Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

EVANGHELIA DUPĂ IOAN

GA 100


CONFERINŢA a VI-a

Basel, 21 noiembrie 1907

Secretul numerelor face parte din secretele cele mai importante ale tuturor şcolilor oculte, implicit cea a lui Dionysos. Celui care nu ştie să descifreze taina numerelor nu îi este dat să citească scrierile oculte. Apariţia numerelor în scrierile religioase are ca fundament un sens foarte profund. Şcoala lui Pitagora [ Nota 70 ] este şi ea fondată pe misterul numerelor. Dacă este adevărat că litera omoară, atunci trebuie ca la interpretarea scrierilor oculte să atribuim literei o valoare foarte precisă, altfel riscăm să vedem în acest text spiritul pe care noi vrem să-l găsim acolo. În Evanghelia după Ioan găsim multe numere cu semnificaţie ocultă. În conferința a cincea am vorbit despre cele trei femei care se aflau la piciorul crucii, despre Fecioara-mamă Sophia, despre Maria şi despre Magdalena. În conferinţa de astăzi vom lua ca punct de plecare o altă abordarc privitoare la numere.

Să ne aducem aminte mai întâi discuţia lui Christos Iisus cu samarineanca (capitolul 4, 7 şi urm.). Christos spune cuvintele pline de semnificaţie: „Tu ai avut cinci bărbaţi şi cel pe care îl ai acum nu este soţul tău.” Şi cifra cinci revine cu prilejul vindecării celui bolnav de 38 de ani (capitolul 5, 5). Scăldătoarea Betezda are cinci porticuri. Să examinăm mai din aproape semnificaţia acestui număr mistic cinci. Să privim fiinţa umană în relaţia cu dezvoltarea omenirii. Aşa cum am văzut, omul este alcătuit din nouă elemente care sunt reductibile la şapte. În timpul evoluţiei omului aceste şapte corpuri ajung treptat să se dezvolte. La omul actual încă nu sunt dezvoltate toate cele şapte elemente. Omul obişnuit a ajuns în dezvoltarea sa până la sufletul conştienţei; Sinea spirituală nu este decât la începutul dezvoltării sale. Să ne întoarcem la punctul evoluţiei omeneşti în care omul a învăţat să-şi spună sieşi „Eu”. Acest moment a fost precedat de epoca atlanteeană, în care omul era încă dotat cu forţe de clarvedere crepusculară. În regiunea Atlantidei care corespunde Irlandei actuale locuia un popor atlanteean ajuns la un stadiu de dezvoltare caracterizat prin suprapunerea capului eteric şi a celui fizic.

Acest popor era atunci cel mai dezvoltat şi destinat să devină purtătorul evoluţiei viitoare. Manu, un spirit deosebit de evoluat, a condus acest grup spre est, prin Rusia actuală, către centrul Asiei, în regiunea actualului deşert Gobi. Aici a fost fondată o colonie de unde au fost trimise, în diverse direcţii, grupuri care au difuzat cultura acestora. Faptul s-a produs în perioada în care continentul atlanteean era în curs de a se scufunda. Africa şi Europa actuală apăreau treptat din valuri. Un alt grup de atlanteeni a emigrat către vest, alcătuind populaţia autohtonă pe care au întâlnit-o europenii când au redescoperit America. Un alt grup a emigrat către nordul Europei. Toate aceste grupuri au păstrat amintirile lor clarvăzătoare în legendele şi miturile vechi. Când vom înţelege odată în mod just aceste mituri, multe puncte obscure ale istoriei omenirii vor fi elucidate. Numai că aceste legende şi mituri nu trebuie abordate într-un mod pedant. Trebuie să ştim în ce mod complex au lucrat experienţele de clarvedere şi fantezia la crearea acestor vechi legende. Pe vremea în care în personalitate se făceau simţite primele licăriri ale Eului omul trăia mult mai intens în mediul său înconjurător decât mai târziu. De asemenea, el percepea mult mai puţin contururile exterioare ale obiectelor din jurul său şi mult mai mult proprietăţile lor interne, relația lor în raport cu el, dacă ele îi erau utile sau nocive, prietenoase sau ostile. Cu cât Eul se includea mai mult în personalitatea omului, cu atât se atenuau facultăţile lui de clarvedere, în timp ce formele lumii exterioare deveneau mai precise pentru ochiul fizic. Când conştientizăm aceste fapte înţelegem uşor ce puternice transformări a provocat apariţia Eului. Înainte vreme omul nu-şi vedea nici măcar propriul său corp. Acum el începe să-l desemneze drept Eul său.

