Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

EVANGHELIA DUPĂ IOAN

GA 100


CONFERINŢA a VIII-a

Basel, 25 noiembrie 1907

Autorul Evangheliei după Ioan spune la sfârşit că Christos a săvârşit încă multe alte lucruri nerelatate în carte: „Sunt încă multe alte lucruri pe care le-a făcut Iisus, care dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul cred că lumea aceasta n-ar fi putut cuprinde cărţile care s-ar fi scris” (21,25). Tot astfel noi ar trebui să spunem că și o serie mai lungă de conferinţe nu ar fi ajuns pentru a explica tot ce conţine această Evanghelie. Astăzi vom examina mai în detaliu conceptele de „Tată” şi „Eu”. Aceste două concepte ne aduc lămuriri cu privire la evoluţia omenirii, despre care a fost vorba în conferinţele precedente. Omenirea a pornit de la o conştienţă a Eului cu totul diferită de cea pe care o cunoaştem astăzi. Prin „Adam” nu trebuie să înţelegem un singur om, ci o conştienţă a Eului care înglobează mai multe generaţii. Cel care începe o astfel de generaţie este „Tatăl”. În iudaismul Vechiului Testament Avraam era resimţit efectiv drept tată şi oricare iudeu de atunci îşi spunea: Eu nu sunt un Eu autonom ci un Eu care curge mai departe de la Avraam şi se ramifică în toţi membrii seminţiei, implicit în mine. – Aşa cum într-un arbore mare sevele de verdeaţă urcă de la rădăcină către fiecare ramură, tot astfel curge prin tot poporul iudeu seva de viaţă a lui Avraam, Eul comun al poporului iudeu. Când un iudeu din Vechiul Testament rostea numele de Tată, el se referea la întreaga linie de sânge, iar această conştienţă a Eului care înglobează toate generaţiile el o numea conştienţa divină.

Când invoca Eul ca Dumnezeu, el îl numea Iahve. Când răsuna numele de Iahve poporul era trezit la conştienţa faptului că un Eu comun, care îşi are originea în patriarhul Avraam, curgea prin întreg poporul.

Cu timpul, datorită amestecului de sânge, această relaţie s-a modificat. Conştienţa lui „Eu sunt” s-a individualizat şi Christos este puterea care era destinată să aducă această modificare în conştienţă. Omul trecutului înţelegea prin „Eu sunt” ceva care traversa generaţiile. Omul epocilor mai târzii înţelege prin asta ceva ce curge prin fiinţa sa proprie. Primul îl avea în vedere pe Dumnezeu care străbate întreaga comunitate drept conştienţă divină a Eului; celălalt resimte în sine o scânteie, o picătură din substanţa divină. Să ne imaginăm că o putere transferată pe Pământ îi aduce omenirii direct în conştienţă că acest „Eu sunt” poate trăi în fecare individ, o putere care face ca omul să ştie clar că Dumnezeu a depus în fiecare o picătură din substanţa sa. Această putere ar spune: „Acest «Eu sunt» este ceva ce se află în fiecare din voi, este o parte a forţei divine unice. Ceea ce voi resimţiţi ca «Eu sunt»-ul vostru individual este una cu «Eu sunt»-ul Tatălui. Acela dintre voi care a dezvoltat în sine conştienţa acestui fapt poate să spună: «Eu şi Tatăl suntem una». Urcaţi în urmă până la Adam. Veţi vedea conştienţa Eului curgând prin generaţii, secole şi milenii la rând».” Există însă şi o conştienţă umană superioară care i-a fost dată omului în caracterul lui străvechi ca om. Este conştienţa de omenire care nu înglobează nişte generaţii aparte ci omenirea întreagă. Apoi a apărut conştienţa proprie unor generaţii, perpetuându-se prin generaţii, care în final s-a individualizat de la om la „Eu sunt”. – Aşadar, acest germen al lui „Eu sunt” omul îl avea deja dinainte. De aceea Christos putea să spună: „Înainte să fi fost Avraam era «Eu sunt-ul».” Aceasta este adevărata învăţătură a şcolii oculte.

