară o lupoaică, drept imagine a necumpătării, înfăţişând aspectele negative ale sufletului senzaţiei. Apoi ne vin în întâmpinare aspectele negative ale sufletului raţiunii, drept forţe ce se opun evoluţiei. Ceea ce nu e un curaj sigur pe sine, forţele de agresiune lipsite de sens ale sufletului raţiunii, ne apar în fantezia lui Dante drept ceva ce trebuie combătut, sub înfăţişarea unui leu. Iar înţelepciunea care nu năzuieşte spre înalturile lumii, care se îndreaptă spre lume doar ca agerime a minţii şi ca viclenie, ne iese în întâmpinare sub o a treia formă, în imaginea râsului. “Ochii de râs” reprezintă ochii care nu sunt nişte ochi ai înţelepciunii, care sunt îndreptaţi exclusiv spre lumea fizică. Şi după ce Dante arată în ce fel se apără el de asemenea forţe care se opun evoluţiei, el ne arată cum ajunge să se înalţe în lumile aflate în dosul existenţei senzoriale.

În Dante avem în faţa noastră un om: bazându-se pe sine însuşi, căutând în el însuşi, modelând din el însuşi forţele care duc în lumea spirituală. Astfel, ceea ce creează în această direcţie, a ieşit cu totul din lumea exterioară şi a intrat în fiinţa interioară umană. Aşa că, în Dante, un poet descrie ceea ce poate fi vieţuit în sâmburele cel mai lăuntric al sufletului uman. Prin el, poezia, în înaintarea sa prin milenii, a cucerit cu încă un pas interiorul fiinţei umane, ea a devenit mai intimă cu eul, a intrat mai mult în eul uman. ‒ Astfel, personajele pe care le-a creat Homer erau împletite în plasa puterilor divin-spirituale; Homer se simţea el însuşi împletit în această plasă, fiindcă spune: Muza să cânte ceea ce am de spus! Dante stă în faţa noastră ‒ un om, singur cu sufletul său, care ştie acum că trebuie să dezvolte din sine însuşi forţele ce duc în lumea spirituală. Vedem cum devine din ce în ce mai imposibil ca fantezia să apeleze la ceea ce vorbeşte din afară în lăuntru. Că aici nu mai acţionează nişte simple păreri, ci nişte forţe cu rădăcini adânci în viaţa sufletească a omului pe care le putem vedea dintr-un mic fapt real.

Un poet epic din epoca modernă a vrut să devină autorul unei naraţiuni sfinte: Klopstock [ Nota 58 ], un om de o profundă religiozitate, având chiar substraturi sufleteşti mai adânci decât Homer, care, tocmai de aceea, vrea în mod conştient să fie pentru epoca modernă ceea ce Homer a fost pentru Antichitate. El a încercat să reeditaze felul de a cugeta al lui Homer. Dar el vrea acum să fie adevărat în raport cu sine însuşi . De aceea, nu poate să spună: “Cântă-mi, o, muză...”, ci trebuie să-şi înceapă “Messiada” prin cuvintele: “Cântă, suflet nemuritor, a oamenilor căzuţi în păcat mântuire...” Vedem astfel că, într-adevăr, progresul creaţiei artistice a omenirii e prezent în personalităţile ei de seamă. Făcând paşii noştri de uriaş, să mai sărim peste câteva secole. Să ne întoarcem privirile de la Dante la un alt mare poet, care aparţine secolelor 16-17, Shakespeare. În Shakespeare vedem întruchipat un progres demn de toată atenţia ‒ progres în sensul de “a păşi înainte”. Cum vom aprecia, în rest, creaţia lui Shakespeare, aceasta este o problemă a sentimentului, e critică literară. Dar aici nu e vorba de critică, ci de fapte; nu vrem să-l situăm pe unul mai presus de celălalt, ci ne interesează înaintarea legică necesară. Vedem cum evoluţia omenirii, pe tărâmul de care ne ocupăm, o ia în nişte direcţii demne de toată atenţia, atunci când înaintează de la Dante la Shakespeare. Ce ne-a frapat în mod special la Dante? Un om se află, în felul său, singur cu sine, singur cu revelaţiile primite din lumea spirituală; el descrie ceea ce a vieţuit, drept trăire grandioasă ‒ dar numai în interiorul sufletului său. V-aţi putea imagina că acest om, Dante, ar face aceeaşi impresie de autenticitate dacă ne-ar descrie viziunile sale de 5-6 ori, una după alta, o dată într-un fel, altă dată într-alt fel? Nu aveţi mai degrabă sentimentul: Când un poet cum e Dante descrie aşa ceva, lumea în care el se transpune este una pe care, de fapt, n-o poţi descrie decât o singură dată? Dante chiar asta a făcut. E lumea unui singur om, dar şi a unui singur moment, în care omul devine una cu ceea ce e pentru el lumea spirituală. De aceea, ar trebui să spunem: Dante se transpune în elementul uman personal. Şi face acest lucru în aşa fel încât acesta e propriul său element personal uman. El încă nu poate să cutreiere în toate direcţiile această sferă a personalităţii umane.

