Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

EVANGHELIA DUPĂ IOAN

GA 100


CONFERINŢA a IV-a

Basel, 19 noiembrie 1907

Astăzi, ca preambul al consideraţiilor noastre trebuie să punem un cuvânt important din ştiinţa spiritului. În ştiinţa ocultă christică Luna este numită Cosmosul înţelepciunii, iar Pământul Cosmosul iubirii. Prin Lună se înţelege faza lunară a Pământului. Desemnarea Lunii drept Cosmos al înțelepciunii îşi are justificarea în faptul că tot ce a fost realizat atunci era impregnat de înţelepciune. Trecerea de la faza lunară la faza terestră înseamnă trecerea de la Cosmosul înţelepciunii la Cosmosul iubirii. Când Pământul a ieşit din nou din starea crepusculară, din Pralaya, germenii care fuseseră cultivaţi pe Lună au răsărit şi, printre ei, şi germenii corpului fizic, ai corpului eteric şi ai corpului astral ale omului. Pe Lună, în aceste trei corpuri și în relațiile lor reciproce fusese implantată înţelepciunea. De aceea şi în organizarea acestor trei corpuri aflăm înţelepciune. În corpul fizic sălăşluieşte cea mai mare înţelepciune, în corpul eteric mai puţină, iar în corpul astral şi mai puţină. Cel care analizează corporalitatea omenească nu numai cu intelectul ci şi cu un suflet meditativ va descoperi această înțelepciune în fiecare organ, în fiecare parte a corpului. Astfel, dacă examinăm un femur găsim acolo o adevărată rețea de grinzi subțiri încrucişate, aparent fără o dispunere regulată; dar niciun inginer de azi nu ar fi în stare să realizeze aceste două coloane care, cu un minimum de substanţă şi forţă, susţin partea de sus a corpului omenesc. Cât timp spiritele divine au lucrat la construirea corpurilor omeneşti în ele a fost implantată doar înțelepciune. De regulă, corpul fizic al omului este considerat elementul cel mai rudimentar, dar este greşit, căci tocmai în corpul său se manifestă cea mai mare înţelepciune. Numai această înţelepciune îi permite corpului fizic să reziste fără să se prăbuşească în faţa atacurilor continue ce vin de la corpul astral. Plăcerile care se activează în corpul fizic, consumul de cafea, ceai etc. sunt toate agresiuni ale corpului astral asupra corpului fizic, şi în mod deosebit asupra inimii. Ea a trebuit să fie construită cu atâta înţelepciune tocmai pentru ca zecile de ani de agresiune să nu o ruineze. Firește, a trebuit ca prin diverse remodelări întâi să fie găsită forma potrivită a inimii.

Intelectul nostru poate căuta şi găsi înţelepciune în lume doar pentru că ea se află la baza creării ei. Înţelepciunea însă nu a venit dintr-odată în lume, ci s-a revărsat lent şi progresiv. Şi tot aşa lent şi progresiv va pătrunde iubirea Pământul. Această pătrundere a Pământului cu iubire este sensul evoluţiei pământeşti. Iubirea a început foarte modest pe Pământ. Dar ea se va extinde tot mai mult, iar la sfârşitul fazei pământeşti totul va fi în aşa măsură străbătut de iubire după cum a fost străbătut de înțelepciune la sfârşitul stării lunare.

Când Luna a ieşit din Pământ, forţa iubirii exista în stare de germene. Mai întâi s-au iubit între ei doar cei ce erau de acelaşi sânge. Acest fapt s-a perpetuat mult timp, apoi raza de acţiune a iubirii s-a extins treptat. Pentru a resimţi şi a manifesta iubirea era necesară o anumită autonomie a fiinţelor. În evoluţia umană au fost active din capul locului două tipuri de forţe: o forță de unire și una de separare, o forţă solară şi o forţă lunară. Sub acțiunea acestor forțe omul s-a dezvoltat până acolo încât cele trei corpuri ale sale s-au înclinat cu purtătorul Eului spre Sinea spirituală Spiritul vieţii şi Omul-spirit. Dar o unire definitivă nu se putea încă produce fără ralierea unei noi forţe cosmice. Această forță, care a exercitat o influență deosebit de puternică după separarea Lunii, provine dintr-o altă planetă care a intrat într-o relaţie remarcabilă cu Pământul. Această planetă, planeta Marte, a făcut un fel de traversare prin masa pământului pe când Pământul şi-a început evoluţia. Până atunci de pe Pământ lipsise un metal, fierul. Prin apariţia sa pe Pământ cursul evoluţiei a fost brusc modificat. Planeta Marte este cea care a adus pe Pământ fierul. Începând de atunci omul a avut posibilitatea să-şi formeze un sânge cald, conţinând fier. Şi corpul astral a fost dotat cu un element nou datorită lui Marte: sufletul senzaţiei, sufletul de tip curajos. Odată cu intervenţia lui Marte în suflet s-a dezvoltat agresivitatea. Începând de atunci trebuie să deosebim în om următoarele componente: corpul fizic, corpul eteric, corpul astral şi sufletul senzaţiei. Acţiunea sufletului senzaţiei asupra corpului fizic a dat naştere sângelui roşu şi cald. Acum Eul fecundator a putut încet, încet să se încorporeze.