Pentru alte lămuriri asupra doctrinei „Eu sunt”-ului trebuie să ne referim la „Legenda de Aur”, bine cunoscută de toate şcolile creştine. Acolo este spus: Când Seth, pe care Iehova l-a dat în locul lui Abel, ajunse într-o zi la poarta Paradisului, Heruvimul cu sabia de foc i-a permis intrarea în locul de unde oamenii fuseseră alungaţi. Seth observă doi pomi încolăciţi unul în altul, pomul vieţii şi pomul cunoaşterii. Și Heruvimul l-a invitat pe Seth să ia trei grăunţe din cei doi pomi încolăciţi. Seth a pus cele trei seminţe în gura lui Adam, tatăl său, când acesta a murit. Din mormânt s-a înălţat un arbore triplu pe care mulţi l-au văzut strălucind în foc, iar flăcările sale formau cuvântul: „Eu sunt cel care a fost, care este, şi care va fi.” Lemnul acestui pom care crescuse din mormântul lui Adam a primit diverse folosinţe: din el s-a făcut toiagul magic cu care Moise şi-a împlinit minunile sale. De asemenea, lemnul său a fost folosit pentru portalul templului lui Solomon. Tot din el a fost construită puntea peste care a păşit Iisus când a fost dus la moarte. În sfârşit, din el a fost făcută crucea pe care a fost ţintuit Iisus pe Golgota. – Explicaţia pe care o dau şcolile oculte acestei legende este următoarea: În interiorul omului, dumneavoastră vedeţi doi pomi, pomul roşu al sângelui şi pomul roşu-albastru al sângelui. Pomul roşu al sângelui este expresia cunoaşterii, cel roşu-albastru este expresia vieţii. – Cei doi arbori erau separaţi unul de altul, după cum ne învaţă ocultismul străvechi. A existat un timp în care în om nu se formase încă un sânge roşu. Sângele roşu s-a născut numai după ce Eul a coborât în corpul omenesc. Ceea ce se manifestă în sângele roşu-albastru, viaţa, există acolo de mult timp. Acest sânge s-a format prin sublimarea sevelor de viaţă. Gândirea creştină situează în epoca Paradisului momentul în care el a fost dat omului, când prima licărire a Eului s-a instalat în sufletul omenesc, când divinitatea a coborât şi omul a fost dotat cu un suflet, de fapt un suflet-grup, dar având în el gennenele din care a ieşit Eul individual.

Mitul Paradisului spune: Prin faptul că oamenii au primit sângele roşu ei au devenit fiinţe dotate cu cunoaştere, au învăţat să îşi ridice privirea în sus: ochii lor au fost deschişi şi ei au învăţat să deosebească între bărbat şi femeie. – Dar ei au trebuit să plătească preţul acestei cunoaşteri. Această conştienţă a Eului nu se poate naşte decât prin aceea că sângele moare. În corpul omenesc are loc permanent o consumare a vieţii şi o reînnoire a ei.

