Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

EVANGHELIA DUPĂ IOAN

GA 100


CONFERINŢA a V-a

Basel, 20 noiembrie 1907

„Legea prin Moise a fost dată, devoțiunea – harul – şi adevărul prin Iisus Christos au venit” (Ioan 1, 17). Dacă înţelegem în realitate acest pasaj atunci sesizăm şi această cezură adâncă şi semnificativă care s-a produs în istoria omenirii prin apariţia lui Christos. În conferinţele precedente a fost schiţată în linii mari evoluţia omenirii, arătându-se cum s-a dezvoltat conştienţa de Eu. Într-un trecut îndepărtat grupuri şi generaţii întregi de oameni s-au resimţit ca Eu. Vârsta înaintată a patriarhilor se explică în acest fel. Treptat, acest sentiment de Eu s-a restrâns din ce în ce mai mult la persoane individuale. A fost descris, de asemenea, modul în care în cadrul acestei evoluţii s-au conturat două curente spirituale: unul, consangvinitatea, care în mod natural tindea să mențină coeziunea omenirii; altul, luciferic, care l-a fâcut pe om autonom şi l-a pregătit pentru unirea pur spirituală care urmează să vină.

În întreaga perioadă a Vechiului Testament prin lege se înţelegea ceea ce introduce din exterior ordinea în societatea umană. Când consangvinitatea şi-a pierdut forţa sa unificatoare oamenii au trebuit aduşi la o anumită relaţie reciprocă, printr-o ordine exterioară izvorâtă din gândire. Legea a fost resimţită ca ceva provenind din afară. Această lege care ne-a fost dată din exterior şi-a păstrat valabilitatea până în momentul în care dăruirea, harul şi adevărul dăruite prin Christos au creat în noi, din interior, înţelegerea pentru adevărata cunoaştere. Devoțiunea şi adevărul nu se pot dezvolta decât treptat. Creştinismul, care vrea să aducă harul, devoțiunea, în locul legii, este încă abia în zorii devenirii sale. Cu cât Pământul progresează în evoluţia sa, cu atât se va întări şi influenţa creştinismului asupra omenirii. Omenirea trebuie să se înalțe la o treaptă a convieţuirii în care fiecare om va stabili faţă de aproapele său o relaţie fraternă printr-un impuls emanând din fiinţa sa lăuntrică. Omenirea nu va putea să se ridice prin propriile sale forţe la această înaltă treaptă de evoluţie, şi este misiunea creştinismului să o ajute. Omul nu va mai avea nevoie de o lege exterioară atunci când un impuls din interior îl determină să se comporte astfel încât devoțiunea şi adevărul formează linia sa de conduită.

Faptul nu trebuie luat ca şi cum în prezent omenirea ar putea să se lipsească de legi; este însă un ideal către care trebuie să tindem. Treptat, omenirea va ajunge să stabilească armonia universală acţionând de bună voie. Pentru a atinge acest ţel trebuia să intervină o putere care, în sensul Evangheliei, este cea a lui Christos. Despre cel care, prin propria sa forţă interioară ajunge să se ridice la o astfel de relaţie cu semenii săi încât să se integreze lor în mod armonios, fără nicio constrângere, despre un astfel de om în şcolile oculte se spune că „îl poartă pe Christos în el”.

Pentru a înţelege ceea ce urmează este util să amintesc încă o dată alcătuirea ființei umane:


   Eu  

Corp astral
Corp eteric
Corp fizic

Sine spirituală
Spirit al vieţii
Om-spirit

Prin munca Eului asupra corpului astral, acesta este transformat în Sine spirituală. Acest lucru se face însă treptat, prin formarea mai întâi a sufletului senzaţiei, apoi a sufletului înţelegerii şi apoi a sufletului conştienţei. În sufletul conştienţei purificat şi maturizat se revarsă Sinea spirituală. Eul lucrează şi asupra corpului eteric, iar impulsurile cele mai eficiente în această direcţie sunt cele ale artei, ale religiei şi ale disciplinei esoterice.