Spre sfârşitul ei, Atlantida era un ținut al negurilor, acoperită de ceţuri groase; nu exista o alternanţă ploaie-strălucire a soarelui, nici nu apărea curcubeul. Acesta s-a putut forma abia în perioada postatlanteeană, când masele de cețuri s-au împrăştiat. Acest eveniment a rămas viu în conştienţa poporului prin legenda lui Heimdall şi istoria lui Noe şi a arcei lui. Amintirea ținutului ceţurilor s-a păstrat în nord în denumirea de Niflheim, Nebelheim (literal „casa/sălașul ceţurilor”). Impactul Eului asupra personalităţii omeneşti s-a păstrat, de asemenea, în legendele acestor popoare nordice, cum ar fi în „Legenda nibelungilor”. Eul este reprezentat aici prin simbolul aurului. Aurul era dizolvat în apă, însă el s-a condensat într-un inel, în comoara nibelungilor: Eul, răspândit până atunci în lumea întreagă, s-a comprimat în forma umană fixă, stabilă. În prelucrarea de către Wagner a acestei legende putem percepe foarte clar presimţirea inconştientă a artistului creator. Wagner nu avea o conştienţa deplină a ceea ce crea în opera sa, însă pe el îl călăuzea o ştiinţă subconştientă. Astfel, el a putut să exprime trezirea conştienţei Eului în punctul de orgă care traversează întreaga uvertură a operei sale „Aurul Rinului”.

Pe de altă parte, undeva în Orientul Îndepărtat, sub conducerea unei individualităţi evoluate, s-a născut prima civilizaţie despre care mărturisesc vechile Vede. Prima iradiere a acestei culturi s-a făcut către sud, prin civilizaţia protoindiană. În vechile mituri şi legende indiene, în documentele religioase s-au păstrat relatări ale acestor fapte; ele pot fi citite de clarvăzători. Multe din contradicţiile aparente se dovedesc a fi adevăruri profunde. Această civilizaţie păstrase încă amintirea vechii clarvederi şi resimţise o profundă nostalgie după ea, ca după un bun preţios pe care l-ai pierdut. Oamenii erau încă atât de puternic pătrunşi de realitatea lumii spirituale încât numeau lumea fizică maya, iluzie. De aceea ei căutau să regăsească acest bun pierdut întorcându-şi fără încetare privirea de la lumea fizică pământească spre spiritual. Aceasta este originea exerciţiilor yoga, care încearcă să îi introducă în lumea spirituală printr-o diminuare a conştienţei. Aceşti oameni voiau să revină la vechea stare crepusculară; ei căutau drumul înapoi spre paradisul pierdut. De-a lungul întregii ere altlanteene lumea le-a apărut oamenilor în contururi vagi. Atlanteenii trăiau încă cu precădere în lumea spirituală. Întreaga eră postatlanteeană nu reprezintă pentru cercetătorul spiritual decât o cucerire progresivă a planului fizic. Prima civilizaţie postatlanteeană, cea indiană, avea încă un simţ slab dezvoltat pentru ceea ce se petrecea în exterior în natura fizică, care pentru iniţiaţi era pură iluzie, de care ei încercau să scape pentru a ajunge la singura realitate, realitatea spirituală.

A doua iradiere a fost civizilaţia protopersană. Persanul se apropie deja mai mult de lumea exterioară decât indianul; el cunoştea fenomenele binelui şi răului, reprezentate prin zeii Ormuzd şi Ahriman. El caută să se unească cu primul pentru a-l combate pe cel de al doilea. Pământul este pentru el un câmp de activitate în scopul inserării spiritului în existenţa fizică. A treia epocă de civilizaţie este cea egipto-asiro-caldeo-babiloniană. Omul a făcut un pas mai departe în cucerirea planului fizic. Pentru persan lumea fizică era încă un câmp de activitate nediferenţiat. Acum omul îşi orientează deja ştiinţa sa pentru a pune în slujba lui forţele pământului. El cunoaşte geometria şi o foloseşte pentru a parcela şi a împărţi teritoriul. Privirea sa se ridică şi dincolo de pământ, către stele, astfel luând naștere astronomia.