Sângele albastru şi-a împlinit misiunea atunci când el este complet uzat şi din distrugerea sângelui albastru ia naştere conştiența Eului. În sufletul omului se creează forţele prin care el va putea să stăpânească şi să unească cei doi pomi. Omul resimte Eul doar pentru că poartă în el permanent moartea. Aşa cum a intrat în lume, omul este tributar plantei, ea singură asigurându-i viaţa. Gândiţi-vă, de pildă, că omul inspiră în mod constant aer conţinând oxigen şi expiră aer uzat, care conţine dioxid de carbon. El consumă oxigenul şi îl transformă în dioxid de carbon. Oxigenul, fără de care el nu poate trăi, îl primeşte de la plante, care retransformă dioxid de carbon produs de om în oxigen şi face astfel aerul din nou utilizabil pentru el. Planta reţine carbonul, pe care l-a disociat din dioxidul de carbon, şi îl dă înapoi omului, după milenii, sub formă de cărbune. Pământul este un organism autonom şi dacă i-ar lipsi numai o parte atunci viaţa, în forma sa actuală, ar deveni imposibilă. – Planta, animalul şi omul pot fi considerate ca o singură fiinţă. Chiar aşa şi este: suprimaţi planta şi atunci viaţa celorlalţi membri nu mai este posibilă. Într-un viitor foarte îndepărtat acest raport se va schimba. Omul actual nu ştie nimic încă despre acest lucru, dar clarvăzătorul poate răzbate cu privirea într-o epocă în care curentul de dioxid de carbon nu va mai fi transformat cu ajutorul plantei în oxigen utilizabil ci prin omul însuşi. Acesta este marele ideal al viitorului predat în şcolile oculte, faptul că omul va înfăptui el însuşi, conştient, în interiorul său, ceea ce actualmente planta face pentru el. El va învăţa să integreze activitatea vegetală în propria sa activitate. În el vor fi formate organe datorită cărora va reconverti el însuşi dioxidul de carbon. Iniţiatul vede dinainte cum cei doi pomi, cel al dioxidului de carbon şi cel al oxigenului, se vor uni, împreunându-şi coroanele. Atunci, cel despre care se spune: „Eu sunt cel care a fost, care este şi va fi”, acest Veşnic, va trăi în fiecare om. În Adam trăia deja Eul, dar el trebuia mai întâi să fie fecundat. La început trebuia ca pomul vieţii să fie făcut pom al morţii. El nu putea să fie dat împreună cu pomul cunoaşterii; de aceea cei doi pomi erau separaţi: planta a fost interpusă între ei. Mai întâi trebuia cucerită conştiența veşniciei. Christos Iisus o purta în el şi a transplantat-o în pământ. Cele trei semințe sunt cele trei elemente divine, Manas, Budhi şi Atma. Ceea ce este veşnic în toţi a fost depus odată cu Adam în mormânt. Din mormânt se vesteşte conştienţa veşniciei, din mormânt a ieşit pomul indicând cu litere de foc: „Eu sunt cel care a fost, care este şi va fi.” Christos îi învaţă pe oameni să aprindă în natura umană acest „Eu sunt un om individual”, spunând: Străduiţi-vă mereu mai mult să vă sprijiniţi pe fiinţa lui „Eu sunt”; veţi avea atunci ceea ce înseamnă comuniunea cu mine. Doar prin acest „Eu sunt” veți ajunge la Tatăl divin, căci Tatăl şi eu suntem una. – Numai unui clarvăzător îi era posibil să înţeleagă aceste lucruri, şi autorul Evangheliei după Ioan era un astfel de clarvăzător. El nu voia câtuşi de puţin doar să consemneze ceva cu valoare istorică, ci ceva ce poate fi recunoscut atunci când îţi îndrepţi privirea către lumea spirituală.

Când un clarvăzător contemporan cu Christos voia să ştie ce se petrece în lumea spirituală, el trebuia să intre în starea de somn. Faptul este sugerat în capitolul trei. Nicodim, unul dintre cei mai bătrâni iudei, a venit la Christos noaptea. El a venit la Christos fiindcă voia să devină văzător, fiindcă ajunsese la o stare care îl făcea apt să devină văzător; şi el „a venit noaptea” pentru că conştienţa sa de veghe se stinsese. În al cincilea verset al acestui capitol se află notată, de asemenea, învăţătura importantă cum că omul poate fi „născut din Duh”.