Şcoli esoterice au existat şi în epoca precreştină. Ele îi dezvoltau pe discipoli până ce aceştia erau în stare să privească în lumile superioare. Dar numai adevăraţii discipoli ai şcolilor oculte cele mai tainice ajungeau la această contemplare, însă şi atunci cu condiţia să suporte o iniţiere autentică, în cursul căreia corpul eteric era desprins de corpul fizic. Prin iniţiere se înţelege înălţarea unui om la stadiul de a vedea lumea spirituală. În toate iniţierile precreştine discipolul ce urma a fi iniţiat trebuia adâncit într-un fel de somn. Acest somn iniţiatic se deosebeşte de somnul obişnuit prin faptul că în acesta din urmă corpul eteric rămâne legat de corpul fizic, în timp ce în cel dintâi corpul eteric este desprins de cel fizic pentru o scurtă perioadă de timp. În tot acest timp hierofantele trebuia să menţină corpul în viaţă. Prin faptul că se desprindea corpul eteric, hierofantele era în măsură să îl conducă pe discipol, împreună cu celelalte elemente constitutive, în lumile spirituale, lăsându-l să facă acolo experienţe, care ulterior puteau fi transmise creierului fizic. Acestea erau singurele metode de iniţiere ce existau în epocile precreştine.

Odată cu venirea lui Christos apare ceva cu totul nou în ce priveşte iniţierea. Presupuneţi că omul ar fi transformat în întregime corpul său astral în Sine spirituală. Această Sine spirituală se imprimă atunci în corpul eteric precum pecetea în ceară şi îşi lasă amprenta sa. Prin aceasta corpul eteric este transformat în Spirit al vieţii. Când acest fapt este împlinit în întregime Spiritul vieţii se imprimă în corpul fizic şi îl transformă în Om-spirit. Numai odată cu apariţia lui Christos Iisus a devenit posibil să se imprime direct ceea ce era Spirit al vieţii în corpul vieţii. Experienţele facute în lumile superioare au putut de acum înainte să fie încorporate creierului fizic fără să fie nevoie de o separare prealabilă a corpului eteric. Primul care a dispus de un corp eteric impregnat cu totul de Sinea spirituală şi un corp fizic impregnat cu totul de Spiritul vieţii a fost Christos Iisus. Datorită venirii lui Christos Iisus pe Pământ a devenit posibil celor care sunt uniţi cu El să urmeze aceeaşi iniţiere, fără a desprinde corpul eteric de cel fizic. Astfel, toţi iniţiații precreştini făceau experienţele inițierii în afara corpului fizic, erau apoi coborâţi în corpurile fizice şi puteau face cunoscut apoi, ca o trăire personală, ceea ce se produsese în lumea spirituală.

Buddha, Moise şi alţii au fost astfel de iniţiaţi. Prin Iisus a venit pentru prima dată pe Pământ o ființă care, rămânând în corpul său fizic, putea să contemple viaţa lumilor superioare. Învăţăturile lui Buddha, Moise etc. sunt cu totul independente de personalitatea maestrului lor. Este budist sau mozaist cel care respectă învăţăturile lui Buddha sau Moise, căci aceşti fondatori nu fac decât să transmită ceea ce au trăit ei în lumile superioare. Cu Christos este altceva. Învăţătura sa devine creştinism tocmai prin personalitatea sa şi nu este suficient să urmezi învăţăturile creştinismului pentru a fi creştin. Creştinii adevăraţi sunt numai cei care se simt legaţi de Christosul istoric. Unele principii ale creştinismului existau deja anterior. Nu asta contează; ceea ce contează este faptul că creştinul crede în Christos Iisus, că Îl consideră o apariţie care, umblând în carne, reprezintă omul desăvârşit.