A patra perioadă de civilizație este cea greco-latină. Dacă până atunci, prin ştiinţă, omul s-a ocupat de cultura exterioară, acum omul introduce propriul său interior, specificul uman, în materie. În operele de artă pe care el le creează vedem exteriorizată propria sa formă; în dramele şi epopeile pe care le compune sunt descrise propriile sale însuşiri psihice. Romanul este cetăţeanul care proiectează în afară propria sa legitate, dând naştere statului şi jurisprudenţei.

În decursul celei de a cincea epoci, în care trăim actualmente, omul a progresat în stăpânirea lumii exterioare. Epoca noastră este expresia celei mai profunde adânciri a spiritului în materie, de la epoca atlanteeană încoace. Această coborâre era necesară pentru ca omul să poată progresa. Abia după această adâncire totală a spiritului în materie se poate începe reurcarea. Epoca noastră a dezvoltat în mod deosebit spiritul ştiințific, cu ajutorul căruia stăpânim cele mai diverse forţe ale naturii. Odinioară, pe timpul în care omul măcina cerealele în mod primitiv între două pietre, nu era nevoie decât de puțină forţă spirituală pentru a-şi asigura micile nevoi ale traiului. În ziua de astăzi este cu totul altfel. Gândiţi-vă doar la consumul enorm de forţă spirituală necesar pentru satisfacerea nevoilor materiale ale omului modern. Avem locomotive, nave cu aburi, telefon, lumină electrică. O enormă cantitate de forţă spirituală ce a fost cheltuită şi introdusă aici, în materie. În schimb, interesele spirituale ale omului trec cu totul pe planul secund. Vedem astfel că întreaga evoluţie spirituală postatlanteeană a omenirii înseamnă o coborâre a spiritului uman în materie. Scopul acestei coborâri este însă acela de a birui materia, acest mare adversar al spiritului. Căci după cea mai profundă coborâre trebuie să înceapă acum o urcare către viaţa spirituală conştientă.

Ne putem reprezenta cursul istoriei în epoca postatlanteeană prin curba următoare.

schemă

Cea care trebuie să provoace urcarea este forța creştinismului. Steaua creştinismului răsare în mijlocul celei de a patra epoci de civilizaţie, cu mult înainte ca punctul inferior al curbei să fie atins. Christos Iisus apare drept înalta personalitate care aduce omenirii forţa pentru viitoarea înălțare în spirit. Toate civilizaţiile anterioare pot fi deci considerate şi ca o pregătire a creştinismului. În epoca a cincea creştinismul trebuie să facă faţă celui mai puternic asalt, fiindcă gândirea materialistă întunecă adevărurile spirituale ale creştinismului. În epoca a şasea creştinismul va uni omenirea într-o mare fraternitate, iar teosofia poate fi considerată un mesager, o vestitoare a acestor timpuri viitoare. Învăţăturile date prin creştinism omenirii sunt atât de profunde, atât de pline de înţelepciune, încât nicio religie viitoare nu va putea să înlocuiască sau să elimine creştinismul. Creştinismul poartă în el capacitatea de a se adapta tuturor formelor de cultură ale viitorului.

Mai trebuie arătat şi un alt aspect al evoluției omenirii. În timpul erei atlanteene s-a format corpul fizic al omului, iar când continentul atlanteean s-a scufundat omul avea aproape aceeaşi constituţie cu cea actuală. Începe apoi formarea elementelor constitutive spirituale. În perioada civilizației indiene a fost dezvoltat corpul eteric. Poporul indian, ca primă ramură a civilizaţiei postatlanteene, era foarte receptiv la viaţa spirituală. Faptul are legătură cu dezvoltarea deosebită a corpului eteric.

Ca o paranteză, să mai facem încă o remarcă. Civilizaţia europeană actuală este foarte diferită atât faţă de cea a vechii Indii cât şi de cea a Indiei actuale şi este de înţeles de ce mijloacele şi căile de acces la spiritual ale unui european şi ale unui indian trebuir să fie diferite. Exercițiile yoga care pentru un indian sunt folositoare, pentru un european sunt improprii. Metodele de iniţiere date de maeştri sunt adaptate integral diferitelor trepte de evoluţie ale omenirii. O metodă excelentă pentru o anumită treaptă poate fi de-a dreptul dăunătoare pentru o altă treaptă. Religiile s-au înlocuit şi ele unele pe altele, şi asta nu fără motiv. Chiar dacă ele au un sâmbure de adevăr comun, diferitele expresii ale acestui adevăr sunt condiţionate de diversitatea epocilor de civilizaţie. De la rădăcină şi până la floare arborele formează un tot unitar, totuşi rădăcina are nevoie de o altă hrană decât frunza sau floarea. Tot astfel şi pentru oamenii diferitelor epoci de civilizaţie sunt necesare religii şi metode de iniţiere diferite.