Să ne îndreptăm acum privirile spre Shakespeare. ‒ Shakespeare creează un mare număr de personaje; el dă viaţă unor figuri umane foarte variate: creează un Othello, un Lear, un Hamlet, o Cordelia, o Desdemona. Dar aceste personaje shakespeariene sunt astfel create încât în dosul lor nu vedem, în mod direct, nimic divin, când ochiul spiritual le vede în lumea fizică, înzestrate cu însuşiri pur omeneşti, cu impulsuri pur omeneşti. Autorul caută în sufletele lor ceea ce izvorăşte în mod nemijlocit din suflet, drept gândire, simţire şi voinţă. Ceea ce Shakespeare înfăţişează sunt diferite individualităţi umane izolate. Dar oare le înfăţişează în aşa fel încât el rămâne Shakespeare în fiecare dintre aceste individualităţi, la fel cum Dante e omul singur, care se cufundă în propria lui personalitate? Nu, Shakespeare a făcut un nou pas înainte; el a făcut pasul care coboară şi mai adânc în elementul personal; el nu coboară doar într-o singură personalitate, ci în personalităţi diferite. De fiecare dată când îi înfăţişează pe Lear, Hamlet ş.a.m.d., Shakespeare se neagă pe sine şi el nu e tentat niciodată să spună ce fel de reprezentări are el însuşi, ci se anihilează pe sine cu totul, drept omul Shakespeare, înviind cu totul, prin forţa lui creatoare, în diferitele figuri umane, în diferitele personalităţi descrise. Pe când Dante ne arată, în descrierile sale, trăirile unei singure personalităţi, care trebuie să rămână trăiri ale acestei singure personalităţi, Shakespeare înfăţişează, sub cele mai diverse întruchipări, impulsurile care izvorăsc din eul lăuntric uman. Dante a pornit de la personalitatea umană; dar el se opreşte la aceasta şi pătrunde în lumea spirituală. Shakespeare a parcurs încă o bucată de drum, în sensul că iese iarăşi din sfera propriei sale personalităţi şi intră în pielea fiecărei personalităţi pe care o creează; el se cufundă cu totul în fiecare. Shakespeare nu dă formă artistică unor trăiri ale sufletului său, ci lucrurilor care trăiesc în personalităţile observate. Astfel, el creează multe individualităţi, multe personalităţi din lumea exterioară, dar în aşa fel încât o creează pe fiecare din centrul propriei ei fiinţe. Vedem, deci, cum înaintează evoluţia artei. După ce s-a născut, într-un trecut extrem de îndepărtat, din acea conştienţă în care încă nu exista deloc un sentiment al eului, ea a ajuns, în Dante, să-l perceapă pe omul individual, astfel încât eul devine pentru sine însuşi o întreagă lume. La Shakespeare, arta a ajuns atât de departe încât lumea poetului o constituie celelalte euri. Pentru ca acest pas să poată fi făcut, a fost necesar, dacă pot spune aşa, ca arta să coboare şi ea din înalturile spirituale, care e patria ei originară, în realităţile fizic-senzoriale ale existenţei. Tocmai acesta e pasul pe care arta îl face de la Dante la Shakespeare. Să încercăm să punem alături, din această perspectivă, cele două figuri ale istoriei literaturii, pe Dante şi pe Shakespeare:

Esteticienii superficiali pot să-l critice pe Dante cât vor şi să-l numească “poet didactic”: cel care-l înţelege pe Dante şi-l lasă să acţioneze cu întreaga lui bogăţie asupra sa, va simţi că măreţia lui Dante constă tocmai în faptul că din sufletul lui vorbeşte întreaga înţelepciune şi filosofie medievală. Pentru ca acest suflet să se dezvolte, acest suflet care avea să creeze opera dantescă, a fost necesar fundamentul întregii înţelepciuni medievale. Această înţelepciune a acţionat mai întâi asupra sufletului lui Dante şi ea reînvie apoi prin acea extindere a personalităţii lui Dante la dimensiunile unei lumi întregi. De aceea, poezia lui Dante, care poate fi înţeleasă încă de la început, îşi poate exercita adevărata ei influenţă numai asupra celor care trăiesc în înalturile acestei vieţi spirituale medievale. De-abia aici pot fi atinse profunzimile şi subtilităţile poemului creat de Dante.