„Sângele este un suc cu totul deosebit” spune Goethe în „Faust”. Iahve, Dumnezeul formei, joacă în aceasta un rol deosebit de important. El a pus stăpânire mai întâi pe organul nou format, pe sânge, şi l-a impregnat cu forţele sale, transformând proprietăţile agresive ale sufletului curajului în forţe ale iubirii şi a făcut din sânge suportul fizic al Eului.

Niciun suflet omenesc nu a avut de la început Eul său individual. La toţi consangvinii, care datorită endogamiei, a căsătoriei în familie, păstrau acelaşi sânge, acţiona aceeaşi forţă-Iahve, forţa-Eu a aceluiaşi Eu. Aşadar, un grup mic de acest fel avea un Eu colectiv. Individul se comporta faţă de întreaga familie precum un deget faţă de întregul corp. La început au existat suflete-grup. Individul se resimţea doar ca o parte a tribului său. Se resimțea acelaşi Eu nu numai de cei care trăiau în acelaşi timp; acelaşi Eu continua să trăiască în şirul generaţiilor atât timp cât sângele era ferit de orice amestec, atât timp cât membrii tribului practicau endogamia. Astfel Eul nu era resimţit ca un element personal, ci comun întregului trib. Aşa cum omul îşi aduce aminte de tot ce a trăit de la naştere încoace, oamenii de atunci îşi aminteau de acţiunile străbunilor comunităţii consangvine ca şi când ei înşişi le-ar fi vieţuit. Nepoţii şi strănepoţii resimţeau şi ei acelaşi Eu ca şi bunicul şi străbunicul. Faptul ne explică misterul vârstei înaintate a patriarhilor. „Adam”, de pildă, nu desemna un singur individ, ci Eul comun care curgea prin mai multe generaţii. S-a spus mai înainte că Iahve a făcut din sânge purtătorul fizic al Eului. El a făcut aceasta prin crearea sângelui. El şi-a exprimat forţa sa în tipul de respiraţie. Prin faptul că Iahve i-a dăruit respiraţia, omul a devenit om iahveic. Condiţia preliminară fiind împlinită, omului i-a fost insuflată suflare de viaţă. Acest lucru trebuie luat literal: „Iahve i-a insuflat suflare de viaţă omului şi el a devenit un suflet viu” (Geneza 2, 7). Această insuflare de suflet nu s-a produs însă subit; ea trebuie înţeleasă ca un proces de foarte lungă durată. Prin aceasta omul a fost dotat cu respiraţie.

Pe Lună era ceva diferit care corespundea procesului respirator. În timp ce omul actual inspiră şi expiră aer şi dispune astfel de o sursă de căldură în el însuşi, strămoşii lunari care erau constituiți dintr-un corp fizic, un corp eteric şi un corp astral inspirau şi expirau substanţă calorică sau foc. Strămoşii noştri de pe Lună respirau foc. Ştiinţa ocultă numeşte aceste fiinţe fiinţe de foc, în timp ce oamenii pământeşti sunt fiinţe de aer. În orice materie ştiinţa ocultă nu vede decât o manifestare a spiritului. Noi nu inspirăm şi expirăm doar aer ci, odată cu el, şi spirit. Aerul este corpul lui Iahve aşa cum carnea este corpul omului. Amintirea acestui lucru este exprimată în legenda germană despre Wotan, care călăreşte pe vânt. Ceea ce era inspirat şi expirat pe Lună era tot spirit.