Christos spune: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (14, 6). Unde se află această cale care duce la divinitatea supremă prin Christos? „Eu sunt”-ul lucrează asupra corpului astral şi formează din el Sinea spirituală, lucrează asupra corpului eteric şi formează din el Spiritul vieţii, lucrează asupra corpului fizic şi formează din el Omul-spirit. Când Eul omului lucrează asupra lui rezultă aşadar Sinea spirituală şi în ea se naşte apoi Spiritul vieţii. În felul acesta omul ajunge la viaţa adevărată. În „Eu sunt” se află calea către adevăr şi către viaţa adevărată deoarece „Eu sunt”-ul transformă corpurile inferioare şi lasă să se nască în ele viața adevărată. Aceasta poate fi reprezentată astfel:

Eu sunt

Calea

Adevărul
şi
Viaţa
Direcţia

Sinea spirituală

Spiritul vieții

Omul-spirit

„Eu sunt”-ul indică direcţia în care omul trebuie să se angajeze pentru a ajunge la dezvoltarea Sinei spirituale, a Spiritului vieţii şi a Omului-spirit.

În Evanghelia după Ioan poţi găsi direct şi învăţături teosofice. Faptul că în fiecare om trăieşte un Eu individual, că în acest Eu se află o scânteie divină, că această scânteie trebuie să se dezvolte pentru a deveni „Dumnezeu în noi”, acest lucru a fost evocat de autorul Evangheliei după Ioan (capitolul9). În majoritatea traducerilor Bibliei răspunsul lui Christos la întrebarea cine a păcătuit, orbul din naştere sau părinţii lui, este redat astfel: „Nici el, nici părinţii lui nu au păcătuit, ci ca să se arate prin el lucrările lui Dumnezeu.” Este însă aceasta o mentalitate demnă de un creştin, ca Dumnezeu să lase să se nască un om orb pentru ca prin el să se reveleze gloria, slava sa? A concepe un Dumnezeu în stare să ajungă la astfel de urmări este ceva imposibil. Acest pasaj se citeşte mult mai simplu şi clar în lumina concepţiei teosofice. Christos răspunse: Nici el nici părinţii săi nu au păcătuit, el împlineşte karma sa pentru ca scânteia dumnezeiască să devină vizibilă în el, pentru ca lucrările lui Dumnezeu din el să devină vizibile. Răspunsul lui Christos (9, 3) trebuie tradus în felul următor: El s-a născut orb pentru ca lucrările lui Dumnezeu din El să devină vizibile. Fiecare om trece prin vieţi pământeşti succesive. Vedem un orb din naştere. Nu este obligatoriu ca el să fi păcătuit în viaţa aceasta. Se poate ca el să fi adus vina care l-a condus la această naştere dintr-o încarnare precedentă. Aici este descrisă în sens pur teosofic doctrina karmei, care acţionează prin şirul încarnărilor. Este evident că Christos, prin învăţătura Sa, trebuia să intre în contradicţie cu concepţiile curente ale iudaismului, ceea ce explică şi conflictul în care intră cu iudeii (9, 22).

Mai găsim şi un alt loc în Evanghelie care se referă la doctrina karmei. În capitolul opt există un pasaj deosebit. Întrebat de farisei ce părere are despre femeia adulteră, Iisus se apleacă fără să scoată un cuvânt şi scrie cu degetul pe pământ (versetele 6 şi 8). Pământul este, aşa cum am văzut, propriul său corp. El nu condamnă femeia adulteră ci înscrie fapta ei în propriul său organism. Prin aceasta el vrea să indice că aşa cum o sămânţă pusă în pământ răsare şi aduce roadele sale, tot astfel fiecare faptă a omului va răsări într-o viață pământească viitoare şi va aduce roadele corespunzătoare ei, şi că nicio putere de pe Pământ nu poate să şteargă consecinţele unei fapte. Cu certitudine, teologia crede în moartea în vederea ispăşirii păcatelor, crede că Christos a murit pentru noi şi crede că nu este permis să se accepte doctrina karmei, căci ea ar contrazice ideea că prin moartea Sa Christos a luat asupra Lui toate păcatele lumii. Dar această dizarmonie între concepția teosofică şi cea teologică se preschimbă în armonie dacă ea este prezentată corect.

