Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

EVANGHELIA DUPĂ IOAN

GA 100


CONFERINŢA a III-a

Basel, 18 noiembrie 1907

Diferitele concepte ale Evangheliei după Ioan au o astfel de profunzime încât nu ajungem să sesizăm corect şi din toate laturile acest document decât după ce ne-am creat o bază suficientă pentru studiul evoluţiei planetei noastre.

Există o corespondenţă aparte între începutul Evangheliei după Ioan şi cel al Bibliei. În Biblie este spus: „La început divinitatea a creat Cerul şi Pământul”, iar începutul Evangheliei după Ioan spune: „La început a fost Cuvântul”. Aceste prime cuvinte dau nota generală întregii Evanghelii după Ioan. Or, evoluţia Pământului nu poate fi înţeleasă corect decât aducându-ne aminte că ea ascultă de aceleaşi legi ca şi evoluţia individuală umană. Pentru privirea spiritual-ştiinţifică planeta pe care noi o vedem nu este decât corpul spiritului care o locuieşte. Această entitate spirituală trece, ca orice om, prin încarnări succesive. Cercetarea spiritual-ştiinţifică este în măsură să cunoască trei încarnări care au precedat starea pământească actuală. Asta nu înseamnă că anterior nu au avut loc altele, dar pentru iniţiatul cel mai avansat accesibile sunt numai trei încarnări trecute şi trei încarnări viitoare care, împreună cu cea actuală, fac şapte. Această cifră şapte nu înseamnă o superstiţie. Dacă mă aflu pe câmp întins vederea mea merge la fel de departe în toate direcţiile. Tot astfel este şi pentru clarvăzător, a cărui privire merge la fel de departe în trecut cât şi în viitor. În ocultism cele şapte încarnări ale Pământului se numesc Saturn, Soare, Lună, Pământ, Jupiter, Venus şi Vulcan. Aceste nume desemnează stările unei singure şi aceeaşi entităţi.

Saturn este o stare a Pământului nostru dintr-un timp imemorial. Planeta actuală Saturn se situează faţă de Pământul actual precum un copil faţă de un bătrân. Pământul a fost odinioară în starea saturniană aşa cum şi bătrânul a fost cândva copil. Încarnarea următoare nu trebuie să fie privită ca şi cum omul ar urma într-o zi să se plimbe pe Jupiter, ci considerând că Pământul va atinge în viitoarea sa încarnare starea în care se află acum Jupiter.

Între două încarnări planetare există un fel de Devachan ceresc sau spiritual, o Pralaya. Timpul care se scurge între două stări planetare este asemănător cu cel care se scurge pentru om între două existenţe pământeşti. Nu este un timp de repaus, ci un timp de activitate spirituală şi de pregătire a viitorului, a viitoarei vieţi. Văzută din exterior, această stare apare ca una crepusculară. Când Pământul a ieşit din Pralaya pentru a accede la starea saturniană el nu avea constituţia actuală. Dacă am amesteca tot ceea ce constituie substanţa şi entitatea Pământului, a Soarelui şi a Lunii s-ar face din asta un singur corp, am obţine ceea ce constituia Pământul atunci când a ieşit din întunericul crepuscular pentru a trece în starea Saturn. El nu iese ca un corp lipsit de fiinţă. Omenirea actuală era şi atunci prezentă, dar într-o stare adaptată planetei de atunci. Pe Saturn a fost sădit primul germene al corpului fizic. Ne putem face o idee despre constituţia fizică a omului de atunci încercând să înţelegem starea de substanţialitate a acestei planete. Atunci nu exista nimic solid, lichid sau gazos; mai degrabă materia era într-o stare pe care fizicianul actual n-ar recunoaşte-o a fi corporală.

Ştiinţa spiritului cunoaşte patru stări ale materiei: pământ, apă, aer şi foc sau căldură. Pământ înseamnă tot ceea ce este solid; astfel şi apa îngheţată sau gheaţa este pentru ştiinţa ocultă pământ. Apă este tot ceea ce este lichid; deci şi fierul sau piatra topită sunt apă. Aerul este tot ce e gazos, deci şi vaporii de apă. Focul sau căldura sunt, după concepţia fizicii actuale, doar o proprietate a materiei, şi anume o vibraţie extrem de rapidă a particulelor sale cele mai mici. Pentru ştiința ocultă căldura este însă tot o substanţă, numai că mult mai fină decât aerul. Conform ştiinţei oculte un corp care este încălzit absoarbe substanţă de căldură; dacă corpul se răceşte el degajă substanţă de căldură. Substanţa de căldură se poate condensa devenind aer, care se poate condensa devenind apă şi aceasta se poate condensa devenind pământ. Toate substanțele au existat odinioară în stare de căldură. Când Pământul se găsea în starea saturniană exista numai starea de căldură.