În orice caz, Dante a făcut un pas în jos. El a încercat să coboare spiritualul în straturile inferioare. Şi a reuşit s-o facă, prin faptul că nu şi-a scris poemul, ca alţi predecesori ai săi, în limba latină, ci în limba poporului. El se ridică până pe cele mai înalte culmi ale vieţii spirituale, dar coboară în lumea fizică până la nivelul limbii unui popor. ‒ Shakespeare trebuie să coboare şi mai jos. În legătură cu felul în care au luat naştere marile figuri poetice create de Shakespeare, oamenii sunt în prada celor mai fantasmagorice idei. Dacă vrem să înţelegem această coborâre a poeziei în lumea cotidiană, care, pe culmile existenţei, astăzi e încă destul de dispreţuită, trebuie să aducem în faţa sufletelor noastre următorul lucru: Să ne reprezentăm un mic teatru, într-o suburbie a Londrei, unde jucau nişte actori care astăzi n-ar fi consideraţi prea talentaţi, cu excepţia lui Shakespeare însuşi. Cine frecventa acest teatru? Cei care erau dispreţuiţi de clasele sociale superioare ale Londrei! În vremea în care Shakespeare îşi reprezenta dramele, era mai distins să asişti la luptele de cocoşi sau la alte manifestări de acest gen, decât să intri în acest teatru, în care oamenii mâncau şi beau şi aruncau pe scenă cojile de la ouăle consumate, dacă spectacolul nu le era pe plac; în care ei nu şedeau doar în sala de spectacol, ci şi pe scenă, iar actorii jucau printre spectatori. Acolo, în faţa unui public care provenea din rândurile clasei celei mai de jos a populaţiei londoneze, acolo au fost reprezentate pentru prima oară aceste piese în legătură cu care oamenii de astăzi aşa de uşor îşi închipuie că au planat imediat în înalturile vieţii spirituale. Cel mult, fiii de familie bună necăsătoriţi, care-şi puteau permite să frecventeze anumite localuri obscure, când erau îmbrăcaţi în haine civile, se duceau uneori la acest teatru, în care erau reprezentate piesele lui Shakespeare. N-ar fi fost cuviincios din partea unui om respectabil să intre într-un asemenea local. În acest fel a coborât poezia la acel mod de a simţi care, ca să zicem aşa, izvora din impulsurile cele mai naive.

Nimic din ceea ce e omenesc nu i-a fost străin geniului care se află în dosul pieselor shakespeariene, şi care şi-a creat personajele în această perioadă din evoluţia omului şi a artei. Astfel, arta a coborât, chiar şi în ceea ce priveşte asemenea aspecte exterioare, din sfera a ceea ce poate fi simţit în curentul îngust al conducătorilor omenirii, ajungând până la omenescul general, care curge în jos de tot, în albia largă a vieţii umane cotidiene. Cel care vede mai adânc, ştie că a fost necesar ca din înalturi să coboare un curent spiritual, pentru ca să poată fi creat ceva atât de viabil cum e ceea ce ne întâmpină în figurile cu totul individuale ale personajelor shakespeariene.

Ne vom îndrepta acum spre nişte vremuri mai apropiate de ale noastre şi ne vom opri la Goethe. Vom încerca să legăm firul consideraţiilor noastre de acea figură a creaţiei sale poetice în care şi-a transpus toate năzuinţele şi privaţiunile, de-a lungul a şaizeci de ani ‒ fiindcă atâta a lucrat la “Faust”-ul său. Toate lucrurile pe care viaţa sa bogată le-a trăit în interiorul sufletului său şi în relaţiile cu lumea exterioară, şi pentru care a urcat din treaptă în treaptă, spre o dezlegare din ce în ce mai înaltă a enigmelor lumii, toate acestea au fost transpuse în figura lui Faust, venind apoi, de acolo, iarăşi, spre noi. Ce fel de figură e Faust, din punct de vedere poetic?