Doctrina karmei are pentru viaţă aceeaşi semnificaţie pe care o are cartea de conturi pentru un comerciant. În virtutea legii karmei noi trebuie să admitem că ceea ce am făcut într-o existență precedentă se întoarce la noi ca efect în viaţa actuală iar ceea ce facem acum va reapărea într-o viaţă viitoare. Avem astfel un bilanț complet al vieţii: de o parte se înscriu acţiunile bune, de cealaltă parte cele rele. Dacă cineva se gândeşte că în virtutea legii karmei nu poate săvârşi niciun act liber întrucât modul său de acţiune este condiţionat de faptele sale anterioare, el se aseamănă unui comerciant care spune: Eu mi-am făcut bilanţul, nu mai am voie să fac nicio afacere, altfel bilanţul va fi fals. Dacă pentru un comerciant acest mod de a gândi este greşit, la fel de eronată este şi părerea de mai sus despre efectul karmei. Doctrina karmei, corect înţeleasă, nu comportă niciun fatalism. Libertatea de voinţă şi karma sunt perfect conciliabile iar karma, bine înţeleasă, nu este niciodată ceva irevocabil. Şi dacă cineva ar refuza să vină în ajutorul unei persoane aflate în necaz, sub pretextul că nu vrea să intervină în karma acesteia, acest om ar proceda la fel de greşit ca atunci când ar refuza să acorde unui comerciant aflat la greu un ajutor pentru ca acesta să evite falimentul. Aşa cum comerciantul va înscrie acest împrumut în hârtiile sale la rubrica „debit”, iar cel care l-a împrumutat la rubrica „credit”, tot astfel fiecare acţiune bună se înscrie pentru cel care o săvârşeşte ca un bonus în contul său, în timp ce pentru beneficiar se înscrie ca o datorie. La fel, şi legea karmei nu exclude niciun ajutor şi este extrem de util să uşurezi karma aproapelui printr-un ajutor mutual. Printr-o faptă bună poți ajuta un singur semen de-al tău, dar există şi fapte de care pot beneficia mai multe persoane, adică le poţi uşura şi acestora karma, iar fapta să se înscrie în contul a mai multor oameni. Iar dacă fapta este de anvergura celei a lui Christos, ea se gravează în karma tuturor oamenilor, deoarece produce o uşurare tuturor celor care o lasă să acţioneze în ei. Vedem astfel că în Evanghelia după Ioan se face aluzie şi la legea karmei iar existenţa ei nu constituie un impediment pentru libertatea de acţiune. Prin fapta Sa unică de jertfă de Sine Christos a intrat în relaţie cu întreaga omenire. Conform legii karmei, orice faptă se înscrie în registrul de datorii al vieţii. Ea este pusă în raport cu trupul lui Christos, cu Pământul. De aceea El nu o judecă imediat pe femeia adulteră, ci înscrie fapta ei în propriul Lui corp. El adună în propriul Său corp tot ce se poate întâmpla fiecărui om, modul în care se poate împlini iar şi iar karma pe Pământ. Această povestire revelă într-un mod profund semnificativ faptul că prin fapta Sa Christos s-a legat cu evoluția karmică a întregii omeniri. El conduce evoluţia viitoare a omenirii.