Pe Lună existau aceleaşi entităţi spirituale ca şi pe Pământ. Acolo ele trăiau în foc, pe Pământ au devenit Spirite ale aerului. În evoluţia cosmică unele spirite au rămas în urmă, aşa cum în şcoală există repetenţi. Entităţile care şi-au făcut din Soare reşedinţa lor s-au dezvoltat mai repede şi au găsit trecerea de la starea de Spirite ale focului la starea de Spirite ale aerului, în timp ce o multitudine de fiinţe nu au reuşit acest lucru. Cele dintâi acţionează acum ca forţe spirituale din exterior, din Soare şi din Lună, asupra omului. Omul le absoarbe în el prin respirație. Între om

şi aceste entităţi solare înalt evoluate se situează acele entități spirituale care, deşi pe Lună au cunoscut un progres mult mai mare decât omul, au evoluat mai puţin decât Spiritele solare şi zeul Iahve. Ele încă nu erau în stare să influenţeze omul prin respiraţie, dar se străduiau totuşi să acţioneze asupra lui. Erau Spirite ale focului incomplet dezvoltate. Elementul lor era căldura, iar acest element nu era prezent în om decât în sânge. Ele trebuiau să trăiască din această căldură.

Astfel, omul a fost plasat în cursul evoluţiei sale între Spiritele aerului, care trăiesc în respiraţia sa, spiritele cele mai înalte care îl îmbibă de spirit, şi Spiritele focului care căutau elementele sângelui său. Ele acționează în sângele său ca adversari ai Dumnezeului Iahve. Iahve căuta prin iubire să-i menţină pe oameni în grupuri mici. El voia să-i impregneze cu sentimentul de comuniune. Dacă însă ar fi existat numai iubirea, oamenii n-ar fi devenit niciodată ființe autonome. Ei ar fi fost pur şi simplu constrânşi să devină nişte automate iubitoare. Împotriva acestui lucru şi-au îndreptat atacurile Spiritele focului, acest lucru având ca rezultat faptul că omul a reuşit să dobândească libertatea personală. Grupuri mici de oameni au fost destrămate. Dumnezeul Iahve nu era interesat decât să unească pe oameni în iubire. În sânge, el acţiona ca Dumnezeul iubirii legate de sânge. Alta era acţiunea Spiritelor focului; ele sunt cele care i-au adus omului arta şi ştiinţa. Aceste spirite mai sunt numite şi Spirite luciferice. Evoluția ulterioară a omenirii se desfăşoară sub influenţa lui Lucifer, care îi aduce omului libertatea şi înţelepciunea. Sub conducerea Dumnezeului Iahve oamenii trebuiau să fie reuniți prin principiul consangvinității. Faptul că omul a devenit un cetăţean liber al Pământului el îl datorează lui Lucifer. Iahve i-a plasat pe oameni în paradisul iubirii. Atunci apare Spiritul focului, șarpele, sub forma pe care o avusese omul atunci când respira încă foc, şi le-a deschis ochii oamenilor spre ceea ce subzista încă de pe vremea Lunii. Această influenţă luciferică era resimţită ca o ispitire. Cei care fuseseră formaţi în şcolile oculte nu vedeau totuşi în această iluminare o ispită. Marii iniţiaţi nu au coborât şarpele ci l-au ridicat, precum Moise în pustie (Numeri 21, 8-9).

Ceea ce trebuia să se manifeste în sânul omenirii s-a manifestat mult timp prin Iahve, sub forma iubirii legate de sânge. În acelaşi timp acţiona Spiritul înţelepciunii, un principiu având altceva de pregătit. Treptat, iubirea s-a extins de la grupuri mai mici la grupuri mai mari de oameni, de la familii la seminții. Poporul evreu este un exemplu caracteristic în acest sens. El se simţea un grup solidar şi pe toate celelalte grupuri le desemna cu numele de galileeni, altfel spus: cei care nu ţineau de sânge. Omenirea nu trebuia să fie înzestrată numai cu iubirea legată de sânge, ci şi cu iubirea spirituală care va uni întreg Pământul cu o legătură a fraternităţii. Epoca în care coeziunea omenirii era menținută doar prin iubirea între rude nu trebuie considerată decât o pregătire pentru ceea ce urma să vină mai târziu. Chiar şi influenţa lui Lucifer, care consta în izgonirea constrângerilor, nu este decât pregătirea în vederea acțiunii unui „mai înalt”, care trebuia să vină. Acest mai mult era numit în şcolile oculte christice adevăratul purtător de lumină, adevăratul Lucifer, Christos.