În legătură cu Dante am putut să spunem: Ceea ce ne înfăţişează e descris de el însuşi ca om individual, pe baza unei viziuni proprii. La Goethe, lucrurile nu stau deloc aşa, în ceea ce-l priveşte pe Faust. Goethe nu descrie pe baza unei viziuni; el nu pretinde absolut deloc că aceste lucruri i-au fost revelate într-un moment deosebit de solemn, aşa cum a fost în cazul lui Dante, în ceea ce priveşte “Divina Commedia”. Pretutindeni, în “Faust”, Goethe arată că lucrurile înfăţişate acolo au fost elaborate lăuntric. Şi, în timp ce Dante a trebuit să aibă trăirile sale exact în aşa fel încât să poată fi descrise în acest mod unilateral, putem spune că trăirile pe care ni le înfăţişează Goethe sunt, ce-i drept, de natură individuală, dar că el a transpus apoi cele vieţuite de el lăuntric în natura obiectivă a lui Faust. Ceea ce descrie Dante sunt trăirile sale interioare cele mai personale. Şi la Goethe ele sunt, ce-i drept, trăiri personale; dar ceea ce face şi suferă personajul Faust, în opera literară, nu e, totuşi, viaţa lui Goethe. În nici un moment aceste lucruri nu coincid cu viaţa lui Goethe. Totul e o transpunere artistică liberă a ceea ce Goethe a trăit în sufletul său. În timp ce pe Dante putem să-l identificăm cu a sa “Commedia”, ar trebui să avem aproape un creier de istoric literar ca să spunem că Faust e Goethe! Trăirile lui Goethe au fost transpuse de el cu mare genialitate în acest personaj literar. Asemenea afirmaţii: Goethe e Faust ‒ Faust e Goethe! sunt doar jocuri de cuvinte. Faust e, ce-i drept, o figură individuală, totuşi, nu ne-am putea imagina că o figură ca Faust ar putea fi creată în atât de multe exemplare cum a făcut Shakespeare cu personajele sale. Eul pe care Goethe îl înfăţişează în Faust pate fi înfăţişat o singură dată. Shakespeare a putut crea, pe lângă Hamlet, multe alte personaje: Lear, Othello ş.a.m.d. E drept că şi alături de Faust pot fi create opere cum sunt un “Tasso”, sau o “Iphigenia”; totuşi, autorul e conştient de deosebirea care există între aceste lucrări. ‒ Faust nu este Goethe. Faust este, de fapt, orice om. Ceea ce trăia în dorurile cele mai adânci ale lui Goethe a fost transpus de el în personajul Faust. Dar Goethe a creat, într-adevăr, un personaj care se desprinde cu totul, ca personalitate literară, de propria sa personalitate. El a individualizat-o în aşa fel încât nu avem în faţa noastră ‒ ca la Dante ‒ o viziune individuală, ci un personaj care, într-un anumit sens, trăieşte în fiecare din noi. Acesta e pasul pe care poezia l-a făcut mai departe, prin Goethe. ‒ Shakespeare a putut să creeze nişte personaje atât de individualizate încât se confunda el însuşi cu personajele sale şi crea din centrul fiinţei lor. ‒ Goethe n-a putut să aşeze alături de Faust un al doilea personaj asemănător. El creează, ce-i drept, o figură individualizată; totuşi, Faust nu e un singur om individualizat. Acest personaj e individualizat în raport cu fiecare om în parte. Shakespeare a coborât în centrul sufletesc al lui Lear, Othello, Hamlet, al Cordeliei etc. Goethe a coborât în ceea ce, în fiecare om, e omenescul cel mai înalt. De aceea, el creează un personaj care e valabil pentru fiecare om în parte. Acest personaj se desprinde iarăşi de personalitatea poetică însăşi care l-a creat, astfel încât în Faust el stă în faţa noastră drept personaj exterior real, obiectiv.