În civilizaţia persană începe să se dezvolte corpul astral. În civilizaţia egipto-asiro-caldeo-babiloniană, din corpul astral se dezvoltă sufletul senzaţiei. În civilizaţia greco-latină este rândul sufletului înţelegerii să se dezvolte. Civilizaţia noastră conduce la dezvoltarea sufletului conştienţei. În cea de a şasea perioadă se va dezvolta Sinea spirituală, care astăzi nu există decât în germene. Pentru dezvoltarea acestui germene este nevoie de impulsul puternic al Spiritului christic. Adevăratul creştinism va înflori numai atunci când Sinea spirituală se va fi dezvoltat. Omenirea se va pregăti apoi să primească Budhi, Spiritul vieţii. La început doar un mic grup de oameni va fi în stare să dezvolte această forță, el va ajunge însă la o minunată viaţă spirituală. Creştinismul nu este astăzi decât la începutul dezvoltării sale. Cei care se pregătese astăzi pentru formarea înăuntrul lor a Sinei spirituale vor face tot mai accesibil omenirii acest creştinism spiritual, acest creştinism mai profund, în următoarea epocă.

În cursul epocii a treia vedem un mic grup de oameni, poporul iudeu, pregătind condiţiile care fac posibilă apariţia creştinismului. Tot astfel vedem cum în a patra epocă forţa lui Christos pătrude în lumea fizică, cum în a cincea epocă are loc cea mai puternică coborâre a omenirii în lumea fizică, cum, după cucerirea stăpânirii acestei lumi fizice omenirea dobândeşte în a şasea epocă forţe şi facultăţi cu atât mai mari pentru a primi în sine viaţa spirituală adusă de Spiritul christic. Christos apare ca primul născut, ca un înainte-mergător ivit cu mult înaintea timpului său, care a atins deja treapta pe care omenirea o va atinge abia în epoca a şasea. Epoca a cincea este cea mai materială din evoluţia omenirii.

Impresiile spirituale formează baza stărilor corporale şi orice boală a corpului este expresia unei aberaţii spirituale. Astfel lepra, această oribilă boală a Evului Mediu, este expresia fizică a fricii vieţuite de europeni în faţa hunilor. Hunii erau descendenţii rasei atlanteenilor aflaţi în degenerescenţă. Desigur, corpul lor fizic era încă sănătos, în schimb corpurile lor astrale erau impregnate cu substanţe de putrefacţie. Frica şi spaima sunt un excelent mediu de cultură pentru substanţele aflate în descompunere ale planului astral. Astfel aceste substanţe în descompunere ale seminţiilor atlanteene s-au putut fixa în corpul astral al europenilor şi de aici mai departe au provocat în generaţiile ulterioare lepra în corpul fizic.

Totul trăieşte mai întâi în mod spiritual, pentru ca mai târziu să se manifeste în corpul fizic. Astfel şi nervozitatea actuală nu este decât o consecinţă a stării de spirit materialiste a timpului nostru. Călăuzele înţelepte ale omenirii ştiu că dacă fluxul materialist s-ar mentine în continuare cu aceeaşi putere vor apărea mari epidemii de nervozitate; copiii se vor naşte cu membre afectate de tremurături. Mişcarea teosofică a fost introdusă în lume tocmai pentru a salva omenirea de la pericolele materialismului. Cel care răspândeşte deci gânduri şi sentimente materialiste contribuie la extinderea acestor boli devastatoare; cine combate materialismul luptă pentru sănătatea şi capacitatea de a evolua a poporului nostm. Omul izolat nu poate face nimic pentru sănătatea sa; el este un membru al întregii omenirii şi îşi scoate substanţele întreţinerii sale din izvorul comun tuturor oamenilor. Cel care analizează în profunzime legile evoluţiei umane are inima sângerândă când vede suferinţa omului izolat, şi când vede că ea nu este decât expresia rătăcirii spirituale a omenirii întregi. Misiunea teosofiei nu constă atât în ajutorul omului izolat, ci mai degrabă în a insufla omenirii un elan spiritual, acţionând astfel în folosul vindecării corporale a omenirii.