În trecut se cunoştea încă expresia: Iniţiatul este un om divin. – Această sentenţă era fondată pe faptul că în cursul ceremoniei de iniţiere iniţiatul se afla sus, în lumea spirituală, lângă fiinţele spirituale sau divine. Acolo el era omul divin. Prin Christos Iisus s-a putut vedea „omul divin” într-un corp fizic; niciodată înainte. Acest pasaj din Evanghelia după Ioan (1, 18) trebuie luat textual: „Nimeni nu a văzut vreodată pe Dumnezeu. Fiul unic, care este în sânul Tatălui, El ni L-a făcut cunoscut.” Înainte putea percepe divinitatea numai cel care el însuşi se înălţase. În Christos, divinitatea s-a coborât pentru prima dată pe Pământ sub formă vizibilă. Acest fapt a fost vestit în Evanghelia după Ioan (l, 14) şi el era învăţat şi în şcoala dionisiacă. Christos a venit aici pentru a indica oamenilor calea; oamenii trebuie să devină succesorii Lui, trebuie să se pregătească să imprime în corpul fizic ceea ce este în corpul eteric. Aceasta înseamnă să dezvolţi în tine principiul christic. Evanghelia după Ioan este o carte de o viaţă. Nimeni din cei care au studiat-o cu intelectul nu a pătruns-o. O cunoaşte numai cel care a vieţuit-o. Când repeţi zi de zi, un anumit timp, primele paisprezece versete descoperi raţiunea lor de a fi. Ele alcătuiesc o temă de meditaţie şi trezesc în sufletul omenesc capacitatea de a vedea, ca vieţuiri proprii, în marele tablou astral, anumite pasaje din Evanghelie, precum nunta din Cana, capitolul 2, discuţia cu Nicodim în capitolul 3. Prin aceste exerciţii omul ajunge la clarvedere şi poate el însuşi să facă experienţa adevărului conţinut în Evanghelia după Ioan. Sunt sute de oameni care au făcut acest lucru. Autorul Evangheliei după Ioan era un văzător de înaltă treaptă, iniţiat de însuşi Christos.

Nicăieri în Evanghelia după Ioan nu este numit ucenicul Ioan. Despre el este spus numai – de pildă, în capitolul 19, 26: „Ucenicul pe care Domnul îl iubea.” Este vorba de un termen tehnic desemnându-l pe cel pe care Maestrul însuşi îl iniţiase. Ioan îşi descrie propria sa iniţiere în învierea lui Lazăr capitolul 11. Relaţiile cele mai tainice ale lui Christos cu evoluţia lumii nu puteau fi revelate decât datorită faptului că autorul Evangheliei după Ioan fusese iniţiat de însuşi Domnul. Aşa cum s-a spus mai sus, vechile iniţieri durau trei zile şi jumătate; de unde şi învierea lui Lazăr în a patra zi. Şi despre Lazăr este spus că Christos îl iubea (Ioan 11, 3, 35 şi 36). Este vorba din nou de un termen tehnic desemnându-l pe discipolul favorit. În timp ce corpul lui Lazăr stătea ca mort în mormânt, corpul său eteric era extras pentru a parcurge iniţierea şi a primi aceeaşi forţă ca cea care este în Christos. El devine astfel un înviat, chiar cel pe care Domnul îl iubea, cel căruia îi datorăm Evanghelia după Ioan. Dacă reciteşti acum Evanghelia după Ioan vei constata că niciun rând nu contrazice acest fapt, doar că procesul iniţierii este prezentat sub un văl.

Să ne oprim şi asupra unei alte imagini din Evanghelia după Ioan. În capitolul 19, 25 este spus: „Şi stăteau lângă crucea lui Iisus mama sa şi sora mamei Sale, Maria lui Cleopa, şi Maria Magdalena.” Pentru a înţelege Evanghelia trebuie să ştii cine sunt aceste trei femei. Aşa după cum astăzi într-o aceeaşi familie două surori nu poartă acelaşi nume, la fel era şi în trecut. Astfel, pasajul citat este dovada că în sensul Evangheliei după Ioan mama lui Iisus nu se numea Maria. Dacă examinezi acum Evanghelia după Ioan după ce ştii acest lucru, nu găseşti nicăieri o indicaţie cum că mama lui Iisus se numea Maria. De pildă, la nunta din Cana (capitolul 2) este spus numai: „Mama lui Iisus era acolo.” Aceste cuvinte semnifică ceva important care ajunge să fie înţeles doar când ştii în ce mod autorul Evangheliei după Ioan foloseşte aceste cuvinte. Ce înseamnă expresia: „mama lui Iisus”? Cum am văzut omul este alcătuit din corp fizic, corp eteric şi corp astral. Trecerea de la corpul astral la Sinea spirituală nu trebuie să ne-o imaginăm atât de simplă. Eul transformă încet şi treptat corpul astral în suflet al senzaţiei, suflet al înţelegerii și suflet al conştienţei (în mod inconştient). Eul continuă să lucreze şi numai când a adus corpul astral la nivelul de suflet al conştienţei este în măsură să-l purifice pe acesta pentru ca în el să poată să se nască Sinea spirituală. Omul este constituit din:

Tată

7.Om-spirit

Viitor îndepărtat
Fiu

6. Spirit al vieţii,
corp eteric transformat
Spiritul sfânt

5. Sine spirituală,
suflet al conştienței

Fecioara Sophia, sufletul conştienţei purificat


4. Suflet al înţelegerii,
suflet astral

Maria, soţia lui Cleopa


3. Suflet al senzaţiei,
corp al senzației

Maria Magdalena


2. Corp eteric




1. Corp fizic


Omul-spirit nu se va dezvolta decât într-un viitor foarte îndepărtat. De asemenea, Spiritul vieţii nu există la majoritatea oamenilor decât în stare de germene. În prezent a început dezvoltarea Sinei spirituale. Ea este indisolubil legată de sufletul conştienței, precum o sabie în teacă. Sufletul senzaţiei este cufundat şi el în corpul senzaţiei sau corpul astral. Găsim astfel în persoana omului nouă componente. Dar, dat fiind că între Sinea spirituală şi sufletul conştienţei pe de o parte şi între sufletul senzaţiei şi corpul astral pe de altă parte există o legătură indisolubilă, literatura teosofică vorbeşte în mod obişnuit de şapte elemente constitutive. Sinea spirituală este similară cu Sfăntul spirit care, în sens creştin, este entitatea diriguitoare pe plan astral. Spiritul vieții este numit de către creştini „Cuvânt” sau „Fiu”. Omul-spirit este „Spiritul-Tată” sau „Tatăl”.

Cei care au născut în ei Sinea spirituală au fost numiţi „Copii ai lui Dumnezeu”; la ei „Lumina strălucea în întuneric”; şi „ei au primit Lumina”. Exterior, ei erau oameni din carne şi sânge, dar purtau în ei un om mai elevat. Înăuntrul lor Sinea spirituală fusese născută din sufletul conştienţei. „Mama” unui astfel de om spiritualizat nu este o mamă trupească; ea sălăşluieşte în interiorul lui; ea este sufletul conştienţei purificat şi spiritualizat. Ea este principiul din care este născut omul superior. Această naştere spirituală, naştere în sensul cel mai elevat, este descrisă de Evanghelia după Ioan. În sufletul conştienţei purificat se revarsă Sinea spirituală sau Sfântul spirit. La aceasta se referă şi expresia: „Eu am văzut Spiritul coborând asupra lui precum un porumbel din cer şi rămânând peste El.”

Sufletul conştienţei fiind principiul în sânul căruia s-a dezvoltat Sinea spirituală, se numeşte „mama lui Christos” sau, în şcolile oculte, „Fecioara Sophia”. Prin fecundarea Fecioarei Sophia a putut Christos să se nască în Iisus din Nazaret. În şcolile oculte ale lui Dionysos sufletul înţelegerii şi sufletul senzaţiei erau numite „Maria” şi „Maria Magdalena”.

Omul fizic este născut din asocierea a doi oameni. Omul superior nu se poate naşte decât dintr-un suflet al conştienţei care înglobează întregul popor. Metoda de iniţiera era, în fazele ei esenţiale, aceeaşi la toate popoarele. Orice iniţiere comportă şapte trepte. În iniţierea persană aceste trepte erau: Prima treaptă era „Corbul”. Cel care se afla pe această treaptă era însărcinat să aducă la templu noutăţi din exterior. Corbul este numit peste tot mesagerul spiritual, de pildă, şi în legeda germană despre Odin şi cei doi corbi ai săi. A doua treaptă era „Ocultul”. A treia, „Războinicul”. Şcolile oculte îl autorizau deja pe acesta să iasă în afară şi să vestească învățătura. A patra treaptă, „Leul”, de nezdruncinat în sine, dispunând, în afara cuvântului, de forţe magice, a trecut proba, oferind astfel garanţia de a nu abuza de forţele care i-au fost încredinţate. A cincea treaptă era „Persanul”. A şasea, „Eroul solar”, iar a şaptea: „Tatăl”. Aici ne interesează denumirea treptei a cincea, „Persanul”. Iniţiatului de treapta a cincea i se dădea, în toate şcolile oculte, numele poporului din care făcea parte, fiindcă conştienţa sa se lărgise până la a îngloba întreg poporul. El resimţea toată suferinţa poporului ca pe a sa proprie. Conştienţa sa era limpezită şi lărgită la nivelul conştienţei de ansamblu a poporului. La evrei, un iniţiat de această treaptă se numea „Israelit”. Este un fapt ce trebuie cunoscut dacă vrei să înţelegi convorbirea dintre Christos şi Natanael (capitulul 1, 47-49). Acesta era un iniţiat de treapta a cincea. Răspunsul frapant al lui Christos: „Te-am văzut când tu erai sub smochin” indică un proces anume al iniţierii, şi anume primirea sufletului conştienţei.