Acesta este un nou pas făcut de artă, pe calea caracterizată aici. Arta porneşte de la perceperea spirituală a unei lumi superioare şi ea ia în stăpânire din ce în ce mai mult şi mai mult fiinţa interioară umană. Ea acţionează în modul cel mai intim numai în interiorul fiinţei umane, acolo unde un om are de-a face cu sine, pentru sine: în Dante. La Shakespeare, eul iese iarăşi din această fiinţă interioară şi intră în celelalte suflete. La Goethe, eul iese afară, se cufundă în sufletul fiecărui suflet uman, dar acum o face ‒ căci aşa e Faust ‒ drept ceea ce se găseşte în fiecare suflet individual ca element tipic, acelaşi la toţi. În Faust avem o ieşire în afară a eului. Şi, fiindcă eul poate să iasă din sine şi să înţeleagă alte vieţi sufleteşti numai dacă îşi dezvoltă propriile sale forţe sufleteşti şi se cufundă în spiritualul altui om, e normal că, înaintând în creaţia sa artistică, Goethe a fost condus pe drumul lui până acolo unde el n-a mai descris doar faptele şi trăirile exterioare ale oamenilor, ci ceea ce fiecare om poate trăi drept spiritual, ceea ce fiecare om găseşte în lumea spirituală, dacă îşi deschide propriul său eu acestei lumi spirituale.

Venind din lumea spirituală, poezia a intrat în eul uman; în Dante, ea a sesizat eul uman în adâncul cel mai lăuntric al fiinţei umane. La Goethe, vedem eul ieşind iarăşi din sine şi transpunându-se în lumea spirituală. Vedem, în “Iliada” şi “Odiseea”, trăirile spirituale ale omenirii cufundându-se şi vedem, în “Faust”-ul goethean, lumea spirituală ieşind din nou afară şi fiind transpusă în faţa omului. Lăsăm astfel să acţioneze asupra noastră grandiosul tablou spiritual de la sfârşitul lui “Faust”, unde omul ajunge iarăşi în lumea spirituală, după ce se cufundase în interior şi se dezvoltase din interior în afară şi unde el are în faţa sa, datorită dezvoltării forţelor spirituale, o lume spirituală. E ca un fel de repetare cu totul reînnoită, dar pe o treaptă mai înaltă, a unui cor al sunetelor originare! Din ceea ce e nepieritor în lumea spirituală, răsună ceea ce omenirea a dobândit drept înlocuitor al clarvederii spirituale, ceea ce ea a primit, drept fantezie, în trecutul omenirii şi care a putut fi transpus de el într-o formă pieritoare. Din ceea ce e nepieritor, s-au născut figurile pieritoare din poezia lui Homer şi Eschil. Şi iarăşi, poezia urcă de la ceea ce e pieritor, spre ceea ce e nepieritor, când în corul mistic de la sfârşitul lui “Faust” se stinge pe cuvintele: “Tot ce-i pieritor e numai simbol!” Aici, după cum a arătat Goethe, forţa spirituală umană se înalţă iarăşi din lumea fizică în lumea spirituală.

Am văzut cum conştienţa artistică a făcut paşi uriaşi prin lume şi prin personalităţile ei din creaţia poetică. Arta porneşte din spiritual, unde îşi are izvorul originar al cunoaşterii. Facultatea percepţiei spirituale se retrage tot mai mult şi mai mult, pe măsură ce lumea fizică exterioară se aşterne în faţa omului şi pe măsură ce, prin aceasta, se dezvoltă eul uman. Prin aceşti paşi din evoluţia lumii, omul trebuie să parcurgă drumul care merge din lumea spirituală spre lumea fizică, spre lumea eului. Dacă n-ar putea să facă aceşti paşi decât în mod exterior-ştiinţific, el ar poseda doar o înţelegere intelectuală, în ştiinţa exterioară. Dar, în primă instanţă, lui i se dă un înlocuitor. Ceea ce nu mai poate fi văzut prin conştienţă clarvăzătoare, e creat ‒ ca un fel de reflex-umbră ‒ de către fantezia umană. De acum înainte, fantezia trebuie să umble şi ea pe cărările oamenilor, până în adâncurile sentimentului de sine uman, până la Dante. Dar nu se poate rupe niciodată firul care-l leagă pe om de lumea spirituală, nici atunci când arta coboară până la izolarea în sine a eului uman. Omul ia cu el pe drumul lui fantezia şi, în perioada când ia naştere drama “Faust”, creează iarăşi din/prin ea lumea spirituală.