Să mergem înapoi, la epoca în care omenirea atlanteeană sălăşluia pe Pământ. Pământul avea pe atunci un cu totul alt aspect. Între Europa şi America, pe locul unde acum se întind apele oceanului, se afla o ţară care acum este pe fundul oceanului. Chiar şi ştiinţa actuală ajunge puţin câte puţin să recunoască că acolo unde se întinde acum Oceanul Atlantic a existat mai înainte un continent. Oameni cu totul diferiţi de noi locuiau Atlantida. Relația dintre corpul eteric şi cel fizic era pe atunci cu totul diferită față de cea actuală. Un clarvăzător percepe la omul actual, în capul acestuia, două puncte; unul în creierul eteric, celălalt în creierul fizic, între ochi, la aproape un centimetru adâncime. La omul actual aceste două puncte coincid. La atlanteean creierul eteric depășea creierul fizic şi cele două centre ale creierului nu coincideau. Faptul poate apărea în mod excepţional şi la contemporanii noştri. Atunci apare idioţia. Unirea centrelor celor două creiere s-a produs abia în ultima treime a erei atlanteene. Abia atunci omul a învăţat să-şi zică lui însuşi „Eu”. Atlanteenii, de asemenea, nu puteau nici să rostească, nici să numere, nici să judece, să gândească logic. În schimb, ei aveau o memorie prodigioasă, care se întindea peste generaţii, şi o clarvedere confuză. Ei nu vedeau clar contururile obiectelor fizice, în schimb percepeau procesele psihice. Când atlanteeanul întâlnea un animal, el resimţea în mod clarvăzător intenţiile acestuia. Dacă, de pildă, percepea o culoare roşu-maronie, el se ferea; ştia că are de-a face cu o anumită ostilitate. Dacă însă percepea o culoare roşiatic-violetă ştia că îl întâmpină ceva simpatic. Această clarvedere îl informa şi asupra valorii alimentelor. Tot astfel animalul actual, care a păstrat această clarvedere obscură, deosebeşte plantele binefăcătoare de cele nocive lui, aflate pe o păşune. Trăirea pe care omul şi-a păstrat-o în vis este o rămăşiţă în decadenţă a clarvederii vechilor atlanteeni. La atlanteean delimitarea între conştienţa de veghe şi cea de somn nu era atât de pronunţată ca la omul actual. Conştienţa de veghe era mai puţin clară decât o avem noi azi. Conştienţa de somn şi de vis era mai luminoasă. În primele timpuri ale perioadei atlanteene existau chiar stări de inconştienţă totală, care erau străbătute de puternice imagini onirice. Atlanteenii cei mai vechi nu ştiau nimic despre actul sexual. Acesta se destăşura într-o totală inconştienţă. Când atlanteeanul se trezea, el nu ştia nimic despre reproducere. Procesul de reproducere i se arăta doar prin simboluri. Faptul este amintit de legenda greacă despre Deukalion şi Pyrrha care merg în Grecia şi aruncă în urma lor cu pietre, care se transformă apoi în oameni. Procesul de reproducere rămâne acoperit de inconştienţă cât timp au durat căsătoriile endogame. Trezirea la conştienţă şi recunoaşterea conştientă a actului procreării trebuie raportate la influenţa luciferică, care a „deschis ochii” oamenilor. Omul învață să distingă binele şi răul. Deveniţi conştienți de iubirea lor şi nemaifiind interesați numai de legătura de sânge, oamenii au devenit autonomi. Atunci Iahve a fost înlocuit de către Christos, care a adus în lume o iubire mai elevată, făcându-i pe oameni nedependenţi de legăturile tribale şi de legăturile de sănge. Această iubire universală este încă la începuturile sale. Dar când Pământul va preda fiinţele sale lui Jupiter, oamenii vor fi cu totul impregnați de această iubire spirituală. La această iubire universală se referă cuvântul lui Christos atunci când spune: „Dacă vine cineva la mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe mamă şi pe femeie şi copii şi pe fraţi şi pe surori, chiar şi propria sa viaţă nu poate să fie ucenicul meu” (Luca 14, 26). Spiritul care revarsă tot mai mult şi mai mult această iubire universală peste Pământ este Spiritul lui Christos. Evoluţia pământească a fost împărţită prin apariţia lui Christos în două părţi. Acel sânge care a curs pe Golgota este semnul înlocuirii iubirii consangvine cu iubirea spirituală. Aceasta este relația dintre Iahve, Lucifer şi Christos.