Dacă readucem în memorie cele cinci epoci de civilizaţie, cea indiană, persană, egipteană, greco-latină şi europeană, constatăm că în cursul celei de a treia au fost puse bazele forței christice, care va deveni rodnică pentru întreaga omenire. Ceea ce a fost depus atunci în evoluția omenirii nu va prinde viaţă decât în epoca a şasea. În epoca a şasea Sinea spirituală, dezvoltată din sufletul conştienței, se va uni cu Spiritul vieţii. Din epoca a treia până în epoca a patra străfulgeră profetic forţa lui Christos. Epoca a şasea va sărbători marea nuntă a omenirii, în care Sinea spirituală se va uni cu Spiritul vieţii. Omenirea va constitui atunci o mare fraternitate. În această fraternitate, profețită prin descrierea nunţii din Cana Galileii, nuntă care nu este numai un fapt istoric, ci şi simbolul unirii în epoca a şasea a tuturor fiilor oamenilor într-o mare fraternitate, vor sta alături Eu lângă Eu şi frate lângă frate. Din epoca a treia şi până la acest eveniment mai sunt de străbătut trei epoci: epoca a treia, epoca a patra şi epoca a cincea. În esoterism o epocă este numită o zi, de aceea este spus la începutul capitolului 2: „Şi în ziua a treia a fost o nuntă în Cana.” Acest lucru înseamnă că în descrierea nunții se face trimitere la un fapt ce urmează să se întâmple în viitor. La nuntă este prezentă mama lui Iisus, sufletul conştienței. Christos îi spune: Ce trece de la mine la tine? Ceasul meu nu a venit încă. Este clar că în nunta din Cana se face referire la un eveniment ce urmează să se întâmple abia în viitor. Ce face Iisus, pentru că ceasul său încă nu a venit? El preface apa în vin! Totdeauna regăsim aceeaşi explicaţie, că transformarea apei „insipide” în vin arzător vrea să arate că iudaismul, ajuns în decadenţă, urmează să primească forţă de viaţă nouă, un foc nou. Te-ai putea gândi că băutorii de vin au născocit această explicație ca să-şi justifice comportamentul. Dacă înţelegem însă semnificaţia acestei fapte vom putea arunca o privire profundă în marea evoluţie cosmică.

Alcoolul nu a fost totdeauna legat de omenire. Tot ceea ce se dezvoltă spiritual îşi are corelativul în materie şi, invers, tot ce este material îşi are contrapartea spirituală. Vinul, alcoolul, nu a apărut decât la un anumit moment al istoriei lumii şi omenirii. Şi el va dispărea din nou. Vedem aici profundul adevăr al cercetării oculte. Alcoolul a fost puntea care a condus de la Eul-grup la Eul individual, autonom. Omul nu ar fi găsit niciodată trecerea de la Eul-grup la Eul individual fără acţiunea fizică a alcoolului. Acesta a produs conştienţa personală, individuală în om. Când omenirea va fi atins acest ţel, ea nu va mai avea nevoie de alcool şi el va dispărea iarăşi din lumea fizică. Vedeţi deci că tot ceea ce se întâmplă îşi are importanţa sa în conducerea înţeleaptă a evoluţiei omeneşti. De aceea astăzi nu trebuie reproşat ceva celor care beau alcool, în timp ce alţi oameni care sunt mai avansaţi față de restul omenirii şi au evoluat nu mai au nevoie de alcool. Christos a venit pentru a da omenirii forța ca în epoca a şasea omul să poată ajunge la conştienţa cea mai înaltă de Eu. El vrea să îi pregătească pe

oameni pentru acel „timp care încă nu a venit”. Dacă ar fi rămas la jertfa de apă, omenirea nu ar fi ajuns niciodată la Eul individual. Schimbarea apei în vin reprezenta înălţarea omului la nivelul de ființă individuală. Omenirea ajunsese într-un punct în care îi era necesar vinul, de aceea Christos preschimbă apa în vin. Când timpul în care omul nu va mai avea nevoie de vin va veni, Christos va preschimba din nou vinul în apă. Cum a putut să apară în Christos o asemenea forţă care a putut să transforme apa în vin? Întrucât pământul însuşi este corpul lui Christos, El a putut activa în sine forţele pământului. În pământ apa, când se înalţă în vita-de-vie se transformă în vin. Ceea ce se întâmplă în pământ Christos ca persoană putea şi El să înfăptuiască fiindcă toate forţele pământului sunt prezente şi în El, de vreme ce pământul este corpul său şi este însufleţit de corpul său astral.