Şi astfel, “Faust”-ul goethean se situează în punctul de început al unei epoci în care ni se arată în mod clar că omenirea începe să se unească din nou cu lumea din care, la origini, s-a născut şi arta. Aşa că artei îi revine misiunea ‒ pentru oamenii care între timp nu pot ajunge în lumea spirituală printr-o educaţie ocultă ‒, de a toarce mai departe firele ce merg de la spiritualitatea originară la spiritualitatea viitorului. Arta a înaintat deja atât de mult, încât, în fantezie, apare din nou perspectiva lumii spirituale; ea apare din acea fantezie din care face parte partea a II-a a “Faust”-ului goethean. De aici se poate ivi presimţirea faptului că omenirea se află în faţa acelui punct al evoluţiei în care trebuie să aibă din nou o cunoaştere venită din lumea spirituală, în care trebuie să se cufunde cu forţele ei, cunoscând, în lumea spirituală. Astfel, arta a tors firul mai departe, l-a condus pe om, pe bază de presimţire, cu ajutorul fanteziei, sus, spre lumea spirituală şi a pregătit terenul pentru ceea ce numim ştiinţă spirituală, în cadrul căreia omul va privi din nou, cu o conştienţă deplină a eului şi cu o claritate luminoasă, în lumea spirituală din care s-a născut şi arta şi cu care arta se uneşte, în lumea spirituală care stă în faţa noastră ca o perspectivă de viitor. Misiunea ştiinţei spirituale este aceea de a ne conduce, în măsura în care acest lucru e posibil deja astăzi, spre această lume, spre care ‒ cum am văzut prin exemplele din domeniul artei ‒ evoluează toate dorurile umane; aceasta a fost şi misiunea expunerilor pe care le-a adus ciclul prezentat în această iarnă.

Vedem astfel că, dintr-un anumit punct de vedere, simt just aceia care simt, şi ca artişti, că ceea ce au ei de dat omenirii sunt revelaţii ale lumii spirituale. Arta are misiunea de a da revelaţii ale lumii spirituale în acea perioadă în care revelaţiile nemijlocite nu mai sunt posibile. Astfel, Goethe a putut să spună în legătură cu operele artiştilor vechi: Aici e necesitate, aici e Dumnezeu! Ele oferă nişte revelări ale legilor tainice ale naturii, care fără artă nu pot fi găsite. Iar Richard Wagner a putut să spună că din acordurile Simfoniei a IX-a aude revelaţiile unei alte lumi, în faţa cărora conştienţa pur raţională e neputincioasă. ‒ Marii artişti au simţit că ei duc spiritul, din care s-a născut tot ceea ce e omenesc, dinspre trecut, prin prezent, spre viitor. Şi astfel, noi, la rândul nostru, putem fi de acord, pe baza celei mai adânci gândiri raţionale, cu acele cuvinte pe care le-a rostit un poet care se simţea artist: “A omenirii demnitate / în mâna voastră-a fost lăsată!” [ Nota 59 ]

Prin aceasta, noi am căutat să descriem esenţa şi misiunea artei de-a lungul evoluţiei omenirii şi să arătăm că arta nu e izolată de simţul pentru adevăr al omului, aşa cum uşor s-ar putea crede astăzi, ci că avea dreptate, mai degrabă, Goethe, când spunea că refuză să vorbească despre ideea de frumos şi despre ideea de adevăr ca despre două idei separate; există o idee unică: aceea a divin-spiritualului activ, legic, care trăieşte în lume, iar adevărul şi frumosul sunt pentru Goethe două forme de revelare a ideii unice. ‒ Pretutindeni la poeţi şi, de asemenea, la alţi artişti, se face simţită conştienţa mai mult sau mai puţin vagă a faptul că în artă vorbeşte un substrat spiritual al existenţei umane. Iar din sentimentele lor, multe naturi de artist mai profunde ne spun că prin artă le-a fost dată posibilitatea de a simţi că ceea ce ei rostesc este, în acelaşi timp, o solie venită din viaţă spirituală, care se adresează omenirii înseşi. Şi prin aceasta, artiştii simt ‒ chiar şi atunci când exprimă lucruri dintre cele mai personale ‒ că arta lor se înalţă în sfera omenescului general şi că ei sunt adevăraţi artişti ai omenirii dacă în formele şi manifestările artei lor dau viaţă cuvântului pe care Goethe îl face să se audă în Chorus mysticus:

Tot ce-i vremelnic
E numai simbol! [ Nota 60 ]

Pe baza consideraţiilor spiritual-ştiinţifice, noi putem adăuga: Arta e chemată să îmbibe simbolul celor vremelnice cu solia despre ceea ce este etern, nepieritor. Aceasta e misiunea ei!