În epoca a şasea şi a şaptea în cei care se sprijină pe Christos se vor dezvolta Sinea spirituală şi Spiritul vieţii. Aceştia vor dobândi totodată o gândire şi o simţire sănătoase. Creştinismul este purtătorul marilor forţe de sănătate şi de vindecare. Forţa de viaţă a lui Christos biruie orice boală şi moartea. Corpul omenesc s-a născut drept corp solid din elementul lichid; de aceea ştiinţa spiritului consideră lichidul ca fiind elementul constitutiv al corpului. Cele cinci spaţii care împrejmuiesc scăldătoarea Betezda sunt simbolul celor cinci epoci pe care omul le foloseşte pentru a pătrunde din ce în ce mai adânc în corporalitate, la capătul acesteia căzând în întregime pradă materiei. Numai după ce va fi străbătut aceste cinci epoci omul se poate vindeca. Cel care a fost prada acestor cinci spaţii nu poate fi vindecat dacă marele vindecător, Christos, nu vine la el. Atunci se produce ceea ce Evanghelia după Ioan descrie în capitolul cinci. Astfel, descrierea vindecării omului bolnav de 38 de ani este o vestire profetică a ceea ce se va produce în epoca a şasea, în care omul nu va mai avea nevoie de niciun medicament, fiindcă el va fi propriul său vindecător.

La începutul erei postatlanteene mai găsim încă urme de consangvinitate. Cuvintele lui Christos: „Cine nu îşi părăseşte pe mama sa şi pe tatăl său... nu poate fi ucenicul meu” se referă la epoca a şasea. Atunci spiritelor popoarelor, semințiilor şi raselor li se va substitui un singur spirit, spiritul general al omenirii. Atunci omul nu va mai fi fiul unei seminţii sau al unui popor, ci fiu al omenirii, fiu al omului. Tot Christos este primul care foloseşte acest termen, şi pe bună dreptate (3, 13-14). El deja se comporta atunci aşa cum se vor comporta oamenii când vor deveni fii ai omului.

Acest lucru este exprimat prin faptul că Christos merge către samarineancă – samarinenii nu aveau nimic comun cu iudeii. Ceea ce are omul în el, ceea ce face posibilă evoluţia este ceva feminin, pasiv faţă de spirit, care reprezintă principiul fecundant, masculin, activ. Consecinţa acestei influenţe masculine permanente asupra principiului feminin este mai întâi dezvoltarea corpului eteric, apoi a corpului astral, a sufletului senzaţiei, a sufletului înțelegerii şi a sufletului conştienţei. În acesta din urmă se formează apoi Sinea spirituală. Acest lucru este indicat în discuţia lui Christos cu samarineanca prin cuvintele: „Tu ai avut cinci bărbaţi şi cel pe care îl ai acum nu este bărbatul tău” (4, 18). Cei cinci bărbați pe care i-a avut samarineanca sunt cele cinci corpuri spirituale ce au acţionat asupra corpului fizic. Al şaselea, Sinea spirituală, nu mai este bărbat în sensul vechi. Cei cinci dinainte sunt etape inferioare, trecătoare de evoluţie, în timp ce al şaselea, Sinea spirituală, reprezintă divinul, veşnicul. Astfel şi în discuţia cu samarineanca observăm o vestire a timpurilor viitoare de către Christos.

În timp ce cele cinci corpuri au nevoie de o purificare din exterior, Sinea spirituală va putea păstra ea însăşi puritatea omului. Corpul lui Christos este deja plin de puritate. El vrea să purifice şi omenirea şi de aceea porneşte să cureţe templul de negustori şi zarafi (2, 14-22); altfel spus, se curăţă templul Spiritului sfânt, corpul omului, de principiile inferioare ataşate de el, făcându-l apt să primească spiritul.

Aceste explicaţii nu trebuie totuşi să ne facă să credem că descrierile din Evanghelia după Ioan trebuie înţelese doar ca simboluri. În Antichtiate atribuirea unui nume nu avea nimic arbitrar ci era adaptată în mod strict caracterului persoanei. Astfel, pe cât de adevărat este că femeile care stăteau sub cruce reprezintă cele trei calităţi, sufletul conştienţei, sufletul înţelegerii şi sufletul senzației, la fel de adevărată a fost prezenţa corporală a celor trei femei sub cruce. Astfel, când citim Evanghelia după Ioan trebuie să privim atât imaginile simbolice a ceea ce se va întâmpla pe acest Pământ în epoca următoare, cât şi ceea ce s-a petrecut în realitate la începutul erei creştine. Faptele istorice sunt toate aranjate – de către puterile înţelepte care călăuzesc omenirea – ca simboluri ale evoluţiei viitoare.