Prima formă a corpului omenesc nu era nici ea decât substanță de căldură, însă unele organe erau deja schiţate. Era prezent nu numai germenele corpului fizic ci şi spiritul, elementul cel mai interior al omului, Omul-spirit sau Atma. Acest Om-spirit sălăşluia în sânul divinităţii care forma atmosfera spirituală a lui Saturn. El nu era o fiinţă autonomă, după cum nici degetul nostru nu este o fiinţă autonomă. Abia la sfârşitul perioadei Vulcan el va deveni autonom.

În epoca imediat următoare, cea a Soarelui, substanţialitatea şi totodată corpurile umane s-au densificat de la starea de foc la starea de aer. Ca urmare s-a format la om, pe lângă corpul fizic deja existent, corpul eteric şi, pe plan spiritual, divinitatea coboară, ca să spunem aşa, o treaptă şi formează Spiritul vieţii sau Budhi.

În perioada lunară substanţa se condensează la starea lichidă, substanţa cea mai densă putând fi comparată, în ce priveşte consistenţa, cu ceara. Omul progresează şi el şi se formează pe de o parte corpul astral iar pe plan spiritual Sinea spirituală sau Manas-ul. Omul de atunci încă nu avea un Eu; el poate fi comparat cu animalele actuale, numai că aspectul îi era diferit.

Când, după pauza ce a urmat fazei lunare, Pământul a reapărut în faza sa evolutivă actuală, el îngloba în sine substanţe şi entităţi, tot ceea ce conţine Soarele, Pământul şi Luna actuală. Omul era, în ce priveşte substanţialitatea sa, atât de fin cizelat încât corpul său astral a devenit în stare să primească un Eu, acest corp astral transformându-se în purtător al Eului. Pe de altă parte, spiritul s-a condensat devenind asemenea unei picături de apă, putând să fecundeze ca Eu corpurile inferioare.

Atma

Atma

Atma

Atma, Om-spirit


Budhi

Budhi

Budhi, Spirit al vieţii




Manas

Manas, Sine spirituală






Eu
Saturn

Soare

Lună

Pământ






Purtător al Eului




Corp astral

Corp astral


Corp eteric

Corp eteric

Corp eteric
Corp fizic

Corp fizic

Corp fizic

Corp fizic

Primul eveniment cosmic important este separarea Soarelui de Pământ. Această separare era necesară pentru a oferi o scenă adecvată entităţilor spirituale legate până atunci de omenire, entităţi care dobândiseră acum maturitatea necesară unei activități mai înalte. Aceste entităţi superioare atinseseră deja în starea Saturn țelul evoluţiei umane. Ele erau atunci la treapta de evoluţie la care omul se va afla abia într-un viitor îndepărtat, când Pământul va fi ajuns la stadiul Vulcan. În timpul stării solare a Pământului alte entităţi atinseseră treapta de evoluție la care omenirea va ajunge în perioada venusiană. Acestea din urmă sunt cele care fac să ne parvină acum forţa lor odată cu lumina fizică a Soarelui. Aceste două categorii de entităţi s-au separat de Pământ luând cu sine forţele şi substanţele cele mai subtile, formând Soarele actual.

Epoca ce a urmat despărţirii de Soare, în care Luna mai era încă unită cu Pământul, a fost o epocă sumbră. Oamenii au fost pe punctul de a se dizolva în forma pură, să dispară ca spirit şi să piardă orice posibilitate de evoluţie. Dacă Soarele şi Pământul ar fi rămas unite, evoluţia omului către spiritual ar fi fost atât de rapidă încât omul nu s-ar fi putut dezvolta corporal. Dacă forţele pământeşti şi cele lunare ar fi rămas unite, întreaga viaţă ar fi încremenit ca formă pură. Oamenii ar fi devenit statui, ar fi apărut o populaţie cristalizată, cum spune Goethe în Faust partea a II-a [ Nota 69 ].