Ce face pământul cu forţele sale? Dacă punem o sămânţă în pământ, ea creşte şi produce fructe. Ea se multiplică; dintr-una se nasc mai multe. Animalele se înmulţesc şi ele prin reproducere, din unul se nasc mai multe. Aceeaşi forţă de multiplicare, de înmulţire acţionează şi în Christos şi ea este indicată în hrănirea celor cinci mii. Christos are forţa de înmulţire a seminţelor, forţă proprie pământului. Dacă avem în minte gândul că „pământul cu forţele sale este corpul lui Christos” şi aplicăm aceasta la ceea ce se spune în Evanghelia după Ioan multe detalii ne vor fi lămurite.

Ce sunt, înainte de toate, Evangheliile? În Evanghelia după Ioan avem o descriere a principiilor de iniţiere, aşa cum erau acestea răspândite în toată Antichitatea. Pentru şcoala de iniţiere de care tinea candidatul nu era decisiv ceea ce făcea acesta în plan exterior, ci ceea ce vieţuia el din treaptă în treaptă, de la un grad de iniţiere la alt grad de iniţiere, era determinant. Erudiţii moderni sunt surprinşi să descopere similitudini în istoria dezvoltării lui Buddha şi în cea a lui Christos Iisus. Dar acest lucru se explică prin faptul că autorii acestor biografii nu au consemnat detalii de viaţă, ci faptele interioare, spirituale. Acestea corespund la toţi adevăraţii iniţiaţi, întrucât toţi au urmat acelaşi drum şi au făcut aceleaşi experienţe. Ceea ce trebuia să fie trăit de orice inițiat pe drumul iniţierii era indicat în regulile iniţiatice. Şi toţi iniţiaţii de acelaşi grad trebuiau să trăiască aceleaşi experienţe. Biografii nu relatau deci decât o biografie a diferitelor stadii de iniţiere. Evangheliile nu sunt altceva decât reguli de iniţiere vechi, de profunzimi diferite. Ceea ce în timpurile trecute se petrecea într-o stare de conştienţă atenuată s-a întâmplat public în Misteriul de pe Golgota. Moartea, care până atunci era biruită în corpul eteric, a fost biruită acum în corpul frzic. Evenimentul de pe Golgota reprezintă iniţierea unui iniţiat de cea mai înaltă treaptă, care nu a fost iniţiat de nimeni.

Autorul Evangheliei după Ioan nu putea deci să relateze viața lui Christos decât în forma unui cod iniţiatic. Cel care trăieşte Evanghelia după Ioan în mod viu trezeşte în sine o forţă vizionară. Această Evanghelie este o carte a unui văzător, scrisă pentru deprinderea facultăţii de clarvedere. Cel care o vieţuieşte frază cu frază se află spiritual faţă în faţă cu Christos. Oamenii nu se lasă atât de uşor convinşi că trebuie să lupte pentru a ajunge la revelaţia că Christos este o realitate. Evanghelia după Ioan este calea care duce la Christos. Autorul ei a voit să le ofere tuturor prilejul de a-L înţelege. Celui care, din corpul său astral, îşi dezvoltă Sinea spirituală îi apare în spirit înţelepciunea prin care poate să înţeleagă ce este Christos. Christos însuşi a indicat acest lucru. El atârnă pe cruce, la picioarele Lui stau mana Sa şi discipolul iniţiat de El pe care îl iubeşte. Discipolul trebuie să aducă oamenilor înţelepciunea, cunoaşterea importanţei lui Christos. De aceea se atrage atenţia asupra mamei-Sophia prin cuvintele: „Aceasta este mama ta, trebuie să o iubeşti”. Mama spiritualizată a lui Iisus este însăşi Evanghelia, ea este înţelepciunea care conduce pe oameni către cunoştinţele cele mai înalte. Discipolul ne-a dat-o pe mama Sophia, altfel spus, el a scris Evanghelia în care cel ce o studiază face cunoştinţă cu creştinismul, înțelege originea şi ţelul acestei mişcări.

Evanghelia după Ioan cuprinde înțelepciunea despre „Dumnezeul în om”, teosofia, şi cu cât omenirea se va consacra mai mult studiului acestui document, cu atât mai mult ea va extrage din el înţelepciune şi lumină.