Explicaţiile următoare vor ajuta la înţelegerea proceselor inițiatice. Conştienţa Eului individual al omului se situează în lumea fizică. Oamenii se mişcă peste tot cu Eul lor. Eul animalelor se află pe planul astral. Fiecare grup de animale are acolo o conştienţă comună a Eului. Dar nu numai Eul animalelor se află în lumea astrală, ci şi Eul corpului pe care omul îl are în comun cu animalul, deci Eul corpului astral omenesc. În Devachan găsim Eul plantelor ca şi Eul corpului pe care omul îl are în comun cu plantele, Eul corpului eteric. Dacă ne ridicăm şi mai sus, în Devachanul superior, găsim acolo Eul mineralelor şi Eul a ceea ce omul are în comun cu mineralele: Eul corpului fizic. Prin corpul fizic noi suntem astfel în legătură cu Devachanul superior. Cu Eul individual noi suntem aici, în lumea fizică. Când, la iniţiat, Eul corpului astral este impregnat şi transformat de către Eul său individual, el devine conştient în lumea astrală, poate să aibă acolo percepţii şi să acţioneze. El întâlneşte entităţi încarnate în corpuri astrale, precum sufletele-grup ale animalelor şi acele entităţi superioare pe care creştinismul le numeşte Îngeri. Pe o treaptă şi mai înaltă de iniţiere Eul corpului eteric este la rândul său impregnat de către Eul individual. Conştienţa individuală se ridică atunci până în Devachan. Acolo întâlneşte Eurile plantelor şi spiritul planetar. O iniţiere şi mai înaltă are loc când Eul individual pătrunde Eul corpului fizic. Omul ajunge atunci la conştienţa personală şi în lumea supraspirituală. El întâlneşte acolo Eul mineralelor şi al unor spirite şi mai înalte. Inițierea este astfel o înălţare în lumile superioare, în care se întâlnesc entităţi tot mai înalte:


Devachanul superior
Eul mineralelor

Eul corpului fizic

Conştiență supradevachanică
Devachanul inferior
Eul plantelor

Eul corpului eteric

Conştienţă devachanică
Lumea astrală
Eul animalelor,
Îngeri

Eul corpului astral

Conştienţă astrală
Lumea fizică

Eul individual

Conştiență de zi

S-ar putea folosi următoarea imagine:

Eul corpului eteric poate fi comparat cu inginerul.
Eul corpului astral poate fi comparat cu conducătorul unui automobil.
Eul corpului fizic poate fi comparat cu proprietarul unui automobil.

Când Eul individual a ajuns la perfecta stăpânire a celor trei corpuri, el a stabilit armonia interioară. Christos este o entitate care poseda deplin această armonie. El a apărut pe Pământ pentru ca omul să poată dezvolta această forţă a armoniei interioare. În acest Fiu al omului este prefigurată întreaga evoluţie umană, până la treapta spirituală cea mai înaltă. Înainte această armonie nu exista; în locul ei acționau din exterior legile. Armonia interioară este noul impuls pe care omenirea l-a primit prin Christos. Omul trebuie să cucerească capacitatea de Christos, adică trebuie să dezvolte Christosul interior. Dacă însă, aşa cum spunea Goethe, „Ochiul este format de lumină pentru lumină”, atunci scânteia acestei armonii interioare, a acestui Christos interior, nu poate fi cuprinsă decât prin existenţa Christosului exterior, istoric, înainte de apariţia căruia omului îi era imposibil să ajungă la această treaptă de dezvoltare spirituală.

Oamenii care au trăit înainte de viața istorică a lui Christos nu sunt nicidecum excluşi de la harul revărsat asupra omenirii prin apariţia lui Christos. Căci nu trebuie să uităm că în virtutea legii reîncarnării ei trebuie să revină şi, prin aceasta, vor avea prilejul de a dezvolta Christosul interior. Poţi vorbi de nedreptate numai dacă uiţi ce înseamnă reîncarnarea. Evanghelia după Ioan arată calea către Christosul istoric, către acel Soare care aprinde lumina interioară din om, aşa cum soarele fizic aprinde lumina ochiului nostru.