Datorită separării forţelor solare şi lunare de Pământ s-a stabilit acel echilibru între viaţă şi formă necesar dezvoltării omenirii. Omul se poate dezvolta corect doar pentru că aceste forţe acţionează din exterior. Forţele care provin de la Soare creează şi fecundează viața. Ceea ce toarnă această viaţă în forme fixe vine de la Lună. Lunii îi datorăm formarea corpului nostru fizic actual, dar ceea ce se cufundă în acest corp, viaţa, provine de la Soare.

Aceşti doi curenţi, solar şi lunar, acţionează de aceea întotdeauna în mod just fiindcă una din entităţile solare s-a unit cu Luna. Entităţile aflate pe treaptă divină au plecat odată cu Soarele; una din ele însă s-a detaşat şi a făcut din Luna actuală reşedinţa ei. Acest spirit legat de Lună se numeşte Iehova, Dumnezeul formei sau divinitatea lunară. Acest Dumnezeu-Iehova sau Iahve a format cele trei corporalităţi ale omului în aşa fel încât să le facă apte pentru a primi picătura-Eu. Iehova a format corpul uman drept imagine a sa. „Şi l-a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său.” (Geneza 1, 27)

Această teorie a evoluției a făcut parte din ştiinţa şcolilor oculte din toate timpurile. În şcoala ocultă creştină a lui Dionisie Areopagitul elevul învăţa aceste lucruri în felul următor: Priviţi regnurile vii ale Pământului. Priviţi pietrele. Ele sunt mute. Ele nu exprimă niciun fel de suferinţă sau bucurie. Animalele s-au ridicat deasupra acestei stări. Dacă aţi putea cerceta evoluţia cu o privire spirituală atentă aţi vedea că în sunetele emise de animalele ce au trăit într-un trecut foarte îndepărtat se exprimă aceeaşi sonoritate ce străbate Cosmosul. Cu cât urcați mai mult spre om cu atât descoperiţi că sunetul devine expresia propriei lui dureri şi a propriei lui bucurii. Numai omului i-a fost dat să imprime în sunet ceea ce emană din spiritul individual. Animalul emite sunete conform cu ceea ce se petrece în natură; dar sunetul a devenit cuvânt când Iahve a format corpurile umane în aşa fel încât entităţile spirituale

ale Soarelui să se poată revărsa în ele. Când sunetul a devenit Cuvânt spiritul a răsunat în corpul astral. În sunet s-au împletit sens şi semnificaţie când entităţile solare superioare au pătruns în formele create de către Iahve. Începutul spiritual propriu-zis al omului se situează în momentul în care în el a răsunat primul cuvânt.

Ne aflăm aici în punctul pe care îl atinge evanghelistul în primul verset al primului capitol: „La început a fost Cuvântul...” Spiritul cel mai înalt, care este legat de Soare şi care a trimis „Eu”-rile către Pământ, se numeşte, în învăţătura ocultă, Christos. „Eu”-rile însă, ca părţi componente ale Logosului solar, au pătruns doar treptat în respectivele forme. Lumina s-a revărsat din Logosul solar, dar puţini au primit-o în acele timpuri vechi; dar cei care au primit-o au devenit diferiţi de semenii lor. Ei au fost numiți „copii ai lui Dumnezeu” sau „fii ai lui Dumnezeu” (l, 12). Ei erau formaţi din patru elemente: corp fizic, corp eteric, corp astral şi Eu, chiar dacă cel de al patrulea, elementul cel mai tânăr, era încă slab şi întunecat. Totuşi, lumina trebuie să vină la toţi oamenii, dar pentru asta este nevoie de timp. Versetele de la 8 la 14 fac referire la aceasta. Au existat totuşi oameni care au primit lumina într-un grad înalt, astfel încât ei ştiau de ea şi puteau depune mărturie pentru ea. Ei i-au instruit pe ceilalţi. Cei care din propria experienţă, şi nu instruiţi de către ceilalţi, au depus mărturie despre Lumină şi au arătat că va veni cel care pentru prima dată va duce Lumina la toţi aceştia sunt numiţi în învăţătura ocultă Ioan (capitolele 6 şi 7). Autorul Evangheliei după Ioan este un astfel de „Ioan”. În capitolul 1, versetul 18 este spus: „Nimeni nu L-a văzut pe Dumnezeu vreodată...”, asta vrea să spună: nimeni înainte de Ioan, căci abia începând cu Christos Iisus El a fost personificat. Evenimentul cel mai mare pentru evoluţia Cosmosului şi a omului este evenimentul de pe